Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 19 decembrie 2024.#Halmer Rechtsanwaltsgesellschaft UG împotriva Rechtsanwaltskammer München.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bayerischer Anwaltsgerichtshof.#Trimitere preliminară – Articolul 49 TFUE – Libertatea de stabilire – Articolul 63 TFUE – Libera circulație a capitalurilor – Determinarea libertății de circulație aplicabile – Servicii în cadrul pieței interne – Directiva 2006/123/CE – Articolul 15 – Cerințe referitoare la deținerea capitalului unei societăți – Participarea unui investitor pur financiar la capitalul unei societăți profesionale de avocați – Revocarea înscrierii acestei societăți în barou ca urmare a acestei participări – Restricție privind libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor – Justificări întemeiate pe protecția independenței avocaților și a beneficiarilor de servicii juridice – Necesitate – Proporționalitate.#Cauza C-295/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 și a articolului 63 alineatul (1) TFUE, precum și a articolului 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (JO 2006, L 376, p. 36, Ediție specială, 13/vol. 58, p. 50).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Halmer Rechtsanwaltsgesellschaft UG (denumită în continuare „HR”), pe de o parte, și Rechtsanwaltskammer München (Baroul München, Germania), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a radia HR din barou.

Considerentele (6), (33), (39), (40), (55), (56), (73) și (101) ale Directivei 2006/123 au următorul cuprins: „(6) Aceste bariere nu pot fi eliminate numai prin aplicarea directă a articolelor 43 și 49 din tratat [49 și 56 TFUE], întrucât, pe de o parte, soluționarea lor caz cu caz prin proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cauză ar fi, în special după extindere, extrem de complicate pentru instituțiile naționale și comunitare și, pe de altă parte, ridicarea mai multor bariere necesită o coordonare prealabilă a sistemelor juridice naționale, inclusiv instituirea cooperării administrative. Astfel cum a fost recunoscut de către Parlamentul European și Consiliu, un instrument legislativ comunitar face posibilă obținerea unei autentice piețe interne pentru servicii. […] (33) Serviciile reglementate de prezenta directivă vizează o gamă largă de activități într‑o continuă schimbare […] Serviciile reglementate cuprind și servicii prestate atât întreprinderilor, cât și consumatorilor, cum ar fi consiliere juridică sau fiscală […] […] (39) Conceptul de «regim de autorizare» ar trebui să cuprindă, printre altele, procedurile administrative pentru acordarea autorizațiilor, licențelor, aprobărilor sau concesiunilor și, de asemenea, obligația, pentru a putea exercita activitatea, de a fi înscris ca membru al unei profesii sau într‑un registru […] (40) Conceptul de «motive imperative de interes general» la care se face referire în anumite dispoziții din prezenta directivă a fost elaborat de către Curtea de Justiție în jurisprudența sa în legătură cu articolele 43 și 49 din tratat [49 și 56 TFUE] și ar putea evolua în continuare. Noțiunea, astfel cum este recunoscută în jurisprudența [Curții], cuprinde cel puțin următoarele justificări: […] protecția beneficiarilor de servicii; protecția consumatorilor; […] protecția unei bune administrări a justiției […] […] (55) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere posibilității statelor membre de a retrage autorizațiile după ce acestea au fost eliberate, în cazul în care condițiile de autorizare nu mai sunt îndeplinite. (56) În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, sănătatea publică, protecția consumatorilor, protecția sănătății animale, protecția mediului urban constituie motive imperative de interes general. Astfel de motive imperative ar putea justifica aplicarea regimurilor de autorizare și alte restricții. Cu toate acestea, nici un astfel de regim de autorizare sau restricție nu ar trebui să fie discriminatoriu pe motiv de cetățenie sau naționalitate. În plus, principiile necesității și proporționalității ar trebui să fie întotdeauna respectate. […] (73) Cerințele care trebuie examinate includ normele naționale care, din alte motive decât cele legate de calificările profesionale, rezervă accesul la anumite activități anumitor prestatori. Aceste cerințe includ, de asemenea, și obligația ca un prestator să adopte o anumită formă juridică, în special să fie persoană juridică, o societate de persoane, o entitate fără scop lucrativ sau o societate deținută exclusiv de către persoane fizice și cerințe referitoare la deținerea capitalului unei societăți, în special obligația de a deține o sumă minimă de capital pentru anumite activități de servicii sau de a avea o anumită calificare pentru a deține acțiuni sau pentru a administra anumite societăți. […] […] (101) Este necesar și în interesul beneficiarilor, în special al consumatorilor, ca prestatorii să aibă posibilitatea să ofere servicii multidisciplinare și ca restricțiile în această privință să fie limitate la ceea ce este necesar pentru a asigura imparțialitatea, independența și integritatea profesiilor reglementate. […]”

Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede: „Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.”

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede: „Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.”

Articolul 4 din aceeași directivă este redactat după cum urmează: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: 1. «serviciu» înseamnă orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 50 din tratat [57 TFUE]; 2. «prestator» înseamnă orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană juridică menționată la articolul 48 din tratat [54 TFUE], stabilită într‑un stat membru, care oferă sau prestează un serviciu; […] 5. «stabilire» înseamnă exercitarea efectivă de către prestator a unei activități economice prevăzute la articolul 43 din tratat [49 TFUE], pentru o perioadă nedeterminată și cu ajutorul unei infrastructuri stabile de unde activitatea de prestare de servicii este asigurată în mod efectiv; 6. «regim de autorizare» înseamnă orice procedură care obligă prestatorul sau beneficiarul să facă demersuri pe lângă autoritatea competentă în scopul obținerii unei decizii formale sau a unei decizii implicite referitoare la accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia; 7. «cerință» înseamnă orice obligație, interdicție, condiție sau limită prevăzută în actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre sau care rezultă din jurisprudență, practici administrative, normele ordinelor profesionale sau normele colective ale asociațiilor profesionale sau ale altor organizații profesionale adoptate în exercitarea autonomiei lor juridice; normele stabilite prin convenții colective negociate de către partenerii sociali nu sunt în sine considerate cerințe în sensul prezentei directive; 8. «motive imperative de interes general» înseamnă motive astfel recunoscute în jurisprudența Curții de Justiție, inclusiv următoarele motive: […] protecția consumatorilor, beneficiarilor serviciilor […]; 9. «autoritate competentă» înseamnă orice organism sau autoritate dintr‑un stat membru cu rol de control sau de reglementare în ceea ce privește activitățile de servicii, în special autoritățile administrative, incluzând instanțele judecătorești acționând în această calitate, ordinele profesionale și asociațiile profesionale sau alte organisme profesionale care, în exercitarea autonomiei lor juridice, reglementează în mod colectiv accesul la activitățile de servicii sau exercitarea acestora; […] 11. «profesie reglementată» înseamnă orice activitate profesională sau ansamblu de activități profesionale, astfel cum se menționează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/36/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3)]; […]”

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/123 prevede: „Statele membre nu impun ca accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia să se supună unui regim de autorizare decât în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții: (a) regimul de autorizare nu este discriminatoriu în ceea ce îl privește pe prestatorul în cauză; (b) nevoia unui regim de autorizare se justifică printr‑un motiv imperativ de interes general; (c) obiectivul urmărit nu poate fi atins printr‑o măsură mai puțin restrictivă, în special din cauză că un control a posteriori ar avea loc prea târziu pentru a fi în mod real eficient.”

Potrivit articolului 11 alineatul (4) din această directivă: „Prezentul articol nu aduce atingere posibilității statelor membre de a retrage autorizațiile atunci când condițiile de autorizare nu mai sunt îndeplinite.”

Intitulat „Cerințe care trebuie evaluate”, articolul 15 din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre examinează dacă în cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerințele menționate la alineatul (2) și se asigură că oricare astfel de cerințe sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3). Statele membre își adaptează actele cu putere de lege și actele administrative în așa fel încât acestea să fie compatibile cu aceste condiții. (2) Statele membre examinează dacă sistemul lor juridic condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de oricare dintre următoarele cerințe nediscriminatorii: […] (c) cerințe referitoare la deținerea capitalului unei societăți; […] (3) Statele membre verifică dacă cerințele menționate la alineatul (2) îndeplinesc următoarele condiții: (a) nediscriminare: cerințele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului social; (b) necesitate: cerințele trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general; (c) proporționalitate: cerințele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit; acestea nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și nu trebuie să fie posibilă înlocuirea acestor cerințe cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat. […] (5) În raportul de evaluare reciprocă prevăzut la articolul 39 alineatul (1), statele membre menționează următoarele: (a) cerințele pe care intenționează să le mențină și motivele pentru care acestea consideră că sunt conforme cu condițiile stabilite la alineatul (3); […] (6) Începând cu 28 decembrie 2006, statele membre nu introduc nicio cerință nouă de tipul celor menționate la alineatul (2), cu excepția cazului în care cerința respectivă îndeplinește condițiile stabilite la alineatul (3). […]”

Articolul 25 din aceeași directivă, intitulat „Activități multidisciplinare”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre asigură că prestatorii nu sunt supuși unor cerințe care îi obligă să exercite o anumită activitate specifică în mod exclusiv sau care limitează exercitarea în comun sau în parteneriate de activități diferite. Cu toate acestea, următorii prestatori pot fi supuși unor astfel de cerințe: (a) profesiile reglementate, în măsura în care este justificat pentru a garanta respectarea normelor care reglementează etica și conduita profesională, care variază în funcție de specificul fiecărei profesii, și în măsura în care este necesar pentru a asigura independența și imparțialitatea acestora; […] (2) În cazul în care sunt autorizate activități multidisciplinare între prestatorii menționați la alineatul (1) literele (a) și (b), statele membre asigură următoarele: (a) prevenirea conflictelor de interese și a incompatibilităților între anumite activități; (b) garantarea independenței și a imparțialității cerute de anumite activități; (c) normele care reglementează etica și conduita profesională pentru diferite activități sunt compatibile între ele, în special în ceea ce privește secretul profesional.”

Potrivit articolului 7 din Bundesrechtsanwaltsordnung (Regulamentul federal privind statutul avocaților), în versiunea în vigoare până la 31 iulie 2022, aplicabil faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „vechiul statut al avocaților”), admiterea în barou era refuzată dacă existau îndoieli cu privire la capacitatea solicitantului de a‑și desfășura activitatea ca organ independent din cadrul sistemului judiciar.

Articolul 59a alineatele (1) și (2) din acest statut avea următorul cuprins: „(1) Avocații se pot asocia cu membrii unui barou, cu membrii ordinului consilierilor în proprietate intelectuală, cu consultanții fiscali, cu mandatarii fiscali, cu contabilii sau cu auditorii autorizați în vederea exercitării în comun a profesiei lor în limitele competențelor lor profesionale […] (2) Avocații pot de asemenea să își exercite profesia în parteneriat cu: 1. membrii profesiei de avocat din alte state care […] sunt autorizați să se stabilească în conformitate cu domeniul de aplicare al prezentei legi și care au cabinet în străinătate, 2. consilierii în proprietate intelectuală, consultanții fiscali, mandatarii fiscali, contabilii și auditorii autorizați din alte state care exercită o profesie similară, din punctul de vedere al pregătirii și al competențelor, cu profesiile la care se referă Patentanwaltsordnung [Regulamentul privind consilierii în proprietate intelectuală], Steuerberatungsgesetz [Legea privind consultanța fiscală] sau Wirtschaftsprüferordnung [Regulamentul privind auditul] și care pot să își exercite profesiile în comun cu consilierii în proprietate intelectuală, cu consultanții fiscali, cu contabilii sau cu auditorii autorizați, în conformitate cu domeniul de aplicare al prezentei legi.”

Prin decizia din 12 ianuarie 2016, Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională Federală, Germania) a statuat că articolul 59a alineatul (1) prima teză din statutul menționat era incompatibil cu articolul 12 alineatul (1) din Grundgesetz (Legea fundamentală) în măsura în care interzicea avocaților să se asocieze cu medicii și cu farmaciștii într‑o societate civilă profesională pentru a‑și exercita profesiile.

Articolul 59c din vechiul statut al avocaților autoriza exercitarea profesiei de avocat de către societățile de avocați sub formă de societăți de capital.

Conform articolului 59d din acest statut, cererea de înscriere în barou a unei societăți de avocați care nu îndeplinea cerințele menționate la articolul 59e din statutul menționat trebuia să fie refuzată.

Articolul 59e din același statut prevedea: „(1) În cadrul unei societăți profesionale de avocați pot fi asociați doar avocații și membrii profesiilor enumerate la articolul 59a alineatul (1) prima teză și la articolul 59a alineatul (2). Aceștia trebuie să exercite o activitate profesională în cadrul societății de avocați. Articolul 59a alineatul (1) a treia și a patra teză și articolul 172a se aplică mutatis mutandis. (2) Majoritatea părților sociale și a drepturilor de vot trebuie să fie deținută de avocați. În măsura în care asociații nu sunt autorizați să exercite una dintre profesiile enumerate la alineatul (1) prima teză, aceștia nu au drept de vot. (3) Părțile sociale ale societății de avocați nu pot fi deținute în numele unor terțe persoane, iar terții nu pot participa la profitul societății de avocați. (4) Pentru exercitarea drepturilor asociaților, aceștia pot împuternici doar asociați care au drept de vot și care aparțin aceleiași profesii sau sunt avocați.”

Pentru a garanta independența conducerii unei societăți de avocați, articolul 59f din vechiul statut al avocaților prevedea următoarele: „(1) Societatea de avocați trebuie să fie administrată în mod responsabil de avocați. Administratorii trebuie să fie în majoritate avocați. (2) Pot fi administratori numai persoanele autorizate să exercite una dintre profesiile enumerate la articolul 59e alineatul (1) prima teză. (3) Alineatul (1) a doua teză și alineatul (2) se aplică mutatis mutandis administratorilor delegați și mandatarilor ad‑hoc pentru întreaga activitate a întreprinderii. (4) Trebuie garantată independența avocaților care sunt administratori sau împuterniciți în conformitate cu alineatul (3) în exercitarea profesiei lor de avocați. Sunt interzise influențele exercitate de către asociați, în special prin intermediul instrucțiunilor sau al legăturilor contractuale.”

Articolul 59h alineatul (3) din acest statut prevedea: „Înscrierea în barou trebuie revocată dacă societatea de avocați nu mai îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 59c, 59e, 59f, 59i și 59j, cu excepția cazului în care societatea de avocați se conformează legii într‑un termen rezonabil care urmează să fie stabilit de barou. […]”

Gesetz zur Neuregelung des Berufsrechts der anwaltlichen und steuerberatenden Berufsausübungsgesellschaften sowie zur Änderung weiterer Vorschriften im Bereich der rechtsberatenden Berufe (Legea privind noua reglementare a societăților de exercitare a profesiei liberale de avocat și de consilier fiscal, precum și modificarea altor dispoziții în domeniul profesiei de consilier juridic) din 7 iulie 2021 (BGBl. 2021 I, p. 2363) a modificat, cu efect de la 1 august 2022, Regulamentul federal privind statutul avocaților.

Potrivit articolului 59c din acest regulament astfel modificat (denumit în continuare „noul statut al avocaților”), intitulat „Societăți de exercitare a unei profesii liberale împreună cu membri ai altor profesii”: „(1) Avocații sunt, de asemenea, autorizați să se asocieze pentru exercitarea în comun a profesiei într‑o societate de exercitare a unei profesii liberale în temeiul articolului 59b 1. cu membrii unui barou, cu membrii ordinului consilierilor în proprietate intelectuală, cu consultanții fiscali, cu mandatarii fiscali, cu contabilii sau cu auditorii autorizați; 2. cu membrii profesiei de avocat din alte state care, în temeiul Legii privind activitatea avocaților europeni în Germania sau al articolului 206 [din noul statut al avocaților], sunt autorizați să se stabilească, în cadrul domeniului de aplicare al acestei legi; 3. cu consilierii în proprietate intelectuală, cu consultanții fiscali, cu mandatarii fiscali, cu contabilii și cu auditorii autorizați din alte state care, în temeiul Regulamentului privind consilierii în proprietate intelectuală, al Legii privind consultanța fiscală sau al Regulamentului privind auditul, pot să își exercite profesiile în comun cu consilierii în proprietate intelectuală, cu consultanții fiscali, cu mandatarii fiscali, cu contabilii sau cu auditorii autorizați care intră în domeniul de aplicare al prezentei legi; 4. cu persoane care exercită în cadrul unei societăți de exercitare a unei profesii liberale în sensul articolului 1 alineatul (2) din Partnerschaftsgesellschaftsgesetz [(Legea privind societățile civile profesionale)], cu excepția cazului în care această asociere este incompatibilă cu profesia de avocat, în special cu poziția sa de organ independent din cadrul sistemului judiciar, sau poate pune în pericol încrederea în independența sa. O asociere în sensul primei teze a punctului 4 poate fi exclusă în special dacă în privința celeilalte persoane subzistă un motiv care, în cazul unui avocat, ar conduce la un refuz al admiterii în barou potrivit articolului 7. (2) Obiectul de activitate al societății de exercitare a unei profesii liberale menționate la alineatul (1) este consultanța și reprezentarea în materie juridică. În plus, este posibilă exercitarea unei alte profesii decât cea de avocat. Articolele 59d-59q nu se aplică decât societăților de exercitare a unei profesii liberale care urmăresc exercitarea profesiei de avocat.”

Conform articolului 203 alineatul (1) punctul 3 din Strafgesetzbuch (Codul penal), avocatul este obligat să respecte secretul profesional pentru faptele despre care ia cunoștință ca urmare a activității sale profesionale. Cu toate acestea, în conformitate cu alineatul (3) al acestui articol, el poate comunica secrete profesionale persoanelor cu care colaborează cu titlu profesional sau în cadrul unei funcții publice, în măsura în care acest lucru este necesar pentru activitatea acestor persoane.

Articolul 37 alineatul (1) din Gesetz betreffend die Gesellschaften mit beschränkter Haftung (Legea privind societățile cu răspundere limitată) prevede: „Administratorii sunt ținuți față de societate să respecte limitările impuse puterii lor de reprezentare prin statut sau, cu excepția unei clauze statutare contrare, prin deciziile asociaților.”

Din articolul 46 punctele 5 și 7 din această lege rezultă că adunarea asociaților trebuie să se pronunțe cu privire la numirea și la revocarea administratorilor și a administratorilor delegați. Același articol 46 prevede la punctul 6 că asociații trebuie să se pronunțe cu privire la măsurile de control și de supraveghere a gestiunii.

Potrivit articolului 51a din legea menționată: „(1) Administratorii au obligația să furnizeze de îndată oricărui asociat, la cerere, informații cu privire la afacerile societății și să îi permită acestuia să consulte conturile și alte documente. (2) Administratorii pot refuza aceste cereri de informare și de consultare în cazul în care există temerea că asociatul le folosește în scopuri străine societății și cauzează astfel un prejudiciu semnificativ societății sau unei întreprinderi afiliate. Refuzul de informare sau de consultare necesită o decizie a asociaților. (3) De la aceste dispoziții nu se poate deroga prin statutul societății.”

HR este o societate de avocați cu sediul în Höhenmoos (Germania), constituită sub forma unei Unternehmergesellschaft (UG), și anume o societate de capital supusă Legii privind societățile cu răspundere limitată, dar al cărei capital social minim este inferior valorii de 25000 de euro prevăzute în mod normal pentru acest tip de societăți. Administratorul și asociatul unic al acesteia era inițial domnul Daniel Halmer, care exercita profesia de avocat.

HR, care a fost înființată printr‑un contract din 30 ianuarie 2020, a fost înscrisă în Registrul Comerțului al Amtsgericht Traunstein (Tribunalul Districtual din Traunstein, Germania) la 16 iulie 2020 și în Baroul München la 6 august 2020 printr‑o decizie a acestuia din urmă din 28 iulie 2020.

Printr‑un contract de cesiune din 31 martie 2021, domnul Halmer a cesionat 51 din cele 100 de părți sociale ale HR către SIVE Beratung und Beteiligung GmbH (denumită în continuare „SIVE”), care este o societate cu răspundere limitată de drept austriac.

Statutul HR a fost atunci modificat pentru a permite cesiunea părților sociale către o societate de capital neînscrisă în barou, rezervând în același timp administrarea HR exclusiv avocaților înscriși în barou pentru a‑i garanta independența. Astfel modificate, dispozițiile relevante din acest statut conțineau următoarele pasaje: „Articolul 2 – Obiectul societății (1) Societatea are ca obiect de activitate gestionarea de cauze juridice ale terților, inclusiv consultanța juridică, asumându‑și misiuni de avocat care nu sunt executate decât de avocați înscriși în barou și afectați în serviciul societății, în mod independent, fără a fi supuși unor instrucțiuni și pe propria lor răspundere, cu respectarea reglementărilor care guvernează profesia lor. Societatea creează în acest scop condițiile necesare referitoare la personal, la resursele materiale și la localuri și efectuează operațiunile legate de acestea; printre altele, ea încheie asigurarea de răspundere civilă profesională prevăzută de reglementările care guvernează profesia de avocat. (2) Societatea nu trebuie să încalce prevederile și interdicțiile în vigoare din [statutul avocaților], precum și din alte reglementări care guvernează profesia de avocat. În special, ea nu trebuie să împiedice libertatea de exercitare a profesiei de care beneficiază avocații care lucrează pentru ea. Societatea nu este autorizată să facă publicitate decât în limitele stabilite de reglementarea care guvernează profesia de avocat. Societatea nu este autorizată să desfășoare nici activități comerciale și bancare, nici vreo activitate cu caracter industrial. […] Articolul 8 – Transferul de parți sociale Cesiunea de părți sociale și de fracțiuni de părți sociale nu este valabilă decât cu acordul scris al adunării asociaților. Acordul se dă printr‑o decizie a asociaților, care necesită o majoritate de 75 % din părțile sociale. Articolul 9 – Administrare și reprezentare (1) Afacerile societății sunt administrate în mod responsabil exclusiv de avocați, în conformitate cu legea, cu normele profesionale aplicabile și cu prezentul statut. Societatea are unul sau mai mulți administratori. Societatea dispune la sediul său de un cabinet în care lucrează, în mod responsabil, cel puțin un avocat administrator, pentru care cabinetul constituie centrul activității sale. (2) În cazul în care este desemnat un singur administrator, acesta reprezintă singur societatea. În cazul în care sunt numiți mai mulți administratori, societatea este reprezentată de doi administratori în comun sau de un administrator împreună cu un administrator delegat. […] (4) Administratorii își exercită profesia de avocat în mod independent și pe propria lor răspundere. În această privință, sunt interzise influențele exercitate de asociați, de adunarea asociaților sau de alți administratori asupra exercitării profesiei de administrator, de exemplu prin intermediul unor instrucțiuni, al unor legături contractuale sau al unor amenințări ori al provocării unor prejudicii (de exemplu, revocarea […] sau măsurile în sensul articolului 46 punctul 6 din Legea privind societățile cu răspundere limitată). Această prevedere se aplică în special în ceea ce privește acceptarea, refuzul și gestionarea concretă a unui mandat al societății. În plus, administratorii nu trebuie să fie împiedicați de asociați, de adunarea asociaților sau de alți administratori să își exercite în orice moment profesia de avocat în conformitate cu obligațiile lor profesionale (în special în temeiul statutului avocaților și al codului deontologic al avocaților). Revocarea unui administrator necesită, cu excepția cazului revocării pentru motive grave, o decizie unanimă a asociaților. Asociații se angajează – chiar dacă nu sunt ei înșiși înscriși în barou – să acționeze întotdeauna în exercitarea drepturilor lor de asociați astfel încât propriul comportament, precum și comportamentul societății care rezultă din acesta să fie conforme cu reglementarea privind profesia de avocat (în special cu statutul avocaților și cu codul deontologic al avocaților). Administratorii consiliază asociații cu privire la aspectele care decurg din reglementarea care guvernează profesia de avocat. (5) Numai avocații pot fi numiți administratori delegați și mandatari ad‑hoc. Alineatul (4) se aplică mutatis mutandis administratorilor delegați și mandatarilor ad‑hoc; puterea de a da instrucțiuni de care administratorii beneficiază în temeiul unui raport de muncă sau al unui mandat dat unui administrator delegat sau unui mandatar ad‑hoc nu este afectată. […] Articolul 11 – Luarea deciziilor (1) Deciziile asociaților se adoptă cu majoritate simplă, cu excepția cazului în care legea sau prezentul statut prevede o altă majoritate. Fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Deciziile care contravin articolului 9 alineatul (4) sau (5) sunt inadmisibile. […] Articolul 13 – Exercitarea dreptului la informare și la consultare în sensul articolului 51a din Legea privind societățile cu răspundere limitată Administratorii, administratorii delegați și mandatarii ad‑hoc sunt ținuți să își respecte obligația de a păstra secretul profesional al avocatului, în măsura posibilului și față de adunarea asociaților și față de orice asociat cu care nu colaborează cu titlu profesional și care nu este el însuși supus unei obligații de păstrare a secretului profesional a cărei încălcare este sancționată penal. În măsura în care un asociat solicită să consulte documente sau să obțină informații cu privire la fapte supuse secretului profesional al avocatului, el trebuie să fie reprezentat de o persoană obligată prin lege să păstreze secretul profesional (de exemplu, un avocat, un consilier fiscal, un auditor), inclusiv în ceea ce îl privește. Referitor la consultarea sau la informațiile privind fapte supuse secretului profesional al avocatului, asociații au ei înșiși în mod direct și imediat obligația de a păstra secretul profesional prin acest contract de societate, în conformitate cu articolul 203 alineatul (4) a doua teză punctul 1 din Codul penal. În orice caz, înainte ca asociatul să poată lua cunoștință el însuși în mod direct, prin consultare sau prin obținerea de informații, de fapte supuse secretului profesional al avocatului, trebuie să se supună el însuși secretului profesional de care este ținut administratorul competent, în conformitate cu articolul 203 alineatul (4) a doua teză punctul 1 din Codul penal. Prin derogare de la articolul 51a alineatul (2) a doua teză din Legea privind societățile cu răspundere limitată, refuzul de informare sau de consultare nu necesită o decizie a asociaților. […] Articolul 17 – Modificarea statutului; dizolvare; obligația de informare (1) Deciziile privind modificarea prezentului statut și dizolvarea societății nu sunt valabile decât dacă sunt luate cu o majoritate de 75 % din voturile exprimate în cadrul unei adunări a asociaților convocate în mod corespunzător și în care este întrunit cvorumul. Modificarea articolului 9 alineatele (4) și (5) și a articolului 13 din prezentul statut necesită unanimitate. (2) Orice modificare a statutului, a asociaților sau a persoanei cu putere de reprezentare, orice decizie privind dreptul de reprezentare individuală al administratorilor, precum și înființarea sau dizolvarea unor sucursale trebuie semnalate imediat baroului competent, împreună cu documentele justificative necesare.”

Modificarea statutului HR și cesiunea părților sociale ale acestei societăți au fost înscrise în registrul comerțului al Amtsgericht Traunstein (Tribunalul Districtual din Traunstein) la 6 aprilie 2021.

Prin scrisorile din 9 aprilie 2021 și 9 mai 2021, HR a informat Baroul München cu privire la modificarea statutului său și la cesiunea a 51 dintre cele 100 de părți sociale ale sale către SIVE.

Prin scrisoarea din 19 mai 2021, Baroul München a comunicat HR că cesiunea părților sociale către SIVE era interzisă în temeiul articolelor 59a și 59e din vechiul statut al avocaților și că, în consecință, înscrierea HR în barou urma să fie radiată în cazul menținerii acestei cesiuni.

Prin scrisoarea din 26 mai 2021, HR a informat Baroul München cu privire la menținerea cesiunii respective.

Prin decizia din 9 noiembrie 2021, notificată HR la 11 noiembrie 2021, Baroul München a procedat la radierea acestei societăți în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 59e alineatul (1) prima teză și ale articolului 59h alineatul (3) prima teză din vechiul statut al avocaților, în esență pentru motivul că numai avocații și membrii profesiilor menționate la articolul 59a alineatul (1) prima teză și alineatul (2) din acest statut, precum și medicii și farmaciștii pot fi asociați ai unei societăți de avocați. Potrivit Baroului München, dispozițiile vechiului statut al avocaților pe care era obligat să le aplice fără nicio marjă de apreciere nu încalcă nici articolele 49 și 63 TFUE, nici articolul 15 din Directiva 2006/123, întrucât articolul 25 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din această directivă ar permite restricții echivalente pentru profesiile reglementate.

La 26 noiembrie 2021, HR a sesizat Bayerischer Anwaltsgerichtshof (Consiliul de disciplină al avocaților din Bavaria, Germania), care este instanța de trimitere, cu o acțiune împotriva deciziei de radiere adoptate de Baroul München. În susținerea acțiunii formulate, HR susține că articolul 59e alineatul (1) prima teză și articolul 59h alineatul (3) prima teză din vechiul statut al avocaților încalcă printre altele dreptul la libera circulație a capitalurilor, garantat la articolul 63 alineatul (1) TFUE, precum și drepturile pe care le are în temeiul articolului 15 din Directiva 2006/123. Această decizie ar încălca și dreptul SIVE la libertatea de stabilire, astfel cum este garantat la articolele 49 și 54 TFUE.

Instanța de trimitere subliniază că intră sub incidența liberei circulații a capitalurilor, garantată la articolul 63 TFUE, achiziționarea de părți sociale într‑o persoană juridică de drept privat. În schimb, libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor ar trebui să prevaleze în cazul în care cumpărătorul intenționează ca, prin intermediul acestei tranzacții, să exercite o influență asupra unei întreprinderi, ceea ce se poate stabili în special pe baza volumului de părți sociale dobândite și a structurii contractului de societate.

Această instanță arată că, în speță, 51 dintre cele 100 de părți sociale ale HR au fost cesionate către SIVE, ceea ce i‑a permis acesteia să obțină o participație majoritară în capitalul HR. Cu toate acestea, statutul HR ar fi conform cu articolul 59f alineatul (4) din vechiul statut al avocaților, care impune ca independența avocaților care, în calitate de administratori sau în temeiul statutului, sunt abilitați să acționeze în numele societății să fie garantată în exercitarea profesiei de avocat. Astfel, acest statut ar cuprinde mai multe dispoziții de natură să asigure această independență, în special în ceea ce privește revocarea administratorilor, prerogativele adunării asociaților și inadmisibilitatea deciziilor care nu respectă aceste dispoziții.

În acest context, instanța de trimitere exprimă, în primul rând, îndoieli cu privire la compatibilitatea articolelor 59a și 59e-59h din vechiul statut al avocaților cu articolul 63 TFUE.

Potrivit acestei instanțe, primo, articolul 59e alineatul (1) prima teză din acest statut limitează cercul asociaților potențiali ai societăților de avocați la avocați și la membrii anumitor profesii liberale, menționate la articolul 59a alineatul (1) prima teză și alineatul (2) din statutul menționat. Secundo, articolul 59e alineatul (1) a doua teză din același statut impune asociaților să exercite o activitate profesională în cadrul societății de avocați. Tertio, conform articolului 59e alineatul (2) prima teză din vechiul statut al avocaților, în ipoteza în care membri ai unor profesii liberale, alții decât avocații, dețin o fracțiune din capitalul social al unei societăți de avocați, majoritatea părților sociale și a drepturilor de vot trebuie să aparțină avocaților. Quarto, potrivit articolului 59e alineatul (2) a doua teză din acest statut, asociații care nu sunt autorizați să exercite profesia de avocat sau una dintre celelalte profesii liberale prevăzute la articolul 59a alineatul (1) prima teză și alineatul (2) din statutul menționat nu dispun de drept de vot.

Instanța menționată are îndoieli că aceste dispoziții, care, în opinia sa, aduc atingere liberei circulații a capitalurilor, pot fi justificate în temeiul articolului 65 alineatul (2) TFUE, care autorizează reglementările statelor membre care urmăresc menținerea ordinii și a siguranței publice. Astfel, restricțiile prevăzute la articolele 59a, 59e și 59h din vechiul statut al avocaților ar putea să nu fie necesare pentru a garanta independența avocatului, întrucât articolul 59f alineatul (4) din acest statut interzice asociaților să exercite o influență asupra activității de consiliere juridică a avocatului, inclusiv asupra acceptării sau a refuzării unui mandat, iar independența conducerii poate fi garantată prin statutul societății, cum este cazul statutului HR. În plus, barourile ar putea nu numai să condiționeze admiterea unei societăți de avocați de existența unor dispoziții adecvate în statutul său, ci și să revoce această admitere în cazul modificării ulterioare a statutului menționat care ar reduce sau ar elimina protecția independenței activității de avocat, în conformitate cu articolul 59h din vechiul statut al avocaților.

Chiar presupunând că interzicerea participării terților care doresc doar să realizeze profit ar fi un mijloc adecvat pentru a împiedica influența investitorilor pur financiari asupra activităților operaționale ale unei societăți de avocați, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la caracterul necesar al acestei interdicții, întrucât, din punctul său de vedere, reglementarea națională și contractul de societate ar permite evitarea unei influențe a asociaților asupra activității de avocat a societății. Prin urmare, ar reveni investitorului pur financiar sarcina de a decide dacă dorește să dobândească o participație într‑o asemenea societate, în condițiile în care în acest caz i se refuză o influență asupra administrării acesteia.

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă cerințele care decurg din articolele 59a, 59e și 59h din vechiul statut al avocaților constituie o restricție coerentă și sistematică a liberei circulații a capitalurilor pentru a prezerva independența activității de avocat și buna administrare a justiției. Ea subliniază în această privință că, deși limitarea cercului asociaților este de natură să împiedice posibilitatea ca terții care nu îndeplinesc aceste cerințe să exercite o influență asupra societății de avocați în calitate de asociați, asociații care îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 59e din vechiul statut al avocaților pot influența totuși în același mod conducerea societății de avocați. Astfel, nici acest articol, nici articolul 59a din acest statut nu ar conține cerințe cantitative cu privire la obligația de colaborare a asociaților. Ar fi, așadar, posibil ca, prin participația sa, un asociat, fie el și avocat, să urmărească cu prioritate interese financiare și să nu ia parte decât în mod marginal la realizarea obiectivelor societății.

Instanța de trimitere semnalează, pe de altă parte, că noul statut al avocaților, care a intrat în vigoare la 1 august 2022, a simplificat condițiile de asociere în cadrul unei societăți de avocați. Astfel, consilierea juridică ar putea fi furnizată de societăți de exercitare a unei profesii liberale în sensul articolului 59c din acest nou statut, la care pot participa în prezent, pe lângă profesioniștii care dispuneau deja de acest drept în temeiul articolului 59a din vechiul statut al avocaților, celelalte persoane care exercită profesiile enumerate la articolul 1 alineatul (2) din Legea privind societățile civile profesionale, și anume inginerii, arhitecții, chimiștii comerciali, personalul de pilotaj, jurnaliștii, artiștii sau scriitorii. Cercul persoanelor care pot participa la o societate de exercitare a unei profesii liberale ar fi, așadar, foarte eterogen în prezent.

În sfârșit, instanța de trimitere consideră că, deși încrederea în secretul profesional al avocatului trebuie protejată prin impunerea obligației de a păstra secretul profesional în sarcina tuturor membrilor organelor unei societăți de avocați, iar nu numai a avocatului care profesează în cadrul său, este totuși permis să existe îndoieli cu privire la faptul că interdicția participării terților se poate întemeia pe împrejurarea că ea evită ca terții să obțină informații sau documente supuse secretului. În această privință, articolul 13 din statutul HR ar prevedea norme foarte stricte, în sensul că dreptul la informare al asociaților ar fi de asemenea limitat și că secretul profesional al avocatului s‑ar impune și acestora din urmă. Fiind vorba despre una dintre obligațiile profesionale elementare ale avocatului, a cărei încălcare este, în plus, sancționată penal, ordinul avocaților ar fi putut deja, în temeiul articolelor 59c și 59e din vechiul statut al avocaților, să verifice statutul unei societăți de avocați pentru a controla dacă cerințele în materie de secret profesional al avocatului erau suficient respectate în cadrul acestora. De altfel, articolele 59d și 59e din noul statut al avocaților ar impune în prezent ordinului avocaților să efectueze această verificare.

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că, în măsura în care HR furnizează servicii în sensul articolului 4 punctul 1 din Directiva 2006/123, ea ar putea invoca faptul că restricțiile prevăzute la articolele 59a, 59e și 59h din vechiul statut al avocaților nu sunt justificate în raport cu articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) litera (c) din această directivă. Este adevărat că directiva menționată ar permite să se prevadă restricții care să garanteze independența activității de consiliere juridică și buna administrare a justiției, cu condiția însă ca acestea să fie proporționale. Or, ar exista îndoieli serioase cu privire la caracterul proporțional al restricțiilor prevăzute la articolele 59a și 59e din vechiul statut al avocaților pentru dobândirea de părți sociale într‑o societate de avocați. Astfel, independența activității avocatului, buna administrare a justiției, obligația de confidențialitate a avocatului și, prin urmare, încrederea în administrarea justiției ar fi suficient garantate de limitările drepturilor asociaților prevăzute la articolul 59f din vechiul statut al avocaților, precum și de statutul HR. Participația unor asociați în primul rând cu aport de capital nu ar permite identificarea unor riscuri mai mari decât cele legate de participația unor persoane care pot fi asociați ai unei societăți de exercitare a unei profesii liberale în temeiul noului statut al avocaților.

În al treilea rând, dacă s‑ar considera că SIVE urmărește să exercite o influență dominantă asupra activității HR, ar trebui să se constate că, pe lângă încălcarea Directivei 2006/123, se încalcă și dreptul SIVE la libertatea de stabilire în sensul articolului 49 TFUE.

În aceste condiții, Bayerischer Anwaltsgerichtshof (Consiliul de disciplină al avocaților din Bavaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Revocarea obligatorie a autorizației unei societăți profesionale de avocați pentru exercitarea activității de avocat, prevăzută de legislația unui stat membru, reprezintă o restricție nepermisă privind dreptul la libertatea de circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, atunci când: a) o parte socială a societății profesionale de avocați este transferată unei persoane care nu îndeplinește cerințele profesionale speciale prevăzute de legislația statului membru pentru dobândirea unei părți sociale? În consecință, o parte socială a societății profesionale de avocați poate fi dobândită numai de un avocat sau de un alt membru al baroului, de un consilier în proprietate intelectuală, de un consultant fiscal, de un mandatar fiscal, de un contabil sau de un auditor autorizat, de o persoană care aparține profesiei de avocat dintr‑un alt stat membru care este autorizată să presteze în țară asistență juridică sau de un consilier în proprietate intelectuală, de un consultant fiscal, de un mandatar fiscal, de un contabil sau de un auditor autorizat care poate să desfășoare în țară activitatea respectivă ori de un medic sau de un farmacist, b) un asociat îndeplinește cerințele speciale enumerate la prima întrebare litera a), dar nu își desfășoară activitatea în societatea profesională de avocați? c) din cauza transferului uneia sau mai multor părți sociale ori al unuia sau mai multor drepturi de vot, majoritatea acestora nu mai aparține avocaților? 2) Faptul că un asociat, care nu are dreptul să exercite o profesie în sensul primei întrebări litera a), nu are drept de vot reprezintă o restricție nepermisă privind dreptul la libertatea de circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, în condițiile în care statutul societății cuprinde, în scopul protejării independenței profesioniștilor din avocatură și a activității de avocat, clauze prin care se garantează că societatea este reprezentată numai de avocați în calitate de administratori sau de administratori delegați, prin care se interzice asociaților și adunării generale a asociaților să influențeze conducerea societății prin instrucțiuni sau, indirect, prin amenințarea cu consecințe nefavorabile, prin care nu se recunosc efectele hotărârilor asociaților care încalcă această interdicție și prin care obligația avocaților de a păstra secretul profesional se extinde la asociați și la persoanele împuternicite de aceștia? 3) Restricțiile menționate la prima și la a doua întrebare îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 15 alineatul (3) literele (a)-(c) din Directiva [2006/123] pentru ingerințele permise în libertatea de a presta servicii? 4) În cazul în care [Curtea] va considera că nu este lezat dreptul reclamantei la libertatea de circulație a capitalurilor […] și că nu există nicio încălcare a Directivei [2006/123], prin restricțiile menționate la primele două întrebări se încalcă dreptul la libertatea de stabilire prevăzut la articolul 49 TFUE de care beneficiază [SIVE]?”

În cuprinsul primei, al celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere se referă la o reglementare națională care prevede radierea din barou a unei societăți de avocați atunci când o parte socială a acestei societăți este transferată unei persoane căreia această reglementare nu îi permite să devină asociat în acest tip de societăți, atunci când un asociat nu desfășoară o activitate profesională în societatea de avocați sau atunci când asociații care au calitatea de avocați nu mai dețin majoritatea părților sociale sau a drepturilor de vot. Din cererea de decizie preliminară rezultă că reglementarea menționată urmărește în esență să împiedice influența asupra activităților operaționale ale unei societăți de avocați din partea unor investitori pur financiari care nu au intenția de a exercita o activitate profesională în această societate.

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie să se considere că, prin intermediul acestor întrebări, instanța menționată solicită în esență să se stabilească dacă articolul 49 și articolul 63 alineatul (1) TFUE, precum și articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, sub sancțiunea radierii din barou a societății de avocați în cauză, interzice ca părți sociale ale acestei societăți să fie transferate unui investitor pur financiar care nu are intenția să exercite în societatea menționată o activitate profesională vizată de această reglementare.

Deși, în cadrul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere vizează și libera prestare a serviciilor, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese însă că SIVE intenționează să se prevaleze de această libertate pentru a furniza servicii juridice în Germania. Libertatea menționată este, așadar, lipsită de relevanță în cauza principală.

Având în vedere că instanța de trimitere se referă atât la libertatea de stabilire, cât și la libera circulație a capitalurilor, este necesar să se determine, cu titlu introductiv, ce libertate fundamentală se aplică litigiului principal, ceea ce presupune luarea în considerare a obiectului reglementării naționale în discuție în litigiul principal și, dacă este cazul, a elementelor de fapt din speță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, EU:C:2012:707, punctele 90, 93 și 94, precum și Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctele 78, 82 și 83).

În această privință, o reglementare națională care are vocația să se aplice numai participațiilor care permit să se exercite o influență certă asupra deciziilor unei societăți și să se stabilească activitățile acesteia face parte din domeniul de aplicare al libertății de stabilire. În schimb, dispozițiile naționale care se aplică participațiilor efectuate numai în scopul realizării unui plasament financiar, fără intenția de a se influența administrarea și controlul întreprinderii, trebuie examinate exclusiv din perspectiva liberei circulații a capitalurilor (Hotărârea din 24 februarie 2022, Viva Telecom Bulgaria, C‑257/20, EU:C:2022:125, punctele 79 și 80, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că o reglementare națională care nu are vocația să se aplice doar participațiilor ce permit să se exercite o influență certă asupra deciziilor unei societăți și să se stabilească activitățile acesteia, ci se aplică indiferent de mărimea participației pe care acționarul o deține într‑o societate este susceptibilă să intre atât sub incidența libertății de stabilire, cât și sub cea a libertății de circulație a capitalurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck, C‑157/05, EU:C:2007:297, punctele 23 și 24, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou, C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 49).

Cu toate acestea, în principiu, Curtea examinează măsura în cauză numai în raport cu una dintre aceste două libertăți dacă se dovedește că, în împrejurările din litigiul principal, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi analizată în cadrul acesteia (Hotărârea din 3 octombrie 2006, Fidium Finanz, C‑452/04, EU:C:2006:631, punctul 34, și Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 37).

În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal urmărește în special să împiedice orice dobândire de participații, indiferent de importanța sa, într‑o societate de avocați de către persoane care nu sunt nici avocați, nici membri ai unei profesii menționate la articolul 59a alineatul (1) prima teză și alineatul (2) din vechiul statut al avocaților.

Pe de altă parte, este cert că SIVE a achiziționat 51 % din capitalul social al HR. Or, intră în domeniul de aplicare material al libertății de stabilire dispozițiile naționale care se aplică deținerii, de către o societate a unui stat membru în capitalul unei societăți stabilite într‑un alt stat membru, a unei participații care îi permite în principiu să exercite o influență certă asupra deciziilor acestei din urmă societăți și să îi stabilească activitățile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 47), ceea ce este cazul deținerii majorității capitalului său (a se vedea în acest sens Ordonanța din 10 mai 2007, Lasertec, C‑492/04, EU:C:2007:273, punctul 23, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis, C‑201/15, EU:C:2016:972, punctele 46 și 47).

Cu toate acestea, statutul HR a fost modificat pentru a priva SIVE de capacitatea de influență la care ar fi putut pretinde pe baza criteriului capitalului. După cum reiese din elementele dosarului de care dispune Curtea, o asemenea modificare poate însemna că achiziționarea de către SIVE a unor părți sociale ale HR a avut loc cu unicul scop de a procura acesteia din urmă capitaluri care să îi permită să finanțeze dezvoltarea unui model juridic inovator întemeiat pe noile tehnologii.

Prim urmare, cauza principală intră atât sub incidența libertății de stabilire, cât și sub cea a liberei circulații a capitalurilor, fără ca una dintre aceste libertăți să poată fi considerată secundară în raport cu cealaltă.

În ceea ce privește, în primul rând, libertatea de stabilire, din considerentul (6) al Directivei 2006/123 rezultă că eliminarea barierelor din calea acestei libertăți nu se poate face numai prin aplicarea directă a articolului 49 TFUE, în special din cauza extremei complexități a soluționării caz cu caz a barierelor menționate. Rezultă că, atunci când o situație intră în domeniul de aplicare al acestei directive, nu este necesar ca ea să fie examinată și în raport cu articolul 49 TFUE (Hotărârea din 26 iunie 2019, Comisia/Grecia, C‑729/17, EU:C:2019:534, punctele 53 și 54).

Or, pe de o parte, așa cum enunță considerentul (33) al Directivei 2006/123, serviciile de consiliere juridică, care includ serviciile juridice oferite de avocați, intră în domeniul de aplicare material al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Minister Sprawiedliwości, C‑55/20, EU:C:2022:6, punctul 88).

Pe de altă parte, reglementarea națională în discuție în litigiul principal, mai concret limitarea sferei persoanelor apte să se asocieze, precum și cerința de a colabora activ în cadrul societății, prevăzute la articolul 59e alineatul (1) prima și a doua teză din vechiul statut al avocaților, corespunde unor „cerințe”, în sensul articolului 4 punctul 7 din directiva menționată, care privesc în esență deținerea capitalului unei societăți și intră, așadar, sub incidența articolului 15 alineatul (2) litera (c) din aceeași directivă.

În această privință, articolul 15 din Directiva 2006/123 prevede la alineatul (1) că statele membre trebuie să examineze dacă în cadrul sistemului lor juridic se impune oricare dintre cerințele menționate la alineatul (2) și să se asigure că acestea sunt compatibile cu condițiile stabilite la alineatul (3). În plus, același articol 15 autorizează statele membre, la alineatul (5) litera (a) și la alineatul (6), să mențină sau, după caz, să introducă cerințe de tipul celor menționate la alineatul (2) al acestuia, cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite la alineatul (3) al acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2015, Rina Services ș.a., C‑593/13, EU:C:2015:399, punctul 33, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Comisia/Austria (Ingineri constructori, agenți de brevetare și medici veterinari), C‑209/18, EU:C:2019:632, punctul 80].

Condițiile cumulative enumerate la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 se referă, primo, la caracterul nediscriminatoriu al cerințelor în discuție, în sensul că ele nu trebuie să fie direct sau indirect discriminatorii în funcție de cetățenie sau naționalitate sau, în ceea ce privește societățile, în funcție de situarea sediului social, secundo, la caracterul necesar al acestora, în sensul că ele trebuie să fie justificate printr‑un motiv imperativ de interes general, și, tertio, la proporționalitatea acestora, în sensul că cerințele menționate trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și nu trebuie să fie posibilă înlocuirea lor cu alte măsuri mai puțin restrictive care permit atingerea aceluiași rezultat [Hotărârea din 29 iulie 2019, Comisia/Austria (Ingineri constructori, agenți de brevetare și medici veterinari), C‑209/18, EU:C:2019:632, punctul 81].

În speță, în ceea ce privește, mai întâi, prima condiție, referitoare la caracterul nediscriminatoriu al cerințelor în discuție în litigiul principal, niciuna dintre ele nu prezintă un caracter discriminatoriu, astfel încât ele îndeplinesc această condiție.

În continuare, în ceea ce privește a doua condiție, referitoare la caracterul necesar al acestor cerințe, din cererea de decizie preliminară rezultă că ele au ca finalitate să asigure independența și integritatea profesiei de avocat, precum și respectarea principiului transparenței și a obligației de păstrare a secretului profesional al avocaților.

Aceste obiective au în mod incontestabil legătură cu protecția beneficiarilor de servicii, în speță juridice, și cu buna administrare a justiției, care constituie motive imperative de interes general, în sensul articolului 4 punctul 8 din Directiva 2006/123 coroborat cu considerentul (40) al acesteia. În plus, întrucât acest articol 4 punctul 8 se limitează să codifice jurisprudența Curții, trebuie arătat că, în cadrul interpretării dreptului primar, aceasta a calificat drept motive imperative de interes general atât protecția justițiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 1996, Reisebüro Broede, C‑3/95, EU:C:1996:487, punctul 38, Hotărârea din 17 martie 2011, Peñarroja Fa, C‑372/09 și C‑373/09, EU:C:2011:156, punctul 55, precum și Hotărârea din 18 mai 2017, Lahorgue, C‑99/16, EU:C:2017:391, punctele 34 și 35), cât și buna exercitare a profesiei de avocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a., C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 107).

În această privință, trebuie amintit că misiunea avocatului de reprezentare, care se exercită în interesul unei bune administrări a justiției, constă înainte de toate în protejarea și apărarea în condiții optime a intereselor mandantului, în deplină independență, precum și cu respectarea legii și a normelor profesionale și deontologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2020, Uniwersytet Wrocławski și Polonia/REA, C‑515/17 P și C‑561/17 P, EU:C:2020:73, punctul 62, precum și Hotărârea din 24 martie 2022, PJ și PC/EUIPO, C‑529/18 P și C‑531/18 P, EU:C:2022:218, punctul 64). Avocaților le este încredințată misiunea fundamentală într‑o societate democratică de a apăra justițiabilii, care implică, pe de o parte, ca orice justițiabil să aibă posibilitatea de a se adresa, în deplină libertate, avocatului său, a cărui profesie însăși înglobează, în mod inerent, sarcina de a oferi, în mod independent, opinii juridice tuturor celor care au nevoie de acestea, și, pe de altă parte, o cerință corelativă de loialitate a avocatului față de clientul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2022, Orde van Vlaamse Balies ș.a., C‑694/20, EU:C:2022:963, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

În sfârșit, în ceea ce privește a treia condiție, referitoare la caracterul proporțional al cerințelor în discuție în litigiul principal, aceasta presupune ca cerințele respective să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit, să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia și ca alte măsuri mai puțin restrictive să nu permită atingerea aceluiași rezultat.

În speță, în măsura în care urmăresc să contribuie la respectarea independenței avocatului și la interzicerea conflictelor de interese, în particular prin excluderea posibilității ca investitorii pur financiari să aibă capacitatea de a influența deciziile și activitățile unei societăți de avocați, cerințele menționate sunt de natură să garanteze realizarea obiectivului de protecție a bunei administrări a justiției și a integrității profesiei de avocat.

Într‑adevăr, voința unui investitor pur financiar de a‑și fructifica investiția ar putea avea un impact asupra organizării și activității unei societăți de avocați. Astfel, dacă un asemenea investitor ar estima că randamentul investiției sale este insuficient, el ar putea fi tentat să solicite o reducere a costurilor sau căutarea unui anumit tip de clienți, eventual sub sancțiunea retragerii investiției, o atare amenințare fiind suficientă pentru a caracteriza capacitatea de influență a acestuia din urmă, fie ea și indirectă.

Or, primo, în timp ce obiectivul urmărit de un investitor pur financiar se limitează la obținerea unui profit, avocații nu își exercită activitățile dintr‑un obiectiv exclusiv economic, ci sunt ținuți să respecte norme profesionale și deontologice.

În această privință, trebuie precizat că lipsa unui conflict de interese este indispensabilă exercitării profesiei de avocat și implică în special faptul ca avocații să se afle într‑o situație de independență, inclusiv financiară, față de autoritățile publice și față de alți operatori, din partea cărora nu ar trebui să sufere nicio influență (Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska, C‑225/09, EU:C:2010:729, punctul 61). Astfel, pe de o parte, în lipsa unei asemenea independențe financiare, considerații de natură economică orientate spre profitul pe termen scurt al investitorului pur financiar ar putea prevala asupra unor considerații ghidate exclusiv de apărarea interesului clienților societății de avocați. Pe de altă parte, existența unor eventuale legături între un investitor pur financiar și un client este de asemenea de natură să influențeze relația dintre avocat și acest client într‑un asemenea mod încât un conflict cu norme profesionale sau deontologice nu poate fi exclus.

Secundo, în lipsa armonizării la nivelul Uniunii a normelor profesionale și deontologice aplicabile profesiei de avocat, fiecare stat membru rămâne în principiu liber să reglementeze exercitarea acestei profesii pe teritoriul său. Normele aplicabile profesiei menționate pot, ca urmare a acestui fapt, să difere în mod substanțial de la un stat membru la altul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a., C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 99, Hotărârea din 2 decembrie 2010, Jakubowska, C‑225/09, EU:C:2010:729, punctul 57, precum și Hotărârea din 7 mai 2019, Monachos Eirinaios, C‑431/17, EU:C:2019:368, punctul 31).

În aceste condiții, ținând seama de marja de apreciere care îi este astfel conferită, un stat membru este îndreptățit să considere că avocatul nu ar fi în măsură să își exercite profesia în mod independent și cu respectarea obligațiilor sale profesionale și deontologice dacă ar face parte dintr‑o societate ai cărei asociați sunt persoane care, pe de o parte, nu exercită profesia de avocat și nici vreo altă profesie supusă unor elemente moderatoare care să decurgă din norme profesionale și deontologice și, pe de altă parte, acționează exclusiv ca investitori pur financiari, fără a avea intenția de a exercita o activitate aferentă unei astfel de profesii în cadrul acestei societăți. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când, precum în cauza principală, un asemenea investitor intenționează să dobândească majoritatea părților sociale ale societății de avocați în cauză.

Având în vedere aceeași marjă de apreciere, un stat membru este îndreptățit să considere că există un risc ca măsurile prevăzute de reglementarea națională sau de statutul societății de avocați în vederea prezervării independenței și a integrității profesionale a avocaților activi în cadrul acestei societăți să se dovedească, în practică, insuficiente pentru a asigura în mod eficient realizarea obiectivelor amintite la punctele 64-66 din prezenta hotărâre în cazul participării unui investitor pur financiar la capitalul societății menționate, ținând seama de influența, fie ea indirectă, pe care acest investitor ar putea‑o exercita asupra administrării și a activităților aceleiași societăți prin opțiuni de investiție sau de retragere de investiții ghidate în esență sau chiar exclusiv de realizarea de profit.

În ceea ce privește, în al doilea rând, libera circulație a capitalurilor, garantată de articolul 63 TFUE, intră sub incidența acestui articol investițiile directe sub forma unor participații într‑o societate prin deținerea de acțiuni care conferă posibilitatea de a participa efectiv la administrarea și la controlul acesteia, precum și achiziționarea de titluri efectuată cu unica intenție de a realiza un plasament financiar, fără a exista intenția de a influența administrarea și controlul societății (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C‑182/08, EU:C:2009:559, punctul 40, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis, C‑201/15, EU:C:2016:972, punctul 58 și jurisprudența citată).

Măsurile interzise prin articolul 63 alineatul (1) TFUE, ca restricții privind libera circulație a capitalurilor, le includ, printre altele, pe cele de natură să descurajeze societățile nerezidente să facă investiții într‑un stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, SEGRO și Horváth, C‑52/16 și C‑113/16, EU:C:2018:157, punctul 65). Astfel, trebuie calificate drept „restricții” în sensul acestui articol 63 alineatul (1) TFUE măsurile naționale care pot împiedica sau limita dobândirea de acțiuni în societăți rezidente sau care pot descuraja investitorii din alte state membre să investească în capitalul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2010, Idryma Typou, C‑81/09, EU:C:2010:622, punctul 55).

În speță, reglementarea națională în discuție în litigiul principal are ca efect să împiedice alte persoane decât avocații și membrii profesiilor prevăzute la articolul 59a din vechiul statut al avocaților să dobândească părți sociale într‑o societate de avocați, astfel încât îi privează pe investitorii din alte state membre care nu sunt nici avocați, nici membri ai unei asemenea profesii de a dobândi participații în acest tip de societăți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 47). În mod corelativ, această reglementare națională privează societățile de avocați de accesul la capitaluri care ar putea ajuta la înființarea sau la dezvoltarea lor. În consecință, ea constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor.

Restricțiile privind libera circulație a capitalurilor, care sunt aplicabile fără discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, pot fi însă justificate de motive imperative de interes general, cu condiția să fie de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 2009, Comisia/Italia, C‑531/06, EU:C:2009:315, punctul 49).

În această privință, aprecierea efectuată la punctele 64-74 din prezenta hotărâre în raport cu articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2006/123 nu conduce la o concluzie diferită în raport cu articolul 63 TFUE.

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima, la a treia și la a patra întrebare că articolul 15 alineatul (2) litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2006/123, precum și articolul 63 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, sub sancțiunea radierii din barou a societății de avocați în cauză, interzice ca părți sociale ale acestei societăți să fie transferate unui investitor pur financiar care nu are intenția să exercite în societatea menționată o activitate profesională vizată de această reglementare.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 63 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că un asociat care nu este abilitat să exercite una dintre profesiile care permit să devină asociat într‑o societate de avocați nu are drept de vot, în ipoteza în care statutul acestei societăți cuprinde mai multe dispoziții de natură să protejeze independența avocaților și a activității de avocat a societății.

Ca răspuns la o întrebare a Curții, guvernul german a explicat în ședință că măsura privării de dreptul de vot impusă asociaților care nu sunt abilitați să exercite una dintre profesiile prevăzute la articolul 59e alineatul (1) prima teză din vechiul statut al avocaților, care este vizată în mod specific de instanța de trimitere în cea de a doua întrebare, are vocația de a se aplica în situații tranzitorii ocazionate, printre altele, de decesul unui asociat abilitat sau de pronunțarea unei măsuri ce privează un asociat abilitat de dreptul de a‑și exercita profesia.

Din moment ce nicio situație de acest tip nu caracterizează litigiul principal, un răspuns la această întrebare nu corespunde unei nevoi obiective inerente soluționării acestui litigiu și depășește cadrul misiunii jurisdicționale care incumbă Curții în temeiul articolului 267 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia, 244/80, EU:C:1981:302, punctul 18, precum și Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44).

În consecință, cea de a doua întrebare este inadmisibilă.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

19 decembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Vechiul statut al avocaților

Noul statut al avocaților

Codul penal

Legea privind societățile cu răspundere limitată

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima, la a treia și la a patra întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată