Concluziile avocatei generale doamna T. Ćapeta prezentate la 26 iunie 2025.#A. M. împotriva Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid.#Cererea de decizie preliminară formulată de Raad van State.#Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Întinderea obligației de trimitere preliminară a instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție – Excepții de la această obligație – Obligația de a motiva aplicarea concretă a acestor excepții – Reglementare națională care conferă instanței naționale de ultim grad de jurisdicție posibilitatea de a respinge căile de atac cu o motivare sumară – Condiții necesare pentru motivarea unui refuz de a efectua o trimitere preliminară.#Cauza C-767/23.

La punctul 51 din Hotărârea Consorzio ( 2 ), Curtea a considerat că instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție ( 3 ), care au decis să nu adreseze o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, au obligația de a motiva lipsa unei cereri de decizie preliminară în raport cu situațiile menționate în Hotărârea CILFIT ( 4 ).

Prezenta cauză invită Curtea să precizeze această obligație, ridicând problema dacă o instanță națională de ultim grad de jurisdicție trebuie să indice întotdeauna în mod explicit motivele pentru care nu efectuează o trimitere preliminară, chiar dacă este abilitată de dreptul național să se pronunțe în cauza în discuție cu o motivare sumară.

A.M. este resortisant al unei țări terțe (marocan). Soția sa și cei doi copii minori ai lor au cetățenia neerlandeză.

A.M. a depus la autoritățile competente o cerere pentru eliberarea unui document care să ateste șederea sa legală în Țările de Jos. Acesta invocă un drept de ședere derivat, în temeiul articolului 20 TFUE, astfel cum a fost recunoscut în jurisprudența Curții, printre altele în Hotărârea Chavez‑Vilchez ( 5 ).

Prin decizia din 8 octombrie 2019, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”) a respins cererea lui A.M. A.M. a contestat această decizie.

Prin decizia din 19 mai 2020, secretarul de stat a respins contestația formulată de A.M.

A.M. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Utrecht (Tribunalul din Haga, locul ședinței Utrecht, Țările de Jos).

Printr‑o hotărâre din 5 martie 2021 ( 6 ), această instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea introdusă de A.M. În special, ea a considerat, referindu‑se la jurisprudența Curții, că secretarul de stat era îndreptățit să considere că A.M. nu dispune de un drept de ședere derivat, din moment ce este titularul unui permis de ședere în Spania, iar copiii săi nu au fost constrânși să părăsească teritoriul Uniunii.

A.M. a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), care este o instanță de ultim grad de jurisdicție și instanța de trimitere în prezenta cauză.

Potrivit deciziei de trimitere, A.M. susține că instanța de grad inferior de jurisdicție în mod eronat nu a răspuns argumentului său potrivit căruia aceasta ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară și solicită instanței de trimitere să formuleze o asemenea trimitere. Instanța de trimitere consideră că este aplicabilă o excepție de la obligația sa de trimitere, deoarece răspunsul la întrebarea lui A.M. referitoare la interpretarea dreptului Uniunii aplicabil poate fi dedus din jurisprudența Curții și constituie, așadar, un „acte éclairé”.

Cu toate acestea, instanța de trimitere dorește să respingă printr‑o decizie motivată sumar apelul formulat de A.M., în temeiul articolului 91 alineatul 2 din Vreemdelingenwet 2000 (Legea din 2000 privind străinii, denumită în continuare „Vw 2000”). Această reglementare i‑ar permite să nu indice motivele pentru care nu adresează Curții întrebări preliminare. Instanța de trimitere ridică însă problema dacă această reglementare nu contravine obligației care îi revine în temeiul dreptului Uniunii de a motiva lipsa trimiterii preliminare.

Instanța de trimitere explică faptul că articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000 conferă Raad van State (Consiliul de Stat) competența de a‑și limita decizia la constatarea că o critică invocată nu poate conduce la anularea hotărârii emise de instanța inferioară, fără vreo altă motivare. Această dispoziție prevede următoarele: „În cazul în care [Raad van State (Consiliul de Stat), pronunțându‑se în apel,] apreciază că o critică invocată nu este susceptibilă să determine anularea, aceasta se poate limita la constatarea respectivă în motivarea deciziei sale.”

În această privință, instanța de trimitere arată că, atunci când își exercită competența prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000, Raad van State (Consiliul de Stat) folosește în principiu în hotărârea sa următoarea formulă standard: „Apelul nu determină anularea hotărârii instanței. Nu este necesară o motivare suplimentară a acestei concluzii. Cererea de apel nu conține nicio întrebare care să necesite un răspuns în interesul unității dreptului, al dezvoltării dreptului sau al protecției jurisdicționale în general (articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000)”.

Instanța de trimitere subliniază că legiuitorul a introdus posibilitatea apelului în fața Raad van State (Consiliul de Stat) în cauzele privind străinii în același timp cu recunoașterea competenței acestei instanțe de a se pronunța în astfel de cauze prin hotărâri motivate sumar. Raad van State (Consiliul de Stat) îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la chestiuni care necesită un răspuns general pentru a asigura unitatea și dezvoltarea dreptului și în interesul protecției juridice. Competența de oferi o motivare sumară în cazurile în care nu se ridică asemenea chestiuni garantează calitatea și viabilitatea acestui sistem, întrucât permite Raad van State (Consiliul de Stat) să soluționeze eficient un număr mare de apeluri.

Instanța de trimitere subliniază printre altele că o astfel de motivare sumară nu este utilizată decât dacă nu există motive pentru anularea hotărârii atacate și dacă nu există nici chestiuni care să impună o trimitere preliminară. În plus, aceasta arată că motivarea sumară nu afectează protecția juridică a străinului în cauză, dat fiind că se procedează la o motivare exhaustivă în primă instanță, iar decizia Raad van State (Consiliul de Stat) se întemeiază pe o examinare completă a apelului, chiar dacă aceasta nu se regăsește în motivarea sumară.

Instanța de trimitere consideră că competența de a oferi o motivare sumară în temeiul articolului 91 alineatul 2 din Vw 2000 este în conformitate cu obligația generală de motivare care decurge din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și din articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”) ( 7 ). În special, această instanță deduce din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) că, dacă o instanță are competența conferită prin lege de a soluționa cauza fără vreo altă motivare, aprecierea sa cu privire la cererea de decizie preliminară face parte din aprecierea globală a cauzei, nefiind astfel necesar să prezinte separat motivele pentru care nu formulează o trimitere ( 8 ).

Instanța de trimitere ridică totuși problema dacă o astfel de motivare sumară este compatibilă cu articolul 267 al treilea paragraf TFUE, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, sau dacă, în temeiul punctului 51 din Hotărârea Consorzio a Curții, trebuie să furnizeze o motivare mai detaliată cu privire la motivele pentru care nu are obligația să formuleze trimiterea și în special dacă trebuie să explice care este excepția care se aplică obligației respective și din ce motiv. Această instanță consideră că practica sa de motivare sumară este suficientă, din moment ce implică existența unei asemenea excepții.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 267 al treilea paragraf [TFUE], citit în lumina articolului 47 al doilea paragraf din [cartă], trebuie interpretat în sensul că aceste dispoziții se opun unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din [Vw 2000], în temeiul căreia Afdeling bestuursrechtspraak van de Raad van State (Secția de contencios administrativ a Consiliului de Stat), în calitate de instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac, poate soluționa cu o motivare sumară o chestiune ridicată cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, indiferent dacă este însoțită sau nu de o cerere explicită de trimitere preliminară, fără a preciza care dintre cele trei excepții se aplică obligației sale de trimitere?”

A.M., guvernele neerlandez și finlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții.

Prin decizia președintelui Curții din 24 iulie 2024, prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii Curții în cauza KUBERA ( 9 ). Procedura în fața Curții a fost reluată la 18 octombrie 2024.

La 4 martie 2025 a avut loc o ședință în cadrul căreia toate părțile interesate, precum și guvernele german și italian au prezentat observații orale.

Prezenta cauză invită Curtea să precizeze întinderea obligației care revine instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție de a indica motivele pentru care au decis să nu sesizeze Curtea cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii în discuție în cauză.

Întrucât Curtea a constatat doar relativ recent existența unei astfel de obligații în dreptul Uniunii, vom începe analiza noastră cu o scurtă explicație a evoluției și a principalelor caracteristici ale jurisprudenței relevante a Curții până în prezent (A). În continuare, vom examina rațiunea de a fi a obligației de motivare din perspectiva articolului 267 TFUE și a articolului 47 din cartă (B). Pe această bază, vom examina întrebarea adresată în prezenta cauză (C).

În primul rând, de la crearea Uniunii Europene ( 10 ) și astfel cum prevede în prezent articolul 267 al treilea paragraf TFUE, instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție au obligația de a sesiza Curtea cu întrebări referitoare la interpretarea și la validitatea dreptului Uniunii, în cazul în care astfel de întrebări sunt invocate în fața lor.

Această obligație rezultă din modalitatea aleasă de autorii tratatelor pentru a asigura uniformitatea dreptului Uniunii. Dreptul Uniunii este aplicat de o panoplie de instanțe diferite din cele 27 de state membre actuale, care acționează în calitate de instanțe ale Uniunii ( 11 ). Acest fapt creează un risc semnificativ ca instanțe diferite să atribuie semnificații diferite aceleiași norme din dreptul Uniunii. Un risc similar există și în cadrul fiecărei ordini juridice interne a unui stat membru atunci când instanțe diferite aplică norme de drept intern. Prin urmare, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, statele membre dispuneau deja de metode pentru a asigura uniformitatea dreptului în sistemele lor juridice care, din punct de vedere procedural, se întemeiau într-un fel sau altul pe instanțele lor supreme ( 12 ). Prin introducerea obligației acestor instanțe de ultim grad de jurisdicție de a solicita Curții o interpretare a dreptului Uniunii, articolul 267 TFUE a implicat instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție în sarcina de a asigura uniformitatea dreptului Uniunii.

Astfel cum a recunoscut Curtea, obligația prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE urmărește în special să evite formarea în vreun stat membru a unei jurisprudențe naționale care nu corespunde normelor din dreptul Uniunii ( 13 ).

Cu toate acestea, de la bun început instanțele de ultim grad de jurisdicție nu au avut obligația de a iniția procedura preliminară în toate cazurile, ci numai atunci când problema interpretării dreptului Uniunii este „invocată” în fața lor. Problema este „invocată” în cazul în care o instanță consideră că este relevantă și necesită o interpretare. Astfel, chiar dacă o parte la procedură a invocat o problemă de drept al Uniunii, aceasta nu înseamnă că o astfel de problemă este „invocată” în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE ( 14 ).

Cu mult timp în urmă, în Hotărârea CILFIT, Curtea a explicat în ce situații o instanță națională, deși se pronunță în ultimă instanță într‑o anumită cauză, nu este obligată să formuleze o trimitere ( 15 ). Chiar dacă această jurisprudență este adesea descrisă ca și cum Curtea ar fi introdus anumite „excepții” de la obligația de trimitere ( 16 ) care este în mod normal necondiționată, aceste „excepții” nu constituie în realitate nimic mai mult decât o clarificare a sensului cerinței potrivit căreia problema de drept al Uniunii trebuie să fie „invocată” în fața unei instanțe naționale. Astfel, aceste „excepții” explică pur și simplu situațiile în care o instanță națională de ultim grad de jurisdicție poate considera că o problemă de drept al Uniunii nu a fost „invocată” în fața sa.

În Hotărârea Consorzio, Curtea a rezumat situațiile menționate în Hotărârea CILFIT după cum urmează: „Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern nu poate fi exonerată de această obligație [de trimitere] decât atunci când constată că problema invocată nu este relevantă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții ori că interpretarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile” ( 17 ).

Prima dintre aceste situații diferă de celelalte două prin aceea că o instanță națională de ultim grad de jurisdicție nu este doar scutită de obligația de trimitere, ci nu poate de fapt să formuleze deloc o trimitere preliminară în cazul în care răspunsul la întrebare nu este relevant pentru soluționarea cauzei pendinte. Într‑adevăr, este cert că Curtea poate pronunța hotărâri preliminare numai dacă răspunsul poate fi utilizat de instanța de trimitere pentru soluționarea cauzei sale ( 18 ). Astfel, în cazul în care dreptul Uniunii nu este relevant pentru soluționarea litigiului, Curtea nu are competența de a‑l interpreta. Din punctul de vedere al instanței naționale de ultim grad de jurisdicție, care apreciază dacă are obligația de trimitere, atunci când o parte ridică o problemă de drept al Uniunii, dar instanța consideră că aceasta nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, chestiunea respectivă nu este „invocată” în sensul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

Celelalte două situații pot fi înțelese ca ipoteze în care dreptul Uniunii este relevant într‑un litigiu pendinte în fața unei instanțe naționale de ultim grad de jurisdicție, dar în care nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii, astfel încât nu este necesară o trimitere preliminară. În prima ipoteză, Curtea se poate să fi clarificat deja suficient dreptul Uniunii aplicabil în cauză, astfel încât să nu lase nicio îndoială cu privire la modul de aplicare a acestuia în situația aflată pe rolul instanței de ultim grad de jurisdicție. Este vorba despre ceea se numește în mod obișnuit situația de „acte éclairé” ( 19 ). În cea de a doua situație, chiar dacă nu există o interpretare relevantă dată de către Curte normei de drept al Uniunii aplicabile, norma însăși ar putea fi atât de clară încât să nu lase nicio îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea sa corectă. Este vorba despre ceea se numește în mod obișnuit situația de „acte clair” ( 20 ).

Dificultatea practică constă în faptul că aprecierea aspectului dacă dispoziția dreptului Uniunii aplicabilă – indiferent dacă a fost deja interpretată sau nu în jurisprudența Curții – nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la aplicarea sa corectă în cazul unui anumit ansamblu de fapte nu este un exercițiu științific care poate urma reguli precise. În Hotărârea CILFIT, Curtea a explicat că, înainte de a concluziona că nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la interpretarea și la aplicarea corectă a normei într‑o anumită cauză, o instanță de ultim grad de jurisdicție trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într‑un mod la fel de evident și instanțelor de ultim grad de jurisdicție din celelalte state membre și Curții ( 21 ).

Criteriul pe care trebuie să îl aplice instanțele de ultim grad de jurisdicție constă în esență în faptul că trebuie să se asigure că aceeași normă a Uniunii nu poate fi interpretată în mod diferit de instanțele din alte state membre sau de Curte. În acest caz, nu apar probleme de uniformitate a dreptului Uniunii. În opinia noastră, acest criteriu trebuie aplicat în ambele situații, atât în situația de „acte éclairé”, cât și în cea de „acte clair”. În prima situație, o instanță de ultim grad de jurisdicție trebuie să fie convinsă că jurisprudența existentă ar fi aplicată în același mod situației din cauză și de către instanțele de ultim grad de jurisdicție din alte state membre. Concret, în prezenta cauză, instanța de trimitere ar trebui să se întrebe dacă singura interpretare posibilă a jurisprudenței din cauza Chavez‑Vilchez este aceea că A.M. nu beneficiază de un drept de ședere derivat întrucât dispune de un permis de ședere în Spania, motiv pentru care copiii săi nu sunt obligați să părăsească teritoriul Uniunii, chiar dacă ar trebui să părăsească Țările de Jos.

În ceea ce privește situația de „acte clair” Curtea a definit în Hotărârea CILFIT mai multe criterii pe care instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție trebuie să le ia în considerare ( 22 ). De la pronunțarea hotărârii respective, care a avut loc acum mai mult de 40 de ani, aceste criterii au fost adesea criticate ( 23 ).

Chiar dacă s‑ar putea admite că, prin aplicarea literală a criteriilor formulate în hotărârea CILFIT, „constatarea unei situații «reale» de «acte clair» [ar deveni] la fel de probabilă ca întâlnirea cu un unicorn” ( 24 ), însuși scopul formulării acestor criterii era acela de a sublinia atenția pe care instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție trebuie să o acorde chestiunii înainte de a decide să nu formuleze o trimitere preliminară. În acest sens, Curtea a explicat că instanțele de ultim grad de jurisdicție „trebuie să aprecieze pe propria răspundere, în mod independent și cu toată atenția necesară, dacă sunt în prezența uneia dintre ipotezele care le permit să se abțină să adreseze Curții o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii care a fost invocată în fața lor” ( 25 ).

În Hotărârea Consorzio, Curtea a confirmat că o instanță națională de ultim grad de jurisdicție nu se poate sustrage de la obligația de trimitere decât într-una dintre cele trei situații menționate în Hotărârea CILFIT ( 26 ). Curtea a amintit de asemenea că sarcina de a decide că chestiunea de interpretare a dreptului Uniunii nu a fost „invocată” în fața instanței de ultim grad este în definitiv o decizie care nu poate fi luată decât de această instanță, fiind totodată pe deplin conștientă de consecințele care pot decurge din aceasta pentru interpretarea uniformă a dreptului Uniunii în întreaga Uniune ( 27 ).

Noutatea Hotărârii Consorzio constă în faptul că, la punctul 51 din această hotărâre, Curtea a adăugat o altă obligație a instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție care nu a fost menționată în Hotărârea CILFIT sau în jurisprudența derivată din aceasta: obligația impusă acestor instanțe de a expune motivele pentru care consideră că una dintre situațiile menționate în Hotărârea CILFIT le scutește de obligația de trimitere (denumită în continuare „obligația de motivare”) ( 28 ).

Dat fiind că prezenta cauză necesită de fapt interpretarea domeniului de aplicare al obligației de motivare, trebuie menționat acest punct din Hotărârea Consorzio: „din sistemul instituit prin articolul 267 TFUE, interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din cartă, rezultă că, în cazul în care o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern consideră, pentru motivul că se află în prezența uneia dintre cele trei situații menționate [în Hotărârea CILFIT], că este exonerată de obligația de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE, motivele deciziei sale trebuie să evidențieze fie că problema de drept al Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s‑a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile” ( 29 ).

În Hotărârea KUBERA, Curtea a fost chemată pentru prima dată de la Hotărârea Consorzio să interpreteze obligația de motivare. După ce a statuat că un anumit tip de procedură de încuviințare a introducerii unui recurs nu scutește o instanță națională de ultim grad de jurisdicție de necesitatea de a aprecia dacă este obligată să formuleze o trimitere preliminară, Curtea a confirmat obligația de motivare, astfel cum a fost enunțată la punctul 51 din Hotărârea Consorzio. Cu toate acestea, Curtea nu a oferit precizări suplimentare cu privire la întinderea acestei obligații ( 30 ).

În consecință, jurisprudența în stadiul său actual impune instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție să motiveze, în lumina situațiilor menționate în Hotărârea CILFIT, decizia lor de a nu sesiza Curtea cu trimiteri preliminare. În opinia noastră, o asemenea motivare necesită să se explice de ce dreptul Uniunii nu este relevant într‑o anumită cauză, de ce jurisprudența existentă a Curții furnizează o soluție în împrejurările din speță sau de ce instanța de ultim grad de jurisdicție consideră că instanțele din alte state membre nu ar putea ajunge la o interpretare diferită. Cu alte cuvinte, nu este suficient numai să se indice una dintre cele trei situații din Hotărârea CILFIT, ci îi revine instanței sarcina să explice motivele pentru care intervine situația respectivă.

Prezenta cauză ridică problema dacă o astfel de motivare explicită este necesară și în situațiile în care dreptul național permite instanțelor să soluționeze anumite tipuri de cauze cu o motivare sumară.

Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm că este necesar să se examineze justificările obligației de motivare care revine instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție.

Amintim că, prin obligarea instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție să sesizeze Curtea cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, articolul 267 TFUE urmărește atingerea obiectivului de a asigura uniformitatea dreptului Uniunii în toate statele membre ( 31 ).

Articolul 267 al treilea paragraf TFUE impune astfel instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție o obligație de trimitere în interes general. Acesta este motivul pentru care această dispoziție a tratatului nu conferă particularilor un drept corelativ de a solicita unei instanțe de ultim grad de jurisdicție să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară ( 32 ). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, părțile la un litigiu nu dispun de niciun drept de a solicita formularea unei întrebări preliminare ( 33 ).

Întrucât, conform articolului 267 TFUE, particularii nu au dreptul de a solicita formularea unei întrebări preliminare, obligația de motivare nu se poate întemeia pe un asemenea fundament ( 34 ).

În această privință, guvernul german arată că motivarea în ceea ce privește lipsa unei trimiteri preliminare urmărește un dublu obiectiv. În primul rând, aceasta urmărește să asigure că instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție respectă obligația de trimitere care le revine în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE; aceasta este o obligație pur obiectivă care nu conferă un drept subiectiv la o decizie preliminară. În al doilea rând, ea permite părților să înțeleagă de ce instanța națională nu a sesizat în speță Curtea; acest aspect nu rezultă însă din articolul 267 TFUE, ci reprezintă mai degrabă o expresie a dreptului la un proces echitabil.

Suntem de acord cu această poziție. Prin urmare, în logica sa de interes general, care poate fi legată de articolul 267 TFUE, justificarea obligației de motivare este că aceasta asigură o examinare atentă și adecvată de către o instanță națională de ultim grad de jurisdicție a motivelor care o pot exonera de obligația sa de trimitere preliminară.

Prin urmare, în opinia noastră, noua obligație de motivare – nouă cel puțin în dreptul Uniunii ( 35 ) – impusă instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție în Hotărârea Consorzio este un instrument adecvat pentru a garanta că acestea apreciază corect necesitatea unei trimiteri preliminare, contribuind astfel la uniformitatea dreptului Uniunii.

O astfel de obligație de motivare compensează dificultățile de instituire a unor norme simple care să indice momentul în care instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție sunt scutite de obligația de trimitere preliminară. Probabil că nu există avocat care să nu fi constatat că, explicând altora ceea ce consideră a fi interpretarea corectă a legii, își clarifică adesea propriul raționament și uneori chiar îl reconsideră. În mod similar, atunci când trebuie să își justifice decizia de a nu formula o trimitere preliminară, instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție sunt nevoite să își confirme sau să își reconsidere poziția cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii în cauza respectivă.

Desigur, erorile de apreciere rămân posibile. Cu toate acestea, în opinia noastră, în cazul în care explică suficient motivele pentru care nu a formulat o trimitere preliminară, o instanță națională de ultim grad de jurisdicție poate fi exonerată de răspundere, inclusiv în temeiul Hotărârii Köbler ( 36 ).

Pe scurt, justificarea obligației de motivare din perspectiva articolului 267 al treilea paragraf TFUE este de a garanta că o instanță națională de ultim grad de jurisdicție examinează în mod serios dacă în speță există o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, contribuind astfel la uniformitatea dreptului Uniunii.

Articolul 47 al doilea paragraf din cartă garantează dreptul fundamental la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței Curții, respectarea acestui drept impune printre altele ca toate hotărârile să fie motivate. Acest lucru permite părții să înțeleagă motivul pentru care a fost pronunțată hotărârea respectivă și să introducă o cale de atac adecvată ( 37 ).

Articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde, potrivit explicațiilor cartei, articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În această privință, jurisprudența Curții EDO la care au făcut referire părțile interesate în speță este relevantă pentru a înțelege justificarea obligației de motivare din perspectiva articolului 47 din cartă.

În jurisprudența sa referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, Curtea EDO a explicat în mod clar că dreptul la o decizie motivată protejează individul împotriva arbitrariului, obiectiv care este atins permițând părților să înțeleagă hotărârea judecătorească pronunțată. În plus, motivarea servește scopului de a demonstra părților că au fost ascultate, ceea ce contribuie la faptul că acestea sunt mai dispuse să accepte decizia ( 38 ). Întrucât posibilitatea instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție de a refuza să adreseze Curții întrebări privind interpretarea dreptului Uniunii se limitează la situațiile menționate în Hotărârea CILFIT, Curtea EDO a considerat că acesta este contextul în care instanțele respective trebuie să indice motivele pentru care au considerat că nu este necesar să formuleze o trimitere preliminară ( 39 ).

La fel ca în cazul articolului 6 paragraful 1 din CEDO, obligația care revine instanțelor naționale de ultim grad de jurisdicție în temeiul articolului 47 al doilea paragraf din cartă de a‑și motiva în lumina situațiilor menționate în Hotărârea CILFIT decizia de a nu formula trimiteri preliminare corespunde unui drept subiectiv al unei părți, care constă în esență în dreptul de a înțelege motivul pentru care legea a fost aplicată în cauză într‑un anumit mod, fără a fi fost formulată o trimitere preliminară.

Este important să se observe că ar trebui să se considere că un astfel de drept de a înțelege motivele pentru care nu se formulează o trimitere preliminară în lumina situațiilor menționate în Hotărârea CILFIT există în orice situație care implică o eventuală aplicare a dreptului Uniunii, indiferent dacă o parte a solicitat sau nu instanței să adreseze o cerere de decizie preliminară. Acest drept se distinge de dreptul de a adresa o întrebare preliminară, de care o parte nu beneficiază nici în temeiul articolului 267 TFUE, nici în temeiul articolului 47 din cartă. Este vorba mai degrabă despre dreptul de a primi explicații cu privire la o decizie de a nu formula o trimitere preliminară, drept de care partea se bucură în temeiul articolului 47 din cartă.

Jurisprudența Curții EDO referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO privește până în prezent cauze în care o parte a solicitat formularea unei trimiteri preliminare. Totuși, faptul că aceste cauze au fost soluționate într‑un astfel de context nu exclude aplicarea acestei jurisprudențe la situații în care dreptul Uniunii era în discuție în cauză, însă nicio parte nu a solicitat formularea unei trimiteri preliminare.

În orice caz, obligația de trimitere impusă de articolul 267 TFUE nu depinde de solicitarea formulată de o parte cu privire la formularea unei trimiteri preliminare. Prin urmare, în temeiul articolului 47 din cartă, instanțele de ultim grad de jurisdicție sunt obligate să explice părților motivele pentru care nu au formulat o trimitere preliminară, chiar dacă nicio parte nu le‑a solicitat să procedeze astfel ( 40 ).

Pe scurt, justificarea obligației de motivare din perspectiva articolului 47 al doilea paragraf din cartă este de a permite părților dintr‑o cauză să înțeleagă motivele hotărârii, inclusiv ale unei decizii de a nu formula o trimitere preliminară, ceea ce garantează dreptul lor la un proces echitabil.

Rezultă din cele ce precedă că justificările pentru impunerea obligației de motivare în sarcina instanțelor de ultim grad de jurisdicție aplicabile în temeiul articolului 267 TFUE sunt diferite de cele aplicabile în temeiul articolului 47 din cartă. Spre deosebire de justificarea din perspectiva articolului 267 TFUE, care decurge din considerații obiective menite să garanteze interesul public privind uniformitatea dreptului Uniunii, justificarea din perspectiva articolului 47 din cartă decurge din considerații subiective, menite să garanteze dreptul subiectiv al unei părți la procedură.

Având în vedere aceste justificări diferite, se poate ajunge la concluzii diferite cu privire la amploarea necesară a motivării.

Amintim că jurisprudența în cauzele Consorzio și KUBERA confirmă existența obligației instanțelor de ultim grad de jurisdicție de a oferi o explicație a motivelor pentru care nu au formulat o trimitere preliminară. O astfel de explicație ar trebui să permită să se înțeleagă care sunt situațiile menționate în Hotărârea CILFIT pe care instanțele le consideră aplicabile și de ce.

Această motivare trebuie întotdeauna să fie explicită sau este posibil să se prezinte o motivare sumară?

Competența instanțelor în temeiul dreptului național de a se pronunța cu o motivare sumară are de asemenea o justificare. Astfel cum arată instanța de trimitere și guvernul neerlandez, o motivare sumară în situații precum cea din speță constituie un compromis necesar pentru a permite introducerea unor căi de atac în cauzele privind străinii. Obligația motivării complete ar afecta echilibrul pe care legiuitorul național l‑a creat în sistem, acordând protecție juridică particularilor prin deschiderea unor căi de atac în cauzele privind străinii, pe de o parte, și recurgând la o motivare sumară pentru a evita blocarea sistemului judiciar, pe de altă parte ( 41 ).

Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea adresată în prezenta cauză, este necesar să se evalueze comparativ interesul de a dispune de o asemenea motivare sumară în ordinile juridice naționale și interesul care decurge din dreptul Uniunii ca instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție să își motiveze decizia de a nu adresa Curții o trimitere preliminară.

În secțiunea B, am explicat că justificarea obligației de motivare întemeiată pe articolul 267 TFUE este diferită de cea a obligației de motivare întemeiate pe articolul 47 din cartă. Dacă se pun în balanță justificarea motivării sumare, pe de o parte, și justificarea obligației de motivare, pe de altă parte, rezultatul evaluării comparative ar putea fi diferit după cum respectiva obligație de motivare este justificată în temeiul articolului 267 TFUE sau al articolului 47 din cartă.

În această privință, interesul general de a asigura uniformitatea dreptului Uniunii, care justifică obligația de motivare în temeiul articolului 267 TFUE, ar putea fi îndeplinit dacă instanța națională de ultim grad de jurisdicție ia în considerare situațiile menționate în Hotărârea CILFIT, fără să își fi motivat însă decizia de a nu formula o trimitere preliminară. Pentru a îndeplini acest interes general, este necesar ca instanța să fi examinat în mod serios situațiile menționate în Hotărârea CILFIT, iar nu ca părțile la procedură să înțeleagă raționamentul acestei instanțe. Astfel, articolul 267 TFUE nu se opune unei motivări sumare.

Dimpotrivă, dacă motivele pentru care nu se formulează o trimitere preliminară nu sunt cel puțin implicite în hotărârea instanței naționale de ultim grad de jurisdicție, într‑o măsură suficientă pentru ca părțile la procedură să înțeleagă soluția reținută în hotărâre, interesul care justifică obligația de motivare în temeiul articolului 47 din cartă nu este îndeplinit.

Astfel, în lumina articolului 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie să existe o anumită motivare, chiar dacă aceasta este doar implicită. Acest lucru nu exclude în mod automat o motivare sumară, în măsura în care aceasta este suficientă ca părțile să înțeleagă motivul pentru care instanța nu a formulat o trimitere preliminară.

Ce motivare sumară este o motivare adecvată în sensul articolului 47 din cartă?

Reiese din jurisprudența Curții și a Curții EDO că aprecierea caracterului adecvat al motivării depinde de împrejurările cauzei.

Potrivit Curții, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii judecătorești în cauză și trebuie analizată având în vedere procedura respectivă în ansamblul său și luând în considerare toate circumstanțele relevante ( 42 ).

Această concluzie rezultă și din jurisprudența Curții EDO ( 43 ). Această curte a statuat că în funcție de împrejurări se poate accepta ca, în temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO, o instanță de ultim grad de jurisdicție se pronunță cu o motivare sumară în situații în care, de exemplu, motivele de respingere a cererii de decizie preliminară sunt implicite sau pot fi deduse din alte părți ale hotărârii ( 44 ).

În special, în Hotărârea Baydar ( 45 ), Curtea EDO a statuat că nu exista o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO în ceea ce privește motivarea sumară prezentată de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos). Curtea EDO a considerat că, în cadrul procedurilor accelerate prevăzute de legislația neerlandeză în discuție în această cauză ( 46 ), nu se ridică nicio problemă de principiu în temeiul articolului 6 paragraful 1 din CEDO atunci când un recurs este respins cu o motivare sumară, atunci când reiese în mod clar din împrejurările speței că hotărârea nu a fost arbitrară și nici în alt mod vădit nerezonabilă. Curtea EDO a constatat că hotărârea în litigiu nu este nici arbitrară, nici nerezonabilă, întrucât Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a examinat în mod corespunzător motivele de recurs prezentate în scris de recurent, precum și avizul consultativ al avocatului general și răspunsul scris al recurentului la acestea.

În Hotărârea Harisch ( 47 ), Curtea EDO a statuat că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din CEDO ca urmare a motivării sumare prezentate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania). Curtea EDO a considerat că, întrucât instanța inferioară și‑a motivat pe deplin refuzul de a formula o trimitere preliminară, reclamantul era în măsură să înțeleagă decizia Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție). În consecință, ținând seama de finalitatea obligației de motivare prevăzute la articolul 6 din CEDO și examinând procedura în ansamblul său, Curtea EDO a apreciat că, în împrejurările speței, refuzul trimiterii preliminare era suficient motivat.

În concluzie, din jurisprudența Curții EDO citată anterior, referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, rezultă că nu este întotdeauna necesar ca hotărârea unei instanțe de ultim grad de jurisdicție să conțină o motivare explicită și detaliată a deciziei de a nu formula o trimitere preliminară. În temeiul unor hotărâri precum cele din cauzele Baydar și Harisch, această jurisprudență pare să admită posibilitatea ca instanțele de ultim grad de jurisdicție să prezinte motivări sumare. Acest tip de motivare este posibil atunci când, în circumstanțele unei cauze, părțile au fost ascultate și sunt în măsură să înțeleagă motivele respingerii cererii lor de decizie preliminară.

Acest raționament poate fi transpus, în opinia noastră, în cazul interpretării articolului 47 din cartă. În temeiul acestei dispoziții, astfel cum a arătat guvernul finlandez, întinderea motivării necesare nu poate fi indicată în prealabil, întrucât fiecare caz este diferit ( 48 ).

În această privință, dreptul național nu poate impune o motivare sumară, dar le poate permite instanțelor naționale să recurgă la aceasta. Instanța națională de ultim grad de jurisdicție trebuie să aibă competența de a aprecia în fiecare caz în parte dacă o motivare sumară este suficientă.

Legislația națională în cauză pare să îndeplinească asemenea cerințe. Revine, așadar, instanței de ultim grad de jurisdicție sarcina de a aprecia în fiecare caz în parte dacă formula standard de motivare sumară în cauzele privind străinii este suficientă sau dacă este necesară o motivare mai extinsă pentru a permite părții din litigiu să înțeleagă motivul pentru care această instanță nu a formulat o trimitere preliminară, ținând seama de toate circumstanțele relevante.

Dacă, de exemplu, o instanță națională de ultim grad de jurisdicție urmează soluția pronunțată de o instanță inferioară, precum și motivarea acesteia, ar putea fi suficientă o motivare sumară, bazată pe o formulă standard, precum cea utilizată în practica instanței de trimitere. Aceasta este situația în cazul în care această formulare implică faptul că hotărârea instanței inferioare a explicat suficient motivul pentru care dreptul Uniunii nu este relevant pentru soluționarea cauzei, modul în care dreptul Uniunii a fost clarificat în jurisprudența Curții de Justiție sau motivul pentru care, în lipsa unei astfel de jurisprudențe, nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la aplicarea corectă a dreptului Uniunii.

În schimb, în cazul în care instanța națională de ultim grad de jurisdicție este de acord cu soluția pronunțată în cauză, dar nu și cu motivarea instanței inferioare sau în cazul în care nu există nicio motivare care să indice posibilele motive pentru care aceasta din urmă nu a formulat o trimitere preliminară, atunci instanța de ultim grad de jurisdicție nu poate folosi o astfel de formulă standard, ci trebuie să își explice în mod explicit poziția.

O problemă suplimentară ridicată de părțile interesate în procedura în fața Curții a fost dacă ar fi suficient ca instanța de ultim grad de jurisdicție să se limiteze la a face trimitere la una dintre cele trei situații menționate în Hotărârea CILFIT.

Din analiza de mai sus rezultă că nu este suficient în sine simplul fapt de a indica care dintre situațiile respective a fost aplicată de instanță pentru a decide să nu formuleze o trimitere preliminară. Partea din litigiu trebuie să fie în măsură să înțeleagă motivul pentru care această situație a fost considerată aplicabilă. Acestea fiind spuse, nu este nicidecum necesar să se indice în mod explicit care dintre situațiile menționate în Hotărârea CILFIT este aplicată de Curte, cu condiția ca acest aspect să poată fi dedus cu ușurință din raționament.

Pe scurt, articolul 267 TFUE interpretat în lumina articolului 47 din cartă nu se opune unei motivări sumare, în măsura în care părțile înțeleg motivele pentru care instanța de ultim grad de jurisdicție a decis să nu formuleze o trimitere preliminară având în vedere situațiile menționate în Hotărârea CILFIT.

Revine instanței de ultim grad de jurisdicție, inclusiv instanței de trimitere din prezenta cauză, sarcina de a aprecia dacă o motivare sumară este suficientă sau dacă este necesară o motivare suplimentară în împrejurările cauzei.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează: Articolul 267 al treilea paragraf TFUE, citit în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu se opune unei reglementări naționale precum articolul 91 alineatul 2 din Vreemdelingenwet 2000 (Legea din 2000 privind străinii), în temeiul căreia Afdeling bestuursrechtspraak van de Raad van State (Secția de contencios administrativ a Consiliului de Stat, Țările de Jos), în calitate de instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac, poate soluționa cu o motivare sumară o chestiune ridicată cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, indiferent dacă este însoțită sau nu de o cerere explicită de trimitere preliminară, fără a preciza care dintre cele trei excepții se aplică obligației sale de trimitere, cu condiția ca o astfel de motivare sumară să permită părților să înțeleagă motivele pentru care această instanță a decis să nu adreseze Curții chestiunea de interpretare a dreptului Uniunii.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 26 iunie 2025 ( 1 )