Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 30 aprilie 2025.#X împotriva Maahanmuuttovirasto.#Cererea de decizie preliminară formulată de Korkein hallinto-oikeus.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Protocolul (nr. 22) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul UE și la Tratatul FUE – Acord între Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate de un resortisant al unei țări terțe – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Articolul 18 alineatul (1) litera (d) – Obligațiile statului membru responsabil – Obligația de reprimire a unui resortisant al unei țări terțe a cărui cerere a fost respinsă și care a depus o cerere în alt stat membru – Noțiunea de «cerere [de protecție internațională]» – Statutul special al Regatului Danemarcei – Noțiunea de «respingere» – Decizie de neprelungire sau de nereînnoire a unui permis de ședere temporară – Excludere.#Cauza C-790/23.

Prezenta cerere de decizie preliminară oferă din nou Curții ocazia de a se pronunța cu privire la întinderea consecințelor legate de participarea diferențiată a Regatului Danemarcei la normele care compun sistemul european comun de azil (SECA) ( 2 ).

Astfel, acest stat membru beneficiază, în ceea ce privește partea a treia titlul V din Tratatul FUE, în care se încadrează printre altele politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil și imigrarea, de un statut special, în temeiul Protocolului (nr. 22) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul UE și la Tratatul FUE, care îl diferențiază de celelalte state membre. Deși, în temeiul unui acord internațional cu Uniunea Europeană ( 3 ), acest stat membru s‑a angajat să aplice Regulamentul (UE) nr. 604/2013 ( 4 ), în schimb, acesta nu are obligații în temeiul Directivelor 2011/95/UE ( 5 ) și 2013/32/UE ( 6 ), care îi sunt asociate. Deciziile pe care statul membru menționat le pronunță în cadrul examinării cererilor de protecție internațională care îi sunt prezentate în conformitate cu dispozițiile dreptului său intern sunt, așadar, adoptate având în vedere condițiile materiale și potrivit modalităților procedurale care îi sunt proprii.

Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între o resortisantă siriană, pe de o parte, și Maahanmuuttovirasto (Oficiul Național pentru Imigrație, Finlanda) (denumit în continuare „Oficiul pentru Imigrație finlandez”), pe de altă parte, la care aceasta a depus o cerere de protecție internațională, în condițiile în care protecția temporară care îi fusese acordată de Regatul Danemarcei tocmai îi fusese retrasă. Oficiul pentru Imigrație finlandez a respins cererea sa ca inadmisibilă pentru motivul că Regatul Danemarcei este statul membru responsabil de examinarea acesteia, acesta din urmă acceptând, pe de altă parte, să o reprimească în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III. Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), care este instanța de trimitere, contestă temeiul juridic pe care se întemeiază această reprimire pentru motivul că dispoziția menționată se aplică în privința resortisantului unei țări terțe „a cărui cerere a fost respinsă și care a depus o cerere în alt stat membru”, ceea ce nu ar corespunde situației acesteia.

Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la problema dacă un stat membru în care o persoană a depus o nouă cerere de protecție internațională poate solicita Regatului Danemarcei să o reprimească în cazul în care sunt îndeplinite condițiile menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III ( 7 ). În speță, Curtea este invitată să stabilească dacă astfel de condiții sunt efectiv îndeplinite într‑o situație în care Regatul Danemarcei nu a respins cererea anterioară de protecție internațională a recurentei în sensul strict al termenului, ci a retras protecția temporară pe care o acordase anterior în temeiul dreptului său intern.

Pentru motivele pe care le vom dezvolta în continuare, apreciem că Regatul Danemarcei nu poate fi considerat statul membru responsabil căruia îi revine obligația de reprimire prevăzută la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III. Desigur, o aplicare efectivă a acestui regulament în privința Regatului Danemarcei militează în favoarea unei interpretări largi a condițiilor de aplicare a dispoziției menționate. Totuși, astfel cum vom arăta, această interpretare contravine, în opinia noastră, sensului și domeniului de aplicare al normelor și al noțiunilor pe care legiuitorul Uniunii le‑a armonizat în Directivele 2011/95 și 2013/32, pe care se întemeiază Regulamentul Dublin III și, în sens mai larg, SECA.

Prin Acordul dintre Uniune și Danemarca, care a fost aprobat în numele Uniunii prin Decizia 2006/188/CE ( 8 ), Uniunea și Regatul Danemarcei au convenit printre altele să extindă, „în conformitate cu dreptul internațional”, aplicarea Regulamentului (CE) nr. 343/2003 ( 9 ) la relațiile dintre ele. Ulterior, conform articolului 3 alineatul (2) din acordul menționat, acest stat membru a notificat Comisiei Europene decizia sa de a aplica „modificarea” acestui regulament reprezentată de Regulamentul Dublin III.

Al unsprezecelea paragraf al preambulului Acordului dintre Uniune și Danemarca enunță „necesitatea atribuirii de competență Curții de Justiție a [Uniunii] Europene în vederea asigurării aplicării și interpretării uniforme a [acestui] acord, inclusiv a dispozițiilor regulamentelor și a oricăror măsuri de punere în aplicare [ale Uniunii] ce fac parte din [acordul menționat]”.

Articolul 1 din acest acord, intitulat „Obiectiv”, prevede: „(1) Obiectivul prezentului acord este aplicarea dispozițiilor [Regulamentului Dublin II] […], precum și ale măsurilor de aplicare a acest[uia] la relațiile dintre [Uniune] și Danemarca, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (2). (2) Obiectivul părților contractante este de a ajunge la o aplicare și interpretare uniforme a dispozițiilor regulament[ului] și ale măsurilor de aplicare a acest[uia] în toate statele membre. […]”

Articolul 2 alineatul (1) din acordul menționat prevede: „Dispozițiile [Regulamentului Dublin II] […] se aplică, în conformitate cu dreptul internațional, relațiilor dintre [Uniune] și Danemarca.”

Articolul 2 literele (b) și (d) din Regulamentul Dublin III prevede: „În sensul prezentului regulament: […] (b) «cerere de protecție internațională» înseamnă o cerere de protecție internațională, astfel cum este definită la articolul 2 litera (h) din Directiva [2011/95 ( 10 )]; […] (d) «examinarea unei cereri de protecție internațională» înseamnă orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la o cerere de protecție internațională de către autoritățile competente în conformitate cu Directiva [2013/32] și cu Directiva [2011/95,] cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament[.]”

Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Accesul la procedura de examinare a unei cereri de protecție internațională”, prevede: „(1) Statele membre examinează orice cerere de protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Cererea este examinată de un singur stat membru, și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil. (2) Atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia. […]”

Articolul 18 din regulamentul menționat prevede „[o]bligațiile statului membru responsabil”, după cum urmează: „(1) Statul membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să: […] (d) reprimească […] un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid a cărui cerere a [fost] respinsă și care a depus o cerere în alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere. (2) […] În cazurile care intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (d), atunci când o cerere a fost respinsă doar în primă instanță, statul membru responsabil se asigură că persoana în cauză are sau a avut posibilitatea de a recurge la o cale de atac eficientă […]”

Conform articolului 103 punctul 2 din ulkomaalaislaki (301/2004) [Legea privind străinii (301/2004)] din 30 aprilie 2004, o cerere de protecție internațională poate fi respinsă ca inadmisibilă dacă solicitantul poate fi transferat într‑un alt stat care este responsabil de examinarea acestei cereri în temeiul Regulamentului Dublin III.

Articolul 7 alineatele 1-3 din udlændingeloven (Legea privind străinii), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal ( 11 ), prevede: „1. Străinului căruia i se aplică Convenția privind statutul refugiaților[ ( 12 )] i se acordă la cerere un permis de ședere temporară. 2. Străinului care, în cazul întoarcerii în țara de origine, riscă să fie supus pedepsei capitale, torturii sau tratamentelor inumane sau degradante ori să fie pedepsit i se eliberează la cerere un permis de ședere temporară. Cererea prevăzută în prima teză este considerată de asemenea o cerere pentru eliberarea unui permis de ședere temporară în conformitate cu alineatul 1. 3. În cazurile prevăzute la alineatul 2, în care pericolul de a fi supus pedepsei capitale, torturii sau tratamentelor inumane sau degradante ori de a fi pedepsit este consecința situației din țara de origine, caracterizată prin violențe generalizate și atacuri asupra populației civile, se eliberează un permis de ședere temporară. Cererea prevăzută în prima teză este considerată de asemenea o cerere pentru eliberarea unui permis de ședere în conformitate cu alineatele 1 și 2.”

Articolul 11 alineatul 2 din Legea daneză privind străinii prevede: „Permisul de ședere pe durată limitată, eliberat cu posibilitate de ședere permanentă, se prelungește la cerere, cu excepția cazului în care există motive pentru retragerea permisului de ședere […] Udlændingestyrelse [Oficiul pentru Străini, Danemarca ( 13 )] adoptă din oficiu o decizie privind prelungirea permisului de ședere temporară eliberat în conformitate cu articolul 7 […], dacă se mențin motivele pentru aceasta. […]”

Recurenta, o resortisantă siriană, a depus la 1 iulie 2016 o cerere de protecție internațională la autoritățile daneze.

La 29 august 2016 i‑a fost eliberat un permis de ședere în temeiul acordării protecției temporare prevăzute la articolul 7 alineatul 3 din Legea daneză privind străinii. Permisul de ședere respectiv, care a intrat în vigoare la data eliberării sale, era valabil inițial pentru o perioadă de un an. Acesta a fost prelungit ulterior de mai multe ori pentru aceeași perioadă, la inițiativa Autorității pentru Străini daneze. La 17 noiembrie 2020, aceasta a decis însă, tot din proprie inițiativă, să nu reînnoiască permisul respectiv, în temeiul articolului 11 alineatul 2 din legea menționată, pentru că motivele care au justificat eliberarea sa dispăruseră. Flygtningenævnet (Comisia pentru Refugiați, Danemarca) a confirmat această decizie la 2 iulie 2021 și a dispus ca recurenta să părăsească Danemarca în termen de o lună.

La 27 iulie 2021, recurenta a depus o cerere de protecție internațională în Finlanda.

La 29 iulie 2021, Oficiul pentru Imigrație finlandez, care este autoritatea finlandeză competentă să examineze această cerere, a prezentat Regatului Danemarcei o cerere de reprimire a recurentei în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III. La 5 august 2021, acesta a acceptat cererea respectivă.

La 12 noiembrie 2021, Oficiul pentru Imigrație finlandez a respins cererea de protecție internațională a recurentei ca inadmisibilă pentru motivul că Regatul Danemarcei era responsabil de examinarea acestei cereri, prevăzând astfel transferul acesteia către statul membru respectiv și impunându‑i o interdicție de intrare în Finlanda pentru o perioadă de doi ani.

Recurenta a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki, Finlanda), care a respins‑o. Ulterior, aceasta a solicitat să i se permită să formuleze recurs la Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă).

În susținerea acestei cereri, ea arată printre altele că decizia prin care Oficiul pentru Imigrație finlandez a respins cererea sa de protecție internațională ca inadmisibilă este contrară dreptului Uniunii.

Instanța de trimitere ridică în esență problema dacă condițiile care declanșează obligația de reprimire prevăzută la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III sunt îndeplinite și, mai precis, dacă se poate considera că prima cerere de protecție internațională depusă în Danemarca de recurentă constituie o „cerere [de protecție internațională care] a fost respinsă” de autoritatea daneză competentă, în sensul dispoziției menționate.

În această privință, instanța de trimitere arată, în primul rând, că cererea în discuție a făcut inițial obiectul unei serii de decizii parțial favorabile, întrucât Oficiul pentru Străini danez i‑a eliberat recurentei un permis de ședere temporară pe care l‑a prelungit ulterior de mai multe ori. Această instanță adaugă că abia ulterior și la inițiativa autorității menționate a intervenit o decizie de nereînnoire a permisului de ședere temporară respectiv. Instanța menționată ridică problema dacă existența unei respingeri a unei cereri de protecție internațională, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III, poate fi caracterizată într‑o asemenea situație.

În al doilea rând, instanța de trimitere apreciază, ținând seama de situația juridică specială a Regatului Danemarcei, că procedurile naționale aplicate în acest stat membru pentru examinarea cererilor de protecție internațională sunt diferite de cele aplicate în celelalte state membre și se solicită, în consecință, să se stabilească care este definiția care trebuie dată noțiunii de „cerere”.

În aceste condiții, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul [Dublin III] trebuie interpretat în sensul că respingerea cererii, în înțelesul acestei dispoziții, cuprinde situația în care permisul de ședere temporară, eliberat anterior în Danemarca la cererea persoanei în cauză în considerarea vulnerabilității sale, nu a fost prelungit, dacă decizia prin care s‑a refuzat prelungirea nu a fost adoptată în urma unei cereri prezentate de această persoană, ci din oficiu de către autoritate?”

Oficiul pentru Imigrație finlandez, guvernele finlandez, danez, german, neerlandez și elvețian, precum și Comisia au depus observații scrise. Aceste părți și persoane interesate (cu excepția guvernelor neerlandez și elvețian), la care s‑a adăugat recurenta, au participat la ședința care a avut loc la 29 ianuarie 2025, în cursul căreia au răspuns de asemenea la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că se aplică unei situații în care resortisantului unei țări terțe sau apatridului i‑a fost retrasă protecția temporară acordată de Regatul Danemarcei în urma depunerii unei cereri de protecție internațională în conformitate cu dispozițiile interne ale statului membru menționat și el a depus, ulterior retragerii respective, o cerere în alt stat membru.

Cu titlu introductiv, trebuie precizată natura protecției pe care Regatul Danemarcei a acordat‑o recurentei pentru o perioadă de peste patru ani în temeiul articolului 7 alineatul 3 din Legea daneză privind străinii. Astfel, guvernul finlandez își întemeiază observațiile pe premisa potrivit căreia acordarea unei asemenea protecții trebuie considerată ca fiind echivalentă cu acordarea unei protecții internaționale.

Or, considerăm că această premisă trebuie înlăturată, întrucât protecția temporară de care a beneficiat recurenta nu poate fi considerată „protecție internațională” în sensul articolului 2 litera (a) din Directiva 2011/95. Se dovedește că aceasta nu a obținut nici statutul de refugiat în sensul articolului 2 litera (e) din directiva menționată, nici statutul conferit prin protecție subsidiară în sensul articolului 2 litera (g) din aceasta din urmă.

Este adevărat că această protecție temporară este acordată pe baza unor condiții care sunt destul de similare cu cele care guvernează acordarea protecției subsidiare, enunțate la articolul 15 din directiva menționată. Astfel, protecția prevăzută la articolul 7 alineatul 3 din Legea daneză privind străinii se adresează resortisanților țărilor terțe care pot fi expuși la pedeapsa cu moartea sau la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante, ca urmare a situației generale existente în țara de origine, de exemplu din cauza unui război ( 14 ).

Totuși, aceasta este diferită în două privințe. Pe de o parte, protecția temporară prevăzută la articolul 7 alineatul 3 din Legea daneză privind străinii este acordată având în vedere condițiile materiale și potrivit modalităților procedurale care sunt proprii dreptului danez. Pe de altă parte, drepturile recunoscute beneficiarului unei asemenea protecții temporare se disting, atât prin natura, cât și prin domeniul lor de aplicare, de drepturile aferente statutului conferit prin protecție subsidiară enunțate în capitolul VII din Directiva 2011/95.

Vom examina, așadar, întrebarea adresată de instanța de trimitere pornind de la premisa că protecția temporară prevăzută la articolul 7 alineatul 3 din Legea daneză privind străinii constituie un alt tip de protecție, în afara domeniului de aplicare al Directivelor 2011/95 și 2013/32, care este prevăzut și acordat numai în temeiul dispozițiilor dreptului danez.

Articolul 18 din Regulamentul Dublin III definește obligațiile generale și speciale care revin statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională care este solicitat să preia sau să reprimească un solicitant al unei asemenea protecții.

Obligațiile referitoare atât la preluarea sau la reprimirea acestui solicitant, cât și la examinarea cererii sale de protecție internațională sunt stabilite în funcție de stadiul procedurii de examinare a acestei cereri în statul membru respectiv. Articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III enumeră în mod exhaustiv patru situații. Primo, preluarea unui solicitant care a prezentat o cerere într‑un stat membru diferit [litera (a)]. Secundo, reprimirea unui solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare în statul membru responsabil și care a depus cererea într‑un alt stat membru [litera (b)]. Tertio, reprimirea unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid care și‑a retras cererea în timp ce era în curs de examinare în statul membru responsabil și care a depus o cerere în alt stat membru [litera (c)]. Quarto, reprimirea unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid a cărui „cerere [de protecție internațională] a fost respinsă și care a depus o cerere în alt stat membru” [litera (d)]. Acest al patrulea caz este cel a cărui interpretare este solicitată. Potrivit Curții, articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III privește printre altele cazurile în care o cerere de protecție internațională a fost respinsă printr‑o decizie a autorității responsabile care încă nu a rămas definitivă ( 15 ).

Întrebarea adresată de instanța de trimitere urmărește să se stabilească în ce măsură se poate considera că Regatul Danemarcei a respins cererea de protecție internațională a recurentei, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III, prin faptul că i‑a retras protecția temporară pe care i‑o acordase în temeiul dreptului său intern.

Nu suntem insensibili la argumentele dezvoltate de anumite state membre care, ținând seama de situația juridică specială a Regatului Danemarcei, propun să se rețină o interpretare suficient de largă a termenilor acestei dispoziții pentru a asigura participarea efectivă a acestui stat membru la Regulamentul Dublin III, astfel încât să se garanteze efectul util al articolului 2 din Acordul dintre Uniune și Danemarca. Guvernul german susține astfel că o interpretare strictă a dispozițiilor enunțate la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III ar face imposibilă aplicarea lor în privința Regatului Danemarcei, cu încălcarea posibilității recunoscute acestui stat membru de a participa în mod voluntar și selectiv la spațiul de libertate, securitate și justiție.

Totuși, asemenea argumente depășesc, în opinia noastră, cadrul unei interpretări largi a termenilor articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III. Chiar dacă această interpretare s‑ar limita la obligațiile de preluare sau de reprimire care revin Regatului Danemarcei, ele introduc totuși un risc de confuzie între noțiuni și concepte care au făcut obiectul unei armonizări prin Directivele 2011/95 și 2013/32 și pe care se întemeiază Regulamentul Dublin III.

Astfel, guvernele danez și elvețian susțin în esență ideea că cererea de protecție internațională depusă la 1 iulie 2016 de recurentă a fost respinsă „temporar” de Regatul Danemarcei atunci când acesta i‑a acordat și a reînnoit protecția temporară prevăzută de dreptul său intern, apoi a fost respinsă „definitiv”, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III, atunci când acesta a confirmat retragerea protecției respective la 2 iulie 2021. Potrivit acestei interpretări, cererea de protecție internațională, pe baza căreia ar fi fost adoptate deciziile succesive de reînnoire, apoi de nereînnoire a permisului de ședere temporară, ar fi fost, așadar, suspendată de la 29 august 2016 până la 2 iulie 2021, dată la care ar fi fost respinsă definitiv. Tot în acest sens concluzionează guvernul german, întemeindu‑se la rândul său pe definiția noțiunii de „retragere [a] cereri[i] de protecție internațională”, prevăzută la articolul 2 litera (e) din Regulamentul Dublin III. În opinia sa, ar fi posibil să se considere că, în lipsa unei retrageri a cererii de către recurentă, această cerere a continuat efectiv să existe atât timp cât nu a făcut obiectul unei decizii definitive, de exemplu pentru că nu a condus decât la o succesiuni de decizii de eliberare sau de prelungire a unui permis de ședere temporară. Guvernul danez adaugă, pe de altă parte, că, în acest context, o decizie de respingere a unei cereri de protecție internațională și cea de retragere a protecției temporare ar avea același efect juridic.

Oficiul pentru Imigrație finlandez nu împărtășește această interpretare, susținând, cu titlu principal, că numai decizia din 29 august 2016 prin care recurentei i‑a fost eliberat un permis de ședere temporară se analizează ca o decizie de respingere a cererii de protecție internațională, dat fiind că prin această decizie nu s‑a acordat protecție internațională recurentei. În opinia sa, decizia de retragere a protecției temporare ar fi lipsită de efecte juridice în scopul aplicării articolului 18 din Regulamentul Dublin III.

Guvernul neerlandez susține, la rândul său, că noțiunea de „cerere respinsă” este o expresie generică care vizează diferitele situații în care solicitantul nu este sau nu mai este eligibil pentru protecție internațională.

Considerăm că asemenea interpretări riscă să ridice mai multe dificultăți decât rezolvă, din cauza contorsiunilor juridice pe care le implică.

În primul rând, ele au drept consecință extinderea domeniului de aplicare al articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III la o situație care nu a fost avută în vedere de legiuitorul Uniunii în această dispoziție, ci pe care o reglementează la articolul 12 din acest regulament. Inserat în capitolul III din regulamentul menționat, articolul 12 alineatul (4) din Regulamentul Dublin III precizează, astfel, în mod expres condițiile în care un stat membru care a eliberat un permis de ședere unui solicitant de protecție internațională poate fi considerat responsabil de examinarea cererii sale.

În al doilea rând, aceste interpretări nu țin seama de aplicarea Directivelor 2011/95 și 2013/32 „coroborată” cu Regulamentul Dublin III la care Curtea a făcut referire în Hotărârea din 10 decembrie 2020, Minister for Justice and Equality (Cerere de protecție internațională în Irlanda) ( 16 ). Depășind cu mult sensul și domeniul de aplicare al noțiunilor fundamentale definite în cadrul acestor directive, ele implică riscul de a introduce o condiție cu geometrie variabilă („cererea [care] a fost respinsă”) chiar în locul în care legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească o metodă care să fie clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională ( 17 ) și care să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză, în conformitate cu considerentele (4) și (5) ale regulamentului menționat.

Desigur, Acordul dintre Uniune și Danemarca prevede la articolul 2 că dispozițiile Regulamentului Dublin III se aplică acestui stat membru. Totuși, din articolul 1 alineatul (2) din acesta rezultă de asemenea că obiectivul părților contractante este de a ajunge la o aplicare și interpretare uniforme ale dispozițiilor Regulamentului Dublin III și ale măsurilor de aplicare a acestuia în toate statele membre. Potrivit celui de al unsprezecelea paragraf al preambulului acestui acord, este necesar să se atribuie Curții competență în vederea asigurării unei astfel de uniformități.

Or, în măsura în care condițiile de aplicare a articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III se întemeiază pe norme care au fost armonizate prin Directivele 2011/95 și 2013/32, a admite că, în împrejurări precum cele în discuție, Regatul Danemarcei a respins o cerere de protecție internațională, deși doar a pus capăt unei protecții naționale pe care o acordase în temeiul dreptului său intern, aduce atingere, în opinia noastră, acestui obiectiv.

Astfel, noțiunea de „cerere de protecție internațională” sau de „cerere” prevăzută la articolul 18 alineatul (1) litera (d) din acest regulament este definită la articolul 2 litera (b) din regulamentul menționat, care face trimitere la articolul 2 litera (h) din Directiva 2011/95. Deși Curtea a subliniat că o cerere de protecție internațională depusă la autoritățile competente din Regatul Danemarcei în conformitate cu dispozițiile interne ale acestui stat membru este în mod incontestabil o „cerere” depusă într‑un stat membru, ea a statuat totuși că o asemenea cerere nu constituie o „cerere de protecție internațională” în sensul directivei menționate, cu alte cuvinte o cerere prin care se urmărește să se „obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară”, întrucât, în conformitate cu Protocolul (nr. 22) privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul UE și la Tratatul FUE, directiva menționată nu se aplică Regatului Danemarcei, astfel cum se amintește în considerentul (51) al acesteia ( 18 ).

Deducem de aici că, în lipsa unei „cereri de protecție internațională” în sensul Directivei 2011/95 depuse în Danemarca, nu a putut exista o decizie de respingere a unei asemenea cereri în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III.

Adăugăm că nu împărtășim punctul de vedere al guvernului neerlandez potrivit căruia acest regulament nu ar preciza ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „cerere respinsă”. Astfel, articolul 2 litera (d) din regulamentul menționat definește noțiunea de „examinare a unei cereri de protecție internațională” ca însemnând „orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la o cerere de protecție internațională de către autoritățile competente în conformitate cu Directiva [2013/32] și cu Directiva [2011/95,] cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament” ( 19 ). Așadar, în cazul respingerii unei cereri printr‑o decizie referitoare la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din același regulament, această decizie trebuie adoptată în conformitate cu normele și modalitățile procedurale prevăzute de Directiva 2013/32 și în special de articolul 11 alineatul (2) din aceasta ( 20 ).

În acest context, nu considerăm că este posibil, în cauza principală, să se admită că o cerere de protecție internațională a rămas pendinte în cursul a patru ani consecutivi în care a fost respinsă temporar, iar ulterior definitiv.

Rezultă că decizia adoptată de autoritățile daneze de a retrage recurentei protecția temporară și permisul de ședere care îi fuseseră acordate la 29 august 2016 în conformitate cu dispozițiile de drept intern nu poate fi calificată drept o „decizie de respingere” în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III, în măsura în care, pe de o parte, nu rezultă din această decizie că recurenta nu îndeplinește condițiile necesare pentru a beneficia de statutul de refugiat în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2011/95 sau de statutul conferit prin protecție subsidiară în sensul articolului 2 litera (f) din această directivă și în care, pe de altă parte, decizia menționată nu a fost adoptată în temeiul dispozițiilor procedurale prevăzute de Directiva 2013/32.

În aceste împrejurări, nu suntem de acord cu argumentul guvernului neerlandez potrivit căruia s‑ar aduce atingere obiectivului Regulamentului Dublin III dacă al doilea stat membru (în speță Republica Finlanda) ar deveni responsabil de examinarea acestei cereri, în condițiile în care primul stat membru (și anume Regatul Danemarcei) ar fi examinat deja dacă solicitantul este (sau nu mai este) eligibil pentru protecție internațională. Astfel, într‑o asemenea situație, autoritățile finlandeze nu ar fi chemate să reexamineze concluzia la care au ajuns autoritățile daneze, în măsura în care procedura de examinare ar fi guvernată de norme diferite, definite de Directivele 2011/95 și 2013/32, interpretate de jurisprudența Curții, care nu sunt obligatorii pentru Regatul Danemarcei.

Având în vedere aceste considerații, apreciem că nu este posibil să se admită că Regatul Danemarcei a respins cererea de protecție internațională a recurentei în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III.

Această concluzie se înscrie în linia celei deduse de Curte în Hotărârea Bundesrepublik Deutschland (Cerere de azil respinsă de Danemarca), care privea punerea în aplicare a Directivei 2013/32.

Astfel, Curtea a statuat că o decizie adoptată de Regatul Danemarcei cu privire la o cerere de protecție internațională nu poate fi calificată drept „decizie finală” în sensul articolului 2 litera (e) din Directiva 2013/32 ( 21 ), cu alte cuvinte drept o decizie de acordare sau nu a statutului de refugiat sau de protecție subsidiară resortisantului unei țări terțe sau apatridului în temeiul Directivei 2011/95 și care nu mai este susceptibilă de a fi supusă niciunei căi de atac în cadrul capitolului V din Directiva 2013/32.

Curtea a concluzionat că existența unei decizii anterioare prin care a fost respinsă o cerere de protecție internațională depusă în acest stat membru nu permite calificarea drept „cerere ulterioară”, în sensul articolului 2 litera (q) și al articolului 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32, a unei cereri de protecție internațională, în sensul Directivei 2011/95, depuse de persoana în cauză într‑un alt stat membru după adoptarea acestei decizii anterioare ( 22 ). În această privință, Curtea a adăugat că nici Acordul dintre Uniune și Danemarca, nici eventualitatea ca reglementarea daneză să prevadă, pentru acordarea protecției internaționale, condiții identice ca cele prevăzute de Directiva 2011/95 sau similare nu pot conduce la o concluzie diferită ( 23 ).

Având în vedere aceste elemente, propunem Curții să declare că articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei situații în care resortisantului unei țări terțe sau apatridului i‑a fost retrasă protecția națională acordată de Regatul Danemarcei în urma depunerii unei cereri de protecție internațională în conformitate cu dispozițiile interne ale statului membru menționat și el a depus, ulterior retragerii respective, o cerere în alt stat membru.

Va reveni, în consecință, autorităților finlandeze competente sarcina de a determina statul membru pe care criteriile enunțate în capitolul III din Regulamentul Dublin III îl desemnează drept responsabil de examinarea cererii de protecție internațională a recurentei ( 24 ). În special, acestea din urmă ar trebui, în opinia noastră, să aprecieze dacă poate fi angajată răspunderea Regatului Danemarcei în temeiul articolului 12 alineatul (4) din regulamentul menționat pentru motivul că acest stat membru a eliberat în trecut recurentei un permis de ședere sau dacă există, dimpotrivă, motive întemeiate pe situația personală sau familială a recurentei care justifică ca Republica Finlanda să se declare responsabilă de examinarea acestei cereri.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda) după cum urmează: Articolul 18 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei situații în care resortisantului unei țări terțe sau apatridului i‑a fost retrasă protecția națională acordată de Regatul Danemarcei în urma depunerii unei cereri de protecție internațională în conformitate cu dispozițiile interne ale statului membru menționat și el a depus, ulterior retragerii respective, o cerere în alt stat membru.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 30 aprilie 2025 ( 1 )