Concluziile avocatei generale doamna L. Medina prezentate la 9 ianuarie 2025.#Beevers Kaas BV împotriva Albert Heijn België NV ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de hof van beroep te Antwerpen.#Trimitere preliminară – Concurență – Înțelegeri – Interzicere – Acorduri verticale – Articolul 101 alineatul (3) TFUE – Regulamentul (UE) nr. 330/2010 – Exceptare pe categorii – Articolul 4 litera (b) punctul (i) – Restricție gravă care elimină beneficiul acestei exceptări – Excepție – Acorduri de distribuție exclusivă – Restrângerea vânzărilor active pe un teritoriu exclusiv – Noțiunea de «acord» – Concordanță între voința furnizorului și cea a cumpărătorilor săi – Probă – Teritoriu exclusiv alocat unui cumpărător – Lipsa vânzărilor active efectuate de alți cumpărători pe acest teritoriu.#Cauza C-581/23.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) privește interpretarea articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei [denumit și „Regulamentul de exceptare pe categorii aplicabil acordurilor verticale” (VBER)] ( 2 ). Aceasta a fost formulată în cadrul unui litigiu între Beevers Kaas BV, pe de o parte, și Albert Heijn België NV, Koninklijke Ahold Delhaise NV, Albert Heijn BV și Ahold België BV (denumite în continuare împreună „societățile Albert Heijn”), pe de altă parte.

Procedura se referă la pretinsa încălcare de către aceasta din urmă a unui acord de distribuție exclusivă încheiat între Beevers Kaas și B.A. Coöperatieve Zuivelonderneming Cono (societatea cooperativă de produse lactate „Cono”) pentru distribuirea renumitei brânze Beemster ( 3 ) în Belgia și în Luxemburg.

Regulamentul nr. 330/2010, pe care instanța de trimitere îl consideră aplicabil litigiului principal, a succedat, cu efect de la 1 iunie 2010, Regulamentului (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei ( 4 ). În conformitate cu articolul 10 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 330/2010, acest regulament a expirat la 31 mai 2022.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 330/2010 a instituit o exceptare de la articolul 101 alineatul (1) TFUE pentru acordurile verticale care conțin restricții verticale (denumită în continuare „exceptarea pe categorii”).

Articolul 4 din Regulamentul nr. 330/2010 privea „restricțiile grave” care, cu anumite excepții, nu puteau beneficia de exceptarea pe categorii prevăzută la articolul 2 din acest regulament. Articolul 4 prevedea: „Exceptarea prevăzută la articolul 2 nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect, separat sau în combinație cu alți factori aflați sub controlul părților, au ca obiect: […] (b) restrângerea teritoriului în care ori a clienților cărora un cumpărător parte la acord le poate vinde bunurile ori serviciile contractuale fără a aduce atingere unei restricții asupra locului în care este stabilit, cu excepția: (i) restrângerii vânzărilor active în teritoriul exclusiv sau către un grup de clienți rezervat furnizorului sau alocat de furnizor altui cumpărător, atunci când o asemenea restricție nu limitează vânzările efectuate de clienții cumpărătorului, […]”

Regulamentul (UE) 2022/720 al Comisiei ( 5 ), care a succedat Regulamentului nr. 330/2010, a intrat în vigoare la 1 iunie 2022 și urmează să expire la 31 mai 2034, în conformitate cu articolele 10 și 11 din acesta.

Orientările Comisiei Europene privind restricțiile verticale ( 6 ) au fost publicate concomitent cu adoptarea Regulamentului nr. 330/2010.

În conformitate cu punctul 25 din Orientările din 2010: „[…] (a) [Regulamentul nr. 330/2010] se aplică acordurilor și practicilor concertate […] Pentru a exista un acord în sensul articolului 101 [TFUE], este suficient ca părțile să‑și fi exprimat intenția lor comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod. Forma în care este exprimată intenția este lipsită de relevanță, atât timp cât aceasta constituie o expresie fidelă a intenției părților. În cazul în care nu există niciun acord explicit care să exprime voința concordantă, Comisia va trebui să dovedească faptul că politica unilaterală a uneia dintre părți primește consimțământul celeilalte părți. Pentru acordurile verticale, există două moduri în care consimțământul cu o anumită politică unilaterală poate fi stabilit. În primul rând, consimțământul poate fi dedus din competențele conferite părților printr‑un acord general întocmit în prealabil. În cazul în care clauzele acordului încheiat în prealabil prevăd sau autorizează o parte să adopte ulterior o politică specifică unilaterală, obligatorie pentru cealaltă parte, acceptarea acelei politici de către cealaltă parte poate fi stabilită pe această bază. […] În al doilea rând, în absența unui acord explicit, Comisia poate susține existența unui acord tacit. În acest scop este necesar să se demonstreze mai întâi că o parte solicită explicit sau implicit cooperarea celeilalte părți în scopul punerii în aplicare a politicii unilaterale și apoi că cealaltă parte a executat solicitarea prin punerea în practică a acelei politici unilaterale. […] [Î]n cazul acordurilor verticale, acordul tacit poate fi dedus din gradul de constrângere exercitat de o parte în scopul impunerii politicii unilaterale celeilalte sau celorlalte părți ale acordului, împreună cu numărul de distribuitori care pun efectiv în practică politica unilaterală a furnizorului. De exemplu un sistem de monitorizare și de penalități, stabilit de furnizor în scopul penalizării distribuitorilor care nu respectă politica unilaterală a acestuia, indică un acord tacit cu această politică dacă acest sistem permite furnizorului punerea în practică a politicii sale. […]”

Punctul 51 din Orientările din 2010 prevede următoarele: „Există patru excepții la restricțiile grave prevăzute la articolul 4 litera (b) din [Regulamentul nr. 330/2010]. Prima excepție de la articolul 4 litera (b) punctul (i) permite unui furnizor să restricționeze vânzările active ale unui cumpărător, parte la acord, pe un teritoriu sau către un grup de clienți pe care furnizorul le‑a alocat exclusiv unui alt cumpărător sau și le‑a rezervat pentru sine. Un teritoriu sau un grup de clienți este alocat exclusiv atunci când furnizorul acceptă să‑și vândă produsul unui singur distribuitor în vederea distribuirii acestuia într‑un anumit teritoriu sau către un anumit grup de clienți și distribuitorul exclusiv este protejat împotriva vânzării active în teritoriul său ori către grupul său de clienți și de către toți ceilalți cumpărători ai furnizorului din interiorul Uniunii [Europene], indiferent de vânzările furnizorului. Furnizorul poate să combine alocarea unui teritoriu exclusiv și a unui grup de clienți exclusiv, de exemplu prin desemnarea unui distribuitor exclusiv pentru un grup de clienți determinat dintr‑un anumit teritoriu. O astfel de protecție a teritoriilor sau a grupurilor de clienți alocate exclusiv trebuie, cu toate acestea, să permită vânzările pasive în aceste teritorii sau către aceste grupuri de clienți. Pentru aplicarea articolului 4 litera (b) din [Regulamentul nr. 330/2010], Comisia interpretează vânzările «active» […] după cum urmează: – vânzări «active» înseamnă abordarea activă a clienților individuali prin intermediul marketingului direct prin corespondență, inclusiv trimiterea de e-mail‑uri nesolicitate sau vizite propriu‑zise; sau abordarea activă a unui anumit grup de clienți sau a anumitor clienți dintr‑un teritoriu determinat, prin publicitate în mass-media, pe internet sau prin alte acțiuni de promovare adresate în mod special acestui grup de clienți sau clienților din acest teritoriu. Publicitate sau promovarea, care este atractivă numai pentru cumpărător dacă ajunge, de asemenea, la un grup specific de clienți sau la clienții dintr‑un anumit teritoriu, se consideră vânzare activă pentru acel grup de clienți sau pentru acei clienți din teritoriul în cauză; […]”

Articolul VI.104 din Wetboek van economisch recht (Codul de drept economic, denumit în continuare „WER”) din 28 februarie 2013 prevede: „Este interzisă efectuarea oricărui act contrar practicilor comerciale loiale prin care o întreprindere aduce atingere sau poate aduce atingere intereselor profesionale ale uneia sau mai multor întreprinderi.”

Beevers Kaas, apelanta din litigiul principal, este distribuitorul exclusiv în Belgia al brânzei Beemster, pe care o achiziționează de la producătorul Cono, o societate cu sediul în Țările de Jos.

Din 1 ianuarie 1993, între Cono și Beevers Kaas există un acord de distribuție exclusivă pentru distribuția brânzei Beemster în Belgia și în Luxemburg (denumit în continuare „acordul de distribuție exclusivă”).

Societățile Albert Heijn sunt active în sectorul supermarketurilor din Belgia și Țările de Jos. Ele cumpără ( 7 ) brânza Beemster produsă de Cono pentru piețele din afara Belgiei și Luxemburgului.

Beevers Kaas acuză societățile Albert Heijn de încălcarea practicilor comerciale loiale prin faptul că desfășoară în Belgia activități care au drept rezultat, direct sau indirect, încălcarea drepturilor de exclusivitate ale Beevers Kaas în temeiul acordului de distribuție exclusivă, în pofida faptului că știu că Cono este obligată să respecte acordul respectiv.

Potrivit societăților Albert Heijn, Beevers Kaas și Cono urmăresc să le impună o interdicție a vânzărilor active, ceea ce este interzis. Ele consideră că acordul de distribuție exclusivă nu impune Cono să protejeze Beevers Kaas față de vânzările active efectuate de alți cumpărători și că acesta nu îndeplinește condițiile stricte impuse de dreptul concurenței pentru a justifica o interdicție de revânzare.

Prin hotărârea din 9 iulie 2021, președintele ondernemingsrechtbank Antwerpen (Tribunalul Comercial din Antwerpen, Belgia) a respins ca nefondată acțiunea formulată de Beevers Kaas pentru motivul că „nu rezultă din nicio dispoziție contractuală sau legislativă că întreprinderilor li se interzice să se aprovizioneze direct, în Țările de Jos, de la Cono și să distribuie produsele respective în Belgia”. În special, președintele acestei instanțe a subliniat faptul că acordul de distribuție exclusivă prevedea numai că Cono nu putea să vândă ea însăși distribuitorilor belgieni. Interpretarea dată de Beevers Kaas ar însemna că toate întreprinderile, indiferent de locul în care sunt stabilite, trebuie să respecte acest acord și să se abțină de la vânzarea brânzei Cono în Belgia. În mod similar, Beevers Kaas nu beneficiază de nicio protecție contractuală pe teritoriul său exclusiv în Belgia împotriva vânzărilor active efectuate de alți cumpărători care se aprovizionează de la Cono.

Beevers Kaas a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen), care este instanța de trimitere.

În fața acestei instanțe, părțile sunt în dezacord cu privire la aspectul dacă acordul de distribuție exclusivă respectă condițiile prevăzute la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 și în special condiția denumită „condiția impunerii paralele”. Potrivit acestei condiții, furnizorul este obligat să își protejeze distribuitorul exclusiv față de vânzările active pe teritoriul exclusiv efectuate de către toți ceilalți distribuitori/cumpărători ai săi în cadrul Spațiului Economic European (SEE).

Prin hotărârea interlocutorie din 27 aprilie 2022, instanța de trimitere a soluționat punctul litigios legat de conținutul și domeniul de aplicare al acordului de distribuție exclusivă în favoarea Beevers Kaas. Aceasta a considerat că Beevers Kaas a demonstrat că societățile Albert Heijn au consimțit, cel puțin în mod tacit, la interdicția vânzărilor active. Cu toate acestea, în opinia instanței de trimitere, Beevers Kaas trebuie să demonstreze de asemenea că toți distribuitorii/cumpărătorii, alții decât societățile Albert Heijn, au acceptat această interdicție.

Instanța de trimitere este de acord cu o observație formulată de autoritatea națională belgiană în domeniul concurenței (denumită în continuare „ANC”), căreia această instanță i‑a solicitat să intervină în calitate de amicus curiae, potrivit căreia condiția impunerii paralele trebuie să fie îndeplinită pentru ca o interdicție a vânzărilor active să fie legitimă. Această condiție trebuie interpretată în lumina noțiunii de „acord”, în sensul articolului 101 TFUE și al articolului IV.1 din WER.

În această privință, instanța de trimitere constată că Regulamentul nr. 330/2010 și Orientările din 2010 nu precizează modul în care furnizorul trebuie să își protejeze distribuitorii exclusivi față de vânzările active pe teritoriul exclusiv efectuate de toți ceilalți cumpărători ai furnizorului. În special, din acestea nu reiese modul în care furnizorul trebuie să comunice interzicerea vânzărilor active celorlalți cumpărători ai săi și nici modul în care acești cumpărători trebuie să accepte interdicția.

În speță, nu există nicio dovadă a acceptării exprese a interdicției legate de vânzările active efectuate de către toți ceilalți cumpărători ai Cono. ANC consideră că instanța de trimitere ar putea deduce acceptarea tacită a acestei interdicții din simplul fapt că, până în prezent, niciunul dintre acești cumpărători nu vinde produse achiziționate de la Cono în Belgia. Beevers Kaas este de acord cu acest punct de vedere și, prin urmare, consideră că a dovedit în mod suficient că toți cumpărătorii Cono au acceptat interdicția privind vânzările active.

În schimb, societățile Albert Heijn consideră că, pentru a exista un acord tacit, Beevers Kaas trebuie să demonstreze că strategia Cono, și anume cea potrivit căreia niciun produs Beemster achiziționat în Țările de Jos nu poate fi vândut activ în Belgia, a fost comunicată tuturor cumpărătorilor săi.

În aceste condiții, Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Condiția impunerii paralele, prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i) din [Regulamentul nr. 330/2010], poate fi considerată îndeplinită, iar furnizorul care îndeplinește celelalte condiții ale [regulamentului menționat anterior] poate interzice, astfel, în mod legal vânzarea activă a unuia dintre cumpărătorii săi către un teritoriu pentru care un alt cumpărător a primit exclusivitate, pe baza simplului fapt că ceilalți cumpărători nu vând în mod activ în teritoriu? […] existența unui acord privind interzicerea vânzării active între ceilalți cumpărători și furnizor este dovedită în mod suficient numai pe baza constatării că ceilalți cumpărători nu vând în mod activ în teritoriul exclusiv rezervat? (2) Condiția impunerii paralele, prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i) din [Regulamentul nr. 330/2010], poate fi considerată îndeplinită, iar furnizorul care îndeplinește celelalte condiții ale [regulamentului menționat anterior] poate interzice, astfel, în mod legal vânzarea activă a unuia dintre cumpărătorii săi către un teritoriu pentru care un cumpărător a primit exclusivitate, atunci când furnizorul obține acceptarea celorlalți cumpărători ai săi numai dacă și când aceștia se pregătesc să vândă în mod activ în teritoriul astfel exclusiv rezervat? Sau se impune, dimpotrivă, ca o astfel de acceptare să fie obținută de la fiecare cumpărător al furnizorului, indiferent dacă acest cumpărător se pregătește să vândă în mod activ în teritoriul astfel exclusiv rezervat?”

Au prezentat observații scrise Beevers Kaas, societățile Albert Heijn, Cono, guvernul belgian și Comisia. La 16 octombrie 2024, a avut loc o ședință în cadrul căreia au fost reprezentate aceste părți.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un furnizor a acordat exclusivitate într‑un anumit teritoriu unui anumit distribuitor, simpla constatare a faptului că ceilalți cumpărători ai săi (și anume cumpărătorii care nu beneficiază de acest regim de exclusivitate specific) nu efectuează vânzări active pe teritoriul respectiv este suficientă pentru a stabili existența unui acord între acest furnizor și acești alți cumpărători cu privire la interdicția privind vânzările active pe teritoriul în cauză.

În cadrul primei întrebări, instanța de trimitere invocă condiția impunerii paralele. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se examineze dacă elementele care figurează la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 permit Curții să concluzioneze – pentru prima dată în jurisprudența sa – că acest articol conține o condiție privind impunerea paralelă, în pofida faptului că acest articol nu menționează în mod explicit o astfel de condiție.

Trebuie amintit că, pentru a stabili domeniul de aplicare al unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama atât de termenii săi, cât și de contextul și de scopurile sale ( 8 ).

Este necesar să se pornească de la contextul articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010.

Articolul 2 din regulamentul menționat prevede, în anumite condiții, o exceptare pe categorii a acordurilor verticale de la interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE, creând astfel o zonă de siguranță pentru aceste acorduri.

În același timp, acesta exclude de la beneficiul exceptării pe categorii anumite tipuri de acorduri verticale care, indiferent de cota de piață a întreprinderilor în cauză, conțin anumite tipuri de restrângeri grave ale concurenței. Este vorba despre acorduri care conțin restricții grave, astfel cum sunt prevăzute la articolul 4 din regulamentul menționat.

Prin urmare, potrivit articolului 4 litera (b) din Regulamentul nr. 330/2010, exceptarea pe categorii prevăzută nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect, au ca obiect restrângerea teritoriului în care ori a clienților cărora un cumpărător parte la acord le poate vinde bunurile ori serviciile contractuale fără a aduce atingere unei restricții asupra locului în care este stabilit.

Articolul 4 litera (b) din Regulamentul nr. 330/2010 prevede totuși patru excepții. Restricțiile vizate de aceste excepții nu sunt considerate de regulamentul menționat ca fiind restricții grave și, prin urmare, nu conduc la retragerea beneficiului exceptării pe categorii pentru acordul în cauză. Cu alte cuvinte, această dispoziție permite ca patru tipuri de restricții să facă în continuare obiectul exceptării pe categorii.

În această privință, trebuie amintit că articolul menționat prevede patru excepții (de la o exceptare), iar excepțiile de la regulă trebuie interpretate în mod restrictiv ( 9 ).

Ajungem astfel la scopul articolului 4 litera (b) litera (i) din Regulamentul nr. 330/2010. Scopul său, care reiese din modul său de redactare, era de a excepta restricțiile asupra vânzărilor active în teritoriul exclusiv al unui distribuitor/cumpărător (în continuare, „interdicția vânzărilor active”) ( 10 ) în cazul în care aceste restricții sunt cuprinse într‑un acord obligatoriu între furnizor și ceilalți cumpărători ai săi ( 11 ).

Prin urmare, în speță excepția prevăzută de această dispoziție ar permite furnizorului (Cono) – sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de această dispoziție – să acorde exclusivitate în teritoriu unuia dintre distribuitorii/cumpărătorii săi (Beevers Kaas) și, în același timp, să restricționeze vânzările active ale celorlalți cumpărători pe teritoriul respectiv.

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010, astfel cum am arătat deja mai sus ( 12 ) și astfel cum s‑a explicat de asemenea în mod corespunzător în raportul experților privind revizuirea Regulamentului de exceptare pe categorii aplicabil acordurilor verticale ( 13 ), condiția impunerii paralele, și anume „condiția de a permite ca o restricție asupra vânzărilor active să beneficieze de exceptarea pe categorii”, care ar încadra relația dintre furnizor (Cono) și toți distribuitorii/cumpărătorii săi în speță, „nu este reflectată în mod explicit în [formularea] articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul [nr.] 330/2010, ci [aceasta] este corelată, la punctul 51 din Orientările [din 2010], cu noțiunea de «alocare exclusivă»”. Rezultă că trebuie să se verifice dacă această condiție este cuprinsă la articolul 4 litera (b) punctul (i) și constituie astfel o condiție care trebuie îndeplinită pentru ca acest articol să devină aplicabil într‑o situație precum cea din litigiul principal.

Dacă se stabilește că aceasta este situația, atunci condiția impunerii paralele ar însemna că acordarea exclusivității teritoriale unui anumit distribuitor/cumpărător (Beevers Kaas) și aplicarea interdicției vânzărilor active tuturor celorlalți cumpărători sunt însoțite de obligația furnizorului (Cono) de a proteja drepturile exclusive de distribuție ale unui astfel de cumpărător față de toți ceilalți cumpărători.

Noțiunea de „distribuție exclusivă” desemnează o situație în care un teritoriu (sau un grup de clienți) este „alocat exclusiv”, și anume o situație în care furnizorul acceptă să își vândă produsul doar unui singur cumpărător în scopul distribuției într‑un anumit teritoriu (sau unui anumit grup de clienți) ( 14 ).

În primul rând, în opinia noastră, rezultă în mod implicit ( 15 ) din modul de redactare a articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 și în special din sintagma „teritoriu exclusiv” că un furnizor este autorizat să aloce un teritoriu exclusiv unuia dintre cumpărătorii săi. Desemnarea unui teritoriu exclusiv înseamnă în mod necesar că numai unui anumit cumpărător i se acordă dreptul de a distribui produsul în teritoriul respectiv. Pentru ca exclusivitatea să aibă sens, beneficiul dreptului acordat acestui cumpărător trebuie să fie protejat împotriva unui eventual prejudiciu. Prin urmare, în cazul în care un furnizor decide să facă uz de excepția de la restricțiile grave, furnizorul respectiv are obligația corespunzătoare de a asigura eficacitatea respectivei alocări exclusive a unui teritoriu, inclusiv prin protejarea cumpărătorului respectiv împotriva vânzărilor active pe teritoriul respectiv efectuate de toți ceilalți cumpărători ai furnizorului.

Astfel, după cum a arătat în esență instanța de trimitere, posibilitatea unui furnizor de a aloca, în mod exclusiv, un anumit teritoriu unuia dintre distribuitorii/cumpărătorii săi ar fi lipsită de orice efect util dacă distribuitorul/cumpărătorul exclusiv nu ar fi protejat împotriva vânzărilor active din teritoriul respectiv efectuate de către ceilalți cumpărători ai furnizorului ( 16 ). În această privință, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cazul în care o dispoziție de drept al Uniunii poate primi mai multe interpretări, trebuie să se acorde prioritate celei care este de natură să îi păstreze efectul util ( 17 ).

În al doilea rând, din formularea articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 rezultă în mod explicit că un furnizor poate să restricționeze vânzările active ale altor cumpărători pe teritoriul exclusiv. Această posibilitate ar fi lipsită de conținut și nu ar fi altceva decât o cochilie goală dacă nu ar fi însoțită de o obligație a furnizorului de a garanta că restricția privind vânzările active este respectată efectiv de acești alți cumpărători. În același timp, trebuie să se observe că o astfel de obligație ia naștere numai în cazul în care un furnizor a avut intenția de a se prevala și s‑a prevalat efectiv de excepția prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i).

Rezultă că, prin faptul că permite restricții asupra vânzărilor active pe un „teritoriu exclusiv”, Regulamentul nr. 330/2010 include condiția impunerii paralele în regimul prevăzut la articolul 4 litera (b) punctul (i) din acest regulament.

Considerentul (5) al Regulamentului nr. 330/2010 precizează că „beneficiul exceptării pe categorii stabilit prin prezentul regulament trebuie limitat la acordurile verticale pentru care se poate estima cu suficientă certitudine că îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) [TFUE]”.

Considerentele (6) și (7) ale acestui regulament explică faptul că anumite tipuri de acorduri verticale pot îmbunătăți eficiența economică și pot duce la o reducere a costurilor de tranzacție și la o optimizare a nivelului vânzărilor și investițiilor. Din aceste considerente rezultă că astfel de efecte de îmbunătățire a eficienței pot compensa eventualele efecte anticoncurențiale, cu condiția respectării condițiilor prevăzute de acest regulament.

În sfârșit, considerentul (10) al Regulamentului nr. 330/2010 enunță în special că „[p]rezentul regulament nu trebuie să excepteze acorduri verticale ce conțin restricții care sunt susceptibile să restrângă concurența și să aducă prejudicii consumatorilor sau care nu sunt indispensabile pentru atingerea efectelor de creștere a eficienței”.

Rezultă că se poate considera în principiu că acorduri precum cel din speță îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE. Cu toate acestea, pentru ca excepția prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 să producă aceste efecte de îmbunătățire a eficienței, condițiile acestei excepții trebuie să fie îndeplinite și puse în aplicare în mod eficient de către părțile în cauză. Cu alte cuvinte, un acord specific sau o practică concertată va fi exceptată de la interdicția generală numai în cazul în care condițiile prevăzute de acest regulament sunt efectiv îndeplinite și sunt de natură să producă astfel de efecte de îmbunătățire a eficienței. În ceea ce privește excepția prevăzută la articolul 4 litera (b) punctul (i), acest obiectiv ar putea fi atins numai în cazul în care exclusivitatea și interdicția vânzărilor active sunt combinate cu o protecție efectivă a exclusivității acordate de furnizor.

Ținând seama de finalitatea exceptării pe categorii prevăzute de Regulamentul nr. 330/2010, astfel cum reiese din considerentele sale, motivul pentru care condiția impunerii paralele reprezintă o astfel de condiție este acela că articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 este aplicabil numai acordurilor de distribuție exclusivă care încurajează în mod real distribuitorul exclusiv să investească în activitățile sale de vânzare pe teritoriul exclusiv ( 18 ).

Într‑o astfel de situație, pentru a garanta acest stimulent, este necesar ca furnizorul să limiteze în mod efectiv vânzările active pe teritoriul exclusiv ale tuturor celorlalți cumpărători din SEE ( 19 ).

Interpretarea de mai sus a textului Regulamentului nr. 330/2010 a fost inclusă în Orientările Comisiei din 2010, care au însoțit acest regulament. În această privință, amintim că, deși, fiind acte fără caracter obligatoriu, orientările nu sunt obligatorii pentru Curte, nu este mai puțin adevărat că Comisia este autorul acestui regulament și că, în consecință, orientările care îl însoțesc constituie, în principiu, un instrument relevant pentru a înțelege în mod corect intenția legiuitorului, în speță Comisia, cu privire la sensul dispozițiilor regulamentului. Astfel, Curtea s‑a întemeiat în trecut pe aceleași orientări în susținerea interpretării date articolului 101 alineatul (1) TFUE ( 20 ). Această interpretare a articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010, în lumina orientărilor care îl însoțesc, este conformă cu obiectivele acestui regulament, care, împreună cu orientările, urmărește să asigure securitatea juridică și aplicarea uniformă în Uniune a dreptului concurenței, în special a articolului 101 TFUE.

Astfel, punctul 51 din Orientările din 2010 precizează că „un teritoriu sau un grup de clienți este alocat exclusiv atunci când furnizorul acceptă să‑și vândă produsul unui singur distribuitor în vederea distribuirii acestuia într‑un anumit teritoriu sau către un anumit grup de clienți și distribuitorul exclusiv este protejat împotriva vânzării active în teritoriul său ori către grupul său de clienți și de către toți ceilalți cumpărători ai furnizorului din interiorul Uniunii [Europene], indiferent de vânzările furnizorului” (sublinierea noastră). Rezultă că explicația furnizată de Comisie în orientările sale combină exclusivitatea și restricția privind vânzările active cu necesitatea de a asigura protecția drepturilor care decurg din acordurile respective.

Potrivit considerentelor care precedă, condiția impunerii paralele face parte integrantă din regimul prevăzut la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 și, în acest context, Orientările din 2010 urmăresc să clarifice modul în care condițiile prevăzute de această dispoziție ar trebui aplicate în practică.

Considerăm că interpretarea de mai sus este confirmată de noul regulament, și anume Regulamentul 2022/720, care a înlocuit Regulamentul nr. 330/2010 și, astfel cum se explică în considerentul (2) al Regulamentului 2022/720, se bazează pe experiența generală pozitivă dobândită din aplicarea Regulamentului nr. 330/2010.

Astfel cum a explicat Comisia în ședință, Regulamentul 2022/720, întrucât a fost adoptat cu scopul de a clarifica anumite elemente, prevede în prezent în mod explicit o definiție a unui „sistem de distribuție exclusivă”. Prin urmare, pentru a explica mai bine normele și pentru a oferi securitate juridică operatorilor care se bazează pe Regulamentul de exceptare pe categorii aplicabil acordurilor verticale, noul regulament include – în definiția unui sistem de distribuție exclusivă – condiția impunerii paralele. Cu alte cuvinte, regulamentul menționat cuprinde în prezent o definiție explicită a condițiilor referitoare la acest sistem de distribuție, care, în opinia noastră, era prevăzută în mod implicit în regulamentul anterior. Noul regulament urmărește în mod clar să coreleze condiția impunerii paralele cu exclusivitatea ( 21 ).

În această privință, Orientările din 2022 privind restricțiile verticale ( 22 ) explică faptul că, „[p]entru a menține motivația acestora de a realiza investiții, furnizorul trebuie să își protejeze distribuitorii exclusivi împotriva vânzărilor active, inclusiv împotriva publicității online direcționate, pe teritoriul lor exclusiv sau către grupul lor de clienți exclusiv ale tuturor celorlalți cumpărători ai furnizorului”.

Din analiza de mai sus rezultă că, pentru ca această condiție a impunerii paralele să fie îndeplinită în speță, trebuie să se dovedească mai întâi că a existat sau există un acord între furnizor (Cono) și toți cumpărătorii săi. Astfel, din logica regimului de exceptare prevăzut la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 reiese că excepția de la „restricțiile care elimină beneficiul exceptării pe categorii – restricții grave” devine aplicabilă numai în cazul în care părțile (furnizorul și cumpărătorii săi) convin să respecte condițiile prevăzute la acest articol.

Considerăm că, în spiritul articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010, modalitatea cea mai evidentă de a dovedi respectarea condiției impunerii paralele ar fi introducerea unei clauze explicite în acordurile scrise obligatorii dintre furnizor și toți ceilalți cumpărători ai săi care să restricționeze vânzările active ( 23 ). O astfel de soluție ar fi cea preferabilă din perspectiva principiului securității juridice. În această privință, observăm că, în litigiul principal, s‑a statuat deja, printr‑o hotărâre rămasă definitivă, că exclusivitatea acordată Beevers Kaas implică în mod necesar o obligație a Cono de a proteja Beevers Kaas față de vânzările active ale tuturor celorlalți cumpărători în Belgia și în Luxemburg ( 24 ).

Dat fiind că în litigiul principal nu par să existe nici astfel de clauze explicite ( 25 ), nici acorduri scrise, principalele chestiuni care trebuie abordate în prezenta cauză sunt (i) calificarea juridică a raportului dintre furnizor (Cono) și ceilalți cumpărători ai săi și (ii) identificarea consecințelor care trebuie deduse din acest raport.

Având în vedere lipsa oricărei precizări în Regulamentul nr. 330/2010 cu privire la modul în care trebuie îndeplinită condiția impunerii paralele, în special pentru a dovedi că părțile au fost de acord cu cerințele care stau la baza acestei condiții, trebuie să se facă trimitere la noțiunea de acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

Rezultă, astfel cum sugerează instanța de trimitere în decizia de trimitere, că trebuie să se examineze dacă a existat, în paralel cu acordul de distribuție exclusivă dintre Cono și Beevers Kaas, un acord, în sensul jurisprudenței Curții, între furnizorul Cono și ceilalți cumpărători ai săi cu privire la o interdicție a vânzărilor active pe teritoriul exclusiv alocat Beevers Kaas.

Jurisprudența Curții precizează în special că, „pentru a constitui un acord în sensul articolului [101 alineatul (1) TFUE], este suficient ca un act sau un comportament aparent unilateral să constituie expresia voinței concordante a cel puțin două părți, forma potrivit căreia se manifestă această concordanță nefiind determinantă în sine” ( 26 ).

În plus, această jurisprudență subliniază că „voința părților poate rezulta atât din clauzele contractului de concesiune în cauză, cât și din comportamentul părților și în special din eventuala existență a unei acceptări tacite din partea concesionarilor la cererea producătorului” ( 27 ). Acest raționament este de asemenea aplicabil unui raport între un furnizor și distribuitorii/cumpărătorii săi, precum cel în discuție în litigiul principal.

Potrivit jurisprudenței Bayer ( 28 ), un astfel de acord nu se poate întemeia pe ceea ce este doar expresia unei politici unilaterale a uneia dintre părțile contractante, care poate fi pusă în aplicare fără concursul altor părți. Pentru ca un acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE să poată fi considerat încheiat prin acceptare tacită, „este necesar ca manifestarea voinței uneia dintre părțile contractante de a realiza un obiectiv [anticoncurențial] să constituie o invitație adresată celeilalte părți, explicită sau implicită, de a realiza împreună obiectivul respectiv” ( 29 ).

Pentru a recunoaște existența unui acord în sensul articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 și al excepției prevăzute de acesta, trebuie să se aibă în vedere această jurisprudență, ceea ce implică faptul că este necesar să se stabilească (i) o invitație din partea furnizorului în sensul prevalării de această excepție și (ii) cel puțin o acceptare tacită a acestei invitații de către cumpărătorii săi.

Jurisprudența relevantă este reflectată și în Orientările Comisiei din 2010 ( 30 ). Din aceste orientări rezultă că, în cazul în care intenția nu este dovedită printr‑un acord expres, trebuie să se dovedească că strategia unilaterală a uneia dintre părți este acceptată de cealaltă parte. Există acceptare tacită atunci când există o invitație explicită sau implicită pe care una dintre părți o adresează celeilalte părți să coopereze la punerea în aplicare a respectivei strategii unilaterale, iar aceasta din urmă acceptă ulterior prin punerea în aplicare a strategiei respective.

Hotărârea recentă pronunțată în cauza Super Bock ( 31 ) clarifică și codifică această jurisprudență. Din această hotărâre se poate deduce că, în vederea aplicării condiției impunerii paralele (și anume pentru a stabili existența unui acord între furnizor și ceilalți cumpărători ai săi), este necesar să se examineze dacă a existat o voință concordantă a părților, care poate rezulta atât din clauzele acordului de distribuție, cât și din comportamentul părților și în special din eventuala existență a unui consimțământ expres sau tacit din partea distribuitorilor ( 32 ).

În această hotărâre ( 33 ) – pronunțată într‑o cauză care viza un furnizor care impusese anumite restricții distribuitorilor săi, în special prețuri minime de revânzare – se preciza că, „pentru a exista un «acord» în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod”.

În continuare, Curtea amintește în această hotărâre ( 34 ) că, „[p]rin urmare, un acord nu se poate întemeia pe expresia unei politici pur unilaterale a unei părți la un contract de distribuție”.

Cu toate acestea, Curtea arată în aceeași hotărâre ( 35 ) că „un act sau un comportament aparent unilateral constituie un acord, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, din moment ce este expresia voinței concordante a cel puțin două părți, forma potrivit căreia se manifestă această concordanță nefiind determinantă în sine”.

Prin urmare, această voință concordantă a părților poate rezulta „din clauzele contractului de distribuție în cauză […] și în special din existența eventuală a unui consimțământ explicit sau tacit din partea distribuitorilor la o invitație de respectare a [condiției în discuție]” ( 36 ).

Rezultă că, pentru a dovedi îndeplinirea în speță a condiției impunerii paralele în ceea ce privește ceilalți distribuitori/cumpărători ai Cono, există mai multe alternative pentru a demonstra că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010.

În primul rând, interzicerea vânzărilor active poate fi prevăzută în mod expres în contractul de distribuție încheiat cu fiecare distribuitor/cumpărător, ceea ce nu pare să fie cazul în litigiul principal.

În al doilea rând, consimțământul explicit al altor cumpărători decât Beevers Kaas ar putea, în anumite împrejurări, să fie dedus din competențele conferite părților în cadrul acordului încheiat de acestea ( 37 ). Aceasta ar fi situația în cazul în care acordurile încheiate între Cono și ceilalți cumpărători ai săi ar conferi Cono competența de a impune interdicții în privința vânzărilor active în ceea ce privește teritoriile pe care le‑a alocat sau le‑ar aloca exclusiv unui anumit cumpărător sau anumitor cumpărători.

În al treilea rând, este posibil să se invoce jurisprudența Curții, astfel cum este reflectată la punctul 25 din Orientările din 2010, pentru a afirma că, în lipsa consimțământului explicit, trebuie să se demonstreze existența consimțământului tacit. În acest scop, este necesar să se stabilească, în primul rând, că una dintre părți solicită, în mod expres sau implicit, cooperarea celeilalte părți la punerea în aplicare a strategiei sale unilaterale și, în al doilea rând, că cealaltă parte respectă această condiție prin punerea în aplicare a respectivei strategii unilaterale.

În plus, punctul 57 din Hotărârea Super Bock invocă un alt element relevant, în măsura în care „existența unui «acord», în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE […] poate fi dovedită nu numai prin intermediul unor probe directe, ci și pe baza unor coincidențe și indicii concordante, din moment ce se poate deduce din acestea că un furnizor a invitat distribuitorii săi să [urmeze o anumită condiție] și că aceștia din urmă au respectat, în practică [respectiva condiție] indicat[ă] de furnizor” (sublinierea noastră).

Rezultă că în speță – în aparenta lipsă a unor condiții contractuale directe sau explicite ori a unor dovezi directe cu privire la acordul dintre Cono și cumpărătorii săi – este necesar să se examineze ce ar putea constitui „coincidențe și indicii concordante” care să permită să se deducă, în cazul unei interdicții a vânzărilor active pe un teritoriu exclusiv, că furnizorul (Cono) i‑a invitat pe ceilalți distribuitori/cumpărători să se conformeze unei astfel de interdicții și că aceștia din urmă au respectat în practică interdicția respectivă.

Prin urmare, instanța de trimitere va trebui să examineze în fapt două elemente, care sunt conexate și cumulative, în măsura în care, dacă aceste elemente sunt prezente, ele demonstrează împreună existența unei voințe concordante și, prin urmare, a unui acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

Primul element îl constituie „invitația”, și anume dacă furnizorul (Cono) a invitat în mod expres sau implicit ceilalți cumpărători să se abțină de la realizarea de vânzări active pe teritoriul exclusiv. O astfel de invitație poate lua diferite forme. De exemplu, aceasta ar fi putut fi realizată prin intermediul unei comunicări specifice către ceilalți cumpărători (prin e‑mailuri, scrisori, clauze contractuale, notificări oficiale, măsuri de retorsiune sau alte acțiuni similare), prin care Cono să îi invite să respecte teritoriul exclusiv și interdicția vânzărilor active, sub sancțiunea unor măsuri de retorsiune. O invitație poate fi făcută și în alt mod, și anume prin includerea unor mențiuni sau condiții specifice în condițiile generale ale furnizorului, care ar putea de exemplu să fie anexate la factura trimisă distribuitorilor/cumpărătorilor săi sau să fie disponibile în alt mod.

Considerăm că în speță este posibil să se facă o paralelă cu punctul 52 din Hotărârea Super Bock, ceea ce înseamnă, fără îndoială, că furnizorul trebuie să își informeze în mod proactiv și clar distribuitorii/cumpărătorii cu privire la utilizarea sistemului de distribuție exclusivă și la o interdicție a vânzărilor active și să monitorizeze respectarea sistemului respectiv ( 38 ). De exemplu, furnizorul ar trebui să informeze toți cumpărătorii săi la momentul la care este acordată exclusivitatea, precum și la fiecare desemnare a noilor distribuitori/cumpărători, precum și să le clarifice faptul că fiecare dintre aceștia trebuie să respecte sistemul respectiv.

Rezultă că, pentru a stabili existența unei „invitații”, evaluarea ar trebui să demonstreze intenția clară a Cono de a proteja Beevers Kaas pe teritoriul exclusiv și să indice comportamentul specific pe care Cono l‑a așteptat de la ceilalți cumpărători ai săi.

Al doilea element îl constituie „acceptarea” sau consimțământul celorlalți cumpărători la interdicția privind vânzările active menționată mai sus. De asemenea, aceasta poate rezulta din diverse elemente, cum ar fi recunoașterea explicită a interdicției respective (prin intermediul unui schimb de scrisori, al notelor interne în cadrul negocierilor contractuale) sau o formă implicită de recunoaștere. O recunoaștere implicită poate fi exprimată, de exemplu, prin încetarea vânzărilor active ale celorlalți cumpărători pe teritoriul exclusiv ori prin lipsa acestora sau prin renunțarea de către cumpărători la dorința de a efectua astfel de vânzări după notificarea primită de la furnizor. Aceasta poate fi demonstrată și prin faptul că acești cumpărători nu contestă interdicția privind vânzările active pe acest teritoriu sau acceptarea condițiilor generale, care fac referire la această interdicție.

Pentru a stabili o recunoaștere implicită, „coincidențele și indiciile concordante” menționate mai sus ar trebui să demonstreze în mod clar voința celorlalți distribuitori/cumpărători de a accepta invitația furnizorului de a respecta sistemul de distribuție exclusivă și de a se conforma acestuia. Acesta ar fi cazul atunci când distribuitorii/cumpărătorii au fost informați, dar au ales să nu se opună acestui sistem și au consimțit la acesta.

Din decizia de trimitere nu reiese că vreun alt cumpărător (cu excepția societăților Albert Heijn) a încălcat sau a contestat interdicția privind vânzările active. Instanța de trimitere se întreabă dacă acest fapt în sine este suficient pentru a demonstra existența unui consimțământ din partea celorlalți cumpărători la eventuala invitație a Cono.

În această privință, astfel cum a arătat Comisia, împrejurarea – care reiese din dosarul de care dispune Curtea – că niciunul dintre ceilalți cumpărători ai Cono nu a efectuat vânzări active de brânză Beemster în Belgia constituie un element relevant, pe care instanța de trimitere ar putea dori să îl ia în considerare în aprecierea sa, ca și coincidență ori indiciu.

Cu toate acestea, o astfel de împrejurare nu este în sine suficientă sau necesară în acest scop ( 39 ). Pentru a stabili existența unui acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu este suficient să se constate inactivitatea celorlalți cumpărători. Dimpotrivă, trebuie să se demonstreze voința lor de a consimți. În această privință, problema dacă un distribuitor/cumpărător este efectiv în măsură să intre pe piața teritoriului exclusiv ar putea face parte din evaluare.

De exemplu, s‑ar putea evalua dacă ceilalți cumpărători ai furnizorului s‑au plâns sau au contestat interdicția privind vânzările active pe teritoriul exclusiv ( 40 ) și dacă, în consecință, aceștia și‑au modificat comportamentul. Cu toate acestea, chiar dacă unul sau mai mulți cumpărători s‑ar fi plâns de această interdicție sau ar fi contestat‑o, acest element nu ar fi în sine un indiciu al absenței consimțământului tacit, în cazul în care aceștia ar continua totuși să respecte interdicția privind vânzările active ( 41 ).

Cu alte cuvinte, considerăm că simpla lipsă a vânzărilor celorlalți cumpărători pe teritoriul exclusiv nu este suficientă pentru a demonstra existența consimțământului acestor cumpărători la invitația Cono.

Din considerațiile care precedă rezultă că condiția impunerii paralele este îndeplinită dacă se poate dovedi că a existat un acord între furnizor și ceilalți cumpărători ai săi, și anume, în primul rând, că furnizorul i‑a invitat în mod explicit sau implicit pe acești alți cumpărători să accepte interdicția vânzărilor active pe teritoriul exclusiv și, în al doilea rând, că ceilalți cumpărători și‑au exprimat, cel puțin tacit, voința de a accepta această interdicție, aspect care trebuie stabilit pe baza unor coincidențe sau a unor indicii concordante.

Rezultă că articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că condiția impunerii paralele face parte integrantă din acest articol, iar simpla constatare că alți cumpărători nu efectuează vânzări active pe teritoriul alocat exclusiv unui anumit cumpărător nu poate fi suficientă pentru a stabili existența unui acord între un furnizor și cumpărătorii săi cu privire la o interdicție a vânzărilor active pe teritoriul respectiv. Pentru a se stabili existența unui astfel de acord, este necesar, în primul rând, ca furnizorul să fi invitat în mod explicit sau implicit acești alți cumpărători să se comporte pe piață într‑un anumit mod, stabilit în mod clar, și anume să nu se angajeze în vânzări active pe teritoriul exclusiv, și, în al doilea rând, ca cumpărătorii să își fi exprimat, cel puțin tacit, voința de a accepta această interdicție, aspect care trebuie stabilit pe baza unor coincidențe sau a unor indicii concordante.

A doua întrebare ridică problema momentului relevant la care trebuie să se manifeste consimțământul celorlalți cumpărători, având în vedere jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE. În special, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este suficient ca furnizorul să dovedească că ceilalți cumpărători ai săi au acceptat interdicția privind vânzările active numai dacă și atunci când acești cumpărători își manifestă intenția de a vinde în mod activ pe teritoriul exclusiv.

Din decizia de trimitere rezultă că această întrebare se pune într‑un context în care, în afară de societățile Albert Heijn, distribuitorii/cumpărătorii Cono par să nu fi fost niciodată dispuși să efectueze vânzări active în Belgia. Instanța de trimitere ridică problema dacă, în scopul aplicării articolului 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010, este suficient ca Cono să protejeze Beevers Kaas față de vânzările active ale acestor distribuitori/cumpărători în cazul și în măsura în care sunt aceștia sunt dispuși să facă acest lucru în viitor sau dacă această protecție trebuie asigurată din momentul în care Cono a încheiat un acord cu acești alți distribuitori/cumpărători.

Astfel cum s‑a explicat la punctul 51 din prezentele concluzii, condiția impunerii paralele presupune ca distribuitorul exclusiv să fie protejat împotriva vânzărilor active pe teritoriul său de către toți ceilalți cumpărători ai furnizorului din cadrul Uniunii.

Din răspunsul pe care îl propunem la prima întrebare rezultă că această condiție este îndeplinită numai în măsura în care ceilalți cumpărători consimt, în mod explicit sau tacit, la interdicția privind vânzările active pe teritoriul exclusiv. Din motive de previzibilitate și având în vedere principiul securității juridice, trebuie să existe o corelație temporală suficientă între momentul în care furnizorul formulează interdicția privind vânzările active și momentul în care ceilalți cumpărători consimt la aceasta.

În acest scop, trebuie să se dovedească, pe baza tuturor elementelor de probă (astfel cum s‑a arătat la punctele 76-83 din prezentele concluzii), că a existat un acord referitor la interdicția privind vânzările active. Astfel cum am explicat la punctul 34 din prezentele concluzii, articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 prevede o excepție (de la o exceptare) și, prin urmare, trebuie interpretat în mod restrictiv. În plus, adoptarea unei abordări prea permisive cu privire la condiția impunerii paralele și la interdicțiile privind vânzările active nu este justificată, având în vedere că se pune în discuție, în caz contrar, o restrângere gravă a dreptului concurenței al Uniunii.

Rezultă că, pentru a îndeplini condiția impunerii paralele, nu este suficient – pentru a stabili existența unui acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE – ca furnizorul să poată dovedi că ceilalți cumpărători ai săi au consimțit la interdicția privind vânzările active numai dacă și atunci când sunt pe punctul de a efectua astfel de vânzări pe teritoriul exclusiv.

Astfel, atât timp cât furnizorul nu a obținut un astfel de acord din partea celorlalți cumpărători, condițiile prevăzute la articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 pentru ca acordul să intre sub incidența exceptării pe categorii nu sunt îndeplinite.

Cu alte cuvinte, astfel cum a arătat Comisia, aceste condiții sunt îndeplinite numai dacă și din momentul în care ceilalți cumpărători au acceptat interdicția privind vânzările active pe teritoriul exclusiv, iar nu în cursul unei perioade anterioare. În consecință, în cazul în care furnizorul nu obține o astfel de aprobare decât la momentul „X”, atunci când un întreprinzător este pe punctul de a se angaja în vânzări active pe teritoriul exclusiv, beneficiul exceptării pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 330/2010 nu se aplică în perioada anterioară momentului X.

În această privință, este important să se distingă între, pe de o parte, existența unui astfel de consimțământ și, pe de altă parte, elementele necesare pentru a o dovedi.

Acest din urmă aspect reprezintă o chestiune de fapt, care trebuie examinată de la caz la caz, ținând seama de toate împrejurările relevante.

Prin urmare, revine furnizorului sarcina de a dovedi că această condiție este îndeplinită în raport cu toți ceilalți cumpărători, în principiu, pe parcursul întregii perioade pentru care invocă beneficiul exceptării pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 330/2010 ( 42 ).

Rezultă că articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că, atunci când un furnizor a alocat un teritoriu exclusiv unui anumit cumpărător, nu este suficient, în vederea aplicării acestei dispoziții, ca furnizorul să poată dovedi că ceilalți cumpărători consimt la restricționarea vânzărilor active pe teritoriul alocat exclusiv numai dacă și atunci când acești cumpărători sunt pe punctul de a efectua vânzări active în teritoriul respectiv. În schimb, în scopul aplicării acestei dispoziții, furnizorul trebuie să dovedească că condiția impunerii paralele este îndeplinită în privința tuturor celorlalți cumpărători din SEE pe întreaga perioadă pentru care solicită beneficiul exceptării pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 330/2010.

Din motive de exhaustivitate, considerăm că este oportun să formulăm câteva observații finale.

Revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a stabili calificarea juridică a contractelor în discuție în litigiul principal în lumina tuturor precizărilor de mai sus.

În continuare, în cazul în care instanța de trimitere ar concluziona că articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 nu este aplicabil în speță, aceasta ar trebui să stabilească dacă acordul de distribuție exclusivă restrânge concurența în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE și, în caz afirmativ, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE ( 43 ).

În primul rând, instanța de trimitere ar trebui să efectueze o apreciere individuală cu privire la acordul vertical în cauză pentru a stabili dacă acesta intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE și, în caz afirmativ, dacă restrânge concurența prin obiectul sau prin efectul său, în conformitate cu criteriile enunțate în jurisprudența Curții ( 44 ).

În al doilea rând, în ipoteza în care instanța de trimitere ar ajunge la concluzia că acordul restrânge concurența în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, acesta ar putea fi totuși compatibil cu articolul 101 TFUE, cu condiția ca părțile să dovedească că îndeplinește cele patru condiții cumulative prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE ( 45 ).

Astfel cum a arătat Comisia, instanța de trimitere ar trebui în acest caz să pună în balanță aspectele favorabile concurenței și cele anticoncurențiale ale acordului în cadrul de evaluare specific care decurge din articolul 101 alineatul (3) TFUE, ținând seama de toate împrejurările relevante.

Instanța de trimitere ar trebui să aprecieze printre altele poziția concurenților Cono, puterea de cumpărare, dinamica pieței, natura produsului și nivelul de activitate al părților. Aceasta ar trebui de asemenea să aprecieze dacă acordul prin care se interzice anumitor distribuitori să efectueze vânzări active pe un teritoriu alocat exclusiv unui alt distribuitor (Beevers Kaas) generează creșteri de eficiență în sensul că acesta din urmă trebuie să realizeze investiții (de exemplu în echipamente, competențe sau know‑how specifice) pentru a dezvolta vânzările produsului distribuit pe teritoriul respectiv și dacă protecția împotriva vânzărilor active ale altor distribuitori pe teritoriul respectiv este necesară pentru stimularea unor astfel de investiții.

Propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) după cum urmează: 1) Articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul (UE) nr. 330/2010 al Comisiei din 20 aprilie 2010 privind aplicarea articolului 101 alineatul (3) [TFUE] categoriilor de acorduri verticale și practici concertate trebuie interpretat în sensul că condiția impunerii paralele face parte integrantă din acest articol, iar simpla constatare că alți cumpărători nu efectuează vânzări active pe teritoriul alocat exclusiv unui anumit cumpărător nu poate fi suficientă pentru a stabili existența unui acord între un furnizor și cumpărătorii săi cu privire la o interdicție a vânzărilor active pe teritoriul respectiv. Pentru a se stabili existența unui astfel de acord, este necesar, în primul rând, ca furnizorul să fi invitat în mod explicit sau implicit acești alți cumpărători să se comporte pe piață într‑un anumit mod, stabilit în mod clar, și anume să nu se angajeze în vânzări active pe teritoriul exclusiv, și, în al doilea rând, ca cumpărătorii să își fi exprimat, cel puțin tacit, voința de a accepta această interdicție, aspect care trebuie stabilit pe baza unor coincidențe sau a unor indicii concordante. 2) Articolul 4 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 330/2010 trebuie interpretat în sensul că, atunci când un furnizor a alocat un teritoriu exclusiv unui anumit cumpărător, nu este suficient, în vederea aplicării acestei dispoziții, ca furnizorul să poată dovedi că ceilalți cumpărători consimt la restricționarea vânzărilor active pe teritoriul alocat exclusiv numai dacă și atunci când acești cumpărători sunt pe punctul de a efectua vânzări active în teritoriul respectiv. În schimb, în scopul aplicării acestei dispoziții, furnizorul trebuie să dovedească că condiția impunerii paralele este îndeplinită în privința tuturor celorlalți cumpărători din Spațiul Economic European pe întreaga perioadă pentru care solicită beneficiul exceptării pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 330/2010.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 9 ianuarie 2025 ( 1 )