Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 9 ianuarie 2025.#Bundesrepublik Deutschland împotriva Mutua Madrileña Automovilista.#Cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht München I.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Competența în materie de asigurări – Articolul 11 alineatul (1) litera (b) – Articolul 13 alineatul (2) – Acțiune directă introdusă de partea vătămată împotriva asigurătorului – Noțiunea de «parte vătămată» – Funcționar victimă a unui accident de circulație – Remunerație menținută pe durata incapacității de muncă – Stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile la despăgubire ale acestui funcționar – Competența instanței de la locul unde este domiciliat reclamantul – Locul unde se află sediul entității administrative al cărei angajat este funcționarul.#Cauza C-536/23.

Prin adoptarea normelor de competență speciale pe care Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 2 ) le consacră în materie de asigurări, legiuitorul Uniunii a intenționat să urmărească obiectivul de a proteja partea defavorizată ( 3 ). Dacă identificarea părții defavorizate este relativ ușoară atunci când litigiul se poartă, precum în cea mai mare parte a cazurilor, între victima unui accident de circulație și întreprinderea de asigurare a vehiculului responsabil de accident, această identificare se poate dovedi mai delicată atunci când acțiunea în justiție este introdusă de angajatorul victimei subrogat în drepturile acesteia.

O asemenea situație nu este necunoscută de Curte întrucât aceasta a statuat deja că din Regulamentul nr. 1215/2012 reiese că un angajator cu sediul într‑un prim stat membru care a continuat să plătească remunerația angajatului său absent în urma unui accident de circulație și care s‑a subrogat în drepturile acestuia în raport cu societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în acest accident și care are sediul într‑un al doilea stat membru poate, în calitate de „persoană vătămată” în sensul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 4 ), să acționeze în justiție această societate de asigurări în fața instanțelor din primul stat membru atunci când este posibilă o asemenea acțiune directă ( 5 ).

Particularitatea prezentei trimiteri preliminare constă în faptul că victima accidentului de circulație este o funcționară și că angajatorul care se subrogă în drepturile acesteia este, așadar, un stat.

În prezentele concluzii, vom încerca să explicăm motivele pentru care soluția reținută deja de Curte poate fi transpusă, fără a denatura nici litera, nici spiritul Regulamentului nr. 1215/2012, în ipoteza în care angajatorul care introduce acțiunea și care se subrogă în drepturile victimei are o natură statală. Astfel, vom profita și de ocazia oferită de această trimitere preliminară pentru a clarifica și a preciza jurisprudența anterioară a Curții în ceea ce privește stabilirea competenței atât internaționale, cât și teritoriale a instanței în fața căreia va putea fi introdusă o asemenea acțiune, în acest caz particular în care criteriul de legătură care este cel al domiciliului reclamantului trebuie aplicat unui stat.

Sunt relevante, în cadrul prezentei cauze, considerentele (15), (16), (18) și (34), precum și articolul 1 alineatul (1), articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

În plus, trebuie să se menționeze capitolul II secțiunea 3 din Regulamentul nr. 1215/2012, intitulată „Competența judiciară în materie de asigurări”, care cuprinde articolele 10-16 din acesta din urmă.

Articolul 10 din regulamentul menționat are următorul cuprins: „În materie de asigurări, competența este determinată de prezenta secțiune, fără a aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5”

Articolul 11 alineatul (1) literele (a) și (b) din regulamentul respectiv prevede: „Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: (a) în fața instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul; (b) în alt stat membru, în cazul acțiunilor introduse de către deținătorul poliței de asigurare, de către asigurat sau de către un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul […]”

Articolul 13 alineatul (2) din același regulament prevede: „Articolele 10, 11 și 12 se aplică în cazul acțiunii directe introduse de partea vătămată împotriva asigurătorului, în situația în care sunt permise asemenea acțiuni directe.”

În sfârșit, articolul 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „În sensul prezentului regulament, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are: (a) sediul statutar; (b) administrația centrală sau (c) punctul principal de activitate.”

O funcționară federală care lucrează în cadrul biroului din München (Germania) al Deutsche Patent- und Markenamt (Oficiul German pentru Brevete și Mărci) este victima unui accident de circulație care a avut loc la 8 martie 2020 în Spania în timp ce se afla în concediu. Autoturismul închiriat care a intrat în coliziune cu această funcționară în timp ce se deplasa cu bicicleta era asigurat pentru răspundere civilă la o societate de asigurări spaniolă, Mutua Madrileña Automovilista (denumită în continuare „societatea de asigurări”).

Din cauza vătămărilor suferite în accident, funcționara a fost în incapacitate de muncă în perioada 8 martie 2020-16 martie 2020. În această perioadă, angajatorul său – statul german – a continuat să îi plătească remunerația. Prin scrisoarea din 25 ianuarie 2021, statul german a solicitat reprezentantului desemnat în Germania de societatea de asigurări însărcinată cu soluționarea cererilor de despăgubire ( 6 ), rambursarea drepturilor salariale plătite, și anume a sumei de 1432,77 euro. Considerând că funcționara a cauzat accidentul, acest reprezentant a refuzat să efectueze plata.

Statul german, care acționează în calitate de angajator, a introdus în aceste condiții o acțiune civilă la Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München, Germania) împotriva societății de asigurări pentru a obține plata remunerației în litigiu. Întrucât această societate are sediul în Spania, ea a invocat excepția lipsei competenței internaționale a acestei instanțe și a contestat temeinicia acțiunii.

Într‑o hotărâre din 16 februarie 2022, Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München) și‑a declinat competența internațională. Această instanță a statuat astfel că statul german nu se putea prevala de competența prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (b) și la articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 deoarece aceste dispoziții ar consacra norme derogatorii care trebuie interpretate în sens restrâns și al căror beneficiu nu ar putea fi extins la un angajator atunci când are calitatea de stat. După ce a efectuat o examinare generală a necesității de protecție, Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München) a concluzionat că statul german, care, pe de altă parte, are și calitatea de organism de asigurări sociale, în special în cadrul sistemului de pensii pentru limită de vârstă și de sănătate, nu se poate prevala de aceste norme.

Statul german a formulat apel la Landgericht München I (Tribunalul Regional München I, Germania), instanța de trimitere. Acesta susține că, în calitate de angajator al funcționarei, se poate prevala în mod corespunzător de articolul 11 alineatul (1) litera (b) și de articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, din moment ce a dobândit prin cesiune legală dreptul la despăgubiri al funcționarei împotriva asigurătorului vehiculului implicat în accidentul în care a fost victimă. Din jurisprudența Curții referitoare la normele consacrate de aceste dispoziții ar decurge ( 7 ), pe de o parte, că nu s‑ar impune o analiză concretă de la caz la caz și nici o diferențiere în funcție de criteriul referitor la poziția defavorizată și, pe de altă parte, că, pentru a asigura previzibilitatea competenței, orice cesionar care acționează în temeiul unei subrogări legale, iar nu în calitate de organism de securitate socială sau de asigurător de răspundere civilă ar trebui să poată sesiza instanțele de la domiciliul părții vătămate.

În ceea ce privește societatea de asigurări, pârâta din litigiul principal, aceasta susține în fața instanței de trimitere că din obiectivul de protecție menționat la articolul 11 alineatul (1) litera (b) și la articolul 13 din Regulamentul nr. 1215/2012 ar rezulta că numai partea care este defavorizată în raport cu asigurătorul pe care îl acționează în justiție s‑ar putea prevala de acest privilegiu pentru a deroga de la competența de principiu a instanțelor de la domiciliul pârâtului. De altfel, Curtea nu ar fi recunoscut această posibilitate nici în cazul unui organism de securitate socială, nici al unei persoane care desfășoară activități comerciale în materia asigurărilor, indiferent de dimensiunile lor ( 8 ). Existența unei astfel de poziții defavorizate ar trebui exclusă atunci când reclamantul este un stat membru al Uniunii, așadar un subiect de drept internațional public, a fortiori atunci când acesta din urmă oferă și prestații care corespund prin natura lor prestațiilor de asigurare socială și are sarcina de a supraveghea sectorul asigurărilor pe teritoriul său, după cum ar fi cazul reclamantului din litigiul principal.

Potrivit instanței de trimitere, temeinicia apelului depinde de aspectul dacă instanța de prim grad de jurisdicție și‑a declinat în mod întemeiat competența în raport cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012. Ea arată, în această privință, că părțile din litigiul principal nu contestă că statul german intenționează să exercite, în conformitate cu dispozițiile de drept spaniol aplicabile ( 9 ) și în temeiul unei cesiuni de drepturi prevăzute de dreptul civil german ( 10 ), o acțiune directă împotriva societății de asigurări în calitate de asigurător al vehiculului implicat în accidentul în care a fost vătămată funcționara.

Având în vedere argumentele invocate de fiecare dintre părți și stadiul jurisprudenței naționale ( 11 ), instanța de trimitere ridică problema dacă un stat membru care, în calitate de angajator, introduce o acțiune directă împotriva unui asigurător pe baza subrogării legale în drepturile unui funcționar care este victimă a unui accident se poate prevala, în pofida caracterului lor derogatoriu, de norme de competență speciale în materie de asigurări prevăzute în favoarea „părții vătămate” ( 12 ) de dispozițiile coroborate ale articolului 11 alineatul (1) litera (b) și ale articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, interpretate în lumina considerentelor (15) și (18) ale regulamentului menționat. Această instanță subliniază natura juridică specială a angajatorului respectiv în cadrul litigiului principal, care este de asemenea un subiect de drept internațional public.

În aceste condiții, Landgericht München I (Tribunalul Regional München I) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul [nr. 1215/2012] coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru al Uniunii Europene care, în calitate de angajator, a continuat să plătească remunerația unui funcționar aflat în incapacitate (temporară) de muncă din cauza unui accident de circulație și care s‑a subrogat în drepturile acestuia în raport cu societatea cu sediul într‑un alt stat membru care a încheiat o asigurare de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în acest accident poate de asemenea, în calitate de «parte vătămată» în sensul [primei] dispoziți[i] menționate, să acționeze în justiție societatea de asigurări în fața instanței de la domiciliul funcționarului aflat în incapacitate de muncă atunci când este posibilă o asemenea acțiune directă?”

Statul german, societatea de asigurări, guvernul spaniol, precum și Comisia au depus observații scrise.

Din coroborarea articolului 11 alineatul (1) litera (b) și a articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 reiese că, atunci când este posibilă o acțiune directă introdusă de partea vătămată împotriva asigurătorului ( 13 ), asigurătorul care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție în alt stat membru, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul.

Aceste dispoziții, specifice sectorului asigurărilor ( 14 ), consacră astfel o derogare ( 15 ) de la competența de principiu a instanțelor de la domiciliul pârâtului ( 16 ), astfel cum decurge în special din considerentul (15), din articolul 4 alineatul (1) sau din articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012. Fiind mai favorabile reclamantului, articolul 11 alineatul (1) litera (b) și articolul 13 alineatul (2) din acest regulament contribuie la urmărirea obiectivului de protecție a părții defavorizate ( 17 ).

În Hotărârea MMA IARD, Curtea s‑a pronunțat cu privire la o situație foarte apropiată la prima vedere de cea din prezenta cauză preliminară. Ea a statuat astfel că un angajator cu sediul în primul stat membru, care a continuat să plătească remunerația angajatului său absent în urma unui accident de circulație și care s‑a subrogat în drepturile acestuia în raport cu societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident și care are sediul în al doilea stat membru, poate, în calitate de „persoană vătămată” în sensul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, să acționeze în justiție această societate de asigurări în fața instanțelor din primul stat membru atunci când este posibilă o acțiune directă.

Instanța de trimitere ridică problema dacă este posibil să se transpună această soluție în cadrul litigiului principal, în condițiile în care angajatorul este un stat membru.

Societatea de asigurări, la rândul său, susține că statul german nu acționează, în cadrul litigiului principal, în calitate de angajator, ci în calitate de entitate de drept internațional public. Or, o asemenea entitate nu se poate prevala de normele de competență speciale din Regulamentul nr. 1215/2012.

De la bun început, această teză trebuie respinsă.

Calitatea statală a angajatorului nu are – și nu poate avea – drept consecință nici să modifice natura procedurii inițiate, nici să slăbească poziția pârâtului. Astfel, nimeni nu contestă că procedura principală este o procedură cu caracter civil. De altfel, dacă situația ar fi diferită, Regulamentul nr. 1215/2012 nu s‑ar putea aplica ( 18 ). După cum arată statul german în înscrisuri ( 19 ), acestuia i se aplică aceleași norme de procedură în cadrul acțiunii introduse împotriva societății de asigurări. El este obligat să își valorifice drepturile față de aceasta din urmă în cadrul unei proceduri civile de drept comun, la fel ca orice angajator subrogat în drepturile angajatului său. Statul german trebuie să fie reprezentat de un avocat și, dacă este cazul, va putea cădea în pretenții ca orice altă parte. Astfel cum a susținut în mod întemeiat guvernul spaniol în observațiile sale scrise, atunci când un stat membru exercită o acțiune în alt stat membru în temeiul normelor de competență prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, acesta acționează la fel ca orice persoană care are calitatea de a proceda astfel în temeiul dispozițiilor acestui regulament.

Contrar celor susținute de societatea de asigurări, statul german acționează doar în calitatea sa de angajator al victimei accidentului de circulație ( 20 ), fără a se putea prevala de vreun privilegiu sau de vreo putere exorbitantă față de dreptul comun. În consecință, situația unui dezechilibru flagrant în favoarea statului angajator descrisă de această societate în observațiile sale ne pare a trebui relativizată, din moment ce – repetăm – statul german nu acționează în cauză ca subiect de drept internațional public care își exercită prerogativele de autoritate publică (acta iure imperii), ci numai și strict în calitate de angajator subrogat în drepturile funcționarei sale care este victima accidentului de circulație (acta iure gestionis).

Prin urmare, statul german acționează în cadrul litigiului principal în calitatea sa de angajator public. Or, deși instanța de trimitere ar trebui să transpună soluția din Hotărârea MMA IARD în cazul acestui reclamant particular, ea apreciază că o asemenea abordare ar putea părea dificil de conciliat cu alte hotărâri ale Curții în care Curtea ar fi verificat în mod concret nevoia de protecție a părții considerate defavorizate înainte de a recunoaște că beneficiază de normele de competență speciale și ar fi exclus printre altele că un organism de securitate socială sau un profesionist din sectorul asigurărilor se poate prevala de forum actoris.

În aceste condiții, va trebui, mai întâi, să revenim în detaliu asupra jurisprudenței invocate. În continuare, vor trebui să se aplice consecințele acestei analize în cazul particular în care angajatorul subrogat este un stat. În sfârșit, odată ce vom fi stabilit că normele de competență speciale în materie de asigurări pot fi invocate, în opinia noastră, în împrejurările din litigiul principal de statul german, va rămâne să se stabilească, în plus, în fața cărei instanțe trebuie introdusă acțiunea.

Cu titlu introductiv, amintim că articolul 11 alineatul (1) litera (b) și articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 sunt dispoziții considerate echivalente cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) și cu articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 din moment ce primele preiau în esență textul acestora din urmă. În consecință, interpretarea dată deja de Curte dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 rămâne valabilă pentru dispozițiile echivalente din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 21 ).

Instanța de trimitere identifică două tendințe în jurisprudența Curții care, în cazul în care ar trebui aplicate în speță, ar conduce fie la concluzia că un stat angajator nu s‑ar putea prevala de forum actoris prevăzut de dispozițiile speciale ale Regulamentului nr. 1215/2012 în materie de asigurări, fie la concluzia strict opusă.

Într‑o primă tendință, Curtea a statuat în esență că articolul 9 alineatul (1) litera (b) și articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să fie interpretate în sensul că un organism de securitate socială, cesionar legal al drepturilor părții direct vătămate într‑un accident auto, nu poate să introducă o acțiune directă la instanțele din statul membru în care acesta are sediul împotriva asigurătorului persoanei pretins responsabile de accidentul respectiv, cu sediul în alt stat membru ( 22 ).

Curtea a ajuns la această concluzie în urma unui raționament bazat pe o interpretare sistemică și teleologică a Regulamentului nr. 44/2001 ( 23 ) și a menționării caracterului derogatoriu al dispozițiilor analizate ( 24 ).

Ea a continuat arătând că „[f]uncția de protecție pe care o îndeplinesc aceste dispoziții presupune ca aplicarea unor norme de competență speciale […] să nu fie extinsă la persoane pentru care nu se justifică această protecție” ( 25 ). Or, în speță, nu s‑a susținut că organismul de securitate socială era o parte mai defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât asigurătorul și nu se justifica nicio protecție specială în ceea ce privește raporturile dintre profesioniști ai sectorului de asigurări ( 26 ).

În aceste condiții, Curtea a enunțat în mod clar că un cesionar legal al drepturilor părții direct vătămate putea profita de normele speciale de competență în discuție, cu condiția ca acest cesionar să poată să fie considerat el însuși parte defavorizată ( 27 ).

În sfârșit, în sprijinul raționamentului său, Curtea a amintit jurisprudența sa rezultată din Hotărârea din 15 ianuarie 2004, Blijdenstein ( 28 ), potrivit căreia un organism public nu putea, în temeiul normelor de competență speciale prevăzute de Convenția de la Bruxelles ( 29 ), să introducă în fața instanțelor din statul contractant în care are sediul o acțiune în regres pentru recuperarea sumelor pe care le‑a plătit, în temeiul dreptului public, unui creditor al obligației de întreținere în drepturile căruia se subrogă, de la debitorul obligației de întreținere cu domiciliul în alt stat contractant, în măsura în care acest organism nu este o parte defavorizată în privința debitorului respectiv al obligației de întreținere ( 30 ).

Într‑un alt context, Curtea, după ce a amintit că „nu se justifică nicio protecție specială în ceea ce privește raporturile dintre profesioniști ai sectorului de asigurări, neputându‑se prezuma că vreunul dintre aceștia se află într‑o poziție defavorabilă în raport cu celălalt” ( 31 ), a statuat că articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că nu poate fi invocat de către o persoană fizică a cărei activitate profesională constă în recuperarea de despăgubiri de la asigurători și care se prevalează de un contract de cesiune de creanță încheiat cu victima unui accident rutier pentru a‑l acționa în justiție pe asigurătorul de răspundere civilă al autorului acestui accident, care are sediul într‑un alt stat membru decât statul membru în care are domiciliul partea vătămată, în fața unei instanțe a acestui din urmă stat membru ( 32 ). Situația procedurală a unei părți considerate a fi defavorizată nu poate fi afectată de o asemenea constatare din moment ce este vorba despre un raport juridic stabilit între doi profesioniști ( 33 ). O apreciere de la caz la caz a aspectului dacă un profesionist poate fi considerat drept „parte defavorizată” pentru a intra sub incidența noțiunii de „parte vătămată” în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, prin faptul că generează un risc de incertitudine juridică, ar fi contrară obiectivului regulamentului menționat ( 34 ).

Într‑o a doua tendință, Curtea, în Hotărârea MMA IARD, s‑a pronunțat asupra aspectului dacă articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 11 alineatul (2) din regulamentul menționat trebuia interpretat în sensul că angajatorul care a continuat să plătească remunerația angajatului său în perioada în care acesta a fost în incapacitate de muncă, fiind victima unui accident de circulație, poate acționa în justiție asigurătorul autovehiculului care a cauzat accidentul în fața instanțelor din statul membru în care are sediul angajatorul atunci când este posibilă o acțiune directă.

Curtea a statuat că „un angajator cu sediul într‑un prim stat membru care a continuat să plătească remunerația angajatului său absent în urma unui accident de circulație și care s‑a subrogat în drepturile acestuia în raport cu societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în acest accident și care are sediul într‑un al doilea stat membru poate, în calitate de «persoană vătămată» în sensul [articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001], să acționeze în justiție această societate de asigurări în fața instanțelor din primul stat membru atunci când este posibilă o acțiune directă” ( 35 ).

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a subliniat mai întâi că acțiunea în materie de asigurări este caracterizată de un anumit dezechilibru între părți și că dispozițiile capitolului II secțiunea 3 din Regulamentul nr. 44/2001, consacrate competenței în această materie, urmăresc să atenueze acest dezechilibru făcând ca partea defavorizată să beneficieze de norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale ( 36 ).

Aceasta a examinat în continuare aspectul dacă un angajator subrogat în drepturile părții direct vătămate intră în sfera noțiunii de „persoană vătămată” în sensul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 ( 37 ). După ce a constatat că articolul 9 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat are în vedere în esență persoane care au suferit o pagubă fără ca acest lucru să se fi întâmplat în mod direct ( 38 ), Curtea a indicat, în sfârșit, că „o apreciere de la caz la caz a aspectului dacă angajatorul care continuă plata remunerației poate fi considerat drept «parte defavorizată» pentru a putea intra sub incidența noțiunii «persoană vătămată» în sensul articolului 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 ar genera un risc de insecuritate juridică și ar fi împotriva obiectivului regulamentului menționat, enunțat în considerentul (11) al acestuia, potrivit căruia normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate” ( 39 ).

Curtea a declarat astfel că „angajatorii subrogați în drepturile de despăgubire ale angajaților lor se pot prevala, în calitate de persoane care au suferit un prejudiciu și indiferent de mărimea și de forma juridică a acestora, de normele de competență speciale prevăzute la articolele 8-10 din regulamentul amintit” ( 40 ). În consecință, un angajator subrogat în drepturile salariatului victimă a unui accident de circulație căruia i‑a plătit în continuare remunerația poate, în calitate de „persoană vătămată”, să acționeze în justiție asigurătorul vehiculului implicat în acest accident în fața instanțelor din statul membru în care are sediul ( 41 ) atunci când este posibilă o acțiune directă ( 42 ).

În Hotărârea MMA IARD, Curtea a adoptat o poziție clară respingând în mod explicit ideea unei aprecieri de la caz la caz a poziției angajatorului subrogat în drepturile angajatului său ( 43 ), care se poate prevala, așadar, în orice ipoteză și atunci când acționează în acest scop, de normele de competență speciale prevăzute, în materie de asigurări, de Regulamentul nr. 44/2001. Refuzul unei asemenea aprecieri a fost reiterat în jurisprudența ulterioară a Curții ( 44 ).

Astfel, pentru a îndeplini obiectivul unui mare grad de previzibilitate urmărit de dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001, normele de competență speciale consacrate sectorului asigurărilor și destinate să protejeze părțile defavorizate pot fi invocate fără ca această poziție defavorabilă să fie verificată în mod concret. Este suficient așadar, în această privință, ca ele să fie invocate de persoane care intră în domeniul de aplicare personal al dispozițiilor menționate, cu alte cuvinte de deținătorul poliței de asigurare, asiguratul, beneficiarul sau partea vătămată ( 45 ). Din această formulare largă a categoriilor de beneficiari nu rezultă nicio cerință de verificare a situației defavorizate din punct de vedere economic sau juridic reale a acestora ( 46 ). Deși societatea de asigurări, pârâta din litigiul principal, are dreptate să susțină că derogările de la competența de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului trebuie interpretate în sens strict, trebuie să se constate totuși că, în cazul de față, excepția însăși este cea formulată în sens larg.

Statuând astfel, Curtea a admis în mod necesar posibilitatea ca aceste norme să fie invocate de un angajator care nu s‑ar afla în poziție „defavorabilă” în raport cu asigurătorul întrucât nici mărimea, nici forma juridică a angajatorului nu pot repune în discuție o asemenea posibilitate ( 47 ).

Esența prezentei cauze preliminare impune Curții să răspundă la întrebarea dacă soluția pe care a stabilit‑o în Hotărârea MMA IARD poate fi transpusă în cazul în care angajatorul subrogat în drepturile victimei accidentului de circulație este un stat care acționează în justiție asigurătorul de răspundere civilă al conducătorului vehiculului care răspunde în fața propriilor instanțe pentru a obține rambursarea remunerației plătite în perioada de incapacitate de muncă a funcționarului său.

Având în vedere elementele pe care le‑am amintit, această întrebare trebuie să primească, în opinia noastră, un răspuns afirmativ.

Se adaugă și trei serii de argumente.

În primul rând, amintim că angajatorul în discuție în contextul Hotărârii MMA IARD era la rândul său o persoană juridică de drept public, și anume o instituție care administrează cinci spitale publice ( 48 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul legislativ, amintim că dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 avute în vedere de instanța de trimitere în întrebarea sa preliminară sunt echivalente ( 49 ) cu cele interpretate de Curte în Hotărârea MMA IARD, iar obiectivul previzibilității nu și‑a pierdut importanța în acest regulament ( 50 ).

În al treilea rând, având în vedere constatarea efectuată de Curte la punctul 35 din Hotărârea MMA IARD, natura juridică specială a angajatorului (statul german) nu se opune posibilității ca acesta să se prevaleze de normele de competență speciale în materie de asigurări și să acționeze asigurătorul în justiție, în fața instanțelor germane. Curtea stabilește, în această hotărâre, un fel de prezumție ( 51 ) potrivit căreia, din momentul în care angajatorul subrogat intenționează să își valorifice drepturile față de o societate de asigurări, el se va putea prevala de aceste norme de competență speciale prevăzute de dreptul derivat.

Această abordare se întemeiază, în opinia noastră, pe ideea potrivit căreia, într‑o asemenea situație, angajatorul subrogat este constrâns să introducă o acțiune împotriva unui pârât care, în calitate de asigurător, este în mod natural mult mai experimentat decât el în ceea ce privește litigiile legate de asigurări ( 52 ). Prin urmare, angajatorul, numai în această calitate, este considerat întotdeauna în poziție defavorabilă. Aceasta este situația în ceea ce privește previzibilitatea normelor de competență.

Prin urmare, există o anumită logică de a prelungi ficțiunea poziției defavorabile aproape instituționale a situației angajatorului, inclusiv în cazul în care acest angajator este un stat care acționează numai în calitate de angajator subrogat în drepturile angajatului său, parte vătămată. Aceasta este consecința unei alegeri asumate de Curte, din moment ce a exclus orice apreciere de la caz la caz a poziției defavorabile a angajatorului.

Propunând Curții să mențină o poziție maximalistă, ne asigurăm, în același timp, că toate situațiile de poziție reală defavorabilă a angajatorului vor fi efectiv acoperite. Prin urmare, suntem de acord cu opinia avocatului general Bobek din Concluziile sale prezentate în cauza MMA IARD ( 53 ), potrivit căreia, „având în vedere toate considerațiile precedente, includerea ocazională în fapt a unor entități în plus este o soluție mai rezonabilă decât examinarea de la caz la caz în funcție de context a raportului de forțe între părți, care este problematică în practică” ( 54 ). Prin confirmarea lipsei necesității de a efectua o apreciere de la caz la caz a situației defavorabile se asigură că sunt îndeplinite cele două obiective urmărite de Regulamentul nr. 1215/2012, și anume, pe de o parte, protecția părții defavorizate și, pe de altă parte, garantarea unui mare grad de previzibilitate a normelor de competență.

În ceea ce privește argumentul pe care societatea de asigurări, pârâta din litigiul principal, pretinde că îl deduce din Hotărârea din 15 ianuarie 2004, Blijdenstein ( 55 ), analogia cu faptele din această speță ne pare limitată, din moment ce, în primul rând, hotărârea menționată nu privea sistemul autonom de repartizare a competențelor jurisdicționale în materie de asigurări și, în al doilea rând, natura creanței era cu totul diferită întrucât era vorba, în hotărârea menționată, despre ajutoare cu caracter social.

Astfel, rezultă din analiza noastră că un stat membru care, în calitate de angajator, a continuat să plătească remunerația unuia dintre funcționarii săi care se află în incapacitate de muncă în urma unui accident de circulație și care se subrogă în drepturile acestuia față de o societate de asigurări, cu sediul în alt stat membru, cu care a fost încheiată asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în acest accident trebuie considerat o „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, care se poate prevala de beneficiul normelor de competență speciale prevăzute de această dispoziție coroborată cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat pentru a acționa societatea respectivă în justiție în cadrul unei acțiuni prin care urmărește obligarea acesteia la rambursarea remunerației plătite în fața propriilor instanțe.

Odată stabilită competența internațională a instanțelor din statul membru angajator, mai rămâne să se formuleze câteva precizări cu privire la competența teritorială.

Din cererea de decizie preliminară reiese că funcționara care a fost victima accidentului de circulație în Spania are domiciliul la München. Ea lucrează în cadrul Oficiului German pentru Brevete și Mărci, care – dacă nu ne înșelăm, ceea ce va trebui verificat de instanța de trimitere – are sediul la München. Statul german a introdus acțiunea în primă instanță la Amtsgericht München (Tribunalul Districtual din München). S‑ar părea că această instanță este competentă teritorial, fie în considerarea locului de domiciliu al victimei, fie în considerarea locului unde este stabilit „sediul” angajatorului.

În aceste condiții, considerațiile care urmează nu sunt imediat necesare instanței de trimitere pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa.

Cu toate acestea, două motive ne invită să extindem analiza mai departe.

Pe de o parte, instanța de trimitere, precum și părțile interesate care au participat la procedura scrisă în fața Curții au identificat în mod diferit „instanța” competentă teritorial. Astfel, modul de redactare a întrebării preliminare are în vedere posibilitatea ca statul angajator subrogat să acționeze în justiție societatea de asigurări în fața instanței de la domiciliul funcționarului aflat în incapacitate de muncă. Statul german a susținut, în observațiile scrise, că angajatorul subrogat în drepturile funcționarei sale trebuia să poată sesiza exact aceeași instanță cu cea pe care această funcționară ar fi putut să o sesizeze inițial în temeiul articolului 13 alineatul (2) coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 și să introducă acțiunea în fața instanței de la domiciliul funcționarei sale. Societatea de asigurări s‑a opus recunoașterii posibilității de a fi acționată în justiție mai întâi în fața instanței de la sediul autorității administrative înainte de a se referi în cele din urmă la instanța de la domiciliul funcționarei ( 56 ). Guvernul spaniol s‑a limitat să facă referire la instanțe „altele decât cea de la domiciliul pârâtului” ( 57 ). Comisia a furnizat Curții o analiză mai elaborată propunând următoarea distincție. În cazul în care angajatorul trebuie considerat „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, atunci este competentă instanța de la locul unde este domiciliat angajatorul. În cazul în care angajatorul se subrogă numai în drepturile angajatei sale victimă, atunci instanța de la locul unde este domiciliată această angajată este cea competentă să judece acțiunea directă introdusă. Pentru soluționarea litigiului principal, Comisia susține că statul membru angajator subrogat poate acționa în justiție societatea de asigurări în fața instanței de la domiciliul funcționarului aflat în incapacitate de muncă, atunci când este posibilă acțiunea directă.

Pe de altă parte, în Hotărârea MMA IARD, Curtea, referindu‑se doar în general la instanțele din statul membru în care are sediul angajatorul ( 58 ), nu s‑a pronunțat decât cu privire la problema competenței internaționale.

Cu titlu introductiv, amintim, așadar, că, deși delimitarea razei teritoriale a instanței în cadrul căreia se află locul în care își are domiciliul reclamantul, în sensul articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012, ține, în principiu, de competența organizațională a statului membru căruia îi aparține această instanță ( 59 ), Curtea a recunoscut că dispoziția respectivă „are vocația de a desemna direct o instanță precisă în cadrul unui stat membru fără a face trimitere la normele de repartizare a competenței teritoriale în vigoare în acesta din urmă și, așadar, de a stabili nu numai competența internațională, ci și competența teritorială a instanței menționate în ipotezele acoperite de dispoziția amintită” ( 60 ).

Acestea fiind precizate, considerăm că teza Comisiei trebuie respinsă de la bun început. Astfel, Curtea a declarat deja, într‑un mod foarte clar, că un angajator subrogat este el însuși o „parte vătămată”, în sensul articolului 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 61 ). Acestui angajator subrogat, care intră în domeniul de aplicare al dispoziției menționate, i se poate aplica, așadar, regula prevăzută la articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament potrivit căreia el poate acționa în justiție, în calitatea sa de reclamant, asigurătorul în fața instanței de la locul unde este domiciliat. O interpretare literală a celor două dispoziții este suficientă, în opinia noastră, pentru a ajunge la această concluzie.

De asemenea, nu suntem de acord cu Comisia atunci când susține că drepturile entității subrogate nu sunt drepturi proprii și, în consecință, nu ar da naștere unor drepturi în favoarea subrogatului în ceea ce privește competența care să fie autonome în raport cu cele ale victimei directe. Angajatorul subrogat este singurul care se poate prevala de drepturile care rezultă din subrogare. Includerea sa în categoria beneficiarilor normelor de competență speciale în materie de asigurări în calitate de „parte vătămată” se întemeiază de altfel pe ideea unei recunoașteri a prejudiciului propriu. Astfel înțeleasă, avem, așadar, dificultăți în a vedea riscurile de multiplicare a instanțelor pe care le‑ar genera subrogarea.

În plus, în cazul în care deplasarea procesului dintr‑un stat membru în altul este deja, în sine, un inconvenient pentru pârât, avem îndoieli că acest inconvenient este accentuat de faptul că mai degrabă această instanță decât o alta din cadrul aceluiași stat membru va trebui să judece cauza. Cu alte cuvinte, odată recunoscut forum actoris, considerăm destul de neutru, din punctul de vedere al pârâtului, ca acțiunea în justiție să aibă loc în fața instanței de la domiciliul angajatului sau în fața instanței de la sediul angajatorului.

Rezultă din cele ce precedă că, pentru ca normele consacrate de articolele 11 și 13 din Regulamentul nr. 1215/2012 să fie cu adevărat speciale și pentru ca acestea să își îndeplinească pe deplin funcția de protecție, se impune concluzia potrivit căreia angajatorul subrogat în drepturile angajatului său victimă a unui accident de circulație trebuie să poată introduce acțiunea împotriva unei societăți de asigurări în fața instanței de la locul unde se află domiciliul sau sediul său ( 62 ).

Tot în acest sens trebuie înțeleasă Hotărârea MMA IARD în care Curtea se referă în mai multe rânduri la instanțele din statul membru în care angajatorul subrogat își are sediul ( 63 ). În schimb, criteriul instanței de la domiciliul angajatului este în mod remarcabil absent din raționamentul Curții ( 64 ).

Prin urmare, din articolul 13 alineatul (2) coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012 reiese că acțiunea directă introdusă de angajatorul subrogat în drepturile angajatului său împotriva unei societăți de asigurări cu sediul în alt stat membru trebuie introdusă în fața instanței de la locul unde își are sediul acest angajator.

Apare în acest caz problema modului în care se stabilește locul respectiv atunci când angajatorul este un stat. Astfel cum este cazul în litigiul principal, statul angajator își înțelege funcția specială prin prisma organizării sale administrative.

Faptul că funcționarul își desfășura activitatea la München nu înseamnă că statul angajator trebuie considerat ca fiind stabilit la München. Criteriul locului desfășurării activității „angajatului” nu are legătură cu problema stabilirii locului unde se află angajatorul ( 65 ). Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile articolului 63 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, o societate sau altă persoană juridică sau o asociere de persoane fizice sau juridice are domiciliul în locul unde aceasta își are sediul statutar, administrația centrală sau chiar punctul principal de activitate ( 66 ).

Or, dacă statul angajator introduce acțiunea directă împotriva societății de asigurări, în temeiul unei subrogări legale, acesta este creditorul unei obligații ca urmare a plății de către una dintre entitățile sale a remunerației funcționarei sale în timpul incapacității de muncă a acesteia din urmă.

Într‑o asemenea ipoteză și pentru a îndeplini atât obiectivul previzibilității normelor de competență, cât și pe cel al securității juridice ( 67 ), propunem, așadar, să se considere că statul angajator subrogat în drepturile funcționarului său poate acționa în justiție societatea de asigurări în fața instanței de la locul unde își are sediul entitatea administrativă care angajează funcționarului și care a continuat să plătească remunerația pe durata incapacității de muncă a acestuia din urmă. Astfel, subrogarea se aplică numai pentru că remunerația a fost plătită funcționarului și se consideră că angajatorul este parte vătămată pentru că entitatea respectivă a asigurat plata acesteia în timpul absenței funcționarului din cauza accidentului.

Pentru toate motivele care precedă, considerăm că articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile funcționarului victimă a unui accident de circulație a cărui remunerație a continuat să o plătească poate, în calitate de „parte vătămată”, să acționeze în justiție societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident, cu sediul în alt stat membru, în fața instanței de la locul unde se află sediul entității administrative la care este angajat funcționarul respectiv.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Landgericht München I (Tribunalul Regional München I, Germania) după cum urmează: Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 11 alineatul (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că un stat membru care acționează în calitate de angajator subrogat în drepturile funcționarului victimă a unui accident de circulație a cărui remunerație a continuat să o plătească poate, în calitate de „parte vătămată”, să acționeze în justiție societatea care a încheiat asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehiculul implicat în accident, cu sediul în alt stat membru, în fața instanței de la locul unde se află sediul entității administrative la care este angajat funcționarul respectiv.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 9 ianuarie 2025 ( 1 )