Concluziile avocatei generale J. Kokott prezentate la 3 aprilie 2025.###

În cele două proceduri referitoare la despăgubiri întemeiate pe dreptul înțelegerilor care stau la baza prezentelor cereri de decizie preliminară, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) s‑a confruntat cu un număr mare de pârâte (denumite în continuare, împreună, „pârâtele”), care au sediul în diferite locuri, unele dintre ele în țări diferite.

Dintre acești pârâți, dintre care unul are sediul în Amsterdam din motive de procedură, unii au participat la încălcări ale interdicției privind înțelegerile, prevăzută de dreptul Uniunii. Potrivit recurentelor, toate pârâtele fac parte din aceleași întreprinderi, în sensul normelor privind înțelegerile, ca și autorii încălcării și, prin urmare, pot fi considerate răspunzătoare în solidar pentru încălcarea normelor de concurență.

În procedura de apel, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos) se întreabă în ce măsură Rechtbank (Tribunalul) este competent să judece acțiunile atât din punct de vedere internațional, cât și teritorial. În acest sens, este foarte important, ca în cauza Athenian Brewery și Heineken ( 2 ), dacă între acțiuni există o legătură strânsă în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I bis”) ( 3 ), astfel încât toate acțiunile să poată fi judecate de instanța de la sediul unuia dintre pârâți, așa‑numitul pârât‑ancoră.

Cadrul juridic al prezentelor cauze este constituit de articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis”, care are următorul cuprins: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acționată în justiție: 1. atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor”.

Cauza C‑672/23 are ca obiect constatarea răspunderii solidare a pârâtelor pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea interdicției privind înțelegerile, prevăzută de dreptul Uniunii, sub forma unei înțelegeri referitoare la cabluri terestre și subacvatice, precum și la bunurile, lucrările și prestările de servicii pentru care sunt considerate responsabile. Comisia a constatat această încălcare printr‑o decizie din 2 aprilie 2014 (denumită în continuare „decizia Comisiei”) ( 4 ), pentru perioada 18 februarie 1999-29 ianuarie 2009. Înțelegerea a privit printre altele stabilirea prețurilor și alocarea de proiecte în cadrul unei împărțiri geografice a pieței, atât în interiorul, cât și în afara SEE.

Comisia a constatat că Prysmian Cavi e Sistemi Srl, ABB AB și Nexans France SAS au participat la înțelegere. În decizia sa, Comisia a considerat că Prysmian SpA, Pirelli & C. SpA, The Goldman Sachs Group Inc., ABB Ltd. și Nexans SA sunt responsabile în sens ascendent în calitate de societăți‑mamă (indirecte) ale societăților participante la înțelegere.

Acțiunea din litigiul principal nu se îndreaptă însă numai împotriva societăților menționate în decizia Comisiei, ci și împotriva altor societăți care sunt grupate în trei entități. Acestea se grupează în jurul Prysmian Cavi e Sistemi Srl, ABB AB și Nexans France SAS. Dintre toți participanții, Draka Holding BV, care este o filială a Prysmian Cavi e Sistemi și care deține la rândul său întregul capital social al Prysmian Netherlands BV, este singura rezidentă în Amsterdam, Țările de Jos. Toate celelalte societăți pârâte (denumite în continuare, împreună, „Draka ș.a”) au sediul în alte locuri de pe teritoriul Țărilor de Jos și din afara acestui teritoriu.

Reclamantele din litigiul principal din această cauză, Electricity & Water Authority of the Government of Bahrain ș.a. (denumite în continuare împreună „EWGB ș.a.”), operează rețele de înaltă tensiune în țările din Golf.

EWGB ș.a. au solicitat Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) să constate că Draka ș.a. răspund în solidar față de ele pentru participarea la înțelegere. Ele au solicitat de asemenea despăgubiri, al căror cuantum urmează să se stabilească într‑o procedură separată. Potrivit instanței de trimitere, este vorba despre un prejudiciu care s‑a produs în afara SEE.

În hotărârea atacată în litigiul principal, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) s‑a declarat necompetent pentru soluționarea acțiunilor formulate împotriva pârâtelor cu sediul în afara Țărilor de Jos. EWGB ș.a. au declarat apel împotriva acestei hotărâri. Pârâtele cu sediul în interiorul Țărilor de Jos nu au contestat competența teritorială în fața primei instanțe. Prin urmare, în temeiul dreptului procesual neerlandez, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) trebuie să considere că Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) este competent teritorial pentru toate pârâtele cu sediul în Țările de Jos.

Cauza C‑673/23 are de asemenea ca obiect constatarea răspunderii solidare a pârâtelor din litigiul principal în primă instanță pentru prejudiciul invocat și cauzat prin două încălcări ale interdicției privind înțelegerile, prevăzute de dreptul Uniunii. Acestea au fost constatate de autoritatea italiană de concurență, Autorità garante della concorrenza e del mercato (denumită în continuare „AGCM”), printr‑o decizie din 17 iulie 2019 (denumită în continuare „decizia AGCM”). Este vorba despre o înțelegere pe piața plăcilor de carton care a existat în perioada 2 februarie 2004-30 martie 2017 și despre o înțelegere pe piața ambalajelor din perioada 7 septembrie 2005-30 martie 2017.

AGCM a constatat că Smurfit Kappa Italia SpA și Toscana Ondulati SpA au participat la încălcări. DS Smith Holding Italia SpA a fost ținută responsabilă în calitate de societate‑mamă indirectă.

Acțiunea din prima instanță din litigiul principal nu s‑a îndreptat însă numai împotriva societăților menționate în decizia AGCM, ci și împotriva altor societăți care sunt grupate în două entități. Acestea sunt grupate, pe de o parte, în jurul Smurfit Kappa Italia SpA și, pe de altă parte, în jurul Toscana Ondulati SpA. Dintre aceste pârâte, numai Smurfit International BV are sediul în Amsterdam, Țările de Jos. Toate celelalte societăți (denumite în continuare, împreună, „Smurfit ș.a”) își au sediul în alte locuri de pe teritoriul Țărilor de Jos și din afara acestui teritoriu.

Reclamantele din prima instanță din litigiul principal (denumite în continuare împreună „Unilever ș.a.”) au cumpărat ambalaje de la participanții la înțelegere.

Unilever ș.a. au solicitat Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) să constate că Smurfit ș.a. răspund în solidar față de ele pentru participarea la înțelegere. Ele au solicitat de asemenea despăgubiri al căror cuantum urmează să se stabilească într‑o procedură separată.

În hotărârea atacată în litigiul principal, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) s‑a declarat competent internațional și teritorial pentru soluționarea acțiunilor formulate împotriva pârâtelor cu sediul în afara Țărilor de Jos. În plus, el a considerat că, independent de prevederile articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, competența sa teritorială pentru pârâtele rezidente în Țările de Jos, dar nu în Amsterdam rezultă din dreptul procesual neerlandez, precum și din faptul că părțile nu au ridicat excepția de necompetență. Împotriva acestei hotărâri, Smurfit ș.a. au formulat apel la Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam).

În acest context, Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) a adresat Curții următoarele întrebări care sunt în mare parte identice în cele două cauze (diferențele dintre întrebările din cele două cauze vor fi indicate mai jos): Întrebarea 1a) Există o legătură strânsă, în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, între: (i) pe de o parte, o acțiune împotriva unui pârât principal (denumit și „pârât‑ancoră”) care nu este destinatarul unei decizii a Comisiei privind înțelegerile (C‑672/23)/al unei decizii privind înțelegerile emise de o autoritate națională de concurență (C‑673/23), însă, în calitate de entitate despre care se susține că face parte din întreprindere în sensul dreptului european al concurenței (denumită în continuare „întreprinderea”), este ținut responsabil în sens descendent (C‑672/23)/în sens ascendent (C‑673/23) pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii, și, (ii) pe de altă parte, o acțiune împotriva: (A) unui copârât care este destinatarul acestei decizii și/sau (B) unui copârât care nu este destinatarul deciziei și în privința căruia se susține că, în calitate de entitate juridică, face parte dintr‑o întreprindere care în decizie este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii? Este relevant, în acest context: (a) dacă, pe durata înțelegerii, pârâtul‑ancoră ținut responsabil în sens descendent (C‑672/23)/în sens ascendent (C‑673/23) nu a făcut decât să dețină și să administreze participații; (b) [în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 4a)] dacă pârâtul‑ancoră ținut responsabil în sens descendent (C‑672/23)/în sens ascendent (C‑673/23) a fost implicat în producția, distribuția, vânzarea și/sau livrarea de produse care fac obiectul înțelegerii și/sau furnizarea de servicii care fac obiectul înțelegerii; (c) (C‑673/23) dacă pârâtul‑ancoră locuiește sau nu în statul membru în care autoritatea națională de concurență a constatat (doar) o încălcare a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii, pe piața națională; (c) (C‑672/23)/(d) (C‑673/23) dacă copârâtul care este destinatar al deciziei este identificat în decizie ca (i) participant de facto la înțelegere – în sensul că a participat efectiv la acordul (acordurile) ilicit(e) și/sau practicile concertate constatate – sau (ii) entitate juridică ce face parte din întreprinderea care este ținută responsabilă, din perspectiva dreptului public, pentru încălcarea interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii; (d) (C‑672/23)/(e) (C‑673/23) dacă copârâtul care nu este destinatarul deciziei a produs, a distribuit, a vândut și/sau a livrat efectiv produse și/sau servicii care fac obiectul înțelegerii; (e) (C‑672/23)/(f) (C‑673/23) dacă pârâtul‑ancoră și copârâtul fac parte sau nu din aceeași întreprindere; (f) (C‑672/23)/(g) (C‑673/23) dacă reclamantele au cumpărat sau li s‑au furnizat produse și/sau servicii, direct sau indirect, de la pârâtul‑ancoră și/sau de la copârât? Întrebarea 1b) Pentru a răspunde la întrebarea 1a), este relevant dacă este sau nu previzibil că copârâtul respectiv va fi acționat în justiție în fața instanței acestui pârât‑ancoră? În caz afirmativ, această previzibilitate reprezintă un criteriu separat pentru aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis? Această previzibilitate există, în principiu, în lumina Hotărârii Sumal din 6 octombrie 2021 (C‑882/19, EU:C:2021:800)? În ce măsură împrejurările menționate la întrebarea 1a) literele (a)-(f) (C‑672/23)/literele (a)-(g) (C‑673/23) determină caracterul previzibil al faptului că copârâtul ar urma să fie acționat în justiție în fața instanței pârâtului‑ancoră? Întrebarea 2 La stabilirea competenței trebuie să se țină seama și de admisibilitatea acțiunii formulate împotriva pârâtului‑ancoră? În caz afirmativ, este suficient pentru această verificare faptul că nu se poate exclude a priori posibilitatea ca această acțiune să fie admisă? Întrebarea 3a) (C‑672/23) Dreptul oricărei persoane, prevăzut de legislația europeană, la despăgubiri în urma unei încălcări constatate a interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii, include dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile suferite în afara SEE? Întrebarea 3b) (C‑672/23)/întrebarea 3 (C‑673/23) Prezumția, acceptată în dreptul concurenței, a exercitării unei influențe decisive a societății‑mamă (amendate) asupra activității economice a filialelor („prezumția Akzo”) trebuie sau poate să fie aplicată în cauzele (civile) legate de prejudicii cauzate de o înțelegere? Întrebarea 3c) (C‑672/23) Un holding intermediar care nu face decât să administreze și să dețină participații îndeplinește cel de‑al doilea criteriu Sumal (desfășurarea unei activități economice care are o legătură concretă cu obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea în sarcina societății‑mamă)? Întrebarea 4a) În cazul aplicării articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, mai mulți pârâți cu sediul în același stat membru pot fi (împreună) pârâți‑ancoră? Întrebarea 4b) Articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis indică în mod direct și imediat instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu înlăturarea dreptului național? Întrebarea 4c) În cazul unui răspuns negativ la întrebarea 4a) (astfel încât un singur pârât poate fi pârât‑ancoră) și al unui răspuns afirmativ la întrebarea 4b) [astfel încât articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis indică în mod direct instanța competentă din punct de vedere teritorial, cu excluderea dreptului național]: Aplicarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis permite trimiterea din dreptul național la instanța de la domiciliul pârâtului din același stat membru?

Prin Ordonanța din 18 ianuarie 2024, președintele Curții a decis conexarea procedurilor în cauzele C‑672/23 și C‑673/23 pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

EWGB ș.a., Nexans Nederland, Pirelli & C., ABB, Prysmian Netherlands ș.a. și Prysmian, The Goldman Sachs Group, DS Smith Italy, Unilever Europe, Smurfit Kappa Europe ș.a., precum și Comisia Europeană au depus observații scrise și au participat la ședința din 23 ianuarie 2025.

Prin intermediul primei întrebări, care, cu excepția unor detalii, este identică în ambele cauze, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă în împrejurările din prezentele cauze se poate reține competența internațională în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis.

A patra întrebare, care este identică în ambele cauze, are drept scop să se stabilească dacă și, după caz, în ce măsură articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis reglementează și competența teritorială.

Prin intermediul celei de a doua și celei de a treia întrebări preliminare se solicită în esență să se stabilească dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură la stabilirea competenței trebuie să se țină seama de șansele ca acțiunea formulată împotriva pârâtului‑ancoră să fie admisă.

În opinia pârâtelor, nu există nicio șansă ca acțiunile să fie admise. Prin urmare, întrebările referitoare la stabilirea competenței nu sunt pertinente pentru decizie și astfel răspunsul la acestea nu este util.

În aceste condiții, după prezentarea succintă a jurisprudenței actuale privind noțiunea de întreprindere din dreptul înțelegerilor și a implicațiilor sale în materie de competență, jurisprudență din care rezultă în mare parte răspunsurile la prezentele întrebări (secțiunea A), ne vom dedica mai întâi întrebărilor privind luarea în considerare a șanselor de admitere a acțiunii în cadrul verificării competenței (secțiunea B), iar apoi ne vom apleca asupra întrebărilor referitoare la competența internațională (secțiunea C) și teritorială (secțiunea D).

Noțiunea de „întreprindere” de la articolul 101 TFUE cuprinde orice entitate care desfășoară o activitate economică, independent de statutul său juridic. Ea desemnează astfel o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic aceasta este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice ( 5 ). Noțiunea de „unitate economică” și, prin intermediul acesteia, noțiunea de „întreprindere” determină de plin drept o răspundere solidară între entitățile care compun unitatea economică la momentul săvârșirii unei încălcări ( 6 ).

În această ordine de idei, persoanele distincte din punct de vedere juridic care sunt organizate sub forma unui grup formează o singură întreprindere atunci când nu își determină, în mod autonom, comportamentul pe piața relevantă, ci, având în vedere în special legăturile economice, organizatorice și juridice care le unesc cu o societate‑mamă, suportă în acest scop efectele exercitării efective de către această unitate de conducere a unei influențe decisive ( 7 ).

În cazul în care o societate‑mamă deține (aproape) 100 % din capitalul social al unei filiale, se aplică prezumția relativă potrivit căreia societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra activității economice a filialei (denumită în continuare „prezumția de control”), astfel încât i se impută încălcarea săvârșită de filială și poate fi trasă la răspundere pentru ea ( 8 ).

Entitățile ținute să repare prejudiciul cauzat printr‑o înțelegere sau printr‑o practică interzisă de articolul 101 TFUE sunt întreprinderile, în sensul acestei dispoziții, care au participat la această înțelegere sau la această practică ( 9 ).

Cu toate acestea, posibilitatea recunoscută victimei unei practici anticoncurențiale de a invoca în cadrul unei acțiuni în despăgubire mai degrabă răspunderea unei societăți‑filială decât răspunderea societății‑mamă nu poate fi acordată în mod automat împotriva oricărei societăți‑filială a societății‑mamă ( 10 ).

Dimpotrivă, pentru a constata existența unei unități economice între o societate‑mamă și societatea‑filială trebuie să se dovedească nu numai legăturile economice, organizatorice și juridice între aceste societăți, ci și o relație concretă între activitatea economică a acestei societăți‑filială și obiectul încălcării [imputate] societății‑mamă ( 11 ).

Articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis prevede că, atunci când este unul dintre mai mulți pârâți, o persoană al cărei domiciliu se află într-un stat membru mai poate fi acționată în justiție în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca între cereri să existe o „legătură atât de strânsă”, încât să fie oportune examinarea și judecarea lor în același timp pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor. În această privință, pentru ca anumite decizii să poată fi considerate ca fiind ireconciliabile, nu este suficient ca soluțiile să fie divergente, ci trebuie și ca această divergență trebuie să se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept ( 12 ).

Această condiție este îndeplinită atunci când împotriva mai multor întreprinderi care au participat la o încălcare a normelor de concurență din dreptul Uniunii, care a fost constatată printr‑o decizie a Comisiei, au fost formulate acțiuni întemeiate pe participarea lor la această încălcare, chiar dacă participarea lor a fost diferită în timp și spațiu ( 13 ).

Această constatare se impune și în cazul unor cereri întemeiate pe participarea unei societăți la o încălcare a normelor de concurență ale dreptului Uniunii și formulate împotriva acestei societăți, precum și împotriva societății sale mamă și în cadrul cărora se susține că ele formau împreună una și aceeași întreprindere ( 14 ).

Pentru a răspunde la cea de a doua întrebare este necesar să se examineze dacă și, după caz, în ce măsură eventuala admitere a acțiunii împotriva pârâtului‑ancoră trebuie să fie avută în vedere pentru stabilirea competenței (punctul 1 de mai jos). După aceea, vom analiza chestiunile privind examinarea pe fond a acțiunilor formulate împotriva pârâtelor‑ancoră din prezentele cereri, chestiuni care fac obiectul celei de a treia întrebări preliminare, dacă se dovedesc a fi relevante pentru stabilirea competenței (punctul 2 de mai jos).

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, care este identică în ambele cauze, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă pentru stabilirea competenței trebuie să se aibă în vedere și admiterea eventuală a acțiunii împotriva pârâtului‑ancoră. În caz afirmativ, instanța solicită să se stabilească dacă pentru această evaluare este suficient faptul că nu se poate exclude a priori posibilitatea ca această acțiune să fie admisă.

Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Athenian Brewery și Heineken ( 15 ), instanța sesizată nu examinează în cadrul verificării competenței internaționale nici admisibilitatea, nici temeinicia cererii, ci identifică numai factorii de legătură cu statul instanței competente care îi justifică competența în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis. În special, din motive de securitate juridică, instanța sesizată trebuie să se pronunțe asupra propriei competențe fără a examina cauza pe fond ( 16 ).

Cu toate acestea, nu se poate abuza de articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis prin introducerea unei acțiuni împotriva mai multor pârâți numai în scopul de a chema în judecată pe unul sau pe mai mulți dintre acești pârâți în fața altei instanțe decât aceea de la domiciliul său/lor ( 17 ). Acest caz s‑ar regăsi atunci când ar exista indicii probante care permit să se concluzioneze că reclamantul a creat sau a menținut în mod artificial condițiile de aplicare a acestei dispoziții ( 18 ).

În acest scop nu este suficient ca acțiunea împotriva pârâtului‑ancoră să fie (posibil) nefondată. Dimpotrivă, la momentul la care este introdusă ea trebuie să fie vădit nefondată, artificială ori reclamantul să nu aibă niciun interes efectiv să o promoveze ( 19 ).

Prin urmare, la întrebarea 2 din ambele cauze trebuie să se răspundă că în cadrul verificării competenței în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis este într‑adevăr necesar să se aibă în vedere șansele de admitere a acțiunii formulate împotriva pârâtului‑ancoră, însă numai ca indiciu al faptului că reclamantul nu a creat în mod artificial condițiile pentru aplicarea acestei dispoziții, ceea ce ar fi posibil să se întâmple în cazul unei acțiuni vădit nefondate.

Întrebările 3a)-3c) în cauza C‑672/23, precum și întrebarea 3 în cauza C‑673/23 privesc șansele de admitere a acțiunilor împotriva pârâților‑ancoră din speță ( 20 ). Întrucât instanța de trimitere se ocupă în litigiul principal numai de competență ( 21 ), aceste întrebări sunt pertinente în litigiu numai în măsura în care sunt relevante pentru stabilirea competenței.

În cele ce urmează, vom analiza, așadar, numai dacă acțiunile împotriva pârâților‑ancoră sunt vădit nefondate din cauza împrejurările prezentate de instanța de trimitere [prejudicii din afara SEE [litera a) de mai jos], aplicarea prezumției de control [litera b) de mai jos], precum și răspunderea imputată unui holding intermediar].

Prin intermediul întrebării 3a) din cauza C‑672/23, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o înțelegere întemeiat pe legislația Uniunii pe care îl are orice persoană în cazul încălcării interdicției înțelegerilor, prevăzută de dreptul Uniunii, include și dreptul la repararea prejudiciului produs în afara SEE. Această întrebare se datorează împrejurării că EWGB ș.a. au sediul și își desfășoară activitatea în țările din Golf și instanța de trimitere consideră că prejudiciul pe care l‑au suferit s‑a produs acolo ( 22 ).

Contrar susținerilor pârâtelor, pozițiile controversate ale părților din prezenta procedură relevă faptul că șansele de admitere a unei acțiuni în repararea unui asemenea prejudiciu nu sunt atât de nesemnificative încât să fie necesar să se considere că acțiunea este vădit nefondată. Dimpotrivă, ea pune probleme juridice complexe ce trebuie examinate în mod detaliat.

Astfel, părțile sunt, în primul rând, în mare parte de acord că un prejudiciu produs în afara SEE poate fi reparat în temeiul dreptului la despăgubiri prevăzut la articolul 101 TFUE numai dacă este cauzat de o încălcare a acestei dispoziții.

Aspectul cu care părțile nu mai sunt însă de acord privește măsura în care prejudiciul produs în afara SEE poate să îndeplinească această condiție. Astfel, în opinia EWGB ș.a., legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de ele și încălcarea articolului 101 TFUE este evidentă întrucât bunurile care fac obiectul înțelegerii au fost cumpărate de la participanții la înțelegere. În schimb, Draka ș.a. consideră că prejudiciul din țările din Golf nu poate să intre în niciun caz în domeniul de aplicare al articolului 101 TFUE. La rândul său, Comisia se limitează la a susține că, pentru a putea fi reparat în acest temei, prejudiciul trebuie să fie cauzat de o denaturare a concurenței pe piața internă, fără a preciza ce înseamnă în opinia sa acest lucru în împrejurările din speță.

În cazul în care în procedura principală în cauza C‑672/23 s‑ar examina pe fond cererile de reparare a prejudiciului formulate de EWGB ș.a., atunci, având în vedere că situația de fapt are legătura cu o țară terță, ar trebui să se examineze mai întâi dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o înțelegere, întemeiat pe dreptul Uniunii. Acest drept se aplică într‑o situație de fapt în care există o legătură cu o țară terță, dacă dreptul internațional privat pertinent al instanței competente determină aplicarea sa. În orice caz, în speță acesta nu poate fi exclus a priori, deoarece este vorba despre o faptă ilicită săvârșită printre altele pe teritoriul Uniunii sub forma înțelegerii privind cablurile care printre altele a produs efecte pe teritoriul Uniunii ( 23 ). Aceasta poate determina aplicabilitatea articolului 101 TFUE, potrivit dreptului internațional privat al statelor membre ( 24 ).

Dacă este aplicabil dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o înțelegere întemeiat pe legislația Uniunii, este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru acesta.

Aceste condiții sunt îndeplinite atunci când între o înțelegere sau o practică interzisă în temeiul articolului 101 TFUE și un prejudiciu există o legătură de cauzalitate ( 25 ). Prin urmare, sunt necesare dovada unei încălcări a interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între aceste două împrejurări.

Există o încălcare a articolului 101 TFUE atunci când comportamentul în discuție intră în domeniul de aplicare teritorial al acestui articol. Acest caz se regăsește în privința acelor comportamente care fie au fost executate în SEE, fie produc efecte calificate asupra SEE ( 26 ). Întrucât comportamentul în discuție în speță îndeplinește aceste condiții, este indiscutabil că înțelegerea privind cablurile viza printre altele stabilirea prețurilor și alocarea de proiecte în cadrul unei împărțiri a pieței în interiorul și în afara SEE ( 27 ).

Un prejudiciu care s‑a produs într‑o țară terță poate fi cauzat prima facie de acest comportament atunci când a fost cauzat de punerea în aplicare a înțelegerii în SEE sau de efectele sale asupra SEE (și, astfel, de încălcarea articolului 101 TFUE care era aplicabil într‑o asemenea situație). Acest lucru este vădit în cazul unui prejudiciu precum cel invocat de EWGB ș.a. Astfel, potrivit declarațiilor lor, acest prejudiciu a fost cauzat de majorarea determinată de înțelegere a prețurilor bunurilor pe care le‑au cumpărat direct de la participanții europeni la înțelegere.

Cu toate acestea, până în prezent nu s‑a clarificat problema dacă resortisanții țărilor terțe pot invoca dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o înțelegere, întemeiat pe dreptul Uniunii, pentru a solicita despăgubiri pentru un prejudiciu produs în afara SEE.

Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, orice particular poate pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu suferit atunci când există un raport de cauzalitate între acest prejudiciu și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE ( 28 ). Acest drept rezultă din faptul că articolul 101 alineatul (1) TFUE produce efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze ( 29 ).

Totuși, din câte se poate constata, Curtea nu s‑a pronunțat până acum cu privire la chestiunea dacă sau, după caz, în ce condiții ( 30 ) acest lucru este valabil și în legătură cu prejudiciile produse în țări terțe și suferite de resortisanți ai unor țări terțe.

În aceste condiții, la întrebarea 3a) a instanței de trimitere din cauza C‑672/23 trebuie să se răspundă după cum urmează: faptul că prejudiciul invocat în fața unei instanțe dintr‑un stat membru în cadrul unei acțiuni în despăgubire întemeiate pe dreptul înțelegerilor s‑a produs în afara SEE nu înseamnă că, în contextul verificării competenței, acțiunea trebuie calificată ca fiind vădit nefondată.

Prin intermediul întrebării 3b) din cauza C‑672/23, precum și al întrebării 3 din cauza C‑673/23, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă prezumția de control ( 31 ) trebuie sau poate fi aplicată în cauzele referitoare la prejudicii cauzate de înțelegeri.

În cauza Athenian Brewery și Heineken Curtea a răspuns afirmativ la această întrebare ( 32 ), ceea ce este logic. Astfel, după cum a clarificat anterior Curtea, noțiunea de „întreprindere”, în sensul normelor de concurență ale dreptului Uniunii, care constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, nu poate avea un domeniu de aplicare diferit în contextul aplicării unor amenzi și în cel al acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea acestora ( 33 ).

În cadrul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, instanța se poate limita să verifice că nu este exclus a priori ca pârâții respectivi să facă parte din aceeași întreprindere și să se poată declara, așadar, competentă. O astfel de verificare trebuie efectuată în special în cazul în care un reclamant se întemeiază pe noțiunea de întreprindere din dreptul înțelegerilor și în special pe împrejurarea că societatea‑mamă deține cvasitotalitatea capitalului social al filialei, așa încât operează prezumția de control ( 34 ). Verificarea deplină a faptului că societățile respective fac parte din aceeași întreprindere are loc în schimb cu ocazia examinării pe fond a acțiunilor, dacă instanța sesizată se declară competentă ( 35 ).

Prin urmare, la întrebarea 3b) din cauza C‑672/23, precum și la întrebarea 3 din cauza C‑673/23 trebuie să se răspundă că prezumția relativă potrivit căreia o societate‑mamă care deține, direct sau indirect, totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului social al unei filiale exercită o influență decisivă asupra acestei filiale poate fi aplicată în cauzele privind prejudiciile cauzate de înțelegeri.

Întrebarea 3c) în cauza C‑672/23 se datorează împrejurării că Draka Holding BV, pârâta‑ancoră din acest litigiu principal, este un holding intermediar care este ținută responsabilă în sens descendent pentru încălcarea normelor de concurență de către societatea sa mamă, Prysmian Cavi e Sistemi ( 36 ).

Prin urmare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un asemenea holding intermediar, care nu face decât să administreze și să dețină participații, poate îndeplini cel de al doilea criteriu din Hotărârea Sumal (desfășurarea unei activități economice care are o legătură concretă cu obiectul încălcării pentru care s‑a stabilit răspunderea în sarcina societății‑mamă) ( 37 ).

Activitatea economică necesară pentru această legătură concretă este orice activitate care constă în oferirea de bunuri și servicii pe o anumită piață ( 38 ).

Privit izolat, un holding care doar administrează și deține capital social nu desfășoară nicio activitate economică în acest sens. Astfel, prin simpla deținere și administrare a capitalului social ea nu are încă pe piață un comportament care să constea în oferirea de bunuri și servicii.

Cu toate acestea, principiile sintetizate în introducere, referitoare la imputarea răspunderii în cadrul unei unități ( 39 ) economice pot fi aplicate prin analogie în problema privind activitatea economică a unui holding intermediar, precum, în speță, Draka Holding BV.

În concordanță cu aceste principii, activitatea economică a filialei sale (Prysmian Netherlands BV) poate fi imputată unui astfel de holding intermediar precum Draka Holding BV dacă, în pofida personalității juridice proprii, această filială nu își determină independent comportamentul pe piață, ci se supune în esență indicațiilor date de societatea sa mamă, holdingul intermediar (așa‑numitul holding dominant). În cazul unei societăți‑mamă care deține totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului social al filialei sale, acest lucru trebuie să se prezume relativ ( 40 ). În consecință, în speță trebuie să se prezume că Draka Holding BV controlează această filială – pentru că deține întregul capital social al Prysmian Netherlands BV ( 41 ) –, astfel încât trebuie să răspundă pentru activitatea economică a acesteia.

Numai împrejurarea că entitatea căreia i se impută comportamentul filialei este un holding nu poate constitui o piedică în calea imputării comportamentului ( 42 ). Astfel, această imputare are loc pe baza împrejurării că societatea‑mamă (în speță Draka Holding BV) putea să exercite o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei sale (în speță Prysmian Netherlands BV) la momentul încălcării normelor de concurență. O astfel de influență poate fi însă exercitată de un holding ca și de orice altă societate‑mamă care își controlează filiala.

Atunci când o asemenea filială a unui holding (în speță Prysmian Netherlands BV) desfășoară o activitate economică, holdingul (în speță Draka Holding BV) participă, în orice caz, în mod indirect la această activitate prin intermediul influenței pe care o exercită asupra ei. Situația este aceeași în cazul unui holding intermediar (în speță Draka Holding BV), care este, la rândul său, supus influenței dominante a unei societăți‑mamă (în speță Prysmian Cavi e Sistemi) și, prin urmare, nu este utilizat decât ca vehicul al acesteia pentru a influența societățile deținute de Draka Holding BV, în special Prysmian Netherlands BV. Astfel, problema răspunderii unui holding (în speță Draka Holding BV) în temeiul dreptului concurenței depinde de aspectul dacă filiala sa (în speță, Prysmian Netherlands BV) desfășoară o activitate economică care prezintă o legătură concretă cu obiectul încălcării, pentru care s‑a stabilit răspunderea societății‑mamă a acesteia și a societății‑mamă a holdingului (în speță Prysmian Cavi e Sistemi) ( 43 ).

Prin urmare, la întrebarea 3c) din cauza C‑672/23 trebuie să se răspundă că activitatea unui holding intermediar (în speță Draka Holding BV) care doar administrează și deține capital social poate avea o legătură concretă cu obiectul unei încălcări a dreptului concurenței ce poate fi imputată societății sale mamă (în speță Prysmian Cavi e Sistemi). Acesta este în special cazul în care o filială a holdingului intermediar, asupra căreia acesta exercită la rândul său o influență decisivă (în speță Prysmian Netherlands BV), desfășoară o activitate economică care are o legătură concretă cu obiectul încălcării săvârșite de societatea‑mamă de prim rang (în speță Prysmian Cavi e Sistemi).

Prin intermediul întrebării 1a), care este aproape identică în ambele cauze, instanța de trimitere solicită în esență să se indice care sunt criteriile pe baza cărora se examinează dacă Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) este competent internațional atât în privința acțiunilor formulate împotriva pârâtelor‑ancoră ( 44 ), cât și împotriva a diverse alte pârâte, ținând seama de faptul că între aceste acțiuni există o „legătură strânsă” în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis (punctul 1 de mai jos). Prin intermediul întrebării 1b), se urmărește să se stabilească dacă previzibilitatea unui asemenea cumul de acțiuni constituie un criteriu separat pentru aplicarea acestei dispoziții (punctul 2 de mai jos).

Astfel cum arătam la început, există, pe de o parte, o „legătură strânsă” în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis și, astfel, aceeași situație de drept și de fapt în acțiunile formulate împotriva diferitelor întreprinderi care sunt chemate în judecată pentru participarea lor la o încălcare concertată a articolului 101 TFUE ( 45 ).

Pe de altă parte, există, astfel cum am explicat deja, o asemenea „legătură strânsă” și, prin urmare, aceeași situație de fapt și de drept în acțiunile formulate împotriva diferitelor societăți ale aceleiași întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență săvârșită de această întreprindere ( 46 ).

Combinația dintre aceste două abordări înseamnă că în cazurile precum cel din speță, în care diferite societăți au participat la o încălcare concertată împotriva normelor de concurență ale dreptului Uniunii, există o legătură strânsă între acțiunile formulate împotriva acestor societăți, precum și împotriva tuturor societăților împreună cu care primele formează o întreprindere. Motivul acestei legături este că fiecărei părți a unei întreprinderi trebuie să i se impute încălcarea ca și cum ar fi săvârșit‑o ea însăși ( 47 ), și, prin urmare, și într‑un asemenea caz răspunderea tuturor pârâtelor rezultă din aceleași fapte și temeiuri juridice, astfel încât există aceeași situație de fapt și de drept.

După cum explicam mai sus, în cadrul verificării competenței internaționale este suficient dacă se constată că nu este exclus a priori ca societățile respective să aparțină aceleiași întreprinderi ( 48 ).

În acest scop, este necesar în special ca, în privința răspunderii în sens descendent a unei filiale pentru o încălcare săvârșită de societatea sa mamă (cum este cazul în cauza C‑672/23 din speță), să fie îndeplinită cerința legăturii concrete dintre activitatea economică a filialei (sau, în cazul unei societăți holding, a subfilialei) ( 49 ) și obiectul încălcării săvârșite de societatea‑mamă. Rațiunea acestei legături rezidă în caracterul „funcțional” al conceptului de unitate economică care privește întotdeauna o încălcare concretă ( 50 ).

Nu este necesar ca filiala sau subfiliala participantelor la înțelegere să fi vândut ea însăși direct persoanelor prejudiciate produse care fac obiectul înțelegerii, astfel cum s‑a întâmplat în cauza Sumal ( 51 ). În hotărârea în această cauză nu s‑a impus, în mod întemeiat, o asemenea cerință suplimentară întrucât, în raport cu încălcarea concretă, nu are relevanță pentru chestiunea existenței unei unități economice. Dimpotrivă, este determinant numai dacă există o legătură concretă între activitatea economică a filialei sau a subfilialei și obiectul încălcării, de exemplu, pentru că acordul anticoncurențial al societății‑mamă sau al societății‑mamă de prim rang privea aceleași produse ca cele introduse pe piață de filială sau de subfilială ( 52 ) sau fiindcă aceasta este implicată în producția acestor bunuri.

În plus, celelalte împrejurări diverse menționate de instanța de trimitere în cuprinsul întrebării 1a), în special nominalizarea societăților respective în deciziile Comisiei sau ale unei autorități naționale de concurență, nu sunt în sine relevante pentru criteriul referitor la existența unei legături strânse între acțiuni, ci numai pentru dovada efectivă a existenței unei asemenea legături ( 53 ).

În cadrul verificării competenței, cumpărarea de către reclamanți a produselor sau serviciilor care fac obiectul înțelegerii de la societăți din cadrul întreprinderilor pârâte constituie de asemenea numai un indiciu posibil, iar nu unul absolut necesar ( 54 ) pentru existența unui prejudiciu și pentru faptul că acesta a fost cauzat de înțelegere.

În final, este necesar să se sublinieze faptul că în privința utilizării noțiunii de întreprindere, în cadrul examinării aplicabilității articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis nu este decisiv dacă legea aplicabilă în cauză ( 55 ), care va fi stabilită ulterior, conține sau nu această noțiune. Pentru examinare este decisiv numai dacă există o „legătură strânsă”. Această noțiune trebuie însă interpretată autonom, prin raportare la sistemul și la obiectivele articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis ( 56 ). În scopul acestei interpretări autonome este relevant numai dreptul Uniunii.

Având în vedere considerațiile ce precedă, la întrebarea 1a) din ambele cauze trebuie, așadar, să se răspundă că între acțiunile formulate împotriva unor societăți, în privința cărora există indicii că constituie părți ale unei întreprinderi în sensul dreptului înțelegerilor, care au săvârșit împreună o încălcare a normelor de concurență ale dreptului Uniunii, există o legătură strânsă în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, dacă nu se poate exclude a priori că societățile pârâte fac parte din întreprinderile respective.

Prin intermediul întrebării 1b), care este identică în ambele cauze, se solicită să se stabilească ce rol are pentru copârât în privința aplicării articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis faptul că este previzibil că acțiunea va fi introdusă la instanța de la sediul pârâtului‑ancoră.

Previzibilitatea competențelor judiciare constituie obiectivul normelor de competență ale Regulamentului Bruxelles I bis ( 57 ). Cu alte cuvinte, aceste dispoziții contribuie la posibilitatea pârâtului de a prevedea în fața cărei instanțe va fi chemat în judecată.

Previzibilitatea nu este, prin urmare, un criteriu autonom care se examinează alături de celelalte condiții. Dimpotrivă, ea constituie un principiu general care se concretizează prin criteriile ce trebuie examinate. Aceasta înseamnă că conceptele din Regulamentul Bruxelles I bis nu pot fi interpretate în contradicție cu aceasta. Așa fiind, în cadrul interpretării trebuie să se verifice dacă rezultatul este compatibil cu principiul previzibilității ( 58 ).

Nu este însă necesar în această privință ca copârâtul însuși să fi prevăzut în concret în raport cu articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis că va fi acționat în justiție la instanța de la sediul pârâtului‑ancoră. Dimpotrivă, este suficientă o previzibilitate in abstracto, care există atunci când un pârât bine informat poate să prevadă în mod rezonabil în fața cărei instanțe, alta decât cea a statului membru în care are domiciliul, ar putea fi acționat în justiție ( 59 ).

Aceasta este situația în special atunci când cazurile în care există o „legătură strânsă” sunt identificabile de către un pârât. În ceea ce privește acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului înțelegerilor, această situație se regăsește, ținând seama de situația juridică expusă la punctele 25-33 din prezentele concluzii, atunci când un pârât a participat la o încălcare unică a dreptului concurenței în calitate de parte a unei întreprinderi în sensul articolului 101 TFUE ( 60 ).

În această situație, o parte a unei întreprinderi trebuie de asemenea să fi avut cunoștință de faptul că ar putea fi acționată în justiție la sediul unei părți a unei alte întreprinderi care a participat la această încălcare. Astfel, prin această participare, partea semnificativă a întreprinderii a stabilit de asemenea o legătură strânsă cu ceilalți participanți.

Prin urmare, principiul previzibilității care trebuie avut în vedere la interpretarea articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis nu se opune în cazuri precum cel din speță constatării existenței unei „legături strânse” în sensul acestei dispoziții.

În consecință, la întrebarea 1b) din ambele cauze trebuie să se răspundă că previzibilitatea instanței competente nu constituie o condiție în cadrul stabilirii competenței în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, ci un principiu general ce trebuie avut în vedere la interpretarea oricărei norme de competență speciale din acest regulament.

Prin intermediul întrebărilor 4a) și 4c), care sunt identice în cele două cauze, se solicită să se stabilească dacă și, după caz, în ce măsură articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis reglementează, pe lângă competența internațională, și competența teritorială. La aceste întrebări se poate formula un răspuns comun.

Prin intermediul întrebării 4b), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis se substituie normelor de drept național și stabilește direct și nemijlocit instanța competentă teritorial.

Răspunsul, afirmativ, rezultă din modul de redactare a acestui articol: „în fața instanței de la domiciliul oricăruia dintre aceștia”. Prin această exprimare este desemnată numai instanța competentă potrivit dreptului național pentru persoanele cu domiciliul sau sediul în acest loc. Acest lucru exclude alte instanțe din statul membru respectiv a căror competență se determină potrivit altor criterii (de exemplu, locul producerii prejudiciului, domiciliul reclamantului etc.).

Desigur, articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis nu a făcut încă obiectul unei hotărâri în acest context. Totuși, această formulare, care figurează și în alte articole din Regulamentul Bruxelles I bis, este întotdeauna interpretată în același mod de către Curte. Trimiterea la „instanțele din statul membru”, precum la articolul 4 alineatul (1), la articolul 7 punctul 6 sau la articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles I bis, nu vizează decât competența internațională ( 61 ). Cu toate acestea, atunci când se face referire la „instanțele de la locul unde […]”, precum la articolul 7 punctele 2-5, la articolul 11 alineatul (1) litera (b) și la articolul 18 din Regulamentul Bruxelles I bis, aceasta se referă atât la competența teritorială, cât și la competența materială a instanței în cauză ( 62 ).

Această diferențiere rezistă de asemenea unei comparații a versiunilor lingvistice. Astfel, deși, spre deosebire de versiunile germană, franceză și neerlandeză, versiunea engleză utilizează pluralul „courts”, adăugându‑i „for the place where (...)”, ea precizează competența teritorială în aceleași cazuri ca și celelalte limbi, în timp ce normele care reglementează numai competența internațională nu menționează decât „courts of the Member State”.

În plus, această interpretare este confirmată de raportul domnului P. Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 63 ). Astfel, și acesta prevede o distincție între noțiunile de „instanță dintr‑un stat membru” și de „instanță de la locul unde (...)”, cu consecințele adecvate ( 64 ). În plus, în ceea ce privește articolul 6 punctul 1 din această convenție, care a precedat articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, reiese în mod concret din raport că trebuie indicată instanța „în a cărei rază” se află domiciliul unuia dintre copârâți ( 65 ).

Prin intermediul întrebării 4a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă pot exista concomitent pârâți‑ancoră diferiți. Pentru instanța de trimitere, este important cu precădere aspectul dacă poate fi competentă să judece acțiunea formulată împotriva unui copârât atunci când între acțiunea formulată împotriva copârâtului și acțiunea formulată împotriva pârâtului‑ancoră care are sediul în raza sa de competență nu există nicio legătură strânsă, dar această legătură există între acțiunea împotriva copârâtului și acțiunea împotriva unui alt pârât cu sediul în Țările de Jos.

Instanța adresează întrebarea numai pentru situația în care pârâții‑ancoră respectivi ( 66 ) nu pot avea în mod valabil calitatea de pârâți‑ancoră. Întrucât, potrivit considerațiilor de mai sus și sub rezerva examinării de către instanța de trimitere, acești pârâți‑ancoră au în mod valabil calitatea de pârâți‑ancoră, iar competența teritorială a fost, în plus, stabilită în litigiile principale prin necontestarea ei de către pârâte ( 67 ), această întrebare pare a fi ipotetică.

În orice caz, potrivit modului său de redactare, articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis are în vedere în mod clar un anumit pârât care are domiciliul în raza de competență a instanței sesizate. Un copârât cu domiciliul în raza de competență a unei alte instanțe nu poate constitui, prin urmare, în calitatea sa de pârât‑ancoră, temeiul pentru competența instanței de trimitere.

Apoi, prin intermediul întrebării 4c), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis permite o trimitere în dreptul național între instanțe din statul membru respectiv, în cazul în care instanța sesizată nu este competentă să judece acțiunea formulată împotriva pârâtului‑ancoră.

Obiectul Regulamentul Bruxelles I bis îl constituie numai competența internațională și recunoașterea hotărârilor, iar nu normele de procedură ale dreptului național al statelor membre ( 68 ). Prin urmare, în această privință este necesar să se recurgă la legea aplicabilă instanței naționale, cu condiția ca aplicarea ei să nu aducă atingere efectului util al normelor de competență ale dreptului Uniunii ( 69 ). Așa fiind, o instanță care se consideră necompetentă poate să se prevaleze de o trimitere potrivit dreptului său procesual național, cu condiția să nu se restrângă punerea în aplicare efectivă a Regulamentului Bruxelles I bis.

Prin urmare, la întrebarea 4 trebuie să se răspundă că în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis poate fi pârât‑ancoră numai pârâtul cu domiciliul în raza de competență a instanței sesizate, întrucât acest articol reglementează în mod direct nu doar competența internațională, ci și competența teritorială. Acest lucru nu se opune unei trimiteri potrivit dreptului național la o altă instanță din același stat membru, cu condiția ca astfel să nu se aducă atingere punerii în aplicare efective a regulamentului.

Pe baza considerațiilor ce precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Gerechtshof Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează: 1a) Între acțiunile formulate împotriva unor societăți, în privința cărora există indicii că constituie părți ale unei întreprinderi în sensul dreptului înțelegerilor, care au săvârșit împreună o încălcare a normelor de concurență ale dreptului Uniunii, există o legătură strânsă în sensul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, dacă nu se poate exclude a priori că societățile pârâte fac parte din întreprinderile respective. 1b) Previzibilitatea instanței competente nu constituie o condiție în cadrul stabilirii competenței în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis, ci un principiu general ce trebuie avut în vedere la interpretarea oricărei norme de competență speciale din acest regulament. 2) În cadrul verificării competenței în temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis este într‑adevăr necesar să se aibă în vedere șansele de admitere a acțiunii formulate împotriva pârâtului‑ancoră, însă numai ca indiciu al faptului că reclamantul nu a creat în mod artificial condițiile pentru aplicarea acestei dispoziții, ceea ce ar fi posibil să se întâmple în cazul unei acțiuni vădit nefondate. 3a) Faptul că prejudiciul invocat în fața unei instanțe dintr‑un stat membru în cadrul unei acțiuni în despăgubire întemeiate pe dreptul înțelegerilor s‑a produs în afara SEE nu înseamnă că, în contextul verificării competenței, acțiunea trebuie calificată ca fiind vădit nefondată. 3b) Prezumția relativă potrivit căreia o societate‑mamă care deține, direct sau indirect, totalitatea sau cvasitotalitatea capitalului social al unei filiale exercită o influență decisivă asupra acestei filiale poate fi aplicată în cauzele privind prejudiciile cauzate de înțelegeri. 3c) Activitatea unui holding intermediar care doar administrează și deține capital social poate avea o legătură concretă cu obiectul unei încălcări a dreptului concurenței ce poate fi imputată societății sale mamă. Acesta este în special cazul în care o filială a holdingului intermediar, asupra căreia acesta exercită la rândul său o influență decisivă, desfășoară o activitate economică care are o legătură concretă cu obiectul încălcării săvârșite de societatea‑mamă de prim rang. 4) În temeiul articolului 8 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I bis poate fi pârât‑ancoră numai pârâtul cu domiciliul în raza de competență a instanței sesizate, întrucât acest articol reglementează în mod direct nu doar competența internațională, ci și competența teritorială. Acest lucru nu se opune unei trimiteri potrivit dreptului național la o altă instanță din același stat membru, cu condiția ca astfel să nu se aducă atingere punerii în aplicare efective a regulamentului.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 3 aprilie 2025 ( 1 )