Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 28 noiembrie 2024.#ENGIE Deutschland GmbH împotriva Landesregulierungsbehörde beim Sächsischen Staatsministerium für Wirtschaft, Arbeit und Verkehr.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Piața internă a energiei electrice – Directiva (UE) 2019/944 – Articolul 2 punctele 28 și 29 – Noțiunea de «distribuție» – Noțiunea de «operator de distribuție» – Noțiunea de «sistem de distribuție» – Articolele 30-39 – Exploatarea sistemelor de distribuție – Întreprindere care exploatează o instalație energetică ce cuprinde o centrală de cogenerare și un sistem de linii electrice, care aprovizionează cu căldură, apă caldă și energie electrică locatarii unui ansamblu rezidențial – Vânzare concomitentă a energiei electrice produse – Reglementare națională care scutește operatorul unei astfel de instalații de obligațiile care revin operatorilor de distribuție în temeiul acestei directive.#Cauza C-293/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 punctele 28 și 29, precum și a articolului 30 și următoarele din Directiva (UE) 2019/944 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de modificare a Directivei 2012/27/UE (JO 2019, L 158, p. 125).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ENGIE Deutschland GmbH (denumită în continuare „ENGIE”), pe de o parte, și Landesregulierungsbehörde beim Sächsischen Staatsministerium für Wirtschaft, Arbeit und Verkehr (Autoritatea de reglementare a landului din cadrul Ministerului Economiei, Muncii și Transporturilor din Saxonia, Germania) (denumită în continuare „autoritatea de reglementare din landul Saxonia”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul Zwickauer Energieversorgung GmbH (denumită în continuare „ZEV”), un operator de distribuție, de a racorda la rețeaua sa două instalații energetice ale ENGIE ca instalații de autoconsum și de a pune la dispoziție contoarele necesare.

Articolul 2 punctul 21 din Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE (JO 2012, L 315, p. 1) definește noțiunea de „operator de sistem de distribuție”, în sensul acestei directive, ca însemnând un „operator de distribuție” astfel cum este definit printre altele în Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55).

Articolul 2 punctul 48 din Regulamentul (UE) 2019/943 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iunie 2019 privind piața internă de energie electrică (JO 2019, L 158, p. 54) definește noțiunea de „operator de distribuție” ca însemnând „operatorul de distribuție” în sensul definiției de la articolul 2 punctul 29 din Directiva (UE) 2019/944.

Considerentele (7), (8), (18), (65) și (68) ale Directivei 2019/944 au următorul cuprins: „(7) În vederea creării unei piețe interne de energie electrică, statele membre ar trebui să promoveze integrarea piețelor lor naționale și cooperarea între operatorii de sistem la nivelul Uniunii [Europene] și la nivel regional, încorporând sistemele izolate care formează insule de energie electrică, încă prezente în Uniune. (8) […] prezenta directivă urmărește să [elimine] obstacolele care continuă să stea în calea finalizării pieței interne de energie electrică. Un cadru de reglementare mai precis trebuie să contribuie la depășirea problemelor actuale ale piețelor naționale fragmentate […] […] (18) […] Integrarea piețelor de energie electrică necesită un nivel ridicat de cooperare între operatorii de sisteme, participanții la piață și autoritățile de reglementare, […] […] (65) Accesul nediscriminatoriu la rețelele de distribuție determină accesul la clienți la nivelul pieței cu amănuntul. Pentru asigurarea unor condiții de concurență echitabile la nivelul pieței cu amănuntul, activitățile operatorilor de distribuție ar trebui, prin urmare, monitorizate, în scopul de a împiedica operatorii de distribuție să profite de integrarea lor verticală în ceea ce privește poziția lor concurențială pe piață, în special în raport cu clienții casnici și cu clienții mici necasnici. […] (68) Separarea efectivă poate fi asigurată doar prin eliminarea stimulării întreprinderilor integrate pe verticală de a exercita o discriminare asupra concurenților în ceea ce privește accesul la rețea și investițiile. Separarea proprietății, care implică desemnarea proprietarului rețelei ca operator de sistem și independența sa față de orice interes legat de furnizare și producere, reprezintă cu certitudine o modalitate eficace și sigură de soluționare a conflictului de interese inerent și de a garanta siguranța alimentării cu energie electrică. […]”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede la primele două paragrafe: „Prezenta directivă stabilește norme comune pentru producerea, transportul, distribuția, stocarea energiei și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea creării, în Uniune, a unor piețe de energiei electrică cu adevărat integrate, competitive, axate pe consumator, flexibile, echitabile și transparente. Prin valorificarea avantajelor unei piețe integrate, prezenta directivă urmărește să asigure prețuri și costuri ale energiei accesibile și transparente pentru consumatori, un grad înalt de siguranță a alimentării cu energie electrică și o tranziție lină către un sistem energetic sustenabil cu emisii scăzute de dioxid de carbon. Prezenta directivă stabilește norme esențiale referitoare la organizarea și funcționarea sectorului energiei electrice al Uniunii, în special norme privind abilitarea și protecția consumatorilor, privind accesul deschis la piața integrată, privind accesul terților la infrastructura de transport și de distribuție, cerințele în materie de separare și norme privind independența autorităților de reglementare ale statelor membre.”

Potrivit articolului 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (1) «client» înseamnă clientul angro și final de energie electrică; […] (7) «întreprindere mică» înseamnă o întreprindere care are mai puțin de 50 angajați și a cărei cifră de afaceri anuală și/sau al cărei total al bilanțului anual nu depășește 10 milioane EUR; […] (11) «comunitate de energie a cetățenilor» (a) este bazată pe o participare voluntară și deschisă și este controlată efectiv de către membri sau acționari persoane fizice, autorități locale, inclusiv municipalități, sau întreprinderi mici; (b) are ca principal obiectiv oferirea unor avantaje de mediu, economice sau sociale pentru membrii sau acționarii săi sau pentru zonele locale în care funcționează, mai degrabă decât acela de a genera profituri financiare; și (c) se poate implica în producere, inclusiv producerea din surse regenerabile, distribuție, furnizare, consum, agregare, stocarea energiei, servicii de eficiență energetică, sau în servicii de încărcare pentru autovehicule electrice ori poate să furnizeze alte servicii energetice membrilor sau acționarilor săi; (12) «furnizare» înseamnă vânzarea, inclusiv revânzarea, de energie electrică către clienți; […] (28) «distribuție» înseamnă transportul de energie electrică în sisteme de distribuție de înaltă, medie și joasă tensiune, în vederea livrării energiei electrice către clienți, dar fără a include și furnizarea; (29) «operator de distribuție» înseamnă persoana fizică sau juridică care răspunde de exploatarea, de întreținerea și, dacă este necesar, de dezvoltarea sistemului de distribuție într‑o anumită zonă și, după caz, a interconexiunilor acestuia cu alte sisteme, precum și de asigurarea capacității pe termen lung a sistemului de a satisface un nivel rezonabil al cererii de distribuție de energie electrică; […] (42) «mic sistem izolat» înseamnă orice sistem cu un consum mai mic de 3000 GWh în anul 1996, în cazul căruia mai puțin de 5 % din consumul anual se obține prin interconectarea cu alte sisteme; (43) «mic sistem conectat» înseamnă orice sistem cu un consum mai mic de 3000 GWh în anul 1996, în cazul căruia mai mult de 5 % din consumul anual se obține prin interconectarea cu alte sisteme; […]”

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Libertatea de a alege furnizorul”, prevede: „Statele membre garantează că toți clienții au dreptul să își aleagă furnizorul de la care cumpără energie electrică și că toți clienții au dreptul să încheie mai multe contracte de furnizare a energiei electrice în același timp, cu condiția să se stabilească punctele necesare de conectare și de contorizare.”

Articolul 12 din Directiva 2019/944, intitulat „Dreptul de a schimba furnizorul și norme referitoare la comisioanele pentru schimbare”, precizează la alineatele (1) și (4): „(1) Schimbarea furnizorului […] se realizează în cel mai scurt timp posibil. Statele membre se asigură că un client care dorește să schimbe furnizorii […], cu respectarea condițiilor contractuale, are dreptul la o astfel de schimbare în termen de cel mult trei săptămâni de la data solicitării. […] […] (4) Statele membre se asigură că dreptul de a schimba furnizorul […] este acordat tuturor clienților într‑un mod nediscriminatoriu la nivel de costuri, efort și timp. […]”

Potrivit articolului 15 din această directivă, intitulat „Clienți activi”: „(1) Statele membre garantează clienților finali dreptul de a acționa în calitate de clienți activi, […] (2) Statele membre garantează clienților activi: […] (e) aplicarea unor tarife de rețea transparente, nediscriminatorii și care reflectă costurile, calculate separat pentru energia electrică introdusă în rețea și pentru energia electrică consumată din rețea, […] asigurându‑se că acestea contribuie în mod adecvat și echilibrat la partajarea costurilor totale ale sistemului; […]”

Articolul 16 din directiva menționată, intitulat „Comunități de energie ale cetățenilor”, prevede: „(1) Statele membre stabilesc un cadru de reglementare favorabil pentru comunitățile de energie ale cetățenilor, prin care se asigură că: […] (e) comunităților de energie ale cetățenilor li se aplică […] tarife de rețea transparente, nediscriminatorii și care reflectă costurile, […] asigurându‑se că acestea contribuie în mod adecvat și echilibrat la partajarea costurilor totale ale sistemului. […] (4) Statele membre pot decide să acorde comunităților de energie ale cetățenilor dreptul de a gestiona rețele de distribuție în zona lor de exploatare și să definească procedurile relevante, fără a aduce atingere capitolului IV sau altor norme și reglementări care se aplică operatorilor de distribuție. În cazul în care se acordă un astfel de drept, statele membre se asigură în ceea ce privește comunitățile de energie ale cetățenilor că acestea: […] (b) fac obiectul unor tarife de rețea adecvate la punctele de conectare dintre rețeaua în cauză și rețeaua de distribuție din afara comunității de energie a cetățenilor și că astfel de tarife de rețea se calculează separat pentru energia electrică introdusă în rețeaua de distribuție și pentru energia electrică consumată din rețeaua de distribuție în afara comunității de energie a cetățenilor […] […]”

Articolul 18 din aceeași directivă precizează normele aplicabile facturilor și informațiilor de facturare.

Capitolul IV din Directiva 2019/944, intitulat „Exploatarea sistemelor de distribuție”, cuprinde articolele 30-39 din aceasta.

Articolul 30 din directiva amintită, intitulat „Desemnarea operatorilor de distribuție”, prevede: „Statele membre desemnează sau solicită întreprinderilor care au în proprietate sau răspund de sisteme de distribuție să desemneze unul sau mai mulți operatori de distribuție, pentru o perioadă stabilită de către statele membre, ținând seama de considerente de eficiență și echilibru economic.”

Articolul 31 din directiva menționată, intitulat „Atribuțiile operatorilor de distribuție”, prevede: „(1) Operatorul de distribuție este responsabil de asigurarea capacității pe termen lung a sistemului de a satisface cereri rezonabile de distribuție a energiei electrice, de exploatare, întreținere și dezvoltare, în condiții economice, a unui sistem de distribuție a energiei electrice sigur, fiabil și eficient în zona sa, acordând atenția cuvenită protecției mediului și promovării eficienței energetice. (2) În nicio situație operatorul de distribuție nu face discriminări între utilizatorii sau categoriile de utilizatori ai sistemului, în special în favoarea întreprinderilor sale conexe. (3) Operatorul de distribuție furnizează informațiile necesare utilizatorilor sistemului pentru accesul eficient la sistem, inclusiv pentru utilizarea acestuia. […] (6) În cazul în care un operator de distribuție răspunde de achiziționarea de produse și servicii necesare în vederea exploatării eficiente, fiabile și sigure a sistemului de distribuție, normele adoptate de către operatorul de distribuție în acest scop sunt obiective, transparente și nediscriminatorii și sunt elaborate în coordonare cu operatorii de transport și de sistem și cu alți participanți la piață relevanți. Clauzele și condițiile, inclusiv normele și tarifele, după caz, aplicabile furnizării de astfel de produse și prestării de astfel servicii de către operatorii de distribuție se stabilesc în conformitate cu articolul 59 alineatul (7), în mod nediscriminatoriu și avându‑se în vedere costurile și se publică. […] (9) Operatorii de distribuție cooperează cu operatorii de transport și de sistem pentru participarea efectivă la piețele cu amănuntul, la piețele angro și la piețele de echilibrare a participanților la piață conectați la rețeaua lor. […] (10) Statele membre sau autoritățile competente desemnate de acestea pot permite operatorilor de distribuție să desfășoare alte activități decât cele prevăzute în prezenta directivă și în Regulamentul [2019/943], în cazul în care astfel de activități sunt necesare pentru ca operatorii de distribuție să își îndeplinească obligațiile care le revin în temeiul prezentei directive sau al [acestui regulament], cu condiția ca autoritatea de reglementare să fi stabilit necesitatea unei astfel de derogări. Prezentul alineat nu aduce atingere dreptului operatorilor de distribuție de a deține, de a dezvolta, de a administra sau de a exploata alte rețele decât cele electrice, în cazul în care statul membru sau autoritatea competentă desemnată a acordat acest drept.”

Articolele 32-37 din Directiva 2019/944 privesc stimulente pentru utilizarea flexibilității în rețelele de distribuție (articolul 32), integrarea electromobilității în rețeaua electrică (articolul 33), atribuțiile operatorilor de distribuție în ceea ce privește gestionarea datelor (articolul 34), separarea operatorilor de distribuție în cazul în care aceștia fac parte dintr‑o întreprindere integrată pe verticală (articolul 35), normele referitoare la deținerea de instalații de stocare a energiei de către operatorii de distribuție (articolul 36) și, respectiv, obligația de confidențialitate a operatorilor de distribuție (articolul 37).

Articolul 38 din această directivă, intitulat „Sisteme de distribuție închise”, precizează: „(1) Statele membre pot decide ca autoritățile de reglementare sau alte autorități competente să clasifice drept sistem de distribuție închis un sistem care distribuie energie electrică într‑o zonă industrială, comercială sau de servicii comune, limitată din punct de vedere geografic și care, fără a aduce atingere alineatului (4), nu alimentează clienții casnici, dacă: (a) din motive tehnice sau de siguranță specifice, operațiile sau procesul de producție al utilizatorilor sistemului respectiv sunt integrate; sau (b) sistemul respectiv distribuie energie electrică în principal proprietarului sau operatorului sistemului sau întreprinderilor lor conexe. (2) În sensul prezentei directive, sistemele de distribuție închise sunt considerate ca fiind sisteme de distribuție. Statele membre pot dispune ca autoritățile de reglementare să acorde operatorului unui sistem de distribuție închis o scutire [de la obligațiile enumerate la literele (a)-(e) ale alineatului respectiv]. […] (4) Utilizarea întâmplătoare de către un număr mic de consumatori casnici aflați într‑un raport de muncă sau într‑un raport similar cu proprietarul sistemului de distribuție și care sunt amplasați în zona deservită de un sistem de distribuție închis nu împiedică acordarea unei scutiri în conformitate cu alineatul (2).”

Articolul 39 din directiva menționată aduce precizări cu privire la normele aplicabile operatorilor de sistem combinat.

Capitolul VIII din aceeași directivă, intitulat „Dispoziții finale”, cuprinde articolele 65-74 din aceasta.

Potrivit articolului 66 din Directiva 2019/944, intitulat „Derogări”: „(1) Statele membre care pot demonstra că au probleme majore la exploatarea sistemelor conectate mici și a sistemelor izolate mici pot solicita Comisiei [Europene] derogări de la dispozițiile relevante din articolele 7 și 8 și din capitolele IV, V și VI. Sistemele izolate mici și Franța, în ceea ce privește Corsica, pot, de asemenea, să solicite o derogare de la articolele 4, 5 și 6. Înainte de a lua o decizie, Comisia informează statele membre cu privire la aceste solicitări, cu respectarea confidențialității. (2) Derogările acordate de Comisie menționate la alineatul (1) sunt limitate în timp și sunt supuse anumitor condiții care vizează creșterea concurenței și integrarea cu piața internă și care garantează faptul că derogările nu împiedică tranziția către energia din surse regenerabile, mai multă flexibilitate, stocarea energiei, electromobilitate și consum dispecerizabil. În cazul regiunilor ultraperiferice în sensul articolului 349 [TFUE], care nu pot fi interconectate cu piața de energie electrică a Uniunii, derogarea nu este limitată în timp și este supusă anumitor condiții care garantează că derogarea nu împiedică tranziția către energia din surse regenerabile. Deciziile prin care se acordă derogări se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. (3) Articolul 43 nu se aplică în ceea ce privește Cipru, Luxemburg și Malta. În plus, articolele 6 și 35 nu se aplică în ceea ce privește Malta, iar articolele 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50 și 52 nu se aplică în ceea ce privește Cipru. […] (4) Până la 1 ianuarie 2025, sau până la o dată ulterioară stabilită printr‑o decizie în temeiul alineatului (1) de la prezentul articol, articolul 5 nu se aplică în ceea ce privește Cipru și Corsica. (5) Articolul 4 nu se aplică în ceea ce privește Malta până la 5 iulie 2027. […]”

Articolul 72 din această directivă, intitulat „Abrogarea”, prevede: „Directiva [2009/72] se abrogă de la 1 ianuarie 2021, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenul de transpunere în dreptul intern și datele de aplicare a directivei prevăzute în anexa III. Trimiterile la directiva abrogată se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa IV.”

Articolul 73 din Directiva 2019/944, intitulat „Intrarea în vigoare”, prevede la al doilea paragraf: „Articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatele (2)-(5), articolul 8 alineatul (1), articolul 8 alineatul (2) literele (a)-(i) și litera (k), articolul 8 alineatele (3) și (4), articolul 9 alineatele (1), (3), (4) și (5), articolul 10 alineatele (2)-(10), articolele 25, 27, 30, 35 și 37, articolul 38 alineatele (1), (3) și (4), articolele 39, 41, 43, 44 și 45, articolul 46 alineatul (1), articolul 46 alineatul (2) literele (a), (b) și (c) și literele (e)-(h), articolul 46 alineatele (3)-(6), articolele 47-50, articolele 52, 53, 55, 56, 60, 64 și 65 se aplică de la 1 ianuarie 2021.”

Articolul 3 din Energiewirtschaftsgesetz (Legea privind gestionarea energiei) din 7 iulie 2005 (BGBl. I, p. 1970 și 3621), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „EnWG”), prevede: „În sensul prezentei legi se aplică următoarele definiții: […] 3. «operator al sistemului de distribuție a energiei electrice» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ori entitate organizațională fără personalitate juridică a unei întreprinderi de furnizare a energiei care asigură distribuția energiei electrice și răspunde de operarea, întreținerea și, dacă este necesar, extinderea sistemului de distribuție dintr‑o anumită zonă, precum și, dacă este cazul, de cablurile de conectare la alte sisteme; […] 15. «instalație energetică» înseamnă instalația pentru producerea, stocarea, transportul sau furnizarea energiei, cu condiția să nu aibă scopul exclusiv de a transfera semnale; această noțiune include instalațiile de distribuție ale clienților finali […] 16. «sistem de furnizare a energiei» înseamnă orice sistem de furnizare a energiei electrice și a gazului prin intermediul unuia sau al mai multor niveluri de tensiune sau trepte de presiune, cu excepția instalațiilor consumatoare în sensul [punctului 24a] […] […] 18. «întreprindere de furnizare a energiei» înseamnă persoana fizică sau juridică care livrează energie terților, operează un sistem de furnizare a energiei sau care, în calitate de proprietar, are drept de dispoziție asupra unui sistem de furnizare a energiei; prin operarea unei instalații de autoconsum sau a unei instalații de autoconsum în scopul furnizării proprii a întreprinderii, operatorul nu devine întreprindere de furnizare a energiei; […] 24a. «instalație de autoconsum» înseamnă orice instalație de livrare a energiei: a) situată într‑o zonă aflată în aceeași arie geografică; b) conectată la un sistem de furnizare a energiei sau la o instalație de producție; c) al cărei rol este insignifiant pentru asigurarea unei concurențe eficiente și nedenaturate în privința furnizării energiei electrice și a gazului; și d) pusă în mod nediscriminatoriu și gratuit la dispoziția clienților finali racordați în scopul livrării prin tranzit a energiei, indiferent de furnizorul de energie ales; […]”

Articolul 20 alineatul (1d) din EnWG prevede: „Operatorul sistemului de furnizare a energiei la care este conectată o instalație de autoconsum are obligația să pună la dispoziție contorul pentru înregistrarea cantității de energie electrică extrasă de instalația de autoconsum din rețeaua publică de alimentare sau introdusă de instalația de autoconsum în rețeaua publică de alimentare (contorul general), precum și toate contoarele necesare pentru accesul la sistem pentru subcontoarele situate în interiorul instalației de autoconsum pentru asigurarea accesului la sistem prin tranzit (subcontoare relevante pentru facturarea clienților finali). În cazul livrării realizate de terți către clienții finali, are loc, în măsura necesară, o compensare a indexurilor prin intermediul subcontoarelor. […]”

ENGIE este o întreprindere care furnizează energie. Ea exploatează în mai multe locații, printre altele, centrale de cogenerare, rețele de termoficare de proximitate și instalații pentru livrarea energiei, cu ajutorul cărora furnizează energie termică și electrică clienților finali. ZEV exploatează rețeaua de distribuție a energiei electrice din Zwickau (Germania).

În temeiul unui contract de furnizare de energie termică încheiat cu o cooperativă de locuințe, Zwickauer Wohnungsbaugenossenschaft (denumită în continuare „ZWG”), proprietara terenului în cauză, ENGIE aproviziona cu energie termică și cu apă caldă patru imobile rezidențiale cu 96 de unități locative, pe o suprafață de 9000 m2 (denumită în continuare „zona 1”), precum și șase imobile rezidențiale cu 160 de unități locative, pe o suprafață de 25500 m2 (denumită în continuare „zona 2”), prin intermediul, în fiecare dintre aceste zone, al unei centrale energetice și al unei rețele de termoficare de proximitate racordate la aceasta. Zonele 1 și 2 sunt învecinate, însă rețelele termice de proximitate nu sunt interconectate. Toate imobilele rezidențiale situate în aceste două zone erau racordate la rețeaua de distribuție al cărei operator este ZEV.

În cursul anului 2018, ENGIE a lansat un proiect de construire și de exploatare a două centrale de cogenerare cu o putere electrică de 20 kW (zona 1) și, respectiv, de 40 kW (zona 2), precum și a două sisteme de linii electrice, separate printr‑o izolație galvanică, la care trebuiau racordați clienții finali, și anume locatarii. ENGIE dorea să vândă locatarilor, pe lângă energia termică și apa caldă, energia electrică produsă în aceste centrale de cogenerare, volumul tranzitului anual de energie fiind estimat la 288 MWh (zona 1) și la 480 MWh (zona 2). Prin urmare, ea a declarat la ZEV racordarea la rețea pentru două instalații de autoconsum distincte cu racordări electrice principale în zonele 1 și 2 și a solicitat racordarea acestor instalații la rețeaua ZEV, precum și punerea la dispoziție a contoarelor necesare conform articolului 20 alineatul (1d) din EnWG. ZEV a respins această solicitare pentru motivul că nu era vorba despre instalații de autoconsum, în sensul articolului 3 punctul 24a din EnWG.

În aceste condiții, ENGIE a sesizat autoritatea de reglementare din landul Saxonia cu cereri având ca obiect obligarea ZEV să racordeze instalațiile menționate la rețeaua sa în calitate de instalații de autoconsum și să permită un decont și o facturare a fluxurilor de energie în conformitate cu articolul 20 alineatul (1d) din EnWG. Aceste cereri au fost respinse printr‑o decizie din 19 iulie 2019. Întrucât acțiunea având ca obiect anularea acestei decizii, introdusă de ENGIE la Oberlandesgericht Dresden (Tribunalul Regional Superior din Dresda, Germania), a fost respinsă la rândul său printr‑o ordonanță din 16 septembrie 2020, această întreprindere a formulat recurs la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere.

Instanța de trimitere precizează cu titlu introductiv că, la 21 și la 27 aprilie 2020, respectiv în cursul procedurii în fața Oberlandesgericht Dresden (Tribunalul Regional Superior din Dresda), ENGIE și ZWG au încheiat un nou contract de furnizare a energiei termice, conform căruia construirea celor două centrale de cogenerare trebuia în principiu să fie finalizată în luna decembrie 2020.

În ceea ce privește recursul cu care este sesizată, instanța de trimitere arată că acesta trebuie admis dacă se dovedește că instalațiile în discuție constituie instalații de autoconsum, în sensul articolului 3 punctul 24a din EnWG. Or, ea apreciază că aceasta este situația, întrucât toate condițiile prevăzute de respectiva dispoziție sunt îndeplinite. Această instanță precizează în special că toți furnizorii de energie electrică sunt tratați în același mod, inclusiv ENGIE, întrucât utilizează instalația cu titlu gratuit, și subliniază în această privință că ENGIE nu percepe o taxă de utilizare a acestor instalații care depinde de consum, ci o taxă de bază lunară unică, independentă de consum.

Aplicarea articolului 3 punctul 24a din EnWG în privința instalațiilor în discuție în litigiul principal ar fi însă incompatibilă cu articolul 2 punctele 28 și 29, precum și cu articolul 30 și următoarele din Directiva 2019/944 dacă ar rezulta că aceste instalații fac parte integrantă din sistemul de distribuție, în sensul punctelor 28 și 29 menționate. În această privință, ea arată că, în temeiul articolului 3 punctul 16 din EnWG, instalațiile de autoconsum nu fac parte dintr‑un sistem de distribuție de energie, iar operatorii lor nu sunt operatori de distribuție, în sensul articolului 3 punctul 3 din această lege, astfel încât nu sunt supuși reglementării prevăzute la articolul 11 și următoarele din legea amintită, punctul de racordare al instalației de autoconsum la sistemul de distribuție de energie marcând sfârșitul rețelei reglementate și începutul instalației de autoconsum nereglementate.

Curtea însă nu s‑ar fi pronunțat încă asupra aspectului dacă noțiunea de „sistem de distribuție”, în sensul Directivei 2019/944, include și instalațiile de autoconsum precum cele prevăzute la articolul 3 punctul 24a din EnWG, iar răspunsul în această privință nu s‑ar impune în mod evident. Deși ar rezulta din jurisprudența Curții că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să excludă anumite rețele de transport sau de distribuție din domeniul de aplicare al acestei directive din cauza dimensiunii sau a consumului lor de energie electrică, problema referitoare la stabilirea structurilor care trebuie considerate sisteme de distribuție și a criteriilor care trebuie aplicate în acest scop nu ar fi fost tranșată.

În această privință, instanța de trimitere consideră că este indubitabil că instalațiile de distribuție casnice exploatate de un locator în interiorul unei clădiri, indiferent de dimensiunea sa, sau instalațiile energetice care aparțin unei asociații a coproprietarilor care furnizează energie unui număr de 20 de case unifamiliale pe un teren unic nu constituie sisteme de distribuție. Cu toate acestea, în speță, ținând seama de dimensiunea instalațiilor în discuție în litigiul aflat pe rolul său și de faptul că ENGIE este atât operatorul acestor instalații, cât și furnizorul de energie electrică, nu ar fi sigur că aceste instalații nu fac parte din sistemul de distribuție, în sensul Directivei 2019/944.

În plus, racordarea unor astfel de instalații la sistemul de distribuție în calitate de instalații de autoconsum ar produce efecte asupra obiectivelor articolului 1 primul și al doilea paragraf din Directiva 2019/944. Desigur, aceste efecte, atât pozitive, cât și negative, ar fi neglijabile pentru o instalație luată în considerare în mod izolat. Totuși, multiplicarea racordării unor instalații comparabile la sistemul de distribuție ca instalații de autoconsum ar amplifica aceste efecte.

Mai întâi, interconectarea instalațiilor de furnizare a energiei cu astfel de instalații de producție descentralizate ar putea facilita tranziția către un sistem energetic durabil cu emisii scăzute de CO2. Cu toate acestea, în cazul în care un număr mare de instalații comparabile sunt racordate la sistemul de distribuție, exploatarea rețelei ar deveni, în general, mai costisitoare și mai puțin eficientă. Astfel, operatorul sistemului de distribuție la care sunt racordate asemenea instalații ar rămâne obligat să păstreze o capacitate de rețea suficientă pentru a menține aprovizionarea în caz de defecțiune a instalațiilor de producție descentralizate. În paralel, din ce în ce mai puțini clienți finali ar suporta costul global al acestuia, dat fiind că nu este datorată nicio taxă de rețea în temeiul articolului 20 și următoarelor din EnWG pentru energia electrică produsă de o instalație de producție descentralizată și consumată în instalația de autoconsum racordată la aceasta. Or, din articolul 15 alineatul (2) litera (e) și din articolul 16 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2019/944 ar rezulta că și clienții activi și comunitățile de energie trebuie să contribuie în mod adecvat și echilibrat la împărțirea costului global al sistemului.

În continuare, faptul că costurile de construire, de exploatare și de întreținere a acestor instalații sunt suportate de ZWG și, în cele din urmă, de clienții finali locatari, în temeiul contractului de furnizare a energiei termice, ar determina o denaturare a concurenței între ENGIE și ceilalți furnizori de energie electrică, întrucât ENGIE nu ar trebui să suporte costurile instalațiilor energetice destinate furnizării de energie electrică și nici să plătească taxe de rețea. În consecință, cu cât ENGIE operează mai multe instalații comparabile ca tip și dimensiuni, cu atât mai mare este impactul potențial asupra concurenței.

În sfârșit, ar exista, în raport cu clienții finali, un conflict de interese inerent acestui sistem, ENGIE fiind față de aceștia în același timp proprietar și operator al instalației de autoconsum, precum și furnizor de energie electrică. În calitate de furnizor de energie electrică, ea ar avea interesul să impună prețuri cât mai ridicate posibil ale energiei electrice, dar ar fi contrar acestui interes ca taxele pe care le percepe pentru construirea, exploatarea și întreținerea instalațiilor în cauză să fie indicate în mod transparent. Or, în speță, acordurile încheiate în cadrul contractului de furnizare a căldurii nu ar indica taxa de utilizare în mod distinct. Locatarii nu ar fi deci în măsură să calculeze costul total al taxelor pe care trebuie să le plătească pentru energia electrică pe care o consumă.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 2 punctele 28 și 29, precum și articolul 30 și următoarele din Directiva 2019/944 se opun unei dispoziții precum articolul 3 punctul 24a coroborat cu punctul 16 din [EnWG], potrivit căreia operatorul unei instalații energetice pentru livrarea energiei nu este supus obligațiilor operatorului de distribuție în cazul în care construiește și exploatează instalația energetică în locul fostului sistem de distribuție cu scopul de a furniza prin intermediul energiei electrice generate într‑o instalație de cogenerare o cantitate anuală de energie transferată de 1000 MWh mai multor blocuri de apartamente cu până la 200 de unități locative închiriate, cu precizarea că costurile pentru construirea și exploatarea instalației energetice sunt suportate, ca parte dintr‑o taxă unitară de bază lunară datorată pentru energia termică furnizată, de clienții finali (locatari), iar operatorul vinde locatarilor energia electrică produsă?”

ENGIE contestă admisibilitatea cererii de decizie preliminară, susținând în esență că instanța de trimitere nu a precizat în mod suficient nici faptele, nici dreptul aplicabil, astfel încât Curtea nu ar fi în măsură să furnizeze un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal. În plus, precizările de fapt și de drept care ar lipsi din decizia de trimitere și pe care ENGIE le detaliază ar stabili că întrebarea adresată nu are legătură cu obiectul litigiului principal și că îndoielile instanței de trimitere cu privire la eventualele efecte pe care le‑ar putea avea instalațiile în discuție în litigiul principal sau multiplicarea unor astfel de instalații asupra obiectivelor Directivei 2019/944, asupra unei majorări a taxelor de rețea plătite de clienții finali racordați exclusiv la rețeaua publică sau asupra concurenței nu sunt justificate.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea sau aprecierea validității dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 10 decembrie 2002, der Weduwe, C‑153/00, EU:C:2002:735, punctul 31 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 30 aprilie 2024, Procura della Repubblica presso il Tribunale di Bolzano, C‑178/22, EU:C:2024:371, punctul 26 și jurisprudența citată).

Rezultă că întrebările referitoare la interpretarea sau la aprecierea validității dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea sau aprecierea validității solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții, C‑94/04 și C‑202/04, EU:C:2006:758, punctul 25, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 30 aprilie 2024, Procura della Repubblica presso il Tribunale di Bolzano, C‑178/22, EU:C:2024:371, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

În speță, astfel cum rezultă din elementele prezentate la punctele 25-38 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a sesizat Curtea cu o întrebare referitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei 2019/944 în cadrul unui litigiu între o întreprindere de aprovizionare cu energie care exploatează două instalații energetice și o autoritate de reglementare a unui land cu privire, în esență, la aspectul dacă aceste dispoziții se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia exploatarea unor instalații precum cele în discuție în litigiul principal, în împrejurări precum cele din cauza principală, nu este considerată ca intrând în sfera noțiunii de „gestionare a unui sistem de distribuție”, în sensul acestei directive. După cum reiese de asemenea din cuprinsul acestor puncte, instanța de trimitere a prezentat în această privință, în mod clar, pe de o parte, elementele de fapt și de drept ce caracterizează acest litigiu, a cărui realitate nu este de altfel pusă la îndoială, și, pe de altă parte, motivele care o determină să ridice problema interpretării dispozițiilor menționate în raport cu reglementarea națională aplicabilă.

În aceste condiții, nu rezultă în mod evident că întrebarea adresată ar fi lipsită de pertinență sau că s‑ar încadra în unul dintre cazurile, enumerate la punctul 41 din prezenta hotărâre, în care Curtea poate refuza să se pronunțe asupra cererii care i‑a fost prezentată.

În plus, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării dreptului Uniunii pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanța națională (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Nordecon și Ramboll Eesti, C‑561/12, EU:C:2013:793, punctul 28, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 martie 2023, Colt Technology Services și alții, C‑339/21, EU:C:2023:214, punctul 30, precum și jurisprudența citată). Prin urmare, oricare ar fi considerațiile formulate de ENGIE cu privire la aprecierile de fapt ale instanței de trimitere, examinarea întrebării preliminare trebuie efectuată pe baza acestora (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 octombrie 2023, INTER CONSULTING, C‑726/21, EU:C:2023:764, punctul 34 și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, criticile emise de ENGIE referitor la îndoielile exprimate de instanța de trimitere în ceea ce privește eventualele efecte pe care le‑ar putea avea instalații precum cele în discuție în litigiul principal sau multiplicarea unor astfel de instalații se raportează la fondul răspunsului care trebuie dat la întrebarea adresată și nu sunt, prin urmare, susceptibile să stabilească inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctele 28 și 29, precum și articolele 30-39 din Directiva 2019/944 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia nu este supusă obligațiilor care revin unui operator de distribuție întreprinderea care construiește și exploatează, în locul vechiului sistem de distribuție, o instalație energetică destinată să aprovizioneze cu energie electrică produsă de o centrală de cogenerare cu un tranzit anual de energie mai mic sau egal cu 1000 MWh mai multe imobile rezidențiale cu până la 200 de locuințe, în condițiile în care costurile de construire și de exploatare a instalației energetice sunt suportate de clienții finali, locatari ai acestor locuințe, iar întreprinderea respectivă vinde energia electrică produsă acestor clienți.

În această privință, din motivele expuse de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară reiese că această nesupunere a unei astfel de întreprinderi acestor obligații rezultă din faptul că o atare instalație energetică nu constituie un „sistem de furnizare a energiei”, în sensul articolului 3 punctul 16 din EnWG, că, prin urmare, în conformitate cu articolul 3 punctul 18 din această lege, entitatea care exploatează o asemenea instalație nu este considerată o „întreprindere de furnizare a energiei” și că, în consecință, ea nu intră sub incidența noțiunii de „operator de sisteme de distribuție de energie electrică”, așa cum este definită la articolul 3 punctul 3 din legea menționată. În plus, trebuie arătat că această din urmă dispoziție reia în esență definiția noțiunii de „operator de distribuție” care figurează la articolul 2 punctul 29 din Directiva 2019/944, sarcinile și obligațiile care revin „operatorilor de distribuție” fiind precizate în special la articolele 30-39 din respectiva directivă, care alcătuiesc capitolul IV din aceasta, referitor la exploatarea sistemelor de distribuție de energie electrică.

Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie, așadar, în primul rând, să se stabilească dacă o instalație energetică precum cea descrisă la punctul 47 din prezenta hotărâre este susceptibilă să intre sub incidența noțiunii de „sistem de distribuție”, în sensul Directivei 2019/944.

Deși nicio definiție a acestei noțiuni nu figurează ca atare în Directiva 2019/944, noțiunea de „distribuție” este, în schimb, definită la articolul 2 punctul 28 din directiva amintită ca vizând „transportul de energie electrică în sisteme de distribuție de înaltă, medie și joasă tensiune, în vederea livrării energiei electrice către clienți, dar fără a include și furnizarea”. În ceea ce privește noțiunea de „furnizare”, aceasta desemnează, potrivit articolului 2 punctul 12 din directiva menționată, vânzarea de energie electrică către „clienți”, termenul „clienți” vizând, conform articolului 2 punctul 1 din aceeași directivă, clienții angro și finali de energie electrică.

Întrucât aceste definiții nu cuprind nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii acestora trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată).

Or, rezultă în mod clar din definițiile amintite la punctul 50 din prezenta hotărâre că un sistem de distribuție este un sistem care servește la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, destinată vânzării către clienți angro sau către clienți finali (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 45 și jurisprudența citată).

Astfel, numai nivelul tensiunii energiei electrice transportate, în măsura în care aceasta trebuie cel puțin să corespundă energiei electrice de joasă tensiune, și categoria de clienți cărora le este destinată energia electrică transportată constituie criterii pertinente pentru a determina dacă un sistem constituie un sistem de distribuție în sensul Directivei 2019/944 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 noiembrie 2018, Solvay Chimica Italia și alții, C‑262/17, C‑263/17 și C‑273/17, EU:C:2018:961, punctele 30 și 37, precum și Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctele 46, 48 și 49).

În schimb, nici data la care un asemenea sistem a fost creat, nici faptul că energia electrică transportată a fost produsă de o instalație de autoconsum în sensul specific pe care legislația națională l‑ar oferi acestei noțiuni, nici împrejurarea că un atare sistem este gestionat de o entitate privată și că la acesta este conectat un număr limitat de unități de producție și de consum, nici dimensiunea sa ori nivelul său de consum de energie electrică nu constituie criterii pertinente în această privință, întrucât legiuitorul Uniunii nu a intenționat să excludă anumite sisteme de distribuție din domeniul de aplicare al acestei directive pe baza unor astfel de criterii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 47 și jurisprudența citată).

La fel, nici faptul că energia electrică transportată este produsă de o centrală de cogenerare sau faptul că instalațiile care servesc la acest transport sunt puse gratuit la dispoziția tuturor nu sunt criterii pertinente în această privință, întrucât legiuitorul Uniunii nu a reținut metoda de producere a energiei electrice transportate sau tariful pentru utilizarea infrastructurii în cauză ca fiind criterii de identificare a unui sistem de distribuție.

Este adevărat că, din moment ce urmărește, în conformitate cu considerentul (8) al acesteia, să elimine obstacolele care continuă să stea în calea finalizării pieței interne de energie electrică, Directiva 2019/944 nu realizează o armonizare exhaustivă a normelor referitoare, printre altele, la distribuția de energie electrică. În plus, deși articolul 2 punctul 28 din această directivă prevede criteriile care permit identificarea unui sistem de distribuție, această dispoziție lasă statelor membre o anumită marjă de manevră pentru a delimita sistemul astfel identificat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctele 50 și 51).

Așadar, în lipsa unei dispoziții cu privire la acest aspect în Directiva 2019/944, statele membre, în măsura în care respectă criteriile indicate la articolul 2 punctul 28 din aceasta, rămân competente printre altele să stabilească, cu respectarea definițiilor care figurează în această directivă, dacă punctele de interconexiune cu alte rețele fac sau nu parte din sistemul de distribuție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctele 52 și 53).

În schimb, statele membre nu pot defini noțiunea de „sistem de distribuție” prin recurgerea la criterii suplimentare, altele decât cele referitoare la nivelul de tensiune și la categoria de clienți către care este transportată energia electrică, în caz contrar existând riscul de a se aduce atingere interpretării autonome și uniforme a articolului 2 punctul 28 din Directiva 2019/944 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 55).

Astfel, chiar dacă Directiva 2019/944 nu efectuează o armonizare exhaustivă a domeniilor pe care le reglementează, noțiunea de „sistem de distribuție”, în sensul acestei directive, are un caracter fundamental în economia sa, din moment ce, pentru a elimina obstacolele care continuă să stea în calea finalizării pieței interne de energie electrică, directiva menționată, după cum reiese în special din dispozițiile care figurează în capitolul IV din aceasta, supune operatorii acestor rețele unor norme specifice (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 56).

În aceste condiții, statele membre sunt obligate, pentru a asigura o aplicare uniformă a Directivei 2019/944 de natură să finalizeze crearea pieței concurențiale vizate de aceasta, să definească noțiunea de „sistem de distribuție”, în sensul directivei amintite, referindu‑se numai la cele două criterii prevăzute la articolul 2 punctul 28 din aceasta, privind nivelul de tensiune și, respectiv, categoria de clienți către care este transportată energia electrică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 57).

Reiese de aici că statele membre nu pot considera că un anumit tip de sistem trebuie exclus din noțiunea de „sistem de distribuție”, în sensul Directivei 2019/944, întemeindu‑se pe un criteriu suplimentar în raport cu cele prevăzute la articolul 2 punctul 28 din aceasta (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 58).

Dat fiind că această noțiune trebuie să aibă în întreaga Uniune atât o aplicare, cât și o interpretare uniformă, statele membre nu sunt deci îndreptățite să excludă din domeniul de aplicare al Directivei 2019/944, inclusiv în temeiul principiului proporționalității, instalații despre care este cert că servesc la livrarea de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, destinată vânzării către clienți (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 noiembrie 2018, Solvay Chimica Italia și alții, C‑262/17, C‑263/17 și C‑273/17, EU:C:2018:961, punctele 34-37).

În al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă o întreprindere care exploatează un sistem de distribuție, în sensul Directivei 2019/944, poate fi exclusă din noțiunea de „operator de distribuție”, în sensul acestei directive, este necesar să se arate că articolul 2 punctul 29 din aceasta definește noțiunea amintită ca vizând o persoană fizică sau juridică ce răspunde de exploatarea, de întreținerea și, dacă este necesar, de dezvoltarea sistemului de distribuție într‑o anumită zonă și, după caz, a interconexiunilor acestuia cu alte sisteme, precum și de asigurarea capacității pe termen lung a sistemului de a satisface un nivel rezonabil al cererii de distribuție de energie electrică.

Întrucât nici această definiție nu cuprinde o trimitere expresă la dreptul statelor membre, și ea trebuie, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul 51 din prezenta hotărâre, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă.

Or, rezultă în mod clar din definiția care figurează la articolul 2 punctul 29 din Directiva 2019/944 coroborată cu considerațiile expuse la punctele 52-62 din prezenta hotărâre că o întreprindere care exploatează o instalație energetică ce servește la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune în vederea furnizării acesteia către clienți angro sau către clienți finali intră sub incidența noțiunii de „operator de distribuție”, în sensul respectivului articol 2 punctul 29.

În această privință, este adevărat că articolul 30 din Directiva 2019/944 prevede că statele membre desemnează sau solicită întreprinderilor care au în proprietate sau răspund de sisteme de distribuție să desemneze unul sau mai mulți operatori de distribuție, pentru o perioadă stabilită de către statele membre, ținând seama de considerente de eficiență și echilibru economic.

Nu se poate deduce însă din acest articol că statelor membre le este permis să excludă din domeniul de aplicare al acestei directive o entitate care intră sub incidența noțiunii de „operator de distribuție”, în sensul articolului 2 punctul 29 din Directiva 2019/944. Astfel, dacă, în conformitate cu cele constatate la punctul 62 din prezenta hotărâre, statele membre nu sunt îndreptățite să excludă din domeniul de aplicare al directivei menționate instalații despre care este cert că servesc la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, destinată vânzării către clienți, ele nu sunt îndreptățite nici să excludă din noțiunea de „operator de distribuție”, în sensul articolului 2 punctul 29 amintit, entitatea care răspunde printre altele de exploatarea și de întreținerea unei astfel de instalații, în caz contrar existând riscul de a se eluda domeniul de aplicare al Directivei 2019/944 și de a se aduce atingere atât efectului util al noțiunilor de „distribuție” și de „sistem de distribuție”, în sensul acestei directive, cât și aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

Prin urmare, statele membre nu pot exclude din noțiunea de „operator de distribuție”, în sensul articolului 2 punctul 29 din Directiva 2019/944, o întreprindere care exploatează o instalație energetică de aprovizionare cu energie electrică a imobilelor rezidențiale dacă această instalație servește la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, în vederea furnizării acesteia către clienții finali care locuiesc în aceste imobile.

În al treilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă statelor membre le este permis să nu supună operatorii de distribuție, în sensul articolului 2 punctul 29 din Directiva 2019/944, obligațiilor care revin respectivilor operatori în temeiul acesteia, este necesar să se arate că, potrivit directivei amintite, statele membre pot, primo, în conformitate cu articolul 16 din aceasta, să stabilească un cadru de reglementare favorabil pentru comunitățile de energie ale cetățenilor și să prevadă că acestea, chiar și în cazul în care dețin sisteme de distribuție sau au înființat un atare sistem și îl gestionează în mod autonom, beneficiază de scutirile prevăzute la articolul 38 alineatul (2) din directiva menționată în favoarea sistemelor de distribuție închise.

Noțiunea de „comunitate de energie a cetățenilor”, în sensul Directivei 2019/944, se limitează totuși să vizeze, potrivit articolului 2 punctul 11 din aceasta, o entitate juridică care, printre altele, este controlată efectiv de către membri sau acționari care sunt persoane fizice, autorități locale sau întreprinderi mici, noțiunea de „întreprindere mică” fiind definită la articolul 2 punctul 7 din această directivă ca însemnând o întreprindere care are mai puțin de 50 de angajați și a cărei cifră de afaceri anuală și/sau al cărei total al bilanțului anual nu depășește 10 milioane de euro.

Secundo, articolul 38 din Directiva 2019/944 prevede că statele membre pot decide, sub rezerva respectării condițiilor prevăzute la acest articol, ca autoritățile naționale competente să clasifice drept „sistem de distribuție închis” un sistem care distribuie energie electrică într‑o zonă industrială, comercială sau de servicii comune, limitată din punct de vedere geografic, și care, fără a aduce atingere alineatului (4) al acestui articol, nu alimentează clienți casnici, precum și ca aceste autorități să acorde operatorului unui astfel de sistem de distribuție închis o scutire de la anumite obligații care trebuie impuse operatorilor de distribuție în temeiul acestei directive, obligațiile de la care este posibilă o scutire fiind enumerate la alineatul (2) literele (a)-(e) al articolului menționat. Din cuprinsul acestui alineat (4) reiese însă că numai utilizarea întâmplătoare de către un număr mic de consumatori casnici aflați într‑un raport de muncă sau într‑un raport similar cu proprietarul sistemului de distribuție și care sunt amplasați în zona deservită de un sistem de distribuție închis nu împiedică acordarea unei scutiri în conformitate cu alineatul (2) al aceluiași articol.

Tertio, articolul 66 din Directiva 2019/944 prevede la alineatul (1) primul paragraf că statele membre care pot demonstra că au probleme majore la exploatarea sistemelor conectate mici și a sistemelor izolate mici pot solicita Comisiei derogări de la dispozițiile capitolului IV din aceasta. Totuși, pe de o parte, același articol 66 precizează în esență, la alineatul (2), că Comisia se pronunță cu privire la o astfel de cerere printr‑o decizie care face obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pe de altă parte, potrivit articolului 2 punctul 43 din această directivă, noțiunea de „mic sistem conectat” înseamnă orice sistem cu un consum mai mic de 3000 GWh în anul 1996, în cazul căruia mai mult de 5 % din consumul anual se obține prin interconectarea cu alte sisteme, în timp ce, potrivit articolului 2 punctul 42 din directiva menționată, noțiunea de „mic sistem izolat” înseamnă orice sistem cu un consum mai mic de 3000 GWh în anul 1996, în cazul căruia mai puțin de 5 % din consumul anual se obține prin interconectarea cu alte sisteme.

Quarto, articolul 66 din Directiva 2019/944 prevede, la alineatele (3)-(5), anumite derogări în favoarea Ciprului, a Luxemburgului, a Maltei și a regiunii franceze Corsica.

Quinto, anumite dispoziții care figurează în capitolul IV din Directiva 2019/944, intitulat „Exploatarea sistemelor de distribuție”, prevăd în esență, în mod punctual, că statele membre pot decide să nu aplice anumite obligații prevăzute de aceste articole anumitor întreprinderi sau în anumite împrejurări. Aceasta este situația printre altele a articolului 32 alineatul (5), a articolului 33 alineatul (3), a articolului 35 alineatul (4) și a articolului 36 alineatul (2) din această directivă.

În speță, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, nu rezultă că o instalație precum cele în discuție în litigiul principal sau că operatorul unei astfel de instalații precum cel în discuție în litigiul principal ar îndeplini condițiile care permit să se beneficieze de una dintre derogările sau scutirile amintite la punctele 69-74 din prezenta hotărâre. Mai precis, nu rezultă, mai întâi, că o atare instalație poate intra sub incidența noțiunii de „comunitate de energie a cetățenilor”, în sensul articolului 2 punctul 11 din Directiva 2019/944, dat fiind printre altele că operatorul care o controlează nu pare să fie o „întreprindere mică”, în sensul articolului 2 punctul 7 din această directivă. În continuare, din moment ce o instalație precum cele în discuție în litigiul principal aprovizionează consumatori casnici cu energie electrică nu în mod accesoriu aprovizionării unei zone industriale, comerciale sau de servicii comune, ci în mod principal, chiar exclusiv, operatorul unei asemenea instalații nu poate, în orice caz, nici să beneficieze de scutirile pe care articolul 38 din directiva menționată permite statelor membre să le acorde operatorilor de sisteme de distribuție închise. În sfârșit, pe lângă faptul că instalațiile în discuție în litigiul principal nu sunt situate în unul dintre statele membre menționate sau în regiunea amintită la punctul 73 din prezenta hotărâre, nu rezultă că o instalație precum cele în discuție în litigiul principal, dacă ar trebui, în temeiul criteriilor enunțate la punctul 62 din prezenta hotărâre, să fie calificată drept sistem de distribuție, în sensul Directivei 2019/944, poate intra în sfera noțiunii de „mic sistem conectat” sau de „mic sistem izolat”, în sensul acestei directive. De altfel, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că Republicii Federale Germania i s‑ar fi acordat, pentru instalații precum cele în discuție în litigiul principal, o derogare în temeiul articolului 66 alineatul (1) din directiva menționată și nici că acest stat membru ar fi solicitat Comisiei să beneficieze de o atare derogare în favoarea unor astfel de instalații.

În al patrulea și ultimul rând, a permite statelor membre să excludă din categoria sistemelor de distribuție, în sensul Directivei 2019/944, instalații care servesc la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, destinată vânzării către clienți, și, prin urmare, să nu supună entitățile care exploatează totuși asemenea instalații obligațiilor care trebuie să revină, în temeiul acestei directive, „operatorilor de distribuție”, în sensul acesteia, în alte împrejurări decât cele pentru care o derogare sau o scutire este expres prevăzută de directiva menționată, ar aduce atingere obiectivelor urmărite de aceasta, ținând seama de rolul fundamental al acestor sisteme de distribuție și al operatorilor lor în economia aceleiași directive, precum și, de altfel, în general, în reglementarea pieței interne a energiei electrice a Uniunii. În acest context, trebuie arătat de asemenea că noțiunea de „operator de distribuție” este utilizată și în cadrul Directivei 2012/27, în conformitate cu articolul 2 punctul 21 din aceasta, precum și în cadrul Regulamentului 2019/943, în conformitate cu articolul 2 punctul 48 din acesta.

În această privință, trebuie subliniat în special rolul esențial atribuit de Directiva 2019/944 operatorilor de rețea în realizarea integrării piețelor naționale, care presupune printre altele, după cum reiese în esență din considerentele (7) și (18) ale acestei directive, un grad ridicat de cooperare între operatorii de rețea la nivelul Uniunii și la nivel regional. Or, o reglementare națională precum cea descrisă la punctul 47 din prezenta hotărâre este susceptibilă să excludă din domeniul de aplicare al obligațiilor care revin operatorilor de distribuție un număr deloc neglijabil de entități care sunt totuși operatori de instalații, în privința cărora este cert că servesc la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune, destinată vânzării către clienți, contribuind astfel la menținerea unor piețe fracționate, în opoziție cu piețele cu adevărat integrate pe care Directiva 2019/944 urmărește să le creeze, în conformitate cu articolul 1 din aceasta.

A permite o atare excludere ar risca, pe de altă parte, să compromită obiectivul creării în Uniune a unor piețe de energie electrică nu numai cu adevărat integrate, ci și competitive, axate pe consumator, flexibile, echitabile și transparente, în măsură să asigure printre altele prețuri și costuri ale energiei accesibile, în conformitate cu același articol 1, întrucât obligațiile la care sunt supuși operatorii de distribuție urmăresc printre altele, după cum reiese în esență din considerentele (65) și (68) ale acestei directive, să asigure condiții de concurență echitabile la nivelul pieței cu amănuntul, în beneficiul consumatorilor.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 punctele 28 și 29, precum și articolele 30-39 din Directiva 2019/944 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia nu este supusă obligațiilor care revin unui operator de distribuție întreprinderea care construiește și exploatează, în locul vechiului sistem de distribuție, o instalație energetică destinată să aprovizioneze cu energie electrică produsă de o centrală de cogenerare cu un tranzit anual de energie mai mic sau egal cu 1000 MWh mai multe imobile rezidențiale cu până la 200 de locuințe, în condițiile în care costurile de construire și de exploatare a instalației energetice sunt suportate de clienții finali, locatari ai acestor locuințe, iar întreprinderea respectivă vinde energia electrică produsă acestor clienți, dacă această instalație servește la transportul de energie electrică de înaltă, medie sau joasă tensiune în vederea vânzării acesteia către clienți și dacă nu este aplicabilă niciuna dintre scutirile sau derogările de la aceste obligații, prevăzute în mod expres de directiva amintită.

Revine însă instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă Directiva 2019/944 este aplicabilă ratione temporis litigiului principal, cu precizarea că, dacă această instanță ar considera în final că Directiva 2009/72 este cea aplicabilă acestui litigiu, răspunsul la întrebarea adresată ar putea fi transpus mutatis mutandis. Astfel, pe de o parte, definițiile noțiunilor de „distribuție” și de „operator de distribuție” care figurează la articolul 2 punctele 28 și 29 din Directiva 2019/944 preiau în mod identic definițiile acelorași noțiuni care figurau deja în Directiva 2009/72. Pe de altă parte, desigur, obiectivele Directivei 2019/944 sunt mai precise și mai detaliate decât cele ale Directivei 2009/72, iar Directiva 2019/944 impune noi sarcini și obligații operatorilor de distribuție. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că noțiunea de „sistem de distribuție” avea deja un caracter fundamental în economia Directivei 2009/72 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctul 56) și că această directivă avea deja ca obiect stabilirea unor norme comune privind printre altele distribuția energiei electrice în vederea îmbunătățirii și a integrării piețelor de energie competitive în Uniune și urmărea deja, în special, crearea unei piețe deschise în totalitate, care să permită tuturor consumatorilor să își aleagă liber furnizorii și tuturor furnizorilor să își livreze liber produsele clienților pentru a asigura realizarea pieței interne a energiei electrice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2019, Elektrorazpredelenie Yug, C‑31/18, EU:C:2019:868, punctele 38 și 39), prevăzând în această privință, printre altele, un ansamblu de sarcini și de obligații care revin operatorilor unor astfel de rețele, fără a permite o derogare de la acestea în afara cazurilor expres prevăzute de directiva menționată.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

28 noiembrie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2012/27/UE

Regulamentul (UE) 2019/943

Directiva 2019/944

Dreptul german

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată