Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 18 aprilie 2024.#GI împotriva Partena, Assurances Sociales pour Travailleurs Indépendants ASBL.#Cerere de decizie preliminară formulată de tribunal du travail francophone de Bruxelles.#Trimitere preliminară – Securitate socială – Funcționari ai Uniunii Europene – Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene – Afiliere obligatorie la sistemul de securitate socială al instituțiilor Uniunii Europene – Funcționar al Uniunii Europene care desfășoară o activitate profesională independentă – Obligare la contribuțiile sociale prin legislația statului membru în care se desfășoară această activitate.#Cauza C-195/23.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 din Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene (denumit în continuare „protocolul”), precum și a articolului 4 alineatul (3) TUE.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între GI, funcționar al Comisiei Europene, pe de o parte, și Partena, Assurances sociales pour travailleurs indépendants ASBL (denumită în continuare „Partena”), asociație fără scop lucrativ, pe de altă parte, în legătură cu asigurarea lui GI în cadrul sistemului belgian de securitate socială al lucrătorilor independenți în temeiul unei activități profesionale auxiliare.

Articolul 12 din protocol are următorul cuprins: „În condițiile și respectând procedura stabilită de Parlamentul European și de Consiliu[l] [Uniunii Europene], hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea instituțiilor în cauză, toate indemnizațiile, salariile și retribuțiile plătite de Uniune[a Europeană] funcționarilor și altor agenți ai acesteia sunt impozitate de aceasta. Sunt scutite de impozite naționale indemnizațiile, salariile și retribuțiile plătite de Uniune propriilor funcționari și agenți.”

Articolul 14 din protocol prevede: „Parlamentul […] și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea instituțiilor în cauză, stabilesc regimul prestațiilor sociale aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Uniunii.”

Articolul 12b alineatul (1) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă litigiului (denumit în continuare „statutul”), prevede: „Sub rezerva articolului 15, funcționarul care dorește să exercite o activitate exterioară, remunerată sau nu, sau să îndeplinească un mandat în afara Uniunii solicită în acest sens o autorizație prealabilă din partea autorității împuternicite să facă numiri. Această autorizație nu i se poate refuza decât în cazul în care activitatea sau mandatul în cauză este de natură să împiedice exercitarea atribuțiilor sale sau este incompatibilă cu interesele instituției.”

Articolul 72 din statut prevede: „(1) Pe baza unei reglementări adoptate de comun acord de către autoritățile împuternicite să facă numiri ale instituțiilor Uniunii după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor, funcționarul […] [este asigurat] împotriva riscurilor de boală, în limita a 80 % din cheltuielile suportate. […] […] O treime din contribuția necesară pentru această asigurare este suportată de către funcționar, fără ca suma respectivă să poată depăși 2 % din salariul de bază al acestuia. […]”

Articolul 73 alineatul (1) din statut are următorul cuprins: „În condițiile stabilite de o reglementare adoptată de comun acord de către instituțiile [Uniunii] după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor, funcționarul este asigurat, de la data începerii raporturilor de muncă, împotriva riscurilor de boală profesională și de accident. Funcționarul contribuie în mod obligatoriu, în limita a 0,1 % din salariul său de bază, la asigurarea împotriva altor riscuri decât cele profesionale. […]”

Pentru a defini condițiile de aplicare a articolului 72 din statut, instituțiile Uniunii au adoptat o reglementare comună privind asigurarea împotriva riscurilor de boală a funcționarilor Uniunii Europene (denumită în continuare „reglementarea comună”).

Articolul 1 din această reglementare prevede că, în aplicarea articolului 72 din statut, se instituie un Sistem comun de asigurări de sănătate pentru instituțiile Uniunii Europene (RCAM).

Articolul 2 din reglementarea menționată prevede: „(1) Sunt afiliați la prezentul sistem: – funcționarii; – agenții temporari; […]”

Articolul 4 din reglementarea comună are următorul cuprins: „Atunci când un funcționar, un agent temporar sau un agent contractual este repartizat într‑o țară în care, în temeiul legislației naționale, este asigurat în cadrul unui sistem obligatoriu de asigurare împotriva riscurilor de boală, cotizațiile datorate sunt plătite integral din bugetul instituției de care aparține persoana interesată. În acest caz, este aplicabil articolul 22 din prezenta reglementare.”

Potrivit articolului 22 din reglementarea comună: „(1) Atunci când o persoană afiliată sau o persoană asigurată prin intermediul acesteia poate pretinde rambursări ale cheltuielilor în temeiul altei asigurări de sănătate legale sau reglementare, persoana afiliată trebuie: (a) să declare acest lucru Biroului de lichidare a plăților; (b) să solicite personal sau, după caz, printr‑o persoană pe care o desemnează efectuarea cu prioritate a rambursării garantate de celălalt sistem. Cu toate acestea, în cazul în care există obligația de a cotiza la două sisteme, persoanele afiliate la prezentul sistem pot alege sistemul căruia i se vor adresa pentru rambursarea prestațiilor de care au beneficiat, știind că sistemul comun intervine ca sistem complementar în cazurile în care acesta nu intervine ca sistem primar; (c) să anexeze la fiecare cerere de rambursare înaintată în cadrul prezentului sistem o situație în original și detaliată, însoțită de documente justificative, a rambursărilor pe care persoana afiliată sau persoana asigurată prin intermediul acesteia le‑a obținut în cadrul celuilalt sistem. (2) Sistemul comun intervine ca sistem complementar la rambursarea prestațiilor cu condiția ca celălalt sistem să fi intervenit în prealabil pentru prestațiile asigurate de acesta. În cazul în care o prestație nu este asigurată de sistemul primar, însă este asigurată în cadrul sistemului comun, acesta din urmă intervine ca sistem primar. […]”

Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82): „Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într‑un stat membru și care se află sau s‑au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

Articolul 11 alineatul (1) din acest regulament prevede: „Persoanele cărora li se aplică prezentul regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru. Această legislație se stabilește în conformitate cu prezentul titlu.”

Articolul 2 din arrêté royal no 38, organisant le statut social des travailleurs indépendants, du 27 juillet 1967 (Decretul regal nr. 38 din 27 iulie 1967 privind organizarea statutului social al lucrătorilor care desfășoară activități independente) (Moniteur belge din 29 iulie 1967, p. 8071), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „Aparțin domeniului de aplicare al prezentului decret și trebuie, în acest temei, să îndeplinească obligațiile pe care le impune: lucrătorii care desfășoară activități independente și îngrijitorii.”

Articolul 3 alineatul 1 din acest decret prevede: „În sensul prezentului decret, lucrătorul care desfășoară activități independente este orice persoană fizică ce desfășoară în Belgia o activitate profesională la care nu se obligă pe baza unui contract de muncă sau a unui statut. Până la proba contrară, orice persoană care desfășoară în Belgia o activitate profesională care poate produce venituri […] se prezumă că îndeplinește condițiile de apartenență menționate în paragraful anterior […]”

Articolul 10 alineatul 1 din decretul menționat prevede: „[…] orice persoană care intră sub incidența prezentului decret este obligată, înainte de începerea activității sale profesionale independente, să se afilieze la una dintre casele de asigurări sociale pentru lucrători independenți […]”

Reclamantul din litigiul principal, funcționar al Uniunii de la 1 septembrie 2007, a intrat în serviciul Comisiei începând cu luna august 2010.

Din luna octombrie 2015, acesta desfășoară o activitate didactică complementară remunerată, pentru maximum 20 de ore de curs pe an, pentru care, în conformitate cu statutul, a obținut autorizația necesară din partea Comisiei.

Printr‑o scrisoare din 4 iulie 2018, Institut national d’assurances sociales pour travailleurs indépendants (Institutul Național de Asigurări Sociale pentru Lucrători Independenți, Belgia), însărcinat să verifice dacă lucrătorii independenți sunt afiliați la o casă de asigurări sociale, l‑a informat pe reclamantul din litigiul principal că trebuia să se afilieze la o casă de asigurări sociale, în măsura în care desfășura o activitate profesională de lucrător independent de la 1 octombrie 2015 în calitate de profesor.

În consecință, reclamantul din litigiul principal s‑a afiliat la Partena și a plătit contribuțiile sociale solicitate în cuantum de 3242,09 euro.

Apreciind însă că asigurarea sa în cadrul sistemului belgian de securitate socială pentru lucrătorii care desfășoară o activitate independentă este contrară principiului unicității sistemului de securitate socială aplicabil funcționarilor instituțiilor Uniunii, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva Partena la tribunal du travail francophone de Bruxelles (Tribunalul pentru Litigii de Muncă Francofon din Bruxelles, Belgia), instanța de trimitere, în vederea încetării asigurării sale în cadrul acestui sistem și a rambursării contribuțiilor sociale plătite.

În aceste condiții, Tribunal du travail francophone de Bruxelles (Tribunalul pentru Litigii de Muncă Francofon din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „[Protocolul], în special articolul 14 din acesta, principiul unicității sistemului de securitate socială aplicabil lucrătorilor salariați sau care desfășoară activități independente, activi sau pensionați, precum și principiul cooperării loiale, astfel cum rezultă din articolul 4 alineatul (3) [TUE], împiedică un stat membru să impună asigurarea în cadrul unui sistem național de securitate socială și să solicite plata unor contribuții sociale unui funcționar care, în completarea activității sale în serviciul unei instituții europene, desfășoară, cu autorizarea acesteia din urmă, o activitate didactică auxiliară, în condițiile în care acest funcționar este deja asigurat, în temeiul [statutului], în cadrul [sistemului de securitate socială al instituțiilor] Uniunii Europene?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 din protocol, principiul unicității sistemului de securitate socială aplicabil, astfel cum este prevăzut în Regulamentul nr. 883/2004, și principiul cooperării loiale, astfel cum este consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, trebuie interpretate în sensul că se opun legislației unui stat membru care impune asigurarea în cadrul sistemului de securitate socială din acest stat membru a unui funcționar al Uniunii care desfășoară o activitate profesională didactică auxiliară pe teritoriul statului membru menționat.

Trebuie amintit că, în ceea ce privește principiul unicității sistemului de securitate socială aplicabil, astfel cum este prevăzut la articolul 11 din Regulamentul nr. 883/2004, acest regulament a instituit un sistem de coordonare privind în special stabilirea legislației sau a legislațiilor aplicabile lucrătorilor salariați și lucrătorilor care desfășoară activități independente care își exercită, în diverse circumstanțe, dreptul la liberă circulație. Caracterul complet al acestui sistem de norme privind conflictul de legi are ca efect deposedarea legiuitorului din fiecare stat membru de puterea de a stabili în mod independent întinderea și condițiile de aplicare a legislației sale naționale cu privire la persoanele supuse acesteia și la teritoriul în interiorul căruia dispozițiile naționale își produc efectele. Astfel, articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 prevede în mod expres că persoanele cărora li se aplică acest regulament sunt supuse legislației unui singur stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctele 29 și 30).

Acest principiu al unicității sistemului de securitate socială aplicabil urmărește evitarea complicațiilor care pot rezulta din aplicarea concomitentă a mai multor legislații naționale și suprimarea inegalităților de tratament care, în cazul persoanelor care se deplasează în interiorul Uniunii, ar fi consecința unui cumul parțial sau total al legislațiilor aplicabile (Hotărârea din 26 februarie 2015, de Ruyter, C‑623/13, EU:C:2015:123, punctul 37).

Or, principiul menționat nu este aplicabil funcționarilor Uniunii, care nu sunt supuși unei legislații naționale în materie de securitate socială, cum este cea vizată la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, care definește domeniul de aplicare personal al regulamentului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

Astfel, Uniunea este, cu excluderea statelor membre, singura competentă să stabilească normele aplicabile funcționarilor Uniunii în ceea ce privește obligațiile lor în materie de securitate socială. Sistemul de securitate socială al instituțiilor Uniunii a fost instituit, conform articolului 14 din protocol, de Parlament și de Consiliu prin Regulamentul de stabilire a statutului (Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctele 32-33, precum și jurisprudența citată).

Or, pe de o parte, trebuie să se considere că articolul 14 din protocol implică scoaterea de sub competența statelor membre a obligației de afiliere a funcționarilor Uniunii la un sistem național de securitate socială și a obligației acestor funcționari de a contribui la finanțarea unui asemenea sistem (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

De altfel, Curtea a statuat că articolul 14 din protocol și dispozițiile din statut în materie de securitate socială îndeplinesc, în ceea ce îi privește pe funcționarii Uniunii, o funcție analogă celei a articolului 11 din Regulamentul nr. 883/2004, care constă în interzicerea obligării funcționarilor respectivi să contribuie la diferite sisteme în această materie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, de Lobkowicz, C‑690/15, EU:C:2017:355, punctul 45).

Rezultă de aici că legiuitorul Uniunii este singurul competent să stabilească în mod independent întinderea și condițiile de aplicare a dispozițiilor în materie de securitate socială în ceea ce privește efectele pe care le produc și persoanele supuse acestora.

Pe de altă parte, statutul, care prezintă toate caracteristicile prevăzute la articolul 288 TFUE, este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru, astfel încât respectarea dispozițiilor sale se impune și statelor membre (Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

În acest context, din articolul 72 alineatul (1) și din articolul 73 din statut reiese că orice funcționar și agent temporar aflat în serviciul unei instituții a Uniunii este asigurat împotriva riscurilor de boală, iar aceasta de la data începerii raporturilor de muncă.

În speță, este cert că reclamantul din litigiul principal este funcționar al Uniunii de la 1 septembrie 2007 și că se află în serviciul Comisiei din luna august 2010. Ca urmare a raportului său de muncă cu aceasta din urmă, el intră, așadar, sub incidența sistemului de securitate socială al instituțiilor Uniunii în temeiul articolului 72 alineatul (1) din statut, chiar dacă desfășoară o activitate profesională auxiliară autorizată de Comisie în temeiul articolului 12b alineatul (1) din statut într‑un stat membru.

Astfel, reglementarea unui stat membru ce asigură în cadrul sistemului de securitate socială al acestui stat un funcționar al Uniunii care desfășoară o activitate profesională auxiliară în statul membru respectiv nu respectă competența exclusivă atribuită Uniunii atât prin articolul 14 din protocol, cât și prin dispozițiile pertinente din statut, de a stabili normele aplicabile funcționarilor Uniunii în ceea ce privește obligațiile lor în materie de securitate socială.

Într‑adevăr, deși statele membre își păstrează competența de a‑și organiza sistemele de securitate socială, totuși, în exercitarea acestei competențe, ele trebuie să respecte dreptul Uniunii, inclusiv dispozițiile protocolului și ale statutului care se referă la normele în materie de securitate socială ce guvernează situația juridică a funcționarilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 43, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, o reglementare națională precum cea menționată la punctul 35 din prezenta hotărâre ar fi contrară principiului cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, în temeiul căruia Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

Astfel, o asemenea reglementare ar risca să interfereze cu egalitatea de tratament între funcționarii Uniunii și, prin urmare, să descurajeze desfășurarea unei activități profesionale în cadrul unei instituții a Uniunii, dat fiind că anumiți funcționari ar fi obligați să contribuie nu numai la sistemul de securitate socială al instituțiilor Uniunii, ci și la un sistem de securitate socială național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, de Lobkowicz, C‑690/15, EU:C:2017:355, punctul 47).

În sfârșit, este necesar să se considere că interpretarea menționată nu este repusă în discuție de niciunul dintre argumentele invocate de Regatul Belgiei și de Republica Cehă în observațiile lor scrise.

În ceea ce privește, pe de o parte, argumentul potrivit căruia remunerațiile care nu sunt plătite de Uniune sunt străine acesteia și trebuie, prin urmare, să fie impozitate de statul membru competent în materie fiscală și, în consecință, să fie supuse contribuțiilor sociale ale acestui stat membru, trebuie amintit că există o distincție clară între obligațiile în materie de securitate socială ale funcționarilor Uniunii și obligațiile fiscale ale acestor funcționari, care nu beneficiază, în temeiul articolului 12 din protocol, decât de o scutire de impozitele naționale a indemnizațiilor, a salariilor și a retribuțiilor plătite de Uniune. Astfel, deși aceste indemnizații, salarii și retribuții sunt supuse exclusiv dreptului Uniunii, în ceea ce privește eventuala lor impozitare, celelalte venituri ale funcționarilor respectivi rămân supuse impozitării de către statele membre. În schimb, în ceea ce privește obligațiile în materie de securitate socială, funcționarul Uniunii este supus exclusiv sistemului de securitate socială al instituțiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 48).

Astfel, competența exclusivă atribuită legiuitorului Uniunii pentru a stabili sistemul contribuțiilor de securitate socială ale funcționarilor Uniunii se aplică contribuțiilor sociale pe care un stat membru le‑ar percepe asupra oricărui tip de venit și, așadar, și asupra unui venit care remunerează o activitate auxiliară autorizată de angajator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, de Lobkowicz, C‑690/15, EU:C:2017:355, punctul 48 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, pe de altă parte, argumentul potrivit căruia sistemele de securitate socială ale tuturor statelor membre ar fi întemeiate pe solidaritate, în măsura în care contribuțiile nu sunt niciodată nici proporționale cu prestațiile, nici condiționate de însăși recurgerea la prestații, trebuie amintit că Curtea a statuat că existența sau lipsa unei contraprestații nu prezintă relevanță în cadrul aspectului dacă contribuția respectivă intră sub incidența sistemului de securitate socială (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Acerta și alții, C‑415/22, EU:C:2023:881, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 14 din protocol, principiul unicității sistemului de securitate socială aplicabil, astfel cum este prevăzut în Regulamentul nr. 883/2004, și principiul cooperării loiale, astfel cum este consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, trebuie interpretate în sensul că se opun legislației unui stat membru care impune asigurarea în cadrul sistemului de securitate socială din acest stat membru a unui funcționar al Uniunii care desfășoară o activitate profesională didactică auxiliară pe teritoriul statului membru menționat.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

18 aprilie 2024 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Protocolul

Statutul

Reglementarea comună

Regulamentul nr. 883/2004

Dreptul belgian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată