Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 4 septembrie 2025.###

Prin recursul formulat, domnii Carles Puigdemont i Casamajó și Antoni Comín i Oliveres, precum și doamna Clara Ponsatí i Obiols solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 5 iulie 2023, Puigdemont i Casamajó ș.a./Parlamentul (T‑272/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2023:373), prin care acesta a respins acțiunea lor având ca obiect anularea Deciziilor P9_TA(2021)0059, P9_TA(2021)0060 și P9_TA(2021)0061 ale Parlamentului European din 9 martie 2021 privind cererea de ridicare a imunității lor (denumite în continuare „deciziile în litigiu”) ( 2 ).

În susținerea concluziilor lor, recurenții invocă zece motive. În conformitate cu solicitarea Curții, ne vom concentra în prezentele concluzii asupra celui de al treilea, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea motiv de recurs. Pe de altă parte, vom propune Curții să examineze din oficiu problema persistenței interesului recurenților de a acționa după 15 iulie 2024, și anume după expirarea mandatelor lor de deputați în cadrul celei de a noua legislaturi.

Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene ( 3 ) anexat la Tratatele UE și FUE (denumit în continuare „Protocolul nr. 7”) prevede la articolul 9: „Pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii acestuia beneficiază: (a) pe teritoriul național, de imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului propriei țări; (b) pe teritoriul oricărui alt stat membru, de exceptare privind orice măsură de detenție sau urmărire penală. Imunitatea este valabilă inclusiv pe perioada deplasării la locul reuniunii Parlamentului European, [precum] și la întoarcere. Imunitatea nu poate fi invocată în caz de flagrant delict și nici nu poate constitui o piedică pentru Parlamentul European de a ridica imunitatea unuia dintre membri.”

Protocolul nr. 7 prevede, în capitolul VII intitulat „Dispoziții generale”, la articolul 18: „În aplicarea prezentului protocol, instituțiile Uniunii acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre interesate.”

Organizarea internă a Parlamentului este reglementată de regulamentul său de procedură. Articolul 5 din Regulamentul aplicabil celei de a noua legislaturi (2019-2024) ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul de procedură”), intitulat „Privilegii și imunități”, prevede: „(1) Deputații se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute în Protocolul nr. 7 […]. (2) În exercitarea competențelor sale privind privilegiile și imunitățile, Parlamentul acționează pentru conservarea integrității sale ca adunare legislativă democratică și pentru asigurarea independenței deputaților în îndeplinirea atribuțiilor care le revin. Imunitatea parlamentară nu este un privilegiu personal al deputaților, ci o garanție pentru independența Parlamentului în ansamblu și a membrilor săi. […]”

Articolul 6 din Regulamentul de procedură, intitulat „Ridicarea imunității”, prevede: „(1) Cererile de ridicare a imunității se analizează în conformitate cu articolele 7, 8 și 9 din Protocolul nr. 7 […] și cu principiile menționate la articolul 5 alineatul (2) din prezentul regulament. […]”

Articolul 9 din Regulamentul de procedură, intitulat „Proceduri privind imunitatea”, prevede: „(1) Orice cerere adresată [p]reședintelui [Parlamentului] de către o autoritate competentă a unui stat membru în vederea ridicării imunității unui deputat sau de către un deputat sau un fost deputat în vederea apărării privilegiilor și imunităților se anunță în Parlament și se transmite comisiei competente. […] (3) Comisia examinează fără întârziere, dar ținând cont de complexitatea lor relativă, cererile de ridicare a imunității sau de apărare a privilegiilor și imunităților. (4) Comisia prezintă o propunere de decizie motivată prin care se recomandă adoptarea sau respingerea cererii de ridicare a imunității sau de apărare a imunității și privilegiilor. Nu se admit amendamente. În cazul respingerii unei propuneri, se consideră adoptată decizia contrară. (5) Comisia poate solicita autorității interesate furnizarea tuturor informațiilor și precizărilor pe care le consideră necesare pentru a stabili dacă este cazul să se ridice sau să se apere imunitatea. (6) Deputatul în cauză are posibilitatea să ofere explicații și poate prezenta toate documentele și mijloacele de probă scrise pe care le consideră pertinente. Deputatul nu asistă la dezbaterile privind cererea de ridicare sau de apărare a imunității sale, cu excepția audierii propriu‑zise. […] (7) În cazul în care cererea de ridicare sau de apărare a imunității conține mai multe capete de cerere, fiecare dintre acestea poate face obiectul unei decizii distincte. În mod excepțional, raportul comisiei poate propune ca ridicarea sau apărarea imunității să vizeze exclusiv desfășurarea unei acțiuni penale, fără ca vreo măsură de arestare, o altă măsură privativă de libertate sau orice altă măsură care să împiedice deputatul în îndeplinirea atribuțiilor inerente mandatului său să poată fi adoptată împotriva sa, până la pronunțarea unei hotărâri definitive. (8) Comisia poate emite un aviz motivat privind competența autorității în cauză și admisibilitatea cererii, dar nu se pronunță în niciun caz asupra vinovăției sau nevinovăției deputatului sau asupra măsurii în care opiniile sau actele care îi sunt imputate deputatului în cauză justifică urmărirea penală, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei să dobândească o cunoaștere aprofundată a cauzei. […] (11) Comisia tratează aceste chestiuni și examinează toate documentele primite cu cea mai mare confidențialitate. Comisia examinează întotdeauna cu ușile închise cererile legate de procedurile privind imunitatea. […] (13) Comisia stabilește principiile pentru aplicarea prezentului articol. (14) Orice cerere privind domeniul de aplicare a privilegiilor sau imunităților unui deputat, adresată de o autoritate competentă, este examinată în conformitate cu dispozițiile de mai sus.”

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 2-19 din hotărârea atacată. Acesta poate fi rezumat după cum urmează.

Domnul Puigdemont i Casamajó (denumit în continuare „primul recurent”) era președintele Generalitat de Cataluña (Generalitatea Cataloniei, Spania), iar domnul Comín i Oliveres (denumit în continuare „al doilea recurent”), precum și doamna Ponsatí i Obiols (denumită în continuare „a treia recurentă”) erau membri ai Gobierno autonómico de Cataluña (guvernul autonom din Catalonia, Spania) la momentul adoptării Ley 19/2017 del Parlamento de Cataluña, reguladora del referéndum de autodeterminación (Legea 19/2017 a Parlamentului din Catalonia privind reglementarea referendumului de autodeterminare) din 6 septembrie 2017 ( 5 ) și a Ley 20/2017 del Parlamento de Cataluña, de transitoriedad jurídica y fundacional de la República (Legea 20/2017 a Parlamentului Cataloniei de tranziție juridică și de constituire a Republicii) din 8 septembrie 2017 ( 6 ), precum și la momentul organizării, la 1 octombrie 2017, a referendumului de autodeterminare prevăzut de prima dintre aceste două legi, ale cărei dispoziții au fost între timp suspendate printr‑o decizie a Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania).

În urma adoptării acestor legi și a organizării acestui referendum, Ministerio fiscal (Ministerul Public, Spania), Abogado del Estado (Avocatul Statului, Spania) și partidul politic VOX au inițiat o procedură penală împotriva, printre alții, a recurenților, cărora li se reproșează că au săvârșit, printre altele, infracțiunile de „sedițiune” și de „deturnare de fonduri publice”. Printr‑o ordonanță din 9 iulie 2018, Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a constatat că aceștia au refuzat să se înfățișeze personal, ca urmare a părăsirii Spaniei, și a suspendat procedura penală până la găsirea acestora.

Ulterior, recurenții și‑au depus candidatura la alegerile pentru Parlament care au avut loc în Spania la 26 mai 2019, în cadrul cărora primul și al doilea recurent au fost aleși cu efect de la 2 iulie 2019.

La 14 octombrie 2019, judecătorul de instrucție al Secției penale a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a emis un mandat național de arestare, un mandat european de arestare și un mandat internațional de arestare împotriva primului recurent, pentru ca acesta să poată fi judecat în cadrul procedurii penale în cauză. La 4 noiembrie 2019, mandate de arestare similare au fost emise de același judecător împotriva celui de al doilea recurent și a celei de a treia recurente.

La 13 ianuarie 2020, președintele Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a comunicat Parlamentului cererea din 10 ianuarie 2020, transmisă sub răspunderea președintelui Secției penale a acestei curți, care are la bază o ordonanță din aceeași zi a judecătorului de instrucție al acestei secții având ca obiect ridicarea imunității parlamentare a primului și a celui de al doilea recurent.

La 10 februarie 2020, în urma retragerii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană, intervenită la 31 ianuarie 2020, Parlamentul a luat act de alegerea celei de a treia recurente în calitate de deputată cu efect de la 1 februarie 2020.

În aceeași zi, președintele Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a comunicat Parlamentului cererea din 4 februarie 2020, transmisă sub răspunderea președintelui Secției penale a acestei curți, care are la bază o ordonanță din aceeași zi a judecătorului de instrucție al acestei secții, având ca obiect ridicarea imunității celei de a treia recurente.

Vicepreședintele Parlamentului a comunicat în ședință plenară cererile de ridicare a imunității și le‑a trimis Comisiei pentru afaceri juridice a Parlamentului (denumită în continuare „comisia JURI”).

Recurenții au prezentat Parlamentului observații. De asemenea aceștia au fost audiați de comisia JURI la 14 ianuarie 2021.

La 23 februarie 2021, comisia JURI a adoptat rapoartele A 9-0020/2021, A 9-0021/2021 și A 9-0022/2021 privind cererile de ridicare a imunității recurenților.

Prin deciziile în litigiu, Parlamentul a admis cererile menționate la punctele 13 și 15 din prezentele concluzii.

La 19 mai 2021, recurenții au introdus la Tribunal o acțiune în anularea deciziilor în litigiu.

În susținerea acțiunilor formulate, recurenții au invocat opt motive. Cele patru motive ( 7 ) relevante în cadrul prezentelor concluzii erau întemeiate în esență pe pretinsa nerespectare de către Parlament a principiilor imparțialității și echității procedurii (al treilea motiv), pe încălcarea principiilor securității juridice și cooperării loiale, a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului la apărare din cauza lipsei de claritate a deciziilor în litigiu (al cincilea motiv), pe încălcarea articolului 343 TFUE, a articolului 9 din Protocolul nr. 7 și a articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în măsura în care Parlamentul nu ar fi respectat limitele competenței sale de ridicare a imunității membrilor săi (al șaselea motiv), precum și pe încălcarea principiilor bunei administrări și egalității de tratament, în măsura în care Parlamentul s‑ar fi îndepărtat fără justificare de practica sa anterioară sau ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere (al șaptelea motiv).

Prin Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó ș.a./Parlamentul și Spania [C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413], s‑a suspendat executarea deciziilor în litigiu.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins cele opt motive invocate de recurenți.

În ceea ce privește al treilea motiv de anulare, Tribunalul a înlăturat, într‑o primă etapă, primele trei aspecte referitoare la desemnarea unui raportor unic pentru cele trei cazuri de imunitate (punctul 238 din hotărârea atacată), la lipsa de imparțialitate a raportorului desemnat (punctul 257 din această hotărâre) și la lipsa de imparțialitate a președintelui comisiei JURI (punctul 262 din hotărârea menționată). Într‑o a doua etapă, Tribunalul a considerat că, din cauza respingerii acestor trei aspecte, nu era necesar să se aprecieze al patrulea aspect al acestui motiv, referitor la caracterul confidențial al lucrărilor comisiei JURI (punctul 262 din aceeași hotărâre).

În ceea ce privește al cincilea motiv de anulare, Tribunalul a constatat că deciziile în litigiu nu erau lipsite de claritate în ceea ce privește procedurile în temeiul cărora a fost ridicată imunitatea (punctul 97 din hotărârea atacată) și că articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul nr. 7 nu conferea recurenților o protecție autonomă în raport cu cea de care beneficiau în temeiul articolului 9 primul paragraf din acest protocol (punctul 107 din această hotărâre).

În ceea ce privește al șaselea și al șaptelea motiv de anulare, Tribunalul a respins într‑o primă etapă, la punctul 143 din hotărârea atacată, al șaselea motiv, în măsura în care era întemeiat pe încălcarea articolului 343 TFUE, a articolului 9 din Protocolul nr. 7 și a articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, precum și a anumitor drepturi fundamentale ale recurenților. Într‑o a doua etapă, Tribunalul a respins, la punctul 187 din această hotărâre, al șaselea motiv, în măsura în care era întemeiat pe erori de fapt și de drept care afectau examinarea fumus persecutionis de către Parlament, și al șaptelea motiv.

La 15 septembrie 2023, recurenții au formulat recurs împotriva hotărârii atacate. Parlamentul și Regatul Spaniei, în privința cărora au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Parlamentului în cauza în fața Tribunalului, au depus memorii în răspuns. Prin decizia președintelui Curții, părților li s‑a permis să depună o replică și o duplică.

Prin recursul formulat, recurenții solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – anularea deciziilor în litigiu sau, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și – obligarea Parlamentului și a Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată sau, în subsidiar, soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Parlamentul și Regatul Spaniei solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea a decis să judece cauza fără a organiza o ședință de audiere a pledoariilor.

În susținerea recursului lor, recurenții invocă zece motive. Astfel cum am arătat și în conformitate cu solicitarea Curții, ne vom concentra concluziile asupra celui de al treilea, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea motiv de recurs, care sunt întemeiate pe lipsa de imparțialitate și de echitate a procedurii de ridicare a imunității în fața Parlamentului (al treilea motiv), pe lipsa de claritate a deciziilor în litigiu (al cincilea motiv) și, respectiv, pe erori în interpretarea și în aplicarea normelor aferente deciziei de ridicare a imunității parlamentare, în special în ceea ce privește aprecierea fumus persecutionis de către Parlament (al șaselea motiv). Vom examina, mai întâi, al treilea motiv, în continuare, al șaselea motiv și, în sfârșit, al cincilea motiv de recurs.

Înainte de a începe analiza celor trei motive în cauză, considerăm că este necesar să prezentăm câteva observații, pe de o parte, cu privire la persistența interesului recurenților de a acționa după încheierea celei de a noua legislaturi și, pe de altă parte, cu privire la imunitatea procedurală parlamentară vizată la articolul 9 din Protocolul nr. 7 și la controlul jurisdicțional al deciziei de ridicare a acestei imunități.

Este cert că, în cadrul unui recurs, Curtea trebuie să examineze din oficiu admisibilitatea acțiunii, inclusiv persistența interesului recurenților de a acționa ( 8 ). În speță, în opinia noastră, Curtea ar trebui să efectueze din oficiu o asemenea examinare, ținând seama de schimbarea situației recurenților în urma expirării mandatelor lor de deputați după încheierea celei de a noua legislaturi, intervenită la 15 iulie 2024. Subliniem că această problemă nu a putut fi abordată de părți în cadrul procedurii scrise, în măsura în care aceasta s‑a încheiat la 2 iulie 2024, înainte ca cea de a noua legislatură să se fi sfârșit.

În această privință, amintim că interesul de a acționa este condiția esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție formulate de o persoană fizică sau juridică ( 9 ). Acest interes trebuie să existe la momentul introducerii acțiunii, sub sancțiunea inadmisibilității, și trebuie să existe în continuare, până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului ( 10 ). Un astfel de interes presupune ca anularea actului atacat să poată avea, în sine, consecințe juridice și ca acțiunea să poată astfel aduce, prin rezultatul său, un beneficiu părții care a introdus‑o ( 11 ).

În acest context, arătăm, pe de o parte, că, din cauza ajungerii la termen a mandatelor lor de deputați, primul recurent și a treia recurentă nu mai beneficiază începând de la 16 iulie 2024 de imunitățile prevăzute la articolul 9 din Protocolul nr. 7. În consecință, o eventuală anulare a deciziilor în litigiu care îi vizează nu le‑ar aduce niciun beneficiu. Pe de altă parte, observăm că, în cadrul procedurii în fața Tribunalului, vicepreședintele Curții a dispus, prin Ordonanța din 24 mai 2022 ( 12 ), suspendarea executării deciziilor în litigiu, că această ordonanță nu a fost revocată înainte de pronunțarea hotărârii atacate și că, după pronunțarea hotărârii atacate, chiar dacă măsurile provizorii nu se aplicau în cadrul procedurii în fața Curții, deciziile în litigiu nu au fost oricum puse în aplicare înainte de expirarea mandatelor deputaților.

În aceste condiții, considerăm că primul recurent și a treia recurentă nu mai au niciun interes în anularea deciziilor în litigiu care îi vizează [deciziile P9_TA(2021)0059 și P9_TA(2021)0061], întrucât mandatele lor de deputați au expirat și, prin urmare, recursul lor a rămas fără obiect. Astfel, din moment ce prezentul recurs nu este susceptibil, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu acestor recurenți, trebuie să se considere că nu este necesar să se statueze în privința lor asupra acestuia. În aceste condiții, propunem Curții să constate, în temeiul articolului 149 din Regulamentul de procedură al Curții, lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului recursului formulat de primul recurent și de a treia recurentă.

Situația este diferită în privința celui de al doilea recurent. Astfel, din dosarul cauzei Comín i Oliveres/Parlamentul (T‑477/24) al Tribunalului reiese că, la 9 iunie 2024, acesta a fost reales membru al Parlamentului în cadrul celei de a zecea legislaturi. Cu toate acestea, numele său nu figurează pe lista candidaților aleși în Spania, care a fost notificată Parlamentului de către Comisia Electorală Centrală spaniolă. Această comisie ar fi indicat Parlamentului că al doilea recurent nu a depus jurământul sau promisiunea de a respecta Constituția spaniolă, astfel încât ar fi declarat vacantarea mandatului acestuia în Parlament, precum și suspendarea temporară a tuturor prerogativelor aferente funcției sale până la depunerea jurământului sau a promisiunii respective ( 13 ). Aceasta implică, având în vedere Hotărârea Junqueras Vies ( 14 ), că trebuie să se considere că al doilea recurent beneficiază încă de imunitate în temeiul articolului 9 din Protocolul nr. 7 și că își păstrează interesul de a obține anularea deciziei în litigiu care îl vizează [decizia P9_TA(2021)0060].

Având în vedere persistența interesului de a acționa al celui de al doilea recurent și în cazul în care Curtea nu ar împărtăși poziția noastră cu privire la lipsa interesului de a acționa al primului recurent și al celei de a treia recurente, vom examina al treilea, al cincilea și al șaselea motiv de recurs.

În conformitate cu tradiția continentală înrădăcinată în revoluția franceză ( 15 ), Protocolul nr. 7 prevede două forme de imunități parlamentare, și anume lipsa răspunderii (pentru opiniile sau voturile exprimate în cadrul exercitării funcțiilor parlamentare) (articolul 8 din acest protocol) și inviolabilitatea (protecția împotriva oricărei măsuri de detenție sau urmărire penală pentru orice altă faptă) (articolul 9 din acest protocol). Această a doua formă este în discuție în prezenta cauză.

Deși Protocolul nr. 7 prevede în mod expres că, spre deosebire de lipsa răspunderii, inviolabilitatea poate fi ridicată, acesta nu precizează totuși care sunt criteriile materiale care trebuie îndeplinite pentru adoptarea unei astfel de decizii și care, pe de altă parte, nu sunt prevăzute în mod expres nici în dreptul primar, nici în actele de drept derivat obligatorii din punct de vedere juridic. Singura certitudine este că ridicarea imunității parlamentare intră în domeniul de competență al Parlamentului.

În aceste condiții, se ridică problema întinderii competenței Parlamentului sesizat cu o cerere de ridicare a imunității unuia dintre membrii săi și a întinderii controlului jurisdicțional al deciziei sale. În lipsa unor indicații în această privință în textele normative, trebuie căutat răspunsul în finalitatea imunității parlamentare, astfel cum este interpretată în jurisprudență.

În această privință, Curtea a statuat deja, întemeindu‑se pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) ( 16 ), că imunitățile prevăzute în beneficiul membrilor Parlamentului European urmăresc să asigure independența acestei instituții în îndeplinirea misiunii sale ( 17 ). Astfel cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Junqueras Vies, deși imunitatea parlamentară se prezintă sub forma protecției acordate personal fiecărui membru al Parlamentului, ea nu este un privilegiu al deputatului, destinat să îl sustragă de la aplicarea dreptului comun, ci un mecanism de protecție a Parlamentului în ansamblul său ( 18 ). În acest context, reiese de asemenea din jurisprudența Curții EDO că imunitatea de jurisdicție constituie o excepție de la dreptul comun care reglementează urmărirea penală și judecarea pretinselor infracțiuni, motiv pentru care statele trebuie să se asigure că aceasta are un conținut restrictiv bine definit, astfel încât să nu poată fi utilizată de reprezentanții politici ca un instrument pentru a se sustrage justiției ( 19 ).

Ținând seama de finalitatea inviolabilității ca mecanism de protecție a Parlamentului însuși, de lipsa unor indicații în dreptul primar cu privire la criteriile materiale care trebuie îndeplinite pentru a ridica imunitatea parlamentară, precum și de faptul că decizia de ridicare a imunității este de competența Parlamentului, trebuie, în opinia noastră, să se considere că această instituție dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește examinarea cererilor de ridicare a imunității. Aceasta implică atât competența de a stabili normele procedurale aplicabile și criteriile materiale de ridicare a imunității, cât și competența de a decide în mod liber cu privire la cererea formulată.

Desigur, larga putere de apreciere de care dispune Parlamentul nu poate exclude controlul jurisdicțional al deciziilor sale de ridicare a imunității. Astfel, o asemenea decizie afectează, pe de o parte, situația juridică a deputatului în cauză, care ar trebui să fie în măsură să își exercite drepturile. Pe de altă parte, ea afectează dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al particularilor vătămați de faptele săvârșite de acest deputat.

Cu toate acestea, ținând seama de larga putere de apreciere a Parlamentului, suntem de acord cu jurisprudența Tribunalului ( 20 ) potrivit căreia, în cadrul controlului jurisdicțional al unei decizii de ridicare a imunității, instanța Uniunii trebuie, în principiu, să se limiteze la verificarea respectării normelor de procedură, a exactității materiale a faptelor reținute de instituție, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestor fapte sau a lipsei unui abuz de putere ( 21 ). Astfel, Parlamentul este singurul competent să aprecieze dacă, ținând seama de ansamblul faptelor pertinente, ridicarea imunității aduce sau nu atingere independenței sale în îndeplinirea misiunii sale.

În opinia noastră, cele trei motive de recurs trebuie examinate ținând seama de aceste principii.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat că Parlamentul nu le‑a încălcat dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele lor, de un tratament imparțial și echitabil. Acest motiv este împărțit în patru aspecte întemeiate, primul, pe decizia de a desemna un raportor unic pentru cele trei cazuri de imunitate, al doilea, pe imparțialitatea acestui raportor, al treilea, pe imparțialitatea președintelui comisiei JURI și, al patrulea, pe confidențialitatea procedurii în fața comisiei JURI.

Cu titlu introductiv, observăm că procedura care reglementează soluționarea de către Parlament a cererilor de ridicare a imunității este reglementată de Regulamentul de procedură, în special la articolul 9, intitulat „Proceduri privind imunitatea”. Potrivit articolului 9 alineatul (13) din acest regulament, comisia JURI stabilește principiile de aplicare a acestui articol. În cursul celei de a noua legislaturi, aceste principii figurau în Comunicarea către membri (11/2019) din 19 noiembrie 2019 privind principiile aplicabile cererilor de ridicare a imunității (denumită în continuare „Comunicarea nr. 11/2019”).

Observăm în această privință că Curtea a statuat deja că una dintre comunicările înlocuite de Comunicarea nr. 11/2019, și anume Comunicarea nr. 11/2003 din 6 iunie 2003, adoptată de Comisia pentru afaceri juridice și piața internă a Parlamentului, nu avea o natură juridică obligatorie ( 22 ). Considerăm că situația este aceeași în ceea ce privește Comunicarea nr. 11/2019. Astfel, este vorba despre un act intern de organizare a lucrărilor comisiei JURI, care nu este obligatoriu pentru Parlament. Acest lucru nu exclude însă ca acest act să fie luat în considerare la aprecierea regularității procedurii care conduce la adoptarea deciziei de ridicare a imunității. Astfel, Comunicarea nr. 11/2003 menționează practica urmată de comisia JURI, care este însărcinată cu examinarea cererii de ridicare a imunității și cu pregătirea proiectului de decizie a Parlamentului. Pe de altă parte, această comunicare este adresată deputaților și constituie, prin urmare, nu numai o sursă de informații cu privire la modul în care comisia JURI tratează cazurile de imunitate, ci și un document care poate da naștere unor așteptări legitime cu privire la drepturile lor procedurale.

Normele prevăzute în Regulamentul de procedură și în Comunicarea nr. 11/2019, precum și modul în care acestea sunt aplicate de Parlament trebuie să fie conforme cu dreptul primar. În această privință, amintim că dreptul la bună administrare, consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), prevede că orice persoană are dreptul de a beneficia printre altele, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial și echitabil din partea instituțiilor Uniunii. În opinia noastră, aplicarea acestei dispoziții în cazul procedurilor de ridicare a imunității nu poate fi exclusă ( 23 ).

În ceea ce privește cerința de imparțialitate, aceasta privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză care este însărcinat cu examinarea cauzei nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă ( 24 ).

Cu toate acestea, considerăm că, referitor la cazurile de imunitate, trebuie, în cadrul stabilirii conținutului exact al dreptului de a beneficia, în ceea ce privește problemele fiecăruia, de un tratament imparțial, să se țină seama de finalitatea procedurii și de relația care există, prin definiție, între persoanele însărcinate cu soluționarea cazurilor și persoana vizată. În această privință, trebuie să se observe, mai întâi, că în fiecare procedură de ridicare a imunității există, prin definiție, o relație specială între persoana în cauză și persoanele care acționează în numele instituției competente pentru a lua decizia. Astfel, în aceste cazuri, Parlamentul, care este chemat să decidă cu privire la un drept al unuia dintre deputații săi, este o instituție care nu are un caracter jurisdicțional, ci unul politic. Este specific Parlamentului ca membrii săi, care fac parte din grupuri politice diferite, să fie ideologic opuși unii altora și, ca atare, să se afle permanent în conflict în ceea ce privește politica. În plus, deciziile de ridicare a imunității parlamentare sunt de competența exclusivă a Parlamentului. Prin urmare, ele trebuie să fie adoptate potrivit normelor care reglementează adoptarea deciziilor de către această instituție, și anume prin vot la care participă toți membrii Parlamentului. Rezultă că chiar și deputații care sunt în conflict pe un alt plan decât cel politic au posibilitatea de a participa la adoptarea deciziei finale privind ridicarea imunității unui membru al Parlamentului.

În consecință, nu este posibil să li se aplice deputaților implicați în examinarea cazurilor de imunitate același criteriu de imparțialitate precum cel aplicat instanțelor sau autorităților administrative care examinează cauzele particularilor. Astfel, a impune deputaților responsabili de pregătirea unei decizii de ridicare a imunității cerințe comparabile cu cele impuse judecătorilor sau persoanelor care acționează în numele autorităților administrative în ceea ce privește imparțialitatea obiectivă nu ar ține seama de caracterul specific al Parlamentului și de natura procedurii de ridicare a imunității.

Considerăm că, în această situație, conflictele de natură exclusiv politică dintre persoanele responsabile de procedura de ridicare a imunității și persoanele vizate de aceste proceduri trebuie considerate ca nefiind relevante în cadrul aprecierii imparțialității obiective a celor dintâi persoane. Același lucru este valabil și în ceea ce privește persoanele responsabile de examinarea unei cereri de ridicare a imunității sau de organizarea activității comisiei JURI. Astfel, aceste persoane nu sunt sesizate să decidă cu privire la o asemenea cerere, ci sunt responsabile să pregătească, împreună cu alți membri ai comisiei JURI, o propunere de decizie, supusă apoi dezbaterii și votului Parlamentului. Cum nu se prevede ca deputații care se află în conflict politic să fie excluși de la votul Parlamentului cu privire la o cerere de ridicare a imunității unui deputat, un conflict de asemenea natură nu poate, a fortiori, să justifice excluderea deputaților responsabili de examinarea unei astfel de cereri și de organizarea lucrărilor comisiei JURI.

Recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 229-238 din hotărârea atacată, că imparțialitatea și echitatea procedurii nu au fost încălcate, în pofida faptului că a fost desemnat un raportor unic pentru cele trei cazuri de imunitate. În opinia lor, Parlamentul nu a respectat astfel punctele 6 și 8 din Comunicarea nr. 11/2019 și a încălcat articolul 41 alineatul (1), precum și articolul 39 alineatul (2) din cartă, ținând seama în special de lipsa de imparțialitate a persoanei desemnate în calitate de raportor. Aceștia susțin că singurul document anexat la Comunicarea nr. 1/2020 era hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 14 octombrie 2019 și că Tribunalul a denaturat probele calificând această hotărâre drept „notă de transmitere”. Pe de altă parte, recurenții critică constatările Tribunalului de la punctul 237 din hotărârea atacată, potrivit cărora punctele 6 și 8 din Comunicarea nr. 11/2019 nu ar consacra un drept în beneficiul membrilor Parlamentului. În această privință, ei afirmă că, dacă ar fi fost desemnat un raportor diferit pentru fiecare caz de imunitate, cel puțin unul dintre aceștia ar fi putut fi imparțial. În opinia lor, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, numai o dispoziție expresă adoptată în temeiul articolului 9 alineatul (13) din Regulamentul de procedură permitea Parlamentului să desemneze un raportor unic.

Parlamentul, susținut în această privință de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect al celui de al treilea motiv și consideră că acesta este inadmisibil din cauza unei motivări insuficiente, întrucât recurenții nu au indicat care era eroarea din raționamentul Tribunalului și s‑au limitat la a prezenta propria interpretare. Potrivit Parlamentului, în cazul în care ar fi admisibil, acest aspect ar fi neîntemeiat în lipsa unei erori de drept din partea Tribunalului. În plus, în opinia Parlamentului, constatările Tribunalului care figurează la punctul 237 din hotărârea atacată sunt de natură subsidiară și, din acest motiv, argumentul referitor la acest punct este inoperant.

Mai întâi, Tribunalul a prezentat, la punctul 232 din hotărârea atacată, conținutul punctelor 6-8 din Comunicarea nr. 11/2019. Rezultă de aici că punctul 6 din aceasta prevede că comisia competentă numește un raportor pentru „fiecare caz implicând imunitatea”. Potrivit punctului 7 din această comunicare, revine fiecărui grup politic sarcina de a desemna un deputat care să îndeplinească funcția de raportor permanent pentru cazurile de imunitate și să joace un rol de coordonator „astfel încât să asigure soluționarea cazurilor de imunitate de către deputați cu experiență”. Punctul 8 din comunicarea menționată prevede, în prima teză, că poziția raportorului pentru fiecare caz legat de imunitate va fi asigurată prin rotație, în condiții de echitate, între grupurile politice ( 25 ).

În continuare, Tribunalul a constatat, pe de o parte, la punctul 236 din hotărârea atacată, că principiul rotației egalitare a funcției de raportor, prevăzut la punctul 8 din Comunicarea nr. 11/2019, nu poate fi interpretat în sensul că se opune desemnării unui raportor unic pentru a examina mai multe cazuri de imunitate conexe atunci când, precum în speță, cererile de ridicare a imunității privesc deputați vizați de aceeași procedură penală. Pe de altă parte, Tribunalul a observat în special cu titlu suplimentar, la punctul 237 din această hotărâre, că punctul 8 din Comunicarea nr. 11/2019 nu consacră un drept în beneficiul deputaților.

Contrar celor susținute de Parlament, considerăm că primul aspect al celui de al treilea motiv este admisibil în măsura în care vizează eroarea de drept a Tribunalului în interpretarea punctelor 6 și 8 din Comunicarea nr. 11/2019. Astfel, aspectele de drept examinate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul unui recurs atunci când recurentul contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii de către Tribunal ( 26 ). În schimb, acest aspect nu este întemeiat în măsura în care interpretarea acestor puncte de către Tribunal este corectă.

Subliniem că, în cadrul primului aspect, recurenții susțin în special că atribuirea cazurilor lor unui singur raportor a condus la încălcarea imparțialității procedurii. Cu toate acestea, în recursul formulat, ei nu stabilesc o legătură între desemnarea unui singur raportor și imparțialitatea procedurii, ci se limitează să invoce argumentele referitoare la lipsa de imparțialitate a persoanei desemnate, ceea ce nu face obiectul primului aspect al celui de al treilea motiv. Aceste argumente sunt inoperante în cadrul prezentei cauze. În schimb, din perspectiva caracterului echitabil al procedurii nimic nu se opune aprecierii deciziei de a atribui cele trei cazuri unui singur raportor.

În această privință, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept la punctul 236 din hotărârea atacată. Suntem de acord cu aprecierea sa potrivit căreia punctele 6 și 8 din Comunicarea nr. 11/2019 nu se opun desemnării unui singur raportor pentru mai multe cazuri referitoare la o cerere de ridicare a imunității. În măsura în care aceste puncte prevăd că este desemnat un raportor pentru fiecare caz de imunitate și că atribuirea cazurilor raportorilor se face pe baza principiului rotației egalitare, ele nu stabilesc un sistem strict de atribuire a cazurilor, ci o regulă generală de organizare a lucrărilor în cadrul comisiei JURI. În special, nu reiese de aici o interdicție de a atribui aceluiași raportor cazuri de imunitate strâns legate ca urmare a conexității lor și observăm că faptul de a încredința soluționarea unor astfel de cazuri aceluiași raportor permite să se asigure, în cadrul procedurii, egalitatea de tratament al persoanelor care se află într‑o situație comparabilă sau chiar identică.

În cele din urmă, în ceea ce privește pretinsa denaturare a probelor invocată în cadrul prezentului aspect, considerăm că acest argument este inoperant în măsura în care nu privește desemnarea unui singur raportor, ci imparțialitatea raportorului. Astfel cum am arătat ( 27 ), argumentul întemeiat pe lipsa de imparțialitate a persoanei desemnate în calitate de raportor este inoperant în ceea ce privește prezentul aspect.

În ceea ce privește argumentul referitor la punctul 237 din hotărârea atacată, acesta trebuie respins în măsura în care cuprinde o considerație formulată cu titlu suplimentar. Astfel, Curtea respinge de la bun început criticile îndreptate împotriva motivelor neesențiale ale unei hotărâri a Tribunalului, întrucât acestea nu pot determina anularea sa ( 28 ).

Având în vedere cele de mai sus, primul aspect al celui de al treilea motiv ar trebui respins.

Recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a respins ca nefondat, la punctele 244-257 din hotărârea atacată, argumentul lor întemeiat pe lipsa de imparțialitate a raportorului și că, în consecință, a încălcat articolul 41 alineatul (1) și articolul 39 alineatul (2) din cartă, precum și principiile care decurg din cuprinsul punctului 8 din Comunicarea nr. 11/2019. Ei invocă cinci critici în cadrul acestui aspect.

Prin intermediul primei critici, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 245 și 246 din hotărârea atacată, că faptul că raportorul aparține aceluiași grup politic ca partidul VOX, care s‑a aflat la originea procedurii penale inițiate împotriva lor, nu este suficient pentru a ridica în mod obiectiv îndoieli legitime cu privire la o eventuală parțialitate a acestui raportor.

Prin intermediul celei de a doua critici, recurenții afirmă că Tribunalul a refuzat în mod eronat, la punctele 247-251 din hotărârea atacată, să recunoască că faptul că raportorul a prezidat o reuniune publică în cadrul Parlamentului, în cursul căreia a susținut sloganul „Puigdemont în închisoare!”, demonstra parțialitatea sa sau, cel puțin, dădea naștere unor îndoieli legitime cu privire la aceasta. Acest refuz ar fi fost rezultatul unei denaturări a probelor.

Prin intermediul celei de a treia critici, recurenții reproșează Tribunalului că, la punctele 253 și 254 din hotărârea atacată, a înlăturat în mod eronat ca inadmisibil un element de probă, și anume un interviu al raportorului într‑un ziar bulgar, pentru motivul că nu ar fi justificat prezentarea tardivă a acestuia. Cu privire la acest aspect, Tribunalul și‑ar fi încălcat de asemenea obligația de motivare prin faptul că nu a indicat motivul pentru care a considerat că explicația recurenților, potrivit căreia aceștia nu au avut cunoștință de acest interviu decât după introducerea acțiunii lor în anulare, era insuficientă.

Prin intermediul celei de a patra critici, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 255 din hotărârea atacată, că elementele menționate în acesta, precum și alte elemente invocate anterior nu permiteau să se stabilească lipsa de imparțialitate a raportorului, ceea ce ar constitui de asemenea o denaturare a probelor.

Prin intermediul celei de a cincea critici, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 256 din hotărârea atacată, că nu au invocat un interes „personal” al raportorului.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect al celui de al treilea motiv. În special, acesta apreciază, mai întâi, că apartenența raportorului la un grup care se opune pe plan politic deputatului vizat de cererea de ridicare a imunității nu permite repunerea în discuție a imparțialității acestui raportor. În continuare, această instituție susține că a doua critică este inadmisibilă, întrucât vizează, în realitate, o nouă apreciere a faptelor și, în orice caz, ar fi nefondată. În plus, Parlamentul solicită respingerea celei de a treia critici, referitoare la respingerea probei care constă în interviul în cauză și la încălcarea obligației de motivare. În sfârșit, această instituție apreciază de asemenea că a patra și a cincea critică sunt inadmisibile și, în orice caz, nefondate.

În primul rând, în ceea ce privește prima critică, Tribunalul a constatat, la punctele 245 și 246 din hotărârea atacată, că apartenența raportorului la Grupul politic european al conservatorilor și reformiștilor europeni era, în principiu, lipsită de incidență asupra aprecierii imparțialității sale, în pofida faptului că deputații partidului politic VOX, care se află la originea procedurii penale care stă la baza cererilor de ridicare a imunității, aparțin acestui grup politic.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept în aprecierea acestei critici. Astfel, pe de o parte, Parlamentul nu a încălcat nicio normă internă referitoare la soluționarea cererilor de ridicare a imunității prin desemnarea ca raportor a unei persoane care aparține unui alt grup politic decât cel căruia îi aparțin deputații vizați de o asemenea cerere. Mai important, prin această desemnare, Tribunalul nu a încălcat a doua teză a punctului 8 din Comunicarea nr. 11/2019, potrivit căreia, astfel cum reiese din hotărârea atacată, raportorul desemnat în cazul de imunitate nu trebuie să aparțină aceluiași grup politic ca deputatul vizat de cerere și nici să fie ales în același stat membru. Această regulă nu implică faptul că este interzisă desemnarea ca raportor a unei persoane care aparține unui grup politic opus celui din care face parte deputatul în cauză. Dacă aceasta ar fi situația și ținând seama de natura politică a conflictului existent, prin definiție, între deputații care aparțin diferitelor grupuri, atunci ar exista riscul ca, în anumite cazuri, niciunul dintre raportorii permanenți să nu fie considerat apt să exercite această funcție.

Pe de altă parte, este adevărat că argumentele recurenților nu se întemeiază pe simpla apartenență a raportorului la un grup politic opus, ci pe apartenența sa la același grup ca partidul VOX, care se număra printre cei care s‑au aflat la originea procedurii penale inițiate față de recurenți și aflate, la rândul său, la originea cererilor de ridicare a imunității. Cu toate acestea, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a considerat că această împrejurare nu era în sine suficientă pentru a concluziona în sensul încălcării cerinței de imparțialitate a raportorului. Astfel, nu se poate considera că între diferite partide naționale din cadrul aceluiași grup politic din Parlament există legături atât de puternice încât atitudinea față de recurenți a raportorului care aparține aceluiași grup politic ca partidul VOX trebuie percepută ca fiind determinată de relația dintre acestea din urmă și partidul VOX. Astfel, considerăm că interesul politic al partidului VOX de a‑i urmări în justiție pe recurenți nu poate fi considerat o împrejurare care să dea naștere unor îndoieli deosebite cu privire la imparțialitatea raportorului.

În al doilea rând, în ceea ce privește a doua și a patra critică, Tribunalul a stabilit, pe de o parte, la punctul 249 din hotărârea atacată, că raportorul a organizat și a participat la o intervenție a secretarului general al partidului politic VOX pe tema „Cataluña es España” (Catalonia este Spania), la 6 martie 2019, în incinta Parlamentului. Acesta din urmă și‑a încheiat discursul cu formula „Viva España, viva Europa y Puigdemont a prisión” (Trăiască Spania, trăiască Europa și Puigdemont la închisoare). Tribunalul a constatat de asemenea, la punctele 250 și 251 din această hotărâre, că, în cursul acestui eveniment, (viitorul) raportor, deși prezent la masa vorbitorilor, nu s‑a exprimat verbal și că această manifestare a poziției sale cu privire la situația politică din Catalonia nu poate fi suficientă pentru a caracteriza o atingere adusă principiului imparțialității. Pe de altă parte, Tribunalul a considerat, la punctul 255 din hotărârea menționată, că diferitele reacții ale partidului politic VOX, exprimate ulterior adoptării deciziilor în litigiu, sau împrejurarea că raportorului i s‑a aplicat o sancțiune administrativă nu erau de natură să demonstreze lipsa de imparțialitate a acestuia din urmă.

În cadrul celei de a doua și al celei de a patra critici, recurenții prezintă în esență propria interpretare a anumitor fapte. Aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 29 ). Or, o denaturare a probelor are loc atunci când, fără să se recurgă la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită sau contrară formulării lor. Această denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor ( 30 ).

În speță, deși recurenții reproșează în mod formal Tribunalului că a denaturat elementele de probă, trebuie să se constate că, sub acoperirea acestei afirmații, ei urmăresc în realitate să obțină o reexaminare a argumentelor invocate în această privință în primă instanță, fără a arăta în ce mod Tribunalul ar fi efectuat o apreciere vădit eronată a faptelor și a elementelor de probă. În consecință, aceste critici sunt inadmisibile.

Desigur, potrivit unei jurisprudențe constante, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice deduse de Tribunal pe baza lor ( 31 ). În această privință, în opinia noastră, calificarea faptelor de către Tribunal nu este afectată de o eroare. Primo, simpla apartenență la același grup politic ca partidul VOX nu este suficientă pentru a pune sub semnul întrebării imparțialitatea raportorului. Secundo, arătăm, astfel cum subliniază Parlamentul, că reuniunea în cauză a avut loc în timpul celei de a opta legislaturi, cu mai mult de două luni înainte de alegerile în cursul cărora recurenții au fost aleși și cu mai mult de șase luni înainte de emiterea mandatelor de arestare menționate în cererile de ridicare a imunității. În afară de împrejurarea că raportorul a participat la o reuniune privind situația politică din Catalonia ca urmare, este adevărat, a faptelor vizate de procedura penală aflată la originea cererilor de ridicare a imunității, contextul acestui eveniment nu este legat de statutul recurenților de membri ai Parlamentului. În sfârșit, tertio, asemenea Tribunalului, considerăm că reacțiile membrilor partidului politic VOX după adoptarea deciziilor în litigiu sau faptul că raportorului i s‑a aplicat o sancțiune administrativă nu sunt de natură să demonstreze o lipsă de imparțialitate a acestuia.

În al treilea rând, în ceea ce privește a cincea critică, Tribunalul a constatat, la punctul 256 din hotărârea atacată, că recurenții nu au susținut că raportorul se afla într‑o situație de conflict de interese și nici nu au invocat un interes personal al raportorului, susceptibil să îi afecteze imparțialitatea în exercitarea funcțiilor sale. De asemenea recurenții nu au menționat nicio declarație a raportorului de natură să arate că acesta și‑ar fi abordat atribuțiile cu prejudecăți de ordin personal, disociabile de ideologia sa politică.

Recurenții nu invocă niciun argument în susținerea criticilor lor, afirmă că lipsa imparțialității obiective este suficientă în sensul articolului 41 alineatul (1) și al articolului 39 alineatul (2) din cartă și se limitează să se refere la împrejurările invocate în cadrul altor critici. Prin urmare, această critică este inadmisibilă întrucât nu este suficient motivată.

În al patrulea și ultimul rând, la punctele 253 și 254 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins ca inadmisibil un element de probă, și anume un interviu al raportorului într‑un ziar bulgar, arătând că acesta a fost depus în replică fără ca recurenții să justifice depunerea sa tardivă, deși era totuși datat din ziua următoare adoptării deciziilor în litigiu, așadar, anterior depunerii cererii introductive.

În această privință, arătăm că, contrar afirmațiilor recurenților, din articolul 85 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului reiese că, în cazul depunerii tardive a unei probe de către o parte, acesteia îi revine sarcina de a indica motivele care au determinat depunerea ei cu întârziere ( 32 ). Astfel, instanța Uniunii are competența să controleze temeinicia motivului invocat cu privire la depunerea tardivă a unor probe, precum și, dacă această depunere tardivă nu este corespunzător justificată în drept sau nu este întemeiată, ea are competența să înlăture proba respectivă ( 33 ). Motivarea furnizată de partea interesată îi permite să exercite acest control. În speță, în memoriul lor în replică, recurenții s-au limitat să declare, în cadrul prezentării conținutului probei depuse, că luaseră cunoștință de interviul în cauză după introducerea acțiunii în anulare. Dacă această declarație ar trebui considerată ca fiind justificarea depunerii tardive a probei în discuție, este necesar să se constate că ea nu conține elemente care să permită controlarea temeiniciei motivului depunerii tardive. Este totuși vorba despre o probă care există din ziua următoare adoptării deciziilor în litigiu și care este disponibilă publicului larg.

Pentru acest motiv, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a concluzionat în sensul inadmisibilității probei depuse. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 254 din hotărârea atacată, Tribunalul nu și-a încălcat nici obligația de motivare, întrucât a arătat că depunerea tardivă a acestei probe nu fusese justificată și că data interviului era anterioară datei depunerii cererii introductive.

Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al celui de al treilea motiv ar trebui respins.

Recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a respins, la punctele 259-261 din hotărârea atacată, argumentul lor întemeiat pe lipsa de imparțialitate a președintelui comisiei JURI. Aceștia susțin că au identificat în mod suficient toate elementele relevante la punctele 144 și 145 din cererea lor în anulare. În opinia acestora, ignorând elementele descrise în anexele la cererea în anulare și neexplicând în mod precis care dintre argumentele lor erau inadmisibile, Tribunalul a denaturat elementele de probă, a încălcat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, precum și dreptul la apărare și nu și‑a îndeplinit obligația de motivare.

Parlamentul, susținut cu privire la acest aspect de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect al celui de al treilea motiv și apreciază că argumentele sunt fie inadmisibile, fie nefondate. Cu titlu subsidiar, acesta solicită Curții să respingă argumentele recurenților referitoare la considerațiile Tribunalului care figurează la punctul 261 din hotărârea atacată și să procedeze la înlocuirea unor motive și arată că, contrar celor reținute de Tribunal la punctul 260 din această hotărâre, argumentele întemeiate pe o pretinsă strategie a președintelui comisiei JURI la care ar fi recurs pentru a‑i împiedica pe recurenți să participe la lucrările Parlamentului nu erau suficient dezvoltate în cererea introductivă.

În primul rând, Tribunalul a respins ca inadmisibile, la punctul 259 din hotărârea atacată, argumentele recurenților referitoare la lipsa de imparțialitate a președintelui comisiei JURI. Deși aceste argumente sunt expuse în anexele la cererea introductivă, ele nu figurează totuși în mod expres în cererea introductivă însăși. Este în special cazul argumentului privind cetățenia spaniolă a acestui președinte și al anumitor argumente referitoare la comportamentul acestuia.

Considerăm că, procedând astfel, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept.

Astfel, arătăm că recurenții s‑au limitat, la punctul 144 din cererea în anulare, să constate că președintele comisiei JURI nu oferea nicio garanție de imparțialitate pentru motive detaliate în observațiile scrise care figurează în anexele A.31, A.32 și A.33 și la punctele 267-281 din anexa A.44 la cererea introductivă.

Având în vedere conținutul acestui punct din cererea în anulare, dorim să amintim că reiese din jurisprudența Curții că, în sensul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut, și al articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, noțiunea de „expunere sumară a motivelor”, care trebuie să fie indicată în orice cerere introductivă, înseamnă că cererea introductivă trebuie să explice în ce constă motivul pe care se întemeiază acțiunea. Pentru ca o acțiune în fața Tribunalului să fie admisibilă, este astfel necesar în special ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive. Funcția pur probatorie și de susținere a anexelor presupune că, în măsura în care acestea conțin elemente de drept sau de fapt pe care se întemeiază anumite motive invocate în cererea introductivă, aceste elemente trebuie să figureze în însuși textul acestei cereri introductive sau, cel puțin, să fie identificate în mod suficient în cuprinsul acesteia ( 34 ).

În acest context, din moment ce recurenții nu au indicat în cererea lor introductivă motivele pentru care președintele comisiei JURI nu oferea, în opinia lor, nicio garanție de imparțialitate, Tribunalul a înlăturat în mod întemeiat aceste argumente ca inadmisibile. Trebuie respinse de asemenea argumentele acestora întemeiate pe denaturarea elementelor de probă, pe încălcarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului la apărare, precum și pe neîndeplinirea de către Tribunal a obligației sale de motivare, care se întemeiază pe lipsa examinării elementelor care figurează în anexele în cauză.

În al doilea rând, la punctul 261 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat ca nefondat argumentul întemeiat pe pretinsa ostilitate a președintelui comisiei JURI, care se referă la strategia la care ar fi recurs pentru a‑i împiedica pe recurenți să își ocupe locurile în Parlament. Potrivit Tribunalului, aceste pretinse inițiative nu proveneau de la președinte, ci de la partidul său.

Acest punct din hotărârea atacată privește punctul 145 din cererea în anulare, în care recurenții s‑au limitat să constate că președintele comisiei JURI și partidul său au dat dovadă de ostilitate puternică față de ei, afirmând în același timp că președintele a recurs la o strategie pentru a‑i împiedica să își ocupe locurile de deputați europeni.

Împărtășim opinia Parlamentului potrivit căreia afirmațiile recurenților de la punctul 145 din cererea în anulare sunt foarte laconice și nu sunt suficient de dezvoltate pentru a fi admisibile. Se ridică astfel problema dacă trebuie admisă cererea de înlocuire a unor motive formulată de Parlament.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, admisibilitatea unei cereri de înlocuire a unor motive presupune existența unui interes de a acționa, în sensul că aceasta trebuie să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o. Această situație se poate regăsi atunci când cererea de înlocuire a unor motive constituie o apărare împotriva unui motiv invocat de reclamant ( 35 ).

În măsura în care un astfel de interes există pentru Parlament, propunem Curții să înlocuiască motivarea hotărârii atacate și să considere că argumentele recurenților, care figurează la punctul 145 din cererea în anulare, sunt de asemenea inadmisibile, întrucât nu sunt suficient dezvoltate în cererea introductivă. În consecință, critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare ca urmare a neindicării precise a elementelor inadmisibile ar trebui înlăturată ca inoperantă, din moment ce toate elementele trebuie respinse ca inadmisibile.

Dorim să adăugăm, pentru cazul în care Curtea nu ar împărtăși propunerea noastră cu privire la acest aspect, că eventualele demersuri ale președintelui comisiei JURI și ale partidului său pentru a împiedica recurenții să își ocupe locul în Parlament decurg, în opinia noastră, dintr‑un conflict de natură pur politică a cărui existență nu este suficientă pentru a constata încălcarea principiului imparțialității ( 36 ).

Având în vedere cele de mai sus, al treilea aspect al celui de al treilea motiv ar trebui respins.

Recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept, care implică de asemenea o eroare de raționament, precum și o încălcare a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului la apărare, prin interpretarea eronată a celui de al patrulea aspect al celui de al treilea motiv al cererii introductive și prin faptul că a concluzionat în sensul respingerii acestuia. În opinia lor, acest aspect este independent de cele două aspecte precedente. Astfel, aceștia susțin că au indicat în cererea în anulare, pe de o parte, că articolul 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură era nelegal, disproporționat și încălca principiile publicității și transparenței prevăzute la articolul 15 TFUE și, pe de altă parte, că decizia de a organiza reuniunile comisiei JURI cu ușile închise nu le‑a permis să strângă probe privind abuzul de putere.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect. Acesta reiterează în special argumentul invocat în memoriul său în apărare în fața Tribunalului și susține că normele referitoare la caracterul confidențial al acestor proceduri nu pot fi înlăturate de deputatul a cărui imunitate este în cauză, din moment ce articolul în discuție urmărește să protejeze nu numai interesele acestui deputat, ci și pe cele ale terților, precum și pe cele ale Ministerului Public și ale autorităților judiciare.

Tribunalul a considerat, la punctul 262 din hotărârea atacată, că, în măsura în care afirmațiile referitoare la parțialitate formulate împotriva raportorului și a președintelui comisiei JURI au fost respinse, nu era necesar să se aprecieze al patrulea aspect, referitor la faptul că caracterul confidențial al lucrărilor acestei comisii ar constitui un obstacol în calea dovedirii incidenței pretinsei lor parțialități asupra deciziilor în litigiu.

Constatăm că al patrulea aspect al celui de al treilea motiv a fost prezentat la punctele 147-162 din cererea în anulare, în secțiunea IV.3.4 intitulată „Efectele caracterului confidențial al procedurii. Încălcarea articolului 15 TFUE coroborat cu articolele 47 și 48 din cartă. Nelegalitatea articolului 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură”. Desigur, recurenții se referă, la punctele 147-151 din cererea introductivă, la confidențialitatea procedurii nu in abstracto și în general, ci în contextul dificultăților întâmpinate în stabilirea influenței președintelui comisiei JURI și a raportorului asupra rezultatului acestei proceduri.

Cu toate acestea, recurenții au prezentat, la punctele următoare din cererea introductivă, observații generale cu privire la validitatea articolului 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură și au arătat, la punctul 162 a doua teză, că caracterul confidențial al procedurii constituia o încălcare a articolului 15 TFUE și a articolului 47 din cartă, în legătură cu dreptul la apărare.

Tribunalul nu a răspuns în mod expres la argumentul întemeiat pe lipsa de validitate a articolului 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură. Cu toate acestea, întrucât este vorba despre un motiv strict de drept, este în orice caz posibil ca omisiunea Tribunalului să fie suplinită de Curte ( 37 ).

În această privință, amintim în primul rând că articolul 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură prevede că examinarea de către comisia JURI a cererilor legate de procedurile privind imunitatea are loc întotdeauna cu ușile închise. Desigur, reiese din articolul 15 alineatul (1) TFUE, care consacră principiul transparenței, că instituțiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței. Totuși, această dispoziție nu prevede transparența absolută a tuturor lucrărilor instituțiilor. Reiese deja din articolul 15 alineatul (2) TFUE că Parlamentul se întrunește în ședințe publice, ceea ce nu implică caracterul public al tuturor comisiilor sale. Articolul 232 TFUE recunoaște autonomia Parlamentului în ceea ce privește organizarea sa internă, ceea ce implică dreptul acestei instituții de a stabili limitele caracterului public al lucrărilor comisiilor.

Astfel cum rezultă din memoriul în apărare al Parlamentului, articolul 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură este rezultatul unei evaluări comparative efectuate de Parlament a principiului transparenței și a altor interese legitime care trebuie protejate, în special protecția confidențialității procedurilor penale în faza de urmărire penală. În special, Parlamentul arată că această dispoziție urmărește să protejeze nu numai interesele deputatului în cauză, ci și pe cele ale terților, precum și pe cele ale Ministerului Public și ale autorităților judiciare. În acest context, observăm că soluția adoptată de Parlament este conformă cu recomandările Comisiei de la Veneția, care preconizează ca cererile de ridicare a imunității să fie soluționate de comisia competentă cu ușile închise, în lipsa parlamentarului în cauză ( 38 ). În aceste condiții, nu vedem niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură în raport cu articolul 15 TFUE.

În al doilea rând, recurenții arată în cererea lor în anulare că articolul 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură constituie o ingerință nelegală în exercitarea drepturilor lor consacrate la articolele 47 și 48 din cartă. Totuși, recurenții nu prezintă nicio motivare în această privință. Prin urmare, aceste argumente ar trebui respinse.

Cu titlu suplimentar, arătăm că, în cazul în care ar trebui să se înțeleagă că recurenții consideră că dreptul lor la apărare a fost încălcat de articolul 9 alineatul (11) din Regulamentul de procedură, acest argument ar trebui respins ca inoperant. Într‑adevăr, această dispoziție și articolul 15 TFUE nu limitează drepturile părților la procedura de ridicare a imunității, ci dreptul publicului larg de a avea acces la informații. Dreptul la apărare al unei părți la procedură nu poate fi deci limitat prin dispoziții care prevăd examinarea unei cauze cu ușile închise, însă poate fi eventual limitat prin dispozițiile care reglementează desfășurarea procedurii și participarea părților, precum, în speță, articolul 9 alineatul (6) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură, care prevede că deputatul în cauză nu asistă la dezbaterile comisiei JURI, cu excepția audierii propriu‑zise. Recurenții invocă această dispoziție pentru prima dată în recurs și fără a oferi nicio explicație. Prin urmare, nu este necesară examinarea sa.

Având în vedere cele de mai sus, al patrulea aspect al celui de al treilea motiv ar trebui respins.

Având în vedere considerațiile pe care tocmai le‑am prezentat, apreciem că al treilea motiv de recurs ar trebui respins.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept respingând al șaselea ( 39 ) și al șaptelea motiv de anulare ( 40 ), fie îndepărtându‑se de la propria practică, fie săvârșind o eroare de apreciere.

Motivul este împărțit în două aspecte. Recurenții reproșează în esență Tribunalului, prin intermediul celui dintâi, că a săvârșit erori de drept în stabilirea și în aplicarea criteriilor de ridicare a imunității și, prin intermediul celui de al doilea, că a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat în sensul lipsei unei erori în aprecierea de către Parlament a fumus persecutionis. În cadrul primului aspect, recurenții invocă nouă critici specifice ( 41 ).

Prima critică din cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv este întemeiată pe încălcarea articolului 343 TFUE, în măsura în care Tribunalul a concluzionat, la punctul 122 din hotărârea atacată, că această dispoziție nu impune Parlamentului nicio limită, indiferent de ce natură, în ceea ce privește dreptul său de a ridica imunitatea membrilor săi. Recurenții arată că, deși continuarea unei proceduri, inclusiv a unei proceduri penale, împotriva unui membru al Parlamentului nu împiedică în general exercitarea mandatului său, situația este diferită în cauzele privind arestarea preventivă a deputaților în cauză, precum cea din speță. Recurenții susțin că în acest context au evocat în mai multe rânduri, în cererea introductivă, principiul proporționalității, principiu pe care Tribunalul ar fi omis să îl ia în considerare.

A doua critică din cadrul acestui aspect este întemeiată pe încălcarea articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, în măsura în care Tribunalul a concluzionat, în special la punctele 117-122 și 126 din hotărârea atacată, că existența sau lipsa unui fumus persecutionis era singurul criteriu pe care Parlamentul trebuia să îl ia în considerare. În această privință, recurenții apreciază că din această dispoziție reiese că Parlamentul trebuie să își păstreze integritatea în calitate de adunare legislativă democratică și trebuie să asigure independența deputaților în exercitarea funcțiilor lor.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestor critici, pe care le consideră atât întemeiate pe o interpretare eronată a hotărârii atacate, cât și inadmisibile sau nefondate.

Întemeindu‑se pe punctul 76 din Hotărârea Junqueras Vies, Tribunalul a statuat, la punctul 122 din hotărârea atacată, că articolul 343 TFUE nu poate fi interpretat în sensul că imunitatea unui membru al Parlamentului nu poate fi niciodată ridicată în cazul în care continuarea procedurii în temeiul căreia a fost solicitată ridicarea imunității poate împiedica exercitarea mandatului său ori poate chiar să conducă la pierderea acestuia la finalul acestei proceduri. În opinia sa, o asemenea interpretare ar însemna privarea de orice efect util a articolului 9 al treilea paragraf din Protocolul nr. 7.

În ceea ce privește articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a constatat, la punctele 119 și 120 din hotărârea atacată, că, în măsura în care Parlamentul a adoptat criteriul fumus persecutionis ținând seama atât de obiectivul de protejare a independenței și a bunei sale funcționări, cât și de necesitatea respectării principiului cooperării loiale, acesta a considerat, așadar, în mod necesar, atunci când a respins existența unui fumus persecutionis, că ridicarea imunității recurenților nu ar aduce atingere intereselor sale, în special bunei funcționări și independenței sale.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare la punctele citate din hotărârea atacată.

Pe de o parte, în ceea ce privește critica referitoare la punctul 122 din hotărârea atacată, arătăm, astfel cum reiese din rezumatul pe care l‑am făcut acestui punct ( 42 ), că, contrar celor susținute de recurenți, Tribunalul nu a indicat că articolul 343 TFUE nu impune nicio limită dreptului Parlamentului de a ridica imunitatea membrilor săi sau că principiul proporționalității nu se aplică deciziei de ridicare a imunității. În schimb, a arătat că riscul unui obstacol în calea exercitării mandatului, în special pierderea acestui mandat, la finalul procedurii în cadrul căreia a fost solicitată ridicarea imunității, nu exclude această ridicare a imunității. Această critică provine, așadar, dintr‑o interpretare eronată a punctului 122 din această hotărâre și trebuie, în consecință, să fie înlăturată ca nefondată. În plus, constatarea formulată de Tribunal la acest punct este corectă.

Pe de altă parte, în ceea ce privește a doua critică, observăm că articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură este o dispoziție generală care stabilește obiectivele urmărite de Parlament în exercitarea competențelor sale privind privilegiile și imunitățile. Această dispoziție nu menționează niciun criteriu care trebuie luat în considerare la adoptarea deciziei cu privire la cererea de ridicare a imunității. Un asemenea criteriu figurează însă la punctul 43 din Comunicarea nr. 11/2019, care prevede că imunitatea este ridicată, cu excepția cazului în care se dovedește că scopul procedurii penale este de a se aduce atingere activității politice a deputatului și, prin urmare, independenței Parlamentului (fumus persecutionis). Utilizarea acestui criteriu de către Parlament se înscrie în larga putere de apreciere de care dispune în ceea ce privește ridicarea imunității ( 43 ) și este de altfel recomandată de Comisia de la Veneția ( 44 ). Trebuie să se înțeleagă, în opinia noastră, că adoptarea acestui principiu de către comisia JURI rezultă din constatarea potrivit căreia aplicarea criteriului fumus persecutionis permite să se asigure realizarea obiectivelor prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Având în vedere cele de mai sus, a doua critică ar trebui, prin urmare, să fie de asemenea respinsă.

Recurenții susțin că Tribunalul a denaturat elemente de probă, a săvârșit o eroare de drept și a încălcat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă prin faptul că a statuat, la punctele 128-131 din hotărârea atacată, că ei nu au dovedit că beneficiază de imunitatea conferită la articolul 9 primul paragraf litera (a) din Protocolul nr. 7. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi concluzionat de asemenea în mod eronat, la punctele 132 și 133 din această hotărâre, că recurenții nu erau îndreptățiți să susțină că deciziile în litigiu fuseseră adoptate cu încălcarea articolului 9 al doilea paragraf din acest protocol.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestei critici. În opinia sa, recurenții nu au niciun interes juridic să conteste considerațiile formulate de Tribunal la punctele 128 și 131 din hotărârea atacată. Astfel, o eventuală eroare care afectează aceste considerații nu poate conduce la anularea deciziilor în litigiu, care vizează numai ridicarea imunității recurenților în temeiul articolului 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7. Cu titlu subsidiar, Parlamentul apreciază că argumentele recurenților trebuie respinse ca nefondate.

În ceea ce privește întinderea și conținutul imunității de care beneficiază deputații pe teritoriul lor național, Tribunalul a statuat, la punctul 130 din hotărârea atacată, că recurenții nu puteau susține în mod întemeiat că Parlamentul a săvârșit o eroare de drept atunci când s‑a raportat la dreptul național astfel cum este interpretat de instanțele naționale. Potrivit acestei interpretări, o autorizație parlamentară nu este necesară pentru continuarea procedurii penale în privința unei persoane împotriva căreia s‑a pus în mișcare acțiunea penală înainte ca aceasta să fi dobândit calitatea de parlamentar spaniol. În plus, în ceea ce privește argumentul recurenților potrivit căruia imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din protocol nu poate fi ridicată fără a ridica și imunitatea prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din acesta, Tribunalul a considerat, la punctul 133 din această hotărâre, că, în împrejurările speței, aceștia nu puteau susține în mod întemeiat că deciziile în litigiu fuseseră adoptate cu încălcarea articolului 9 al doilea paragraf din acest protocol, în special în măsura în care Regatul Spaniei le recunoscuse calitatea de deputat.

În primul rând, asemenea Parlamentului, considerăm că, în măsura în care privește motive ale hotărârii atacate care nu influențează dispozitivul acesteia, critica referitoare la interpretarea dată de acesta articolului 9 primul paragraf litera (a) din Protocolul nr. 7 este inoperantă ( 45 ). Astfel, deciziile în litigiu nu privesc ridicarea imunității prevăzute la articolul 9 primul paragraf litera (a) din acest protocol.

Cu titlu suplimentar, amintim că articolul 18 din capitolul VII din Protocolul nr. 7 prevede că, pentru aplicarea acestui protocol, instituțiile Uniunii acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre interesate. Prin urmare, în mod corect Parlamentul s‑a întemeiat pe interpretarea instanțelor spaniole pentru a stabili că recurenții nu beneficiau de imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (a) din protocolul menționat întrucât împotriva lor se pusese în mișcare acțiunea penală înainte de a fi aleși în Parlament.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul referitor la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul nr. 7, din Hotărârea Junqueras Vies reiese că, deși articolul 9 primul paragraf din acest protocol prevede imunități de care beneficiază membrii Parlamentului European, în mod egal, pe întreaga durată a sesiunilor unei legislaturi date a Parlamentului ( 46 ), articolul 9 al doilea paragraf din acesta prevede în schimb că aceștia beneficiază de această imunitate și înainte de începerea mandatului lor ( 47 ). Primul și al doilea paragraf ale articolului 9 din protocolul menționat au astfel domenii de aplicare temporale diferite ( 48 ), dat fiind că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, Parlamentul trebuie considerat a fi în sesiune, chiar dacă nu este efectiv întrunit ( 49 ). În consecință, un deputat care, după deschiderea primei sesiuni a unei legislaturi, a preluat deja efectiv funcția, beneficiază numai de protecția prevăzută la articolul 9 primul paragraf din Protocolul nr. 7. Rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că recurenții nu erau îndreptățiți să susțină că deciziile în litigiu fuseseră adoptate cu încălcarea articolului 9 al doilea paragraf din acest protocol.

Ținând seama de cele ce precedă, a treia critică ar trebui respinsă.

În cadrul criticii introductive ( 50 ), recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 112 din hotărârea atacată, că Parlamentul dispune de o largă putere de apreciere în ceea ce privește oportunitatea de a da sau nu curs unei cereri de ridicare a imunității. Or, adoptarea deciziilor în litigiu ar putea aduce atingere mai multor drepturi fundamentale.

În cuprinsul celei de a patra critici din cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, recurenții susțin, pe de o parte, că, în mod contrar celor indicate la punctele 135-143 din hotărârea atacată, deciziile în litigiu constituie o ingerință în exercitarea drepturilor lor fundamentale consacrate la articolul 6, la articolul 39 alineatul (2) și la articolul 45 din cartă. Pe de altă parte, ei reproșează Tribunalului că a considerat, la punctele 126 și 127 din această hotărâre, că legalitatea mandatelor europene de arestare emise împotriva lor nu avea nicio incidență asupra examinării unei cereri de ridicare a imunității destinate să permită executarea acestor mandate. În această privință, recurenții afirmă că Parlamentul era obligat să evalueze riscurile de încălcare a drepturilor lor fundamentale, în același mod ca autoritatea judiciară de executare în contextul procedurilor de predare în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584/JAI ( 51 ).

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestei critici. Acesta afirmă că anumite argumente sunt inadmisibile, altele inoperante și că, în orice caz, niciunul nu este fondat. În ceea ce privește argumentul referitor la punctele 126 și 127 din hotărârea atacată, Parlamentul solicită respingerea sa în măsura în care s‑ar întemeia pe o interpretare eronată a acestora.

Tribunalul a observat, la punctul 112 din hotărârea atacată, că, în măsura în care articolul 9 al treilea paragraf din Protocolul nr. 7 nu precizează condițiile în care Parlamentul trebuie să aprecieze dacă este necesar să ridice imunitatea, această instituție dispune de o foarte largă putere de apreciere în ceea ce privește orientarea pe care intenționează să o dea unei decizii adoptate ca urmare a unei cereri de ridicare a imunității în temeiul caracterului politic pe care îl prezintă o asemenea decizie. În continuare, la punctele 113 și 114 din această hotărâre, Tribunalul a indicat că aceste criterii materiale de examinare a cererilor de ridicare a imunității nu reies din Regulamentul de procedură, în special din articolul 5 alineatul (2) din acesta, dar decurg totuși din cuprinsul punctelor 41-44 din Comunicarea nr. 11/2019, potrivit cărora imunitatea prevăzută la articolul 9 din Protocolul nr. 7 este ridicată, cu excepția cazului în care Parlamentul constată existența unui fumus persecutionis. Pe de altă parte, Tribunalul a amintit, la punctul 115 din hotărârea menționată, că imunitățile sunt acordate exclusiv în interesul Uniunii.

Astfel cum reiese cu claritate din acest rezumat al punctelor 112-115 din hotărârea atacată, critica introductivă se întemeiază pe o interpretare eronată a acestui punct 112. Contrar celor susținute de recurenți, nu reiese nicidecum din cuprinsul punctului 112 menționat și nici din cuprinsul punctelor următoare din această hotărâre că, potrivit Tribunalului, puterea de apreciere foarte largă de care dispune Parlamentul ar presupune faptul că decizia acestuia nu este susceptibilă să aducă atingere drepturilor lor fundamentale. Argumentul potrivit căruia larga putere de apreciere a unei instituții ar implica faptul că aceasta nu este obligată să respecte drepturile fundamentale este, așadar, vădit eronat. Prin urmare, această critică ar trebui, în opinia noastră, să fie respinsă în măsura în care se întemeiază pe o interpretare eronată a punctului 112 din hotărârea menționată.

Tribunalul a statuat, la punctul 138 din hotărârea atacată, că imunitatea nu poate constitui un drept fundamental recunoscut deputaților europeni, din moment ce aceasta este acordată exclusiv în interesul Parlamentului. Împrejurarea că o decizie de ridicare a imunității modifică situația juridică a unui deputat este lipsită de incidență în această privință. În continuare, la punctele 140 și 141 din această hotărâre, Tribunalul a considerat că ridicarea imunității parlamentare nu are în sine nicio consecință asupra exercitării mandatului sau asupra libertății, în special de circulație, a recurenților și nu aduce atingere dreptului lor la respectarea prezumției de nevinovăție. În sfârșit, Tribunalul a concluzionat, la punctul 142 din hotărârea menționată, că, pe cale de consecință, argumentul prin care se urmărește să se demonstreze că aceste ingerințe nu ar respecta cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă este inoperant și trebuie înlăturat pentru acest motiv.

Este necesar să se constate că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept la aceste puncte din hotărârea atacată. Recurenții nu invocă niciun argument juridic care să repună în discuție constatările Tribunalului și se limitează la a le contesta. Împărtășim pe deplin poziția Tribunalului potrivit căreia ridicarea imunității parlamentare, ca atare, nu are ca efect pierderea mandatului deputatului și nu afectează libertatea sa de circulație, imunitatea în sine nefiind un drept fundamental al unui deputat.

Tribunalul a constatat, la punctele 126 și 127 din hotărârea atacată, că nu intră în atribuția Parlamentului aprecierea legalității, pe de o parte, a actelor adoptate de autoritățile judiciare în cursul procedurii aflate la originea cererii de ridicare a imunității, acest aspect fiind de competența exclusivă a autorităților naționale, și, pe de altă parte, a mandatelor naționale de arestare și a mandatelor europene de arestare emise în cadrul procedurii penale în cauză.

Astfel cum am amintit ( 52 ), articolul 18 din capitolul VII din Protocolul nr. 7 prevede că, pentru aplicarea acestui protocol, instituțiile Uniunii acționează de comun acord cu autoritățile responsabile ale statelor membre interesate. Rezultă că, atunci când este sesizat cu o cerere de ridicare a imunității, Parlamentul este în principiu obligat, pentru a stabili faptele relevante, să se bazeze pe informațiile furnizate de autoritatea națională competentă referitoare la obiectul și la stadiul procedurii judiciare în scopul căreia imunitatea ar trebui să fie ridicată. Pe de altă parte, atunci când anumite informații lipsesc sau nu sunt clare, comisia JURI poate solicita autorității interesate să îi furnizeze informații și precizări, în conformitate cu articolul 9 alineatul (5) din Regulamentul de procedură. În schimb, Parlamentul nu are competența de a examina legalitatea deciziilor adoptate în cadrul unei proceduri naționale.

De asemenea, Parlamentul nu are competența de a hotărî cu privire la riscul de atingere adusă drepturilor fundamentale care rezultă din executarea mandatelor europene de arestare în același mod ca autoritățile judiciare care trebuie să decidă asupra executării lor. Nu numai că acestuia nu i‑a fost atribuită o astfel de competență, dar decizia sa nu are ca efect privarea altor autorități de puterea de a exercita controlul necesar asupra acestor mandate. Astfel, decizia de ridicare a imunității parlamentare nu înlocuiește decizia autorităților judiciare de executare a unui mandat european de arestare, în cadrul căreia acestea sunt obligate să examineze mandatul respectiv și în special să aprecieze existența unor eventuale condiții prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584 pentru a‑i da curs sau pentru a refuza executarea sa. În plus, decizia Parlamentului nu obligă autoritățile de executare să pună în aplicare un mandat european de arestare. Rezultă că nu este de competența Parlamentului să repună în discuție un astfel de mandat emis de autoritățile naționale și nici să procedeze la examinarea eventualei incidențe a executării sale asupra drepturilor fundamentale ale recurenților.

În acest context, observăm că, în raportul său, Comisia de la Veneția subliniază că organul parlamentar care examinează cererea de ridicare a imunității nu ar trebui să realizeze o examinare cu caracter autentic judiciar și, în special, nu ar trebui în niciun caz să decidă cu privire la oportunitatea începerii unei urmăriri penale ( 53 ).

Ținând seama de cele ce precedă, a patra critică ar trebui respinsă.

În cadrul celei de a cincea critici, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că le‑a înlăturat argumentele întemeiate pe principiul proporționalității și că a încălcat astfel nu numai acest principiu, ci și obligația lui de motivare.

Parlamentul susține că această afirmație este inadmisibilă în măsura în care nu este suficient de precisă. La rândul său, Regatul Spaniei arată că această critică nu este legată de niciun punct din hotărârea atacată și, prin urmare, este lipsită de relevanță.

A cincea critică este, în opinia noastră, inadmisibilă în măsura în care vizează pretinsa încălcare de către Tribunal a principiului proporționalității. Astfel, interpretată în acest sens, această critică nu este motivată și se limitează la o trimitere la cererea în anulare.

În ceea ce privește afirmația recurenților potrivit căreia Tribunalul nu ar fi răspuns la argumentele lor referitoare la respectarea principiului proporționalității, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivul întemeiat pe lipsa răspunsului Tribunalului la argumente invocate în primă instanță este echivalent în esență cu invocarea unei încălcări a obligației de motivare care decurge din articolul 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut, și din articolul 117 din Regulamentul de procedură al Tribunalului ( 54 ).

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, obligația de motivare nu îi impune Tribunalului să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și, așadar, motivarea Tribunalului poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 55 ).

În acest context, nu există nicio îndoială, în opinia noastră, că Tribunalul a respins, chiar dacă numai în mod implicit, critica întemeiată pe o încălcare a principiului proporționalității, din moment ce recurenții au susținut, în cadrul celui de al șaselea motiv de anulare, că autorizarea arestării lor era disproporționată, ținând seama, primo, de atingerea adusă drepturilor lor fundamentale care decurgea din aceasta, precum și, secundo, de stadiul procedurii penale ( 56 ). În ceea ce privește acest prim argument, astfel cum reiese din analiza noastră cu privire la a patra critică, Tribunalul l‑a respins în mod întemeiat. În ceea ce privește al doilea argument, Tribunalul a statuat, la punctul 126 din hotărârea atacată, că nu intră în atribuția Parlamentului aprecierea legalității actelor adoptate de autoritățile judiciare în cursul procedurii întrucât acest aspect este de competența exclusivă a autorităților naționale. Prin urmare, este necesar să se constate că, în cadrul celui de al șaselea motiv de recurs, această hotărâre nu este afectată de o omisiune de pronunțare și nici, mai general, de omisiune de motivare în această privință. Astfel, motivarea hotărârii menționate permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care argumentele lor nu au fost admise.

Având în vedere cele de mai sus, a cincea critică ar trebui respinsă.

În cadrul celei de a șasea critici, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 141-143 din hotărârea atacată, de principiu, că o decizie de ridicare a imunității unui deputat european și procedura care a condus la adoptarea acesteia nu aduc – și nu pot să aducă – atingere dreptului la respectarea prezumției de nevinovăție. În această privință, punctul B din deciziile în litigiu menționează ordonanța Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 25 octombrie 2018, cu toate că aceasta nu i‑ar privi pe recurenți, ci pe coacuzații lor. În plus, din moment ce unicul document prezentat membrilor comisiei JURI era hotărârea Tribunal Supremo (Curtea Supremă) din 14 octombrie 2019, care condamnă alte persoane, adoptarea deciziilor în litigiu s‑ar fi întemeiat pe ipoteza că recurenții erau vinovați, cu încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție. Aceeași concluzie s‑ar impune având în vedere faptul că, în opinia acestora, Tribunalul a omis să le examineze argumentele întemeiate pe un abuz de putere și pe existența unui scop ascuns, invocate în cadrul celui de al șaselea motiv de anulare, și, procedând astfel, nu și‑a îndeplinit obligația de motivare.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestei critici. Arată în special că această critică se întemeiază pe o interpretare eronată a punctului 141 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a constatat pur și simplu că ridicarea imunității unui parlamentar, ca atare, nu aducea atingere dreptului său la respectarea prezumției de nevinovăție. Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, Parlamentul apreciază că acesta trebuie respins ca inadmisibil și, în orice caz, ca nefondat.

Tribunalul a statuat, la punctul 141 din hotărârea atacată, că o decizie de ridicare a imunității nu aduce atingere dreptului la respectarea prezumției de nevinovăție. În opinia sa, problema îndeplinirii condițiilor pentru ridicarea imunității parlamentare, în temeiul articolului 9 din Protocolul nr. 7, la momentul la care este introdusă cererea este distinctă de cea prin care se urmărește să se stabilească dacă faptele imputate deputaților în cauză sunt dovedite, care este de competența autorităților statului membru.

Astfel cum arată Parlamentul, a șasea critică se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârii atacate și, pentru acest motiv, ar trebui respinsă ca nefondată.

Considerăm că, prin intermediul acestei critici, recurenții reproșează în realitate Tribunalului că nu a răspuns la argumentele lor, invocate în cererea în anulare, referitoare la luarea în considerare de către Parlament a deciziilor judiciare care pot fi înțelese ca demonstrând vinovăția lor, deși acestea nu îi priveau. Faptul că, în opinia acestora, Parlamentul s‑ar fi întemeiat pe aceste decizii ar fi relevant în raport cu argumentele lor referitoare la abuzul de putere și la existența unui scop ascuns.

Astfel cum tocmai am amintit ( 57 ), pe de o parte, motivul întemeiat pe lipsa unui răspuns din partea Tribunalului la argumentele invocate în primă instanță echivalează în esență cu invocarea unei încălcări a obligației de motivare și, pe de altă parte, obligația de motivare nu îi impune Tribunalului să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu.

În acest context, este necesar să se constate că Tribunalul a examinat într‑adevăr, pe de o parte, punctul B din deciziile în litigiu ( 58 ), precum și, pe de altă parte, eventuala incidență a formulărilor inexacte care figurează la acest punct referitoare la decizia Parlamentului de ridicare a imunității. Acest argument este, în consecință, nefondat.

În ceea ce privește argumentele referitoare la un abuz de putere și la existența unui scop ascuns, acestea trebuie respinse ca inadmisibile în măsura în care recurenții nu prezintă nicio motivare în susținerea lor în cadrul recursului și fac trimitere, în mod general, la cererea în anulare.

În cadrul celei de a șaptea și al celei de a opta critici din cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat, la punctele 147-161 din hotărârea atacată, afirmațiile inexacte ale Parlamentului care figurează la punctele S și B din deciziile în litigiu, referitoare la finalitatea imunității parlamentare prevăzute la articolul 9 din Protocolul nr. 7, și, respectiv, la stadiul în care se află procedura penală care îi privește. Aceste afirmații inexacte ar fi avut o influență asupra deciziei Parlamentului de ridicare a imunității, în măsura în care i‑ar fi indus în eroare pe membrii săi.

Astfel, potrivit recurenților, ar fi, pe de o parte, relativ rezonabil să se presupună că voturile exprimate de membrii Parlamentului European în favoarea deciziilor în litigiu ar fi fost diferite dacă aceștia ar fi știut că, în ceea ce privește imunitățile prevăzute la articolul 9 din Protocolul nr. 7, punctul S din aceste decizii era vădit eronat. Pe de altă parte, dacă Parlamentul ar fi avut cunoștință de faptul că, contrar celor indicate la punctul B din deciziile menționate, faza de anchetă nu era închisă în privința recurenților, acesta ar fi putut considera că emiterea unui mandat european de arestare împotriva lor, înainte de închiderea fazei de anchetă, era disproporționată. În plus, punctul 159 din hotărârea atacată ar fi afectat de o eroare de drept legată de o denaturare a dispozițiilor Codului de procedură penală spaniol.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestor două critici. Potrivit Parlamentului, argumentul întemeiat pe faptul că decizia sa de ridicare a imunității recurenților ar fi întemeiată numai pe motivul indicat la punctul S din deciziile în litigiu este contrazis de observațiile sale care figurează la punctele T-W din acestea și trebuie respins ca nefondat. Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe denaturarea dispozițiilor Codului de procedură penală spaniol ar trebui respins ca inadmisibil întrucât este invocat de recurenți pentru prima dată în cadrul recursului. În orice caz, acest argument ar trebui respins ca nefondat. Regatul Spaniei susține că a opta critică este inoperantă în măsura în care, pentru admiterea cererii de ridicare a imunității, este lipsit de relevanță dacă faza de anchetă a fost sau nu închisă.

Tribunalul a amintit, la punctul 148 din hotărârea atacată, că punctul S din deciziile în litigiu reproduce principiul care figurează la punctul 3 din Comunicarea nr. 11/2019, potrivit căruia „[s]copul imunității parlamentare este acela de a proteja Parlamentul și pe membrii acestuia de proceduri judiciare pornite în legătură cu activități desfășurate în exercitarea funcțiilor parlamentare și care nu pot fi disociate de aceste funcții”. În această privință, Tribunalul a statuat, la punctul 149 din această hotărâre, că era cert că recurenții erau protejați de imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7, chiar dacă procedura penală în cauză viza activități fără legătură cu exercitarea funcțiilor parlamentare. Tribunalul a constatat totuși, la punctul 152 din hotărârea menționată, că afirmația generală care figurează la punctul S din deciziile în litigiu nu a fost implementată în sensul că cererea de ridicare a imunității unui membru al Parlamentului trebuie admisă dacă urmărește continuarea unei proceduri judiciare care vizează fapte lipsite de legătură cu exercitarea funcțiilor parlamentare.

În continuare, Tribunalul a amintit, la punctul 155 din hotărârea atacată, conținutul punctului B din deciziile în litigiu și a constatat, la punctul 157 din această hotărâre, că recurenții puteau susține în mod întemeiat că acest punct era afectat de o eroare de fapt sau, cel puțin, de o lipsă de claritate cu privire la aspectul dacă etapa de cercetare judecătorească a procedurii penale în cauză fusese închisă în privința lor. Cu toate acestea, la punctul 160 din hotărârea menționată, acesta a concluzionat că nu reieșea că această eroare sau, cel puțin, această lipsă de claritate ar fi avut o incidență asupra examinării cererii de ridicare a imunității.

Prin urmare, Tribunalul chiar a constatat că unele dintre formulările de la punctele B și S din deciziile în litigiu erau inexacte. În schimb, acesta a concluzionat în continuare că, în mod contrar celor susținute de recurenți, aceste inexactități nu erau de natură să afecteze decizia Parlamentului de ridicare a imunității.

În opinia noastră, concluzia Tribunalului nu este afectată de o eroare. Astfel, motivarea deciziilor în litigiu nu se limitează la punctele B și S. Pentru a aprecia incidența acestor formulări inexacte, trebuie să se țină seama de contextul, precum și de motivarea acestor decizii în ansamblul lor. În cadrul celui de al șaselea motiv de recurs, recurenții nu au prezentat niciun argument care să poată demonstra că inexactitățile din cuprinsul formulărilor de la punctele B și S erau de așa natură încât decizia Parlamentului de ridicare a imunității ar fi fost diferită dacă aceste formulări ar fi fost corecte. Împărtășim în special opinia Regatului Spaniei potrivit căreia, în ceea ce privește decizia de ridicare a imunității, este irelevant dacă faza de anchetă în cauza penală este sau nu este închisă.

Cu titlu subsidiar, în ceea ce privește argumentul recurenților potrivit căruia Parlamentul ar fi putut considera că emiterea unor mandate europene de arestare împotriva lor, înainte de închiderea fazei de anchetă, era disproporționată, amintim ( 59 ) că în niciun caz nu intră în sfera competențelor Parlamentului să aprecieze proporționalitatea arestării recurenților în raport cu stadiul procedurii penale care îi privește.

În acest context, considerăm că argumentele întemeiate pe dispozițiile Codului de procedură penală spaniol sunt inoperante.

Ținând seama de cele ce precedă, a șaptea și a opta critică ar trebui respinse.

Prin intermediul celei de a noua critici din cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, recurenții reproșează Tribunalului, în primul rând, că a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 162-172 din hotărârea atacată, că Parlamentul nu a încălcat principiile egalității de tratament și bunei administrări. Cu toate acestea, Parlamentul nu ar fi urmat practica sa constantă de a refuza ridicarea imunității unui deputat în cazurile menționate la punctele 162 și 163 din această hotărâre. În al doilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit de asemenea o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 166 din hotărârea respectivă, că elementele menționate în cadrul celui de al șaselea și al celui de al șaptelea motiv de anulare, referitoare la practicile și la modalitățile de funcționare ale Parlamentului în domeniul imunităților, nu mai erau pertinente, în conformitate cu punctul 53 din Comunicarea nr. 11/2019, care prevede că aceasta înlocuiește comunicările precedente. În al treilea rând, Tribunalul ar fi denaturat probele atunci când a considerat că recurenții nu au demonstrat „modul în care” deciziile invocate ar fi de natură să stabilească existența unei anumite practici. În al patrulea rând, la punctele 166-172 din aceeași hotărâre, Tribunalul ar fi denaturat de asemenea elemente de probă și ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a luat în considerare toate precedentele invocate de recurenți, precum și argumentele care se raportează la acestea, pentru a identifica un fumus persecutionis.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestei critici ca nefondată. Parlamentul susține că nici principiul bunei administrări, nici principiul egalității de tratament nu îi interzic să își adapteze și să își modifice practica anterioară. În plus, argumentele întemeiate pe denaturarea probelor de către Tribunal ar fi inadmisibile, dat fiind că recurenții nu indică în mod precis erorile săvârșite sau elementele de probă denaturate. În orice caz, aceste argumente ar fi nefondate.

Tribunalul a rezumat, la punctele 162 și 163 din hotărârea atacată, afirmațiile recurenților referitoare la elementele pretinsei practici a Parlamentului pe care acesta ar fi încălcat‑o.

Tribunalul a arătat la punctul 166 din hotărârea atacată că, pentru a stabili existența unei practici a Parlamentului care constă în refuzul de a ridica imunitatea unui deputat atunci când acesta este urmărit penal pentru activitățile sale politice, atunci când aceste proceduri au fost inițiate de un adversar politic sau atunci când autoritățile naționale în cauză au solicitat sancțiuni exemplare în privința acestui deputat, recurenții s‑au prevalat de Comunicarea nr. 11/2003 din 6 iunie 2003. Această comunicare a fost întocmită de Comisia pentru afaceri juridice și piața internă a Parlamentului însărcinată la acel moment cu problemele privind imunitățile și constituie o sinteză a practicii decizionale anterioare a Parlamentului. Tribunalul a prezentat un rezumat al pasajelor relevante din această comunicare și a arătat în continuare că aceasta fusese înlocuită, la 19 noiembrie 2019, de Comunicarea nr. 11/2019.

Tribunalul a indicat, la punctul 167 din hotărârea atacată, argumentul Parlamentului potrivit căruia acesta își abandonase practica, așa cum fusese sintetizată în Comunicarea nr. 11/2003, în sensul unei limitări a cazurilor în care refuza să ridice imunitatea.

Tribunalul a observat, la punctul 168 din hotărârea atacată, că practica Parlamentului, care constă în refuzul de a ridica imunitatea dacă scopul procedurilor judiciare în cauză este de a împiedica exercitarea funcțiilor parlamentare ale deputatului, nu este contestată. În continuare, a constatat că recurenții, în ceea ce privește cazurile în care Parlamentul refuză să ridice imunitatea unuia dintre membrii săi, s‑au limitat să invoce câteva decizii ale Parlamentului, fără a demonstra în ce mod acestea ar fi în măsură să dovedească existența unei astfel de practici. Pe de altă parte, Tribunalul a arătat că cea mai mare parte a deciziilor invocate de recurenți a fost adoptată în cursul anilor 1982-2003.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare la punctele în discuție din hotărârea atacată.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 53 din Comunicarea nr. 11/2019, aceasta a înlocuit toate comunicările anterioare și toate celelalte documente ale comisiei JURI referitoare la practicile și la modalitățile de funcționare ale Parlamentului în domeniul imunităților. Acest lucru demonstrează intenția clară a Parlamentului de a‑și schimba practica anterioară. Ținând seama de marja de apreciere de care dispune Parlamentul în ceea ce privește ridicarea imunității parlamentare, considerăm că acesta era îndreptățit să procedeze în acest mod, cu atât mai mult cu cât modificarea practicii sale ar fi fost justificată de analiza jurisprudenței.

Această concluzie este confirmată de Curte, care a avut deja ocazia să considere că, în urma publicării Comunicării nr. 11/2019, Comunicarea nr. 11/2003 nu mai era aplicabilă și că Tribunalul nu era, așadar, obligat să o ia în considerare ( 60 ). Dat fiind că recurenții își întemeiază argumentația pe vechea practică a Parlamentului, rezumată în Comunicarea nr. 11/2003, constatarea efectuată de Curte este valabilă, a fortiori, pentru orice practică a Parlamentului anterioară Comunicării nr. 11/2019.

Ținând seama de aceste împrejurări, este necesar să se constate că argumentele recurenților întemeiate pe practica anterioară a Parlamentului sunt lipsite de temei.

Cu titlu subsidiar, în ceea ce privește argumentele întemeiate pe pretinsa denaturare a probelor de către Tribunal, considerăm că acestea sunt inadmisibile în măsura în care recurenții nu indică cu precizie elementele care ar fi fost denaturate și nu demonstrează erorile de analiză ale Tribunalului care, în aprecierea lor, ar fi condus la această denaturare ( 61 ). Astfel, aceștia se limitează să facă trimitere în mod abstract și general la probele prezentate în susținerea acțiunii lor în anulare. Procedând astfel, aceștia solicită de fapt Curții să aprecieze probele anexate la cererea de anulare.

În aceste condiții, cea de a noua critică ar trebui respinsă.

Al doilea aspect al celui de al șaselea motiv este întemeiat pe eroarea de drept pe care ar fi comis‑o Tribunalul atunci când a concluzionat că Parlamentul nu a săvârșit o eroare în aprecierea fumus persecutionis.

În primul rând, recurenții reproșează Tribunalului că și‑a încălcat obligația de motivare. Aceștia contestă încă o dată ( 62 ) principiul, enunțat la punctul 112 din hotărârea atacată, potrivit căruia Parlamentul ar dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește orientarea pe care intenționează să o dea unei decizii adoptate ca urmare a unei cereri de ridicare a imunității.

În al doilea rând, Tribunalul nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare și nu ar fi respectat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă „prin faptul că nu a luat poziție cu privire la criteriul de control aplicat” și prin faptul că nu a aplicat criteriile de control care figurează în cererea în anulare.

În al treilea rând, Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă, ar fi săvârșit erori de drept, nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare și ar fi încălcat dreptul la protecție jurisdicțională efectivă „prin faptul că nu a examinat majoritatea argumentelor pe care recurenții le‑au dezvoltat, având în vedere relevanța lor pentru identificarea unui fumus persecutionis, în cadrul celui de al șaselea, al șaptelea și al optulea motiv de anulare”. În această privință, recurenții fac trimitere la argumentele lor prezentate în cererea în anulare. Aceștia susțin de asemenea că formularea inexactă a punctului S din deciziile în litigiu a afectat aprecierea fumus persecutionis.

În al patrulea rând, la punctele 174-186 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă și ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat erorile pe care Parlamentul le‑ar fi săvârșit, potrivit recurenților, în cadrul identificării fumus persecutionis.

În special, recurenții contestă, într‑o primă etapă, aprecierea Tribunalului referitoare la lipsa incidenței asupra identificării fumus persecutionis, pe de o parte, a datei emiterii mandatelor europene de arestare (punctul 174 din această hotărâre) și, pe de altă parte, a lipsei unor mandate europene de arestare în vigoare între luna iulie 2018 și lunile octombrie sau noiembrie 2019 (punctele 175-178 din hotărârea menționată); într‑o a doua etapă, constatarea Tribunalului de la punctele 179-182 din aceeași hotărâre, potrivit căreia argumentele întemeiate pe realitatea faptelor care le sunt imputate, calificarea lor în raport cu legea penală spaniolă, precum și problema dacă aceste fapte justificau sau nu urmărirea penală erau inoperante; într‑o a treia etapă, aprecierea Tribunalului de la punctele 183 și 184 din hotărârea atacată, referitoare la pertinența elementelor luate în considerare de Parlament în aprecierea fumus persecutionis; într‑o a patra etapă, eroarea de drept săvârșită de Tribunal prin faptul că a considerat, la punctul 185 din această hotărâre, că nu intra în atribuția Parlamentului aprecierea legalității actelor adoptate de autoritățile judiciare în cursul procedurii penale în cauză. Fiecare dintre contestațiile recurenților este urmată fie de propria apreciere a pertinenței elementelor menționate pentru aprecierea fumus persecutionis, fie de o trimitere la alte motive de recurs, fie de simpla constatare că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea argumentelor recurenților fie ca inadmisibile, fie ca nefondate.

Tribunalul a constatat, mai întâi, la punctul 183 din hotărârea atacată, că, pentru a concluziona în sensul lipsei fumus persecutionis, Parlamentul s‑a întemeiat pe mai multe elemente, avute în vedere împreună, și anume pe împrejurarea că faptele incriminate au fost săvârșite în 2017, în condițiile în care recurenții au dobândit calitatea de membru al Parlamentului la 13 iunie 2019, și pe faptul că, pe de o parte, recurenții au fost inculpați la 21 martie 2018, dată la care dobândirea statutului de deputat european era ipotetică, și, pe de altă parte, această inculpare viza și alte persoane, care nu erau membri ai Parlamentului.

În continuare, Tribunalul a considerat, la punctul 186 din hotărârea atacată, că recurenții nu au dovedit eroarea vădită de apreciere pe care ar fi săvârșit‑o Parlamentul atunci când s‑a întemeiat pe împrejurările în cauză (amintite la punctul precedent) pentru a exclude existența unui fumus persecutionis. În această privință, potrivit Tribunalului, faptul că, primo, recurenții sunt urmăriți pentru activitățile lor politice naționale, secundo, aceștia ar putea în cadrul sau în urma procedurii penale în cauză să fie temporar împiedicați să își exercite mandatul sau chiar, dacă este cazul, să îl piardă, tertio, partidul spaniol VOX a exercitat acțiunea populară în procedura penală în cauză și, quarto, ei au fost vizați de anumite declarații publice negative, prin care se solicita în special aplicarea unor sancțiuni exemplare, nu este de natură să repună în discuție această concluzie. Situația ar fi aceeași în ceea ce privește afirmațiile recurenților prin care se urmărește să se pună în discuție imparțialitatea autorităților judiciare care au intervenit în cadrul procedurii penale în cauză. În plus, pentru a dovedi existența acestei erori vădite săvârșite de Parlament în aprecierea fumus persecutionis, recurenții nu se pot prevala în mod util de evenimente ulterioare deciziilor în litigiu, precum Comunicarea Comisiei electorale centrale din 3 noiembrie 2022 și faptul că ei înșiși și avocații lor ar fi fost spionați de autoritățile spaniole.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare în analiza sa cu privire la aprecierea de către Parlament a fumus persecutionis. Împărtășim în special opinia sa potrivit căreia Parlamentul dispune de o largă putere de apreciere, având în vedere toate împrejurările relevante, pentru a stabili existența unui fumus persecutionis și potrivit căreia decizia sa ar putea fi anulată numai în cazul unei erori vădite în această apreciere ( 63 ). Aprecierea Tribunalului conform căreia o astfel de eroare vădită nu a fost săvârșită de Parlament nu este, în opinia noastră, afectată de o eroare.

Cu titlu suplimentar, în ceea ce privește, în primul rând, argumentele recurenților rezumate la punctul 178 din prezentele concluzii, acestea sunt, în opinia noastră, nefondate. Deși recurenții invocă în mod formal o încălcare a obligației de motivare, considerăm totuși că, prin aceste argumente, ei contestă în realitate principiul, enunțat la punctul 112 din hotărârea atacată, pe care Tribunalul și‑a întemeiat aprecierea. Am analizat deja aceste argumente în cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv, în contextul pretinsei încălcări a drepturilor fundamentale ale recurenților ( 64 ). Interpretată într‑un mod mai general, constatarea care figurează la punctul 112 din această hotărâre este, astfel cum am arătat deja, corectă ( 65 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentele rezumate la punctele 179 și 180 din prezentele concluzii, acestea sunt, în opinia noastră, inadmisibile în măsura în care sunt imprecise și vizează o reexaminare a argumentelor care figurează în cererea în anulare. Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, nu îndeplinește cerințele de motivare care rezultă din articolul 256 TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 din Regulamentul de procedură al Curții un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate în fața Tribunalului ( 66 ). Or, aceasta este situația argumentelor care figurează la punctele 179 și 180 din prezentele concluzii, în măsura în care recurenții se limitează la a face trimitere în mod general la argumentele care figurează în cererea în anulare.

În ceea ce privește, în sfârșit, argumentele rezumate la punctele 181 și 182 din prezentele concluzii, recurenții se limitează fie să își prezinte opinia cu privire la incidența anumitor elemente considerate relevante sau nu de Parlament (punctele 174-182 din hotărârea atacată), fie să facă trimitere la motivele de anulare (punctele 183 și 184 din această hotărâre), fie să constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept (punctele 185 și 186 din hotărârea menționată). În consecință, aceste argumente sunt de asemenea inadmisibile în măsura în care recurenții nu indică nicio eroare în raționamentul Tribunalului.

În orice caz, presupunând că aceste argumente sunt admisibile, ele ar trebui respinse ca nefondate, întrucât nu pot repune în discuție constatarea noastră enunțată la punctul 186 din prezentele concluzii.

Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al celui de al șaselea motiv de recurs ar trebui respins.

Având în vedere considerațiile pe care tocmai le‑am prezentat, apreciem că al șaselea motiv de recurs ar trebui respins.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin respingerea celui de al cincilea motiv de anulare, întemeiat pe o încălcare a principiului securității juridice ca urmare a lipsei de claritate a deciziilor în litigiu. În această privință, Tribunalul ar fi omis să ia în considerare faptul că Parlamentul, pe de o parte, nu a examinat niciodată o cerere de ridicare a imunității în scopul continuării unei proceduri de predare în temeiul capitolului 2 din Decizia‑cadru 2002/584 și, pe de altă parte, că ridica pentru prima dată doar una dintre imunitățile prevăzute la articolul 9 din Protocolul nr. 7. Acest motiv se împarte în două aspecte.

Prin intermediul primului aspect al celui de al cincilea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, în ceea ce privește procedurile în temeiul cărora a fost ridicată imunitatea, că deciziile în litigiu nu erau lipsite de claritate. În această privință, ei contestă interpretarea deciziilor în litigiu prezentată de Tribunal la punctele 94-97 din hotărârea atacată, care, în opinia lor, nu ar fi singura interpretare posibilă. Aceștia arată printre altele că cererile de ridicare a imunității care îi priveau aveau ca unic obiectiv continuarea procedurilor de predare care erau în curs, și anume a procedurilor de executare a mandatelor europene de arestare în Belgia și în Regatul Unit.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect, arătând că argumentele sunt inadmisibile sau inoperante și, în orice caz, nefondate.

Tribunalul a analizat deciziile în litigiu la punctele 95 și 96 din hotărârea atacată. Acesta a arătat, pe de o parte, că din cuprinsul punctului 1 din dispozitivul lor reieșea că aceste decizii au ridicat imunitatea recurenților prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7, și anume imunitatea conferită pe teritoriul oricărui alt stat membru decât Regatul Spaniei, fără a efectua vreo selecție a acestor state. Pe de altă parte, Tribunalul a enumerat pasajele din deciziile menționate care indicau că ridicarea imunității a fost solicitată pentru a elimina obstacolele din calea executării mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților. Tribunalul a concluzionat astfel că deciziile în litigiu, interpretate independent sau în legătură cu cererile de ridicare a imunității, nu erau lipsite de claritate.

Suntem de acord cu concluzia Tribunalului. Interpretarea cererilor de ridicare a imunității propusă de recurenți, potrivit căreia acestea ar viza numai executarea mandatelor europene de arestare în Belgia și în Regatul Unit, nu poate fi susținută dacă se ține seama nu numai de anumite elemente extrase din context, astfel cum procedează recurenții, ci și de deciziile în litigiu în ansamblul lor.

Desigur, articolul 9 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede posibilitatea autorității judiciare emitente a unui mandat european de arestare de a transmite acest mandat direct autorității judiciare de executare în cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată. Totuși, această comunicare nu are ca efect limitarea domeniului de aplicare al unui mandat european de arestare la teritoriul statului membru al acestei din urmă autorități. Acest mandat european de arestare poate fi întotdeauna executat în toate statele membre. Astfel, în lipsa unor formulări explicite în cererile de ridicare a imunității în cauză din care să rezulte că imunitatea trebuia ridicată de Parlament numai în ceea ce privește executarea mandatelor europene de arestare în Belgia și în Regatul Unit, interpretarea dată de recurenți acestor cereri și deciziilor în litigiu trebuie respinsă ca eronată. În consecință, Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a concluzionat că din deciziile în litigiu reiese că Parlamentul a decis să ridice imunitatea recurenților pe teritoriul tuturor statelor membre, cu excepția teritoriului spaniol.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că primul aspect al celui de al cincilea motiv ar trebui respins.

Al doilea aspect al acestui motiv este întemeiat pe eroarea de drept pe care ar fi săvârșit‑o Tribunal atunci când a considerat, la punctele 98-109 din hotărârea atacată, că deciziile în litigiu nu erau lipsite de claritate în ceea ce privește măsurile care pot fi adoptate în cadrul executării mandatelor europene de arestare. Astfel, recurenții susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a interpretat în mod eronat domeniul de aplicare al imunităților prevăzute la articolul 9 primul paragraf litera (a) și la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul nr. 7, precum și atunci când a afirmat că numai imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din acest protocol constituia un obstacol în calea arestării recurenților și a predării lor autorităților spaniole. Procedând astfel, Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă. Pe de altă parte, recurenții invocă din nou argumentele care fac obiectul celui de al patrulea aspect al celui de al treilea motiv.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, solicită respingerea acestui aspect și arată că, în măsura în care cererile de ridicare a imunității priveau numai imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7, criticile invocate de recurenți sunt inoperante. Potrivit acestei instituții, criticile care vizează punctele 103 și 106-109 din hotărârea atacată se întemeiază pe o interpretare eronată a acestor puncte.

Tribunalul a prezentat, la punctele 101-105 din hotărârea atacată, conținutul deciziilor în litigiu, precum și concluzia Parlamentului, potrivit căreia numai imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7 constituia obstacolul în calea arestării recurenților. În plus, Tribunalul a statuat, la punctele 106-108 din această hotărâre, că articolul 9 al doilea paragraf din protocolul menționat nu conferea recurenților o protecție autonomă în raport cu cea de care beneficiau în temeiul articolului 9 primul paragraf din acesta.

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, în măsura în care cererile de ridicare a imunității priveau numai imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul nr. 7, criticile recurenților privind eventualele observații ale Tribunalului referitoare la conținutul imunității lor pe teritoriul spaniol sunt inoperante. Astfel, pe de o parte, aceste critici sunt îndreptate împotriva unor elemente din motivarea unei hotărâri atacate care nu au nicio incidență asupra dispozitivului său ( 67 ). Pe de altă parte, astfel cum a arătat în mod întemeiat Parlamentul, Tribunalul a reprodus, la punctele 100-105 din această hotărâre, conținutul mai multor puncte din deciziile în litigiu, precum și concluziile formulate de Parlament, iar aceste puncte din hotărârea atacată nu indică în niciun caz propria sa interpretare a conținutului imunității prevăzute la articolul 9 primul paragraf litera (a) din acest protocol.

În ceea ce privește, în primul rând, argumentele recurenților întemeiate pe imunitatea prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul nr. 7, care ar avea un caracter autonom în raport cu imunitatea prevăzută la primul paragraf al acestui articol, acestea ar trebui, în opinia noastră, să fie respinse ca nefondate. Astfel cum am arătat în cadrul analizei noastre cu privire la al șaselea motiv de recurs ( 68 ), după deschiderea primei sesiuni a unei legislaturi parlamentare și preluarea efectivă a mandatului de deputat, un deputat beneficiază numai de protecția prevăzută la articolul 9 primul paragraf din acest protocol. În speță, imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din protocolul menționat a fost ridicată după preluarea efectivă a mandatelor de deputați de către recurenți. În acest stadiu, aceștia nu mai beneficiau, în paralel, de protecția prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din același protocol. Pentru a asigura protecția prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul nr. 7, nu era astfel necesar să se precizeze, în deciziile în litigiu, măsurile care pot fi adoptate în cadrul executării mandatelor europene de arestare.

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentele întemeiate pe denaturarea probelor, considerăm că acestea trebuie respinse. Cele referitoare, pe de o parte, la conținutul imunității recurenților, prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (a) din Protocolul nr. 7, sunt inoperante în măsura în care argumentația concepută în jurul pretinsei erori a Tribunalului este, astfel cum tocmai am arătat ( 69 ), inoperantă. Cele referitoare, pe de altă parte, la imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din acest protocol sunt nefondate întrucât Tribunalul nu a săvârșit vreo eroare în interpretarea Hotărârii Junqueras Vies.

În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul întemeiat pe confidențialitatea procedurii desfășurate în fața comisiei JURI, l‑am examinat deja ( 70 ).

Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al celui de al cincilea motiv de recurs ar trebui respins.

Având în vedere considerațiile pe care tocmai le‑am prezentat, apreciem că al cincilea motiv de recurs ar trebui respins.

În ceea ce privește recursul formulat de primul recurent și de cea de a treia recurentă, în conformitate cu articolul 142 din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 din acesta, cheltuielile de judecată, în acest caz, rămân la aprecierea Curții. În speță, întrucât împrejurările care justifică nepronunțarea asupra fondului recursului sunt independente de părți, ar trebui să se decidă ca fiecare dintre părți să suporte propriile cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește recursul formulat de al doilea recurent, întrucât prezentele concluzii se limitează la analiza celui de al treilea, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea motiv de recurs, nu vom face o propunere privind cheltuielile de judecată, în măsura în care soluția în această privință depinde de soluționarea celorlalte motive, în conformitate cu articolul 138 din Regulamentul de procedură.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții: – declararea faptului că nu este necesar să se pronunțe asupra recursului formulat de domnul Carles Puigdemont i Casamajó și de doamna Clara Ponsatí i Obiols; – în ceea ce privește recursul formulat de domnul Carles Puigdemont i Casamajó și de doamna Clara Ponsatí i Obiols, obligarea fiecărei părți la suportarea propriilor cheltuieli de judecată; – respingerea celui de al treilea, a celui de al cincilea și a celui de al șaselea motiv de recurs formulat de domnul Antoni Comín i Oliveres.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 4 septembrie 2025 ( 1 )