Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 11 noiembrie 2025.#Regatul Danemarcei împotriva Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Directiva (UE) 2022/2041 – Salariile minime adecvate în Uniunea Europeană – Articolul 153 alineatul (1) litera (b) TFUE – Articolul 153 alineatul (2) litera (b) TFUE – Respectarea competențelor conferite Uniunii prin tratate – Articolul 153 alineatul (5) TFUE – Excluderi de competență – «Remunerațiile» și «dreptul de asociere» – Interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia și în dreptul de asociere – Anulare în parte – Articolul 5 alineatul (1), parțial, alineatele (2) și (3) in fine.#Cauza C-19/23.

Cauza C‑19/23

DanemarcaîmpotrivaParlamentului European și a Consiliului

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 11 noiembrie 2025

„Acțiune în anulare – Directiva (UE) 2022/2041 – Salariile minime adecvate în Uniunea Europeană – Articolul 153 alineatul (1) litera (b) TFUE – Articolul 153 alineatul (2) litera (b) TFUE – Respectarea competențelor conferite Uniunii prin tratate – Articolul 153 alineatul (5) TFUE – Excluderi de competență – «Remunerațiile» și «dreptul de asociere» – Interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia și în dreptul de asociere – Anulare în parte – Articolul 5 alineatul (1), parțial, alineatele (2) și (3) in fine”

Acte ale instituțiilor – Alegerea temeiului juridic – Alegere care trebuie să se întemeieze pe elemente obiective susceptibile să facă obiectul unui control jurisdicțional – Luare în considerare a finalității și a conținutului actului – Elemente obiective care permit să se examineze respectarea de către actul în cauză a excluderilor de competență a Uniunii prevăzute de tratate

[art. 153 alin. (1), (2) și (5) TFUE]

(a se vedea punctul 56)

Politica socială – Salarii minime adecvate – Directiva 2022/2041 – Temei juridic – Articolul 153 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (b) – Luare în considerare a finalității și a conținutului acestei directive – Admisibilitate

[art. 153 alin. (1) lit. (b) și alin. (2) lit. (b) TFUE; Directiva 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului]

(a se vedea punctele 57-66 și 134-141)

Politica socială – Competența Uniunii – Excluderi de competență – Remunerații – Măsuri de uniformizare integrală sau parțială a elementelor constitutive ale salariilor și/sau a nivelurilor salariilor în statele membre sau de instituire a unui salariu minim la nivelul Uniunii – Inadmisibilitate – Examinarea respectării acestei excluderi de competență – Criteriul interferenței directe a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia din urmă

[art. 151 al doilea paragraf, art. 152 primul paragraf și art. 153 alin. (1), (2) și (5) TFUE; Directiva 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului]

(a se vedea punctele 67-72, 74 și 75)

Acte ale instituțiilor – Alegerea temeiului juridic – Criterii – Temei juridic reținut pentru adoptarea unui act similar – Lipsă de relevanță

[art. 153 alineatul (5) TFUE]

(a se vedea punctul 73)

Politica socială – Competența Uniunii – Examinarea respectării excluderii de competență referitoare la remunerații – Criteriul interferenței directe a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia din urmă – Directiva 2022/2041 – Articolele 4 și 6 – Lipsa unei interferențe directe – Articolul 5 – Identificarea interferențelor directe în două segmente de teză și la alineatul (2) al acestui articol – Anularea acestor segmente de teză și a acestei dispoziții

[art. 153 alin. (5) TFUE; Directiva 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4, 5 și 6)

(a se vedea punctele 76-104 și 143 și dispozitivul 1)

Politica socială – Competența Uniunii – Excludere de competențe – Dreptul de asociere – Noțiune – Libertatea lucrătorilor și a angajatorilor de a constitui sau de a dizolva organizații ori de a adera sau nu la acestea – Includere – Măsuri care reglementează dreptul de negociere colectivă între angajatori și lucrători – Excludere

[art. 153 alineatul (5) TFUE]

(a se vedea punctele 105 și 107-115)

Politica socială – Competența Uniunii – Excludere de competențe – Dreptul de asociere – Examinarea respectării acestei excluderi de competență – Criteriul interferenței directe a dreptului Uniunii în acest drept sau în exercitarea acestuia

[art. 153 alineatul (5) TFUE]

(a se vedea punctul 116)

Politica socială – Competența Uniunii – Examinarea respectării excluderii de competență referitoare la dreptul de asociere – Criteriul interferenței directe a dreptului Uniunii în acest drept sau în exercitarea acestuia – Directiva 2022/2041 – Articolul 4 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) – Lipsa unei interferențe directe

[art. 153 alin. (5) TFUE; Directiva 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 4 alin. (1) lit. (d) și alin. (2)]

(a se vedea punctele 117-127)

Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Obligarea părții care a avut câștig de cauză să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și o parte din cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți – Obligarea părții care a căzut în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere să suporte propriile cheltuieli de judecată – Posibilitatea de a o obliga să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte, având în vedere împrejurările cauzei

[Regulamentul de procedură al Curții, art. 138 alin. (1) și (3)]

(a se vedea punctele 145 și 146 și dispozitivul 3 și 4)

Rezumat

Sesizată cu o acțiune formulată de Regatul Danemarcei, având ca obiect, cu titlu principal, anularea Directivei 2022/2041 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană ( 1 ), Marea Cameră a Curții anulează două segmente de teză și un alineat al articolului 5 din această directivă.

Directiva 2022/2041 instituie un cadru pentru stabilirea salariilor minime adecvate în vederea îmbunătățirii condițiilor de trai și de muncă în Uniune. Printre dispozițiile sale importante, în special, articolul 4 privește promovarea negocierilor colective, în timp ce articolul 5 se referă la „[gradul] de adecvare a salariilor minime legale”.

Regatul Danemarcei, susținut de Regatul Suediei, arată că, prin adoptarea acestei directive, Parlamentul European și Consiliul au încălcat articolul 153 alineatul (5) TFUE și repartizarea competențelor între Uniune și statele membre prevăzută la acest articol în materie de politică socială. Aceste două state membre susțin în plus că cele două instituții în cauză nu erau competente să adopte această directivă în temeiul articolului 153 alineatul (1) litera (b) TFUE, această directivă urmărind mai multe obiective diferite.

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, Curtea amintește că, în conformitate cu principiul atribuirii ( 2 ), Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite de acestea din urmă. Pentru a adopta directiva atacată, legiuitorul Uniunii s‑a întemeiat pe dispozițiile coroborate ale articolului 153 alineatul (2) litera (b) și ale articolului 153 alineatul (1) litera (b) TFUE, care abilitează Parlamentul și Consiliul să adopte, prin intermediul directivelor, recomandări minime în domeniul „condiții[lor] de muncă”. Cu toate acestea, articolul 153 alineatul (5) TFUE cuprinde o excludere expresă de competență în ceea ce privește în special materia remunerațiilor și a dreptului de asociere. Prin urmare, Curtea arată că îi revine sarcina de a verifica dacă, prin adoptarea directivei atacate în temeiul dispozițiilor citate anterior, legiuitorul Uniunii a încălcat excluderile de competență prevăzute de această din urmă dispoziție. În scopul acestei examinări, Curtea se fondează pe aceleași elemente obiective, printre care figurează finalitatea și conținutul acestui act, ca cele în raport cu care controlează alegerea temeiului juridic al unui act al Uniunii.

În primul rând, în cadrul examinării primului motiv întemeiat pe încălcarea articolului 153 alineatul (5) TFUE, Curtea precizează, în ceea ce privește primul aspect al acestui motiv, referitor la încălcarea excluderii competenței referitoare la remunerații, că această excludere trebuie înțeleasă în sensul că vizează măsurile precum o uniformizare în tot sau în parte a elementelor constitutive ale salariilor și/sau a nivelului lor în statele membre sau instituirea unui salariu minim la nivelul Uniunii, ar conduce la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia din urmă. Acest criteriu trebuie să ghideze examinarea respectării excluderii de competență referitoare la remunerații, prevăzută la articolul 153 alineatul (5) TFUE, indiferent de legătura mai mult sau mai puțin strânsă a actului în cauză cu materia remunerațiilor și de efectele acestui act asupra nivelului remunerațiilor. Aceasta înseamnă că competența Uniunii nu poate fi considerată exclusă în mod automat pentru motivul că directiva atacată se referă la această materie și poate avea efecte asupra nivelului remunerațiilor. Curtea verifică, așadar, dacă articolele 4-6 din directiva atacată, la care se referă în esență criticile Regatului Danemarcei și ale Regatului Suediei, conduc la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia.

În ceea ce privește în special articolele 4 și 5 din directiva atacată, în primul rând, Curtea arată că, deși articolul 4 din această directivă ( 3 ) introduce o anumită formă de intervenție a statului în modalitățile de negociere colectivă în vederea stabilirii salariilor, nu rezultă totuși că dispozițiile sale ar conduce la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia. În special, articolul 4 din directiva atacată nu reglementează conținutul și nici nu prevede rezultatul negocierilor colective. Diferitele măsuri prevăzute la articolul 4 nu impun statelor membre obligații de rezultat, ci, cel mult, obligații de mijloace. Astfel, articolul 4 alineatul (2) din directiva atacată prevede că statele membre trebuie să instituie un „cadru” de condiții favorabile negocierilor colective și să stabilească un „plan de acțiune” pentru a le promova, fără însă a fi obligate să atingă pragul de 80 % pentru acoperirea negocierilor colective prevăzut la această dispoziție.

În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 5 din directiva atacată, Curtea subliniază de la bun început că această dispoziție nu se aplică decât statelor membre cu salarii minime legale, respectând astfel competența statelor membre de a alege modelul de stabilire a salariilor. În ceea ce privește în special alineatele (1)-(3) ale acestui articol, Curtea arată, mai întâi, că formularea largă a articolului 5 alineatul (1) din directiva atacată ( 4 ) lasă statelor membre o marjă de apreciere importantă pentru a defini noțiunea de „grad de adecvare” a salariilor minime legale. Ținând seama de trimiterea expresă efectuată de această dispoziție la practicile naționale definite în legislațiile naționale, noțiunea de „grad de adecvare” a salariilor minime legale nu poate fi considerată o noțiune autonomă de drept al Uniunii. În plus, articolul 5 alineatul (1) din directiva atacată, formulat în termeni generali și întemeiat pe o abordare procedurală, nu conferă lucrătorilor un drept la un salariu minim legal adecvat și nici un drept la actualizarea salariilor menționate care să fie proprii dreptului Uniunii. În aceste condiții, articolul 5 alineatul (1) din directiva atacată nu conduce la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia.

În ceea ce privește, în continuare, articolul 5 alineatul (2) din directiva atacată ( 5 ), care enumeră patru elemente pe care criteriile naționale menționate la alineatul (1) al acestei dispoziții trebuie să le cuprindă cel puțin pentru a contribui la gradul corespunzător de adecvare a salariilor minime legale, Curtea arată că locuțiunea „cel puțin” atestă că această enumerare nu este exhaustivă. În plus, din a treia teză a articolului 5 alineatul (1) din directiva atacată reiese că statele membre definesc aceste criterii naționale în conformitate printre altele cu practicile lor naționale, ținând seama de condițiile lor socioeconomice. Este adevărat însă că articolul 5 alineatul (2) din directiva atacată impune statelor membre cu salarii minime legale să se asigure că respectivele criterii includ cel puțin cele patru elemente enumerate în acesta. Or, prin faptul că a impus utilizarea acestor elemente în procedurile de stabilire și de actualizare a salariilor minime legale, legiuitorul Uniunii a stabilit o cerință care privește elementele constitutive ale acestor salarii, ceea ce are incidență directă asupra nivelului salariilor respective, și aceasta independent de relevanța elementelor menționate la nivel național ținând seama de condițiile socioeconomice care prevalează în statele membre. În consecință, articolul 5 alineatul (2) din directiva atacată conduce la o armonizare a unei părți a elementelor constitutive ale acestor salarii și, prin urmare, la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor.

În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 5 alineatul (3) din directiva atacată ( 6 ), deși această dispoziție se limitează să permită statelor membre să folosească un mecanism automat de ajustare a indexării salariilor minime legale și face trimitere la dreptul intern și la practicile naționale în ceea ce privește criteriile adecvate pe care trebuie să se întemeieze acest mecanism, ultimul segment de teză a acestei dispoziții subordonează utilizarea unui astfel de mecanism „condiți[ei] ca aplicarea mecanismului respectiv să nu conducă la o scădere a salariului minim legal”. Astfel, întrucât prevede o clauză de menținere a nivelului salariilor minime legale în statele membre care utilizează un mecanism automat de ajustare a indexării acestor salarii, dispoziția respectivă conduce la o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia.

Din ceea ce precedă rezultă că articolul 5 din directiva atacată cuprinde, la alineatul (2) și în segmentul de teză „cu condiția ca aplicarea mecanismului respectiv să nu conducă la o scădere a salariului minim legal”, care figurează la alineatul (3), o interferență directă a dreptului Uniunii în stabilirea remunerațiilor în cadrul acesteia și, prin urmare, încalcă excluderea referitoare la remunerații prevăzută la articolul 153 alineatul (5) TFUE.

În cadrul examinării celui de al doilea aspect al primului motiv privind pretinsa încălcare a excluderii de competență referitoare la dreptul de asociere, Curtea arată, în ceea ce privește legătura dintre dreptul de a participa în mod liber la negocieri colective și dreptul de asociere, prevăzut la articolul 153 alineatul (5) TFUE, că este adevărat că cel dintâi nu este menționat în mod explicit printre materiile în care articolul 153 TFUE conferă Uniunii o competență de armonizare în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151 TFUE. În plus, dreptul de asociere constituie o condiție prealabilă pentru exercitarea dreptului la negociere colectivă. Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că dreptul de liberă participare la negocierea colectivă, ca element inerent dreptului de asociere, ar fi exclus în acest temei din competențele Uniunii în conformitate cu articolul 153 alineatul (5) TFUE. Mai întâi, articolul 153 alineatul (1) litera (f) TFUE conferă în mod explicit legiuitorului Uniunii competența de a adopta măsuri privind „reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și angajatorilor, inclusiv administrarea comună”. Or, modul de redactare a acestei dispoziții îi atribuie un domeniu de aplicare suficient de larg pentru a acoperi măsuri ce reglementează dreptul la negocieri colective, în pofida excluderii referitoare la dreptul de asociere formulate la articolul 153 alineatul (5) TFUE. În continuare, se poate deduce din juxtapunerea noțiunilor referitoare la „dreptul de asociere” și la „negocierile colective între angajatori și lucrători” la a șaptea liniuță a articolului 156 primul paragraf TFUE că, în sensul acestui articol, autorii tratatelor au intenționat să facă o distincție între materiile acoperite de fiecare dintre aceste două noțiuni. În sfârșit, Carta drepturilor sociale și Carta socială europeană, ca instrumente prevăzute în mod expres la articolul 151 primul paragraf TFUE, precum și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene tratează separat dreptul de asociere și dreptul de negociere colectivă. Prin urmare, noțiunea „drept de asociere” prevăzută la articolul 153 alineatul (5) TFUE trebuie interpretată în sensul că se referă la libertatea lucrătorilor și a angajatorilor de a constitui sau de a dizolva organizații, inclusiv sindicate, sau de a adera ori nu la acestea, fără a acoperi însă măsuri care reglementează dreptul de negociere colectivă între angajatori și lucrători.

În ceea ce privește criteriul juridic aplicabil examinării respectării excluderii referitoare la dreptul de asociere, prevăzută la articolul 153 alineatul (5) TFUE, Curtea consideră că excluderea de competență referitoare la acest drept nu acoperă orice măsură care prezintă o legătură cu acesta, ci numai măsurile care conduc la o interferență directă a dreptului Uniunii în dreptul de asociere sau în exercitarea acestuia. Atunci când verifică dacă articolul 4 alineatul (1) litera (d) și articolul 4 alineatul (2) din directiva atacată, vizate în mod specific de argumentele Regatului Danemarcei, conduc la o interferență directă a dreptului Uniunii în dreptul de asociere, Curtea arată că prima dintre aceste dispoziții urmărește să protejeze sindicatele și organizațiile patronale care participă sau doresc să participe la negocieri colective împotriva oricărui act de interferență din partea celeilalte părți sau a reprezentanților sau membrilor celeilalte părți în înființarea, funcționarea sau administrarea acestora. Protecția pe care această dispoziție urmărește să o confere împotriva actelor de interferență privește înființarea, funcționarea și administrarea sindicatelor, precum și a organizațiilor patronale, aspecte care intră sub incidența dreptului de asociere, atât în ceea ce privește aspectul pozitiv, cât și în ceea ce privește aspectul negativ, și anume dreptul de a constitui organizații, inclusiv sindicate, precum și de a le organiza. Or, respectarea excluderii de competență referitoare la dreptul de asociere, prevăzută la articolul 153 alineatul (5) TFUE, presupune că nici articolul 4 alineatul (1) litera (d) din directiva atacată, nici măsurile adoptate de statele membre pentru a asigura transpunerea acestei dispoziții în dreptul lor intern nu conduc la o interferență directă în formarea, funcționarea și administrarea asociațiilor. În această privință, reiese din însuși modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) litera (d) din directiva atacată că acesta, deși prezintă o legătură cu dreptul de asociere, urmărește să promoveze dreptul de liberă participare la negocierea colectivă. Acest articol 4 alineatul (1) litera (d) nu interferează cu competența pe care o păstrează statele membre de a adopta măsuri care reglementează în mod direct dreptul de asociere, statele membre nefiind obligate să ia „măsuri” în temeiul acestei dispoziții și trebuind, în orice caz, să procedeze astfel numai în măsura în care dreptul lor național și practicile lor naționale permit acest lucru. Această dispoziție nu armonizează nici conținutul măsurilor prevăzute. În plus, aceasta trebuie interpretată în lumina articolului 152 primul paragraf TFUE, care consacră respectarea autonomiei partenerilor sociali. În consecință, articolul 4 alineatul (1) litera (d) din directiva atacată nu conduce la o interferență directă a dreptului Uniunii în dreptul de asociere.

Curtea ajunge la o constatare similară în ceea ce privește articolul 4 alineatul (2) din directiva atacată. Ea subliniază în acest context printre altele că această dispoziție, interpretată ținând seama de autonomia partenerilor sociali la care se referă articolul 152 primul paragraf TFUE, nu obligă statele membre să impună aderarea unui număr mai mare de lucrători la o organizație sindicală și nici să declare aplicabilitatea generală a unei convenții colective.

În al doilea rând, în cadrul examinării celui de al doilea motiv, întemeiat pe pretinsa imposibilitate de a adopta directiva atacată în temeiul articolului 153 alineatul (1) litera (b) TFUE, Curtea amintește, pe de o parte, că această dispoziție, care vizează condițiile de muncă, poate include măsuri privind îmbunătățirea gradului de adecvare a salariilor minime și, prin aceasta, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă în Uniune. Aceasta subliniază, pe de altă parte, că articolul 153 alineatul (1) litera (f) TFUE, care vizează reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor și ale angajatorilor, inclusiv administrarea comună, poate include măsuri referitoare la promovarea negocierilor colective, cu condiția ca măsurile astfel adoptate să respecte articolul 153 alineatul (5) TFUE. Având în vedere dispozițiile sale principale constituite din articolele 4-8, directiva atacată intră efectiv în domeniul de competență prevăzut la articolul 153 alineatul (1) litera (b) TFUE, iar nu în cel prevăzut la articolul 153 alineatul (1) litera (f) TFUE.

În consecință, Curtea anulează segmentul de teză „inclusiv a elementelor menționate la alineatul (2)”, care figurează în a cincea teză a articolului 5 alineatul (1) din directiva atacată, articolul 5 alineatul (2) din această directivă, precum și segmentul de teză „cu condiția ca aplicarea mecanismului respectiv să nu conducă la o scădere a salariului minim legal” care figurează la articolul 5 alineatul (3) din aceasta. Respinge în rest acțiunea.

( 1 ) Directiva (UE) 2022/2041 a Parlamentului European și a Consiliului din 19 octombrie 2022 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană (JO 2022, L 275, p. 33, denumită în continuare „directiva atacată”).

( 2 ) Acest principiu este enunțat la articolul 4 alineatul (1) și la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE. Astfel, în temeiul acestui principiu, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

( 3 ) Potrivit acestui articol 4, intitulat „Promovarea negocierilor colective pentru stabilirea salariilor”:

„(1) Cu scopul de a extinde acoperirea negocierilor colective și de a facilita exercitarea dreptului la negociere colectivă pentru stabilirea salariilor, statele membre, cu implicarea partenerilor sociali, în conformitate cu dreptul intern și practica națională:

(a) promovează consolidarea și creșterea capacității partenerilor sociali de a se angaja în negocieri colective pentru stabilirea salariilor, în special la nivel sectorial sau intersectorial;

(b) încurajează negocieri constructive, semnificative și informate, purtate de pe poziții de egalitate, între partenerii sociali în ceea ce privește salariile, în cadrul cărora ambele părți să aibă acces la informații adecvate pentru a‑și exercita funcțiile legate de negocierile colective pentru stabilirea salariilor;

(c) iau măsuri, după caz, pentru a proteja exercitarea dreptului la negociere colectivă pentru stabilirea salariilor și pentru a proteja lucrătorii și reprezentanții sindicatelor împotriva actelor care îi discriminează în ceea ce privește angajarea pe motiv că participă sau doresc să participe la negocieri colective pentru stabilirea salariilor;

(d) în scopul promovării negocierilor colective pentru stabilirea salariilor, iau măsuri, după caz, pentru a proteja sindicatele și organizațiile patronale care participă sau doresc să participe la negocieri colective împotriva oricărui act de interferență din partea celeilalte părți sau a reprezentanților sau membrilor celeilalte părți în înființarea, funcționarea sau administrarea acestora.

(2) În plus, fiecare stat membru în care rata de acoperire a negocierilor colective este sub pragul de 80 % creează un cadru de condiții favorabile negocierilor colective, fie prin lege, după consultarea partenerilor sociali, fie printr‑un acord cu aceștia. Un astfel de stat membru stabilește și un plan de acțiune pentru promovarea negocierilor colective. Statul membru stabilește un astfel de plan de acțiune după consultarea partenerilor sociali sau prin acord cu aceștia sau, ca urmare a unei solicitări comune a partenerilor sociali, cu respectarea acordului dintre aceștia. Planul de acțiune stabilește un calendar clar și măsuri concrete pentru a crește progresiv rata de acoperire a negocierilor colective, cu respectarea deplină a autonomiei partenerilor sociali. Statul membru revizuiește planul de acțiune periodic și îl actualizează dacă este necesar. În cazul în care un stat membru își actualizează planul de acțiune, o face după consultarea partenerilor sociali sau prin acord cu aceștia, sau ca urmare a unei solicitări comune a partenerilor sociali, cu respectarea acordului dintre aceștia. În orice caz, un astfel de plan de acțiune este revizuit cel puțin o dată la cinci ani. Planul de acțiune și orice actualizare a acestuia sunt făcute publice și notificate Comisiei.”

( 4 ) Potrivit acestei dispoziții:

„Statele membre cu salarii minime legale instituie procedurile necesare pentru stabilirea și actualizarea salariilor minime legale. Procesele de stabilire și actualizare sunt ghidate de criterii stabilite pentru a contribui la gradul lor corespunzător de adecvare, în scopul atingerii unui nivel de trai decent, al reducerii sărăciei persoanelor încadrate în muncă, precum și al promovării coeziunii sociale și a unei convergențe sociale ascendente și al reducerii diferenței de remunerare între femei și bărbați. Statele membre definesc aceste criterii în conformitate cu practicile lor naționale în dreptul intern relevant, în decizii ale organismelor competente sau în acorduri tripartite. Criteriile trebuie să fie definite într‑un mod clar. Statele membre pot decide cu privire la ponderea relativă a respectivelor criterii, inclusiv a elementelor menționate la alineatul (2), ținând seama de condițiile lor socioeconomice de la nivel național.”

( 5 ) Această dispoziție prevede:

„Criteriile naționale menționate la alineatul (1) trebuie să includă cel puțin următoarele elemente:

(a) puterea de cumpărare a salariilor minime legale, luând în considerare costul vieții;

(b) nivelul general al salariilor și distribuția acestora;

(c) rata de creștere a salariilor;

(d) nivelurile și evoluțiile productivității la nivel național pe termen lung.”

( 6 ) Această dispoziție enunță: „Fără a aduce atingere obligațiilor prevăzute la prezentul articol, statele membre pot folosi, în plus, un mecanism automat de ajustare a indexării salariilor minime legale, bazat pe orice criterii adecvate și în conformitate cu dreptul intern și practicile naționale, cu condiția ca aplicarea mecanismului respectiv să nu conducă la o scădere a salariului minim legal.”