Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 octombrie 2024.#KUBERA, trgovanje s hrano in pijačo, d.o.o. împotriva Republika Slovenija.#Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Conținutul obligației de trimitere preliminară a instanțelor naționale de ultim grad – Procedură de încuviințare a introducerii unui recurs în fața instanței supreme a unui stat membru – Cerere a părții care solicită încuviințarea introducerii unui recurs de a adresa Curții o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii – Reglementare națională în temeiul căreia se încuviințează introducerea recursului atunci când se invocă o chestiune de drept importantă pentru asigurarea securității juridice, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia – Obligația instanței supreme naționale de a examina în cadrul procedurii de încuviințare a introducerii recursului dacă este necesar să efectueze o trimitere preliminară – Motivarea deciziei de respingere a cererii de încuviințare a introducerii unui recurs.#Cauza C-144/23.

Cauza C‑144/23

KUBERA, trgovanje s hrano in pijačo, d.o.o.

împotriva

Republika Slovenija

(cerere de decizie preliminară formulată de Vrhovno sodišče Republike Slovenije)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 15 octombrie 2024

„Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Conținutul obligației de trimitere preliminară a instanțelor naționale de ultim grad – Procedură de încuviințare a introducerii unui recurs în fața instanței supreme a unui stat membru – Cerere a părții care solicită încuviințarea introducerii unui recurs de a adresa Curții o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii – Reglementare națională în temeiul căreia se încuviințează introducerea recursului atunci când se invocă o chestiune de drept importantă pentru asigurarea securității juridice, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia – Obligația instanței supreme naționale de a examina în cadrul procedurii de încuviințare a introducerii recursului dacă este necesar să efectueze o trimitere preliminară – Motivarea deciziei de respingere a cererii de încuviințare a introducerii unui recurs”

Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni legate de interpretare – Obligație de trimitere – Întindere – Procedură de încuviințare a introducerii unui recurs în fața instanței supreme a unui stat membru – Respingerea unei cereri de încuviințare fără aprecierea prealabilă a obligației acestei instanțe de a sesiza Curtea cu privire la o chestiune de drept al Uniunii invocată în susținerea acestei cereri – Inadmisibilitate

(art. 267 al treilea paragraf TFUE)

(a se vedea punctele 31-39, 45, 46, 54-56 și 58-60 și dispozitiv 1)

Întrebările preliminare – Sesizarea Curții – Chestiuni legate de interpretare – Obligație de trimitere – Procedură de încuviințare a introducerii unui recurs în fața instanței supreme a unui stat membru – Respingerea unei cereri de încuviințare care conține o cerere de sesizare a Curții cu privire la o chestiune privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii – Obligația de motivare a deciziei de a nu efectua sesizarea

(art. 263 al patrulea paragraf TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

(a se vedea punctele 62-65 și dispozitiv 2)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia), Curtea, reunită în Marea Cameră, statuează că o procedură de încuviințare a introducerii unui recurs în fața instanței supreme naționale nu scutește această instanță de obligația de a examina, în cadrul procedurii respective, dacă este necesar să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară privind o chestiune de drept al Uniunii invocată în susținerea cererii de încuviințare a introducerii acestui recurs.

Societatea KUBERA a cumpărat în Turcia cutii de Red Bull produse în Austria și le‑a transportat pe cale maritimă până în portul Koper (Slovenia) în vederea importului. Prin două decizii din 5 octombrie 2021, administrația financiară slovenă a decis să rețină aceste cutii, în temeiul Regulamentului nr. 608/2013 ( 1 ), până la soluționarea procedurii judiciare inițiate de societatea Red Bull în vederea protejării drepturilor sale de proprietate intelectuală aferente cutiilor menționate. După epuizarea căilor de atac administrative, KUBERA a formulat acțiuni împotriva acestor decizii la Upravno sodišče (Tribunalul Administrativ, Slovenia), care le‑a respins prin două hotărâri.

În aceste condiții, KUBERA a introdus la instanța de trimitere două cereri de încuviințare a introducerii unui recurs împotriva acestor hotărâri, în cadrul cărora susține că litigiul principal ridică o chestiune de interpretare a Regulamentului nr. 608/2013 ( 2 ), care constituie, în opinia sa, o problemă juridică importantă ce justifică încuviințarea introducerii recursurilor. Ea a solicitat totodată instanței de trimitere, în ipoteza în care nu ar fi de acord cu interpretarea regulamentului pe care o preconizează, să sesizeze Curtea cu o cererea de decizie preliminară cu privire la această chestiune.

Potrivit reglementării naționale aplicabile, se încuviințează introducerea recursului atunci când în cauza cu care este sesizată Curtea Supremă se invocă o chestiune de drept importantă pentru asigurarea securității juridice, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia. Această reglementare prevede situații speciale care corespund unei astfel de ipoteze. Considerând că, în speță, cererile formulate de KUBERA de încuviințare a introducerii recursurilor nu îndeplinesc aceste condiții, instanța de trimitere ridică totuși problema dacă articolul 267 al treilea paragraf TFUE ( 3 ) o obligă, pentru a se pronunța cu privire la cererile de încuviințare menționate, să examineze cererea formulată de KUBERA de sesizare a Curții cu titlu preliminar cu privire la problema de drept al Uniunii invocată de această societate. Instanța de trimitere urmărește să se stabilească în același timp dacă, în ipoteza în care ar considera că nu este necesar să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, ea are obligația, în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să își motiveze decizia de respingere a cererii de încuviințare a introducerii recursului.

Aprecierea Curții

În primul rând, Curtea declară că articolul 267 al treilea paragraf TFUE se opune ca o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern să decidă, în cadrul procedurii de examinare a unei cereri de încuviințare a introducerii unui recurs al cărei rezultat depinde de importanța chestiunii de drept invocate de una dintre părțile din litigiu pentru securitatea juridică, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia, să respingă o asemenea cerere de încuviințare fără să fi apreciat dacă avea obligația să adreseze Curții o întrebare preliminară privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii invocată în susținerea acestei cereri.

Curtea amintește mai întâi că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestor state, ele sunt totuși ținute, în exercitarea acestei competențe, să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii. Astfel, deși dreptul Uniunii nu se opune, ca regulă generală, ca statele membre să instituie proceduri de admitere în principiu a recursurilor sau alte sisteme de selecție sau de „filtrare” a sesizărilor instanțelor supreme naționale, punerea în aplicare a unor asemenea proceduri sau sisteme trebuie să respecte cerințele care decurg din acest drept, în special din articolul 267 TFUE.

În această privință, obligația instanțelor naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern de a sesiza Curtea cu o întrebare preliminară se înscrie în cadrul cooperării între instanțele naționale și Curte și are drept scop evitarea formării, în vreun stat membru, a unei jurisprudențe naționale care să nu corespundă normelor din dreptul Uniunii. O asemenea instanță națională nu poate fi exonerată de această obligație decât în trei situații, și anume atunci când constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile ( 4 ). Atunci când se află în prezența uneia dintre aceste situații ( 5 ), instanța națională menționată nu este, așadar, obligată să sesizeze Curtea, nici chiar în condițiile în care chestiunea referitoare la interpretarea sau la validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii ar fi invocată de o parte din procedura în fața sa.

Pe de altă parte, Curtea arată că existența unei proceduri de încuviințare a introducerii unui recurs nu poate transforma instanța inferioară a cărei decizie poate fi contestată în cadrul unui asemenea recurs într‑o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern și care ar avea, în consecință, obligația de sesizare a Curții prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE. În schimb, această obligație revine unei instanțe supreme naționale precum instanța de trimitere.

Această instanță de trimitere arată însă că, potrivit interpretării pe care o dă reglementării naționale aplicabile, ea nu este obligată să aprecieze, în stadiul examinării cererii de încuviințare a introducerii unui recurs, dacă este sau nu este necesar, în cadrul procedurii de recurs, să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară cu privire la chestiunea de drept al Uniunii invocată în susținerea acestei cereri. Atunci când nu se încuviințează introducerea unui recurs, decizia de respingere pune capăt definitiv procedurii. În acest caz, interpretarea dreptului Uniunii reținută de instanța inferioară s‑ar putea impune în ordinea juridică națională în cauză, chiar dacă problema invocată în susținerea cererii de încuviințare a introducerii unui recurs ar fi justificat sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.

Curtea arată că o asemenea reglementare sau practică națională poate conduce astfel la o situație în care o întrebare privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii, deși este ridicată de o parte în fața Curții Supreme, nu va fi supusă Curții, cu încălcarea obligației impuse acestei instanțe naționale prin articolul 267 al treilea paragraf TFUE. Or, o asemenea situație poate compromite eficacitatea sistemului de cooperare între instanțele naționale și Curte, precum și, printre altele, realizarea obiectivului de a evita formarea în vreun stat membru a unei jurisprudențe naționale care nu este conformă cu dreptul Uniunii ( 6 ).

Curtea invită însă instanța de trimitere să verifice posibilitatea de a interpreta reglementarea națională aplicabilă în conformitate cu cerințele articolului 267 TFUE ( 7 ). Astfel, această reglementare nu pare să interzică instanței menționate să aprecieze, în cadrul procedurii de examinare a unei cereri de încuviințare a introducerii unui recurs, dacă chestiunea privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii invocată în susținerea acestei cereri impune sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară sau, dimpotrivă, intră sub incidența uneia dintre excepțiile de la obligația de trimitere. În special, ipotezele pe care le enunță reglementarea menționată și care privesc exclusiv situații caracterizate în esență prin divergențe în jurisprudența națională sau prin lipsa unei jurisprudențe a instanței supreme naționale nu par să aibă un caracter exhaustiv.

În aceste condiții, reglementarea menționată este susceptibilă să fie interpretată în sensul că criteriul importanței chestiunii de drept invocate pentru securitatea juridică, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia include ipoteza în care partea din litigiu care solicită încuviințarea de a introduce un recurs ridică o întrebare privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii care nu intră sub incidența niciuneia dintre excepțiile de la obligația de trimitere și care impune, în consecință, sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.

Curtea subliniază totodată că instanța supremă națională, care este sesizată cu o asemenea cerere de încuviințare și are obligația de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară, este cea care trebuie să decidă dacă se impune să efectueze această sesizare în stadiul examinării respectivei cereri de încuviințare sau într‑o etapă ulterioară. În cazul în care decide să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în stadiul examinării cererii de încuviințare menționate, ea trebuie să suspende soluționarea cererii în așteptarea deciziei preliminare și să aplice în continuare această decizie în aprecierea sa cu privire la aspectul dacă este necesar să încuviințeze introducerea recursului.

În al doilea rând, Curtea amintește că, din sistemul instituit prin articolul 267 TFUE, interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale, rezultă că, în cazul în care o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern consideră, pentru motivul că se află în prezența uneia dintre cele trei excepții de la obligația de trimitere, că este exonerată de această obligație, motivarea deciziei sale trebuie să evidențieze fie că problema de drept al Uniunii invocată nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției de drept al Uniunii în cauză se întemeiază pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s‑a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Curtea deduce de aici că, dat fiind că, fără a aduce atingere aplicării unui motiv de inadmisibilitate de natură pur procedurală, o asemenea instanță supremă nu poate să respingă o cerere de încuviințare a introducerii unui recurs în care se ridică o întrebare privind interpretarea sau validitatea unei dispoziții de drept al Uniunii fără a aprecia în prealabil dacă este obligată să adreseze Curții întrebarea preliminară sau dacă aceasta intră sub incidența uneia dintre cele trei excepții de la obligația de trimitere, această instanță națională trebuie, atunci când respinge o asemenea cerere de încuviințare în temeiul uneia dintre aceste excepții, să indice motivele pentru care nu a sesizat Curtea.

( 1 ) Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1383/2003 al Consiliului (JO 2013, L 181, p. 15). A se vedea articolul 17 din acest regulament.

( 2 ) În speță, problema dacă acest regulament se aplică unei situații în care mărfurile importate sunt produse de titularul drepturilor de proprietate industrială aferente acestora.

( 3 ) În conformitate cu această dispoziție, atunci când se invocă o problemă de interpretare într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei hotărâri nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

( 4 ) Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335, punctul 21), precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 33).

( 5 ) Aceste trei situații în care instanțele naționale de ultim grad nu sunt supuse obligației de trimitere preliminară sunt denumite în continuare „excepții de la obligația de trimitere”.

( 6 ) Această interpretare nu este repusă în discuție de jurisprudența rezultată din Hotărârea din 15 martie 2017, Aquino (C‑3/16, EU:C:2017:209, punctul 56), și din Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi (C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 61), potrivit căreia o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern se poate abține să adreseze Curții o întrebare preliminară pentru motive de inadmisibilitate care țin de procedura în fața acestei instanțe naționale, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Spre deosebire de asemenea motive, un criteriu privind încuviințarea introducerii unui recurs precum cel prevăzut în reglementarea națională aplicabilă impune instanței supreme să examineze importanța chestiunii de drept invocate în susținerea cererii de încuviințare a introducerii unui asemenea recurs pentru securitatea juridică, pentru aplicarea uniformă a dreptului sau pentru dezvoltarea acestuia.

( 7 ) Curtea face trimitere, în această privință, la indicațiile furnizate în decizia de trimitere cu privire la evoluția jurisprudenței Ustavno sodišče (Curtea Constituțională, Slovenia). În special, dintr‑o decizie a acestei instanțe din 31 martie 2022 ar rezulta că cererea uneia dintre părțile din litigiu de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE, formulată în cadrul cererii de încuviințare a introducerii recursului, trebuie soluționată încă din faza examinării acestei din urmă cereri.