Concluziile avocatului general domnul J. Richard de la Tour prezentate la 7 noiembrie 2024.#Procedură penală împotriva lui OB.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Bologna.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Controale la frontiere, azil și imigrare – Directiva 2002/90/CE – Conduita ilicită de facilitare a intrării, a tranzitului și a șederii neautorizate – Articolul 1 alineatul (1) litera (a) – Interpretare conformă cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 7 – Respectarea vieții private și de familie – Articolul 24 – Drepturile copilului – Articolul 52 alineatul (1) – Atingere adusă substanței drepturilor fundamentale – Articolul 18 – Dreptul de azil – Persoană care introduce ilegal pe teritoriul unui stat membru minori resortisanți ai unei țări terțe care o însoțesc și în privința cărora exercită în fapt autoritatea părintească.#Cauza C-460/23.

De la adoptarea Directivei 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate ( 2 ), problema incriminării în dreptul Uniunii a faptei prin care o persoană ajută un resortisant al unei țări terțe în scopul intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, din compasiune, altruism sau solidaritate, în scop umanitar sau din obligație familială, a declanșat o dezbatere aprinsă nu numai în cadrul societății civile, ci și al instituțiilor europene și internaționale. Prezenta trimitere preliminară reflectă numeroasele preocupări exprimate în această privință.

Această trimitere a fost formulată cu ocazia inițierii de către autoritățile italiene a unei proceduri penale împotriva unei resortisante congoleze care a contribuit la intrarea neautorizată pe teritoriul italian a doi membri ai familiei sale, fiica și nepoata sa, ambele minore, utilizând pașapoarte false. Această persoană este în prezent judecată pentru săvârșirea infracțiunii de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul italian, în concurs cu infracțiunea de deținere a unor documente de identitate false, prevăzute de reglementarea italiană. Deși este vorba despre o practică cu care autoritățile vamale și polițienești ale statelor membre sunt familiarizate, Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna, Italia) ridică în prezenta cauză problema răspunderii penale a acestei mame și, mai general, a persoanelor care acționează în mod dezinteresat, precum și pe cea a sancțiunii aplicabile acestora din urmă, în temeiul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 și al dispoziției din reglementarea națională de punere a acestuia în aplicare ( 3 ).

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la validitatea articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, în special în ceea ce privește conformitatea sa cu principiul proporționalității enunțat la articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 4 ). Această instanță apreciază că, prin faptul că impune statelor membre să incrimineze facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru – independent de existența unui scop lucrativ și fără a prevedea, în cadrul unei dispoziții obligatorii, o exonerare expresă de răspundere penală a celor care acționează pentru a facilita exercitarea de către persoana în cauză a dreptului său la viață și la integritate fizică, a dreptului său la azil sau a dreptului său la respectarea vieții de familie – o astfel de incriminare nu ar fi rezonabilă și nu ar garanta respectarea drepturilor fundamentale atât ale autorului faptei, cât și ale acestei persoane.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere are îndoieli similare în ceea ce privește transpunerea în ordinea juridică italiană a articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90. În esență, se ridică problema dacă, într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, severitatea sancțiunii la care poate fi expusă persoana interesată este adecvată gravității infracțiunii pe care aceasta a săvârșit‑o și dacă nu depășește limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor pe care legiuitorul național le urmărește, în conformitate cu principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor ( 5 ).

În prezentele concluzii, vom începe, mai întâi, prin a explica faptul că definiția infracțiunii de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 nu conține nicio indicație de natură să susțină teza Comisiei Europene potrivit căreia facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru de către un părinte în considerarea obligațiilor sale familiale sau din solidaritate familială nu ar trebui considerată ca intrând în domeniul de aplicare al acestei dispoziții.

Apoi, vom continua analiza noastră explicând motivele pentru care nu există, în opinia noastră, niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 în raport cu principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, consacrate la articolul 49 alineatele (1) și (3) din cartă.

În sfârșit, în ceea ce privește reglementarea națională în discuție, vom explica faptul că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o examinare concretă a proporționalității acesteia în special în raport cu posibilitatea de a exonera de răspundere penală persoanele în privința cărora s‑a stabilit că au acționat în mod dezinteresat, pentru a furniza un ajutor umanitar sau ca urmare a existenței unor legături de familie, ori de a adapta sistemul de sancțiuni care le este aplicabil.

Directiva 2002/90 definește faptele ilicite referitoare la facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate, în timp ce Decizia‑cadru 2002/946 a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate ( 6 ) stabilește normele minime în ceea ce privește natura sancțiunilor care pot fi aplicate, răspunderea persoanelor juridice și competența între statele membre.

Directiva 2002/90 a fost adoptată în temeiul a două dispoziții. Prima este articolul 61 litera (a) CE (devenit articolul 67 și articolul 68 TFUE), care prevedea că Consiliul Uniunii Europene adoptă măsuri de însoțire care sunt direct legate de libera circulație a persoanelor și privind controlul la frontierele externe și imigrarea, precum și măsuri de prevenire și combatere a criminalității. A doua este articolul 63 primul paragraf punctul 3 litera (b) CE [devenit articolul 79 alineatul (2) litera (c) TFUE], care prevedea adoptarea unor măsuri în domeniul imigrației clandestine și al șederii ilegale.

Considerentele (1)-(4) ale acestei directive au următorul cuprins: „(1) Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este crearea treptată a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, care implică, în special, combaterea imigrației ilegale. (2) Este, prin urmare, necesară combaterea facilitării imigrației ilegale, atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor. (3) În acest sens, este necesară realizarea unei apropieri a dispozițiilor juridice existente, în special în ceea ce privește, pe de o parte, definirea precisă a faptei ilicite în cauză și a excepțiilor, definire care face obiectul prezentei directive, și, pe de altă parte, normele minime în materie de sancțiuni, […] care fac obiectul Deciziei‑cadru [2002/946]. (4) Prezenta directivă are ca obiectiv definirea noțiunii de facilitare a imigrației ilegale și eficientizarea aplicării Deciziei‑cadru [2002/946], în vederea prevenirii acestei infracțiuni.”

Articolul 1 din directiva menționată, intitulat „Conduită ilicită”, prevede: „(1) Fiecare stat membru adoptă sancțiuni adecvate aplicabile: (a) oricărei persoane care ajută în mod conștient o persoană care nu este resortisantă a unui stat membru să intre pe teritoriul unui stat membru […], încălcând legislația statului în cauză cu privire la intrarea […] străinilor; […] (2) Fiecare stat membru poate decide să nu impună sancțiuni în cazul conduitei definite la alineatul (1) litera (a), aplicând propria legislație și practică internă, în cazul în care comportamentul respectiv are ca scop acordarea de ajutor umanitar persoanei în cauză.”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca faptele ilicite menționate la articolele 1 și 2 să facă obiectul unor sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

Decizia‑cadru 2002/946 se întemeiază pe articolul 29 UE (devenit articolul 67 TFUE), pe articolul 31 litera (e) UE [devenit articolul 83 alineatul (1) TFUE] și pe articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE.

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele ilicite definite la articolele 1 și 2 din Directiva [2002/90] fac obiectul unor sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare, în măsură să conducă la extrădare. […] (3) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (a) […] din Directiva [2002/90], dacă acestea sunt săvârșite în scop lucrativ, să se prevadă pedepse privative de libertate cu un maxim care nu poate fi mai mic de opt ani, dacă sunt săvârșite într‑una dintre următoarele circumstanțe: – infracțiunea a fost săvârșită în cadrul activităților unei organizații criminale, astfel cum este definită de Acțiunea Comună 98/733/JAI[ ( 7 )], – săvârșirea infracțiunii a pus în pericol viața persoanelor care au făcut obiectul infracțiunii. […]”

Articolul 6 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Dreptul internațional privind refugiații”, prevede: „Prezenta decizie‑cadru se aplică fără a aduce atingere protecției acordate refugiaților și solicitanților de azil în conformitate cu dreptul internațional privind refugiații sau cu alte instrumente internaționale referitoare la drepturile omului, în special fără a aduce atingere respectării de către statele membre a obligațiilor internaționale ce le revin în temeiul articolelor 31 și 33 din Convenția [privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 ( 8 )]”

Articolul 12 alineatele 1 și 2 din decreto legislativo n. 286 – Testo unico delle disposizioni concernenti la disciplina dell’immigrazione e norme sulla condizione dello straniero (Decretul legislativ nr. 286 privind textul unic al dispozițiilor referitoare la reglementarea imigrației și la normele privind situația străinilor) ( 9 ) din 25 iulie 1998 prevede: „1. Cu excepția cazului în care faptele constituie o infracțiune mai gravă, persoana care, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în acest text unic, favorizează, conduce, organizează, finanțează sau efectuează transportul unor străini în Italia sau îndeplinește alte fapte destinate să le permită acestora intrarea neautorizată în Italia sau pe teritoriul unui alt stat a cărui cetățenie nu o deține sau în care nu a obținut un titlu de ședere permanentă este pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de la doi la șase ani și de o amendă de 15000 de euro pentru fiecare persoană. 2. Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 54 din codice penale [Codul penal], acordarea de asistență și de ajutor umanitar în Italia străinilor aflați în dificultate, care se află oricum pe teritoriul statului, nu constituie infracțiune.”

Articolul 54 din Codul penal, intitulat „Starea de necesitate”, prevede la primul paragraf: „Nu poate fi pedepsită persoana care a acționat fiind constrânsă de necesitatea de a se salva pe sine sau de a salva o altă persoană de la un pericol actual de vătămare corporală gravă, pericol pe care nu l‑a provocat în mod intenționat, care nu putea fi evitat altfel și cu condiția să fi acționat proporțional cu pericolul.”

Persoana în cauză, resortisantă congoleză, s‑a prezentat la 27 august 2019 la frontiera aeriană din Bologna (Italia), sosind cu un zbor din Casablanca (Maroc), fiind în posesia unui pașaport senegalez fals. Aceasta era însoțită de fiica sa și de nepoata sa, în vârstă de 8 și, respectiv, de 13 ani, pentru care a prezentat de asemenea documente de identitate false.

Persoana în cauză a fost arestată la 28 august 2019, iar cei doi copii au fost plasați, printr‑o decizie a Tribunale per i minorenni (Tribunalul pentru minori, Italia), într‑un centru de primire. Autoritățile judiciare italiene au început urmărirea penală față de această persoană pentru infracțiunea de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul italian, în concurs cu infracțiunea de deținere a unor documente de identitate false, prevăzute de reglementarea italiană. În ședința de confirmare a arestării, care a avut loc la 29 august 2019, în fața Giudice per le Indagini Preliminari (judecătorul de cameră preliminară, Italia) din cadrul Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna), persoana în cauză a declarat că a fugit din Republica Democratică Congo pentru a se sustrage amenințărilor cu moartea la care era expusă ca urmare a încetării relației cu partenerul său, aceasta temându‑se, în plus, că integritatea fizică a celor două minore era amenințată. Acest judecător a confirmat arestarea persoanei interesate, însă a respins cererea formulată de Pubblico Ministero (Ministerul Public, Italia) de plasare a acesteia în detenție preventivă.

Persoana în cauză a depus la 9 octombrie 2019 o cerere de protecție internațională, a cărei examinare este încă pendinte, potrivit indicațiilor furnizate în ședința care a avut loc în fața Curții la 18 iunie 2024.

Examinarea medico‑legală care s‑a efectuat ca urmare a deciziei Tribunale per i minorenni (Tribunalul pentru minori) a permis stabilirea relației de filiație dintre persoana în cauză și una dintre minore, iar acesteia i s‑a restabilit autoritatea părintească cu privire la aceasta din urmă. În schimb, această examinare nu a putut fi realizată cu privire la a doua minoră, întrucât, la 10 septembrie 2019, aceasta a părăsit din proprie inițiativă centrul căruia îi fusese încredințată și nu a mai putut fi localizată. Instanța de trimitere precizează că din raportul serviciilor sociale aferent interviurilor efectuate cu minorele reiese că al doilea copil este în realitate nepoata persoanei în cauză și că i‑ar fi fost încredințat acesteia în urma decesului mamei sale.

În ședința din 29 mai 2023, avocatul persoanei în cauză a solicitat sesizarea Curții cu o trimitere preliminară. Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna), având îndoieli cu privire la legalitatea incriminării facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, astfel cum este prevăzută în dreptul Uniunii la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 și, în dreptul italian, la articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) [Carta], în special principiul proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1), coroborat cu dreptul la libertate personală și cu dreptul de proprietate prevăzute la articolele 6 și 17, precum și cu dreptul la viață și cu dreptul la integritate fizică prevăzute la articolele 2 și 3, cu dreptul de azil prevăzut la articolul 18 și cu dreptul la respectarea vieții de familie prevăzut la articolul 7 din aceasta, se opune dispozițiilor Directivei [2002/90] și ale Deciziei‑cadru [2002/946] (transpuse în dreptul italian prin normele prevăzute la articolul 12 din [Decretul legislativ nr. 286/1998]), în măsura în care acestea impun statelor membre obligația de a prevedea sancțiuni penale împotriva oricărei persoane care, în mod intenționat, facilitează sau săvârșește fapte menite să faciliteze intrarea neautorizată a străinilor pe teritoriul Uniunii, inclusiv în cazul în care conduita nu vizează un scop lucrativ, fără a prevedea în același timp obligația statelor membre de a exclude din sfera penală conduita menită să faciliteze intrarea neautorizată care are ca scop acordarea de ajutor umanitar străinului? 2) [Carta], în special principiul proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) coroborat cu dreptul la libertate personală și cu dreptul de proprietate prevăzute la articolele 6 și 17, precum și cu dreptul la viață și cu dreptul la integritate fizică prevăzute la articolele 2 și 3, cu dreptul de azil prevăzut la articolul 18 și cu dreptul la respectarea vieții de familie prevăzut la articolul 7 din aceasta se opune incriminării prevăzute la articolul 12 din [Decretul legislativ nr. 286/1998], în măsura în care sancționează conduita persoanelor care săvârșesc fapte menite să asigure intrarea neautorizată a unui străin pe teritoriul statului, chiar și atunci când conduita nu vizează un scop lucrativ, fără a exclude în același timp din sfera penală conduita menită să faciliteze intrarea neautorizată care are ca scop acordarea de ajutor umanitar străinului?”

Reclamanta, guvernele italian și maghiar, precum și Consiliul și Comisia au prezentat observații scrise și orale în ședința care a avut loc la 18 iunie 2024.

Cu titlu introductiv, subliniem că instanța de trimitere își concentrează analiza pe incriminarea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru în scop umanitar, care este prevăzută în mod expres la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2002/90.

În primul rând, dorim să precizăm că termenii utilizați la acest articol, potrivit cărora un stat membru „poate decide să nu impună sancțiuni” dacă acest ajutor este în scop umanitar, sunt ambigui în ceea ce privește sensul și domeniul lor de aplicare ( 10 ). În cadrul prezentelor concluzii, vom considera că acești termeni trebuie interpretați în sensul că statele membre pot, în temeiul articolului menționat, să prevadă o cauză de exonerare de răspundere penală. Astfel, ținând seama de terminologia utilizată de legiuitorul Uniunii, considerăm că acesta a intenționat să realizeze o paralelă între principiul incriminării faptei unei persoane de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, prevăzut la articolul 1 alineatul (1) din această directivă („fiecare stat membru adoptă sancțiuni adecvate aplicabile”), și posibilitatea de a exonera această persoană de răspundere penală atunci când fapta respectivă are un scop umanitar, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată („Fiecare stat membru poate decide să nu impună sancțiuni”).

În al doilea rând, considerăm că întrebările adresate în prezenta cauză nu impun să se stabilească dacă o conduită precum cea în discuție poate fi calificată drept „ajutor umanitar” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2002/90. Astfel, dezbaterea este mai largă și privește, înainte de toate, incriminarea sau mai degrabă lipsa unei exonerări exprese de răspundere penală, în textul acestei directive, a celor care furnizează ajutor fără a urmări un scop lucrativ. Prin urmare, ajutorul incriminat în cauza principală a fost acordat de o mamă fiicei sale, precum și nepoatei sale și ar putea fi, așadar, analizat din perspectiva existenței unei obligații și/sau a unei solidarități familiale, astfel cum are în vedere Comisia în observațiile sale.

Or, un studiu comparat al dreptului internațional și al dreptului Uniunii arată că, în cazul în care se stabilește că ajutorul a fost acordat numai în interesul rudelor apropiate, în special al copiilor, unele state membre admit că este vorba, prin natura sa, despre un act umanitar, în timp ce altele îl consideră ca intrând sub incidența imunității familiale.

Având în vedere aceste elemente, ne vom referi, așadar, în sens mai larg, în cadrul prezentelor concluzii, la faptele celor care favorizează intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru în mod dezinteresat, din altruism, compasiune sau solidaritate, pentru motive umanitare sau ca urmare a unor legături de familie.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 este nevalid pentru motivul că încalcă principiul proporționalității consacrat la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

Examinarea referitoare la proporționalitatea incriminării facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru impune să se stabilească în prealabil domeniul de aplicare al acesteia. Astfel, Comisia susține în observațiile sale că această incriminare nu acoperă o conduită precum cea în discuție, potrivit căreia o mamă, resortisantă a unei țări terțe, facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru a unor minore pentru care este responsabilă.

Directiva 2002/90 incriminează, la articolul 1 alineatul (1) litera (a), facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru prin definirea atât a elementului material, cât și a celui subiectiv ale acestei infracțiuni, lăsând la latitudinea statelor membre alegerea sancțiunii celei mai adecvate ( 11 ). Deși ajutorul acordat pentru săvârșirea unei infracțiuni este, în principiu, pedepsibil potrivit principiilor care guvernează teoria complicității, legiuitorul Uniunii a intenționat aici să nu fie ținut de aceste principii și să definească facilitarea intrării neautorizate a străinilor ca infracțiune autonomă.

În primul rând, din titlul articolului 1 din această directivă („Conduită ilicită”), precum și din terminologia utilizată de legiuitorul Uniunii reiese că acest articol are drept scop definirea cadrului general al infracțiunii de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru. Astfel, în conformitate cu considerentul (3) al directivei menționate, acest legiuitor urmărește realizarea unei apropieri a reglementărilor penale ale statelor membre. În acest context, incriminarea menționată ține de o competență penală partajată între legiuitorul Uniunii și legiuitorul național, acesta din urmă fiind obligat să transpună respectiva incriminare în ordinea sa juridică.

Or, constatăm că definiția acestei infracțiuni nu cuprinde nicio indicație de natură să susțină teza Comisiei. Directiva 2002/90 definește comportamentul interzis în mod abstract, neexcluzând niciuna dintre formele pe care le poate lua facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru și niciuna dintre persoanele care o pot asigura, acestea din urmă fiind, așadar, riguros tratate în același mod.

Elementul material al infracțiunii de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru este îndeplinit atunci când „orice persoan㔄ajută” un resortisant al unei țări terțe să intre ilegal pe teritoriul unui stat membru, indiferent dacă este vorba despre o frontieră internă sau externă a spațiului Schengen ( 12 ). Aceste din urmă noțiuni se bazează pe terminologia utilizată în mod obișnuit în legislațiile naționale pentru a defini o conduită ilicită ( 13 ).

Noțiunea de „ajutor” include toate formele pe care le poate lua facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, de la finanțarea acesteia până la mijlocul de transport stricto sensu, gestionarea transportului respectiv, realizarea sau furnizarea de documente falsificate, organizarea de căsătorii de conveniență sau orice alt mijloc de facilitare a acestei intrări neautorizate ( 14 ).

În plus, sancționând facilitarea de către „oric[e] persoan[ă]”, legiuitorul Uniunii a ținut seama de numărul și de diversitatea profilurilor persoanelor care pot fi implicate, incluzându‑le pe cele care acționează cu titlu individual și spontan sau în cadrul unei acțiuni organizate sau colective (în special filierele sau membrii unei rețele de călăuze precum traficanții, persoanele care o conduc, cele care fac recrutările sau chiar șoferii sau conducătorii de ambarcațiuni, mesagerii, iscoadele, falsificatorii de pașapoarte, furnizorii, funcționarii sau prestatorii de servicii corupți) ( 15 ).

În ceea ce privește elementul subiectiv sau moral al acestei conduite ilicite, legiuitorul Uniunii face distincție între elementul de intenție, care contribuie la constituirea infracțiunii, și scopul urmărit prin săvârșirea acesteia.

Astfel, facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru este incriminată independent de motivele autorului său. Totuși, această infracțiune este constituită numai dacă rezultă dintr‑o faptă ilicită intenționată. Nu este vizată persoana care facilitează trecerea ilegală a frontierei din indiferență, din imprudență sau din neglijență (culpă), ci persoana care acționează„în mod conștient”, adică persoana care are cunoștință de nelegalitatea situației persoanei în cauză în ceea ce privește trecerea frontierei, dar care, cu toate acestea, are intenția și este conștientă că săvârșește fapta sancționată de lege (intenție) ( 16 ).

În schimb, nu este solicitată nicio intenție specifică. Legiuitorul Uniunii a exclus astfel condiționarea sancționării facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru de existența unei intenții lucrative, ținând seama în special de dificultățile legate de dovedirea obținerii unui avantaj material ( 17 ), preferând să facă din aceasta o circumstanță agravantă la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/946. Această infracțiune diferă, așadar, de cea a facilitării șederii ilegale pe teritoriul unui stat membru prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2002/90, care prevede o intenție specifică, și anume urmărirea unui scop lucrativ.

Din această analiză textuală a articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 reiese că facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru este definită în mod obiectiv, fără ca intenția care stă la baza acesteia să intre în mod explicit în definiția acestei infracțiuni. Concluzionăm de aici că intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții toate faptele prin care o persoană, în deplină cunoștință de cauză, într‑un mod chibzuit și deliberat, facilitează trecerea ilegală a frontierei unui stat membru, independent de motivele acestei persoane și fără ca dispoziția menționată să conțină vreo indicație de natură să îi restrângă domeniul de aplicare.

Rezultă de aici că o faptă precum cea în discuție, prin care o resortisantă a unei țări terțe contribuie în mod conștient, utilizând documente de identitate false, la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru a două minore care îi erau încredințate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din această directivă, întrucât elementul material și cel subiectiv ale acestei infracțiuni sunt întrunite.

În al doilea rând, această interpretare este confirmată de finalitatea Directivei 2002/90.

Astfel, deși această directivă și Decizia‑cadru 2002/946 care o completează sunt calificate ca „pachetul privind călăuzele” („Facilitators package”) ( 18 ), aceste măsuri depășesc simpla combatere a filierelor de imigrație ilegală. Reiese foarte clar din cuprinsul considerentului (2) al fiecăruia dintre aceste texte că legiuitorul Uniunii a intenționat să urmărească două obiective, și anume „combaterea facilitării imigrației ilegale atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor” ( 19 ). În consecință, Directiva 2002/90 urmărește obiective mult mai largi decât cel vizat de Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, adițional la Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, la care Uniunea Europeană este parte ( 20 ).

Astfel, obiectivul principal al legiuitorului Uniunii este combaterea facilitării trecerii ilegale a frontierelor, stricto sensu, prin incriminarea acesteia, în termeni generali, la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, lăsând la latitudinea statelor membre să adopte sancțiuni care trebuie să fie „adecvate” împotriva celor care, indiferent de natura motivelor lor, au acționat în deplină cunoștință de cauză.

Al doilea obiectiv este de a combate mai puternic facilitarea trecerii ilegale a frontierelor atunci când aceasta se face în scop lucrativ și, astfel, de a completa instrumentele de combatere a angajării ilegale, a traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor ( 21 ). Aceste obiective se reflectă în mod specific la articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/946 prin instituirea unor circumstanțe agravante pentru infracțiunea prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 și prin aplicarea unor pedepse ale căror natură și grad de severitate sunt stabilite de legiuitorul Uniunii ( 22 ).

Aceste două obiective, unul general, celălalt particular, confirmă interpretarea potrivit căreia, la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, legiuitorul Uniunii a înțeles să definească o conduită ilicită, care acoperă toate faptele menite să faciliteze intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru, inclusiv atunci când aceste fapte sunt săvârșite în mod dezinteresat, din altruism, compasiune sau solidaritate, din motive umanitare sau ca urmare a existenței unor legături de familie. Excluderea din domeniul de aplicare al acestei dispoziții a faptei prin care un părinte, resortisant al unei țări terțe, contribuie la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru a unor copii minori despre care se pretinde că i‑au fost încredințați, prin utilizarea unor documente de identitate false, ar fi vădit contrară obiectivelor menționate, abătând în special atenția autorităților publice de la comportamente suspecte, susceptibile să aducă atingere interesului acestor copii.

Curtea a confirmat domeniul de aplicare extins al acestei incriminări în Hotărârea din 10 aprilie 2012, Vo ( 23 ). Astfel, Curtea a statuat că „dreptul Uniunii nu se opune ca un stat membru să prevadă urmărirea penală împotriva oricărei persoane care, cu intenție, a facilitat intrarea pe teritoriul acestui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe, cu încălcarea dispozițiilor aplicabile, ci impune în mod expres statului membru respectiv obligația de a iniția astfel de proceduri de urmărire penală”, precum și „de a prevedea și de a pune în aplicare sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare împotriva autorilor infracțiunilor prevăzute de Decizia‑cadru 2002/946 […] și de Directiva 2002/90, în special împotriva călăuzelor” ( 24 ).

În sfârșit, în al treilea rând, această interpretare este confirmată de lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea Directivei 2002/90.

Astfel, deși articolul 4 din propunerea de directivă formulată de Republica Franceză ( 25 ) permitea „statelor [membre] care consideră oportun să nu rețină existența infracțiunilor menționate la articolele 1 și 2 în cazul în care persoanele implicate fac dovada unor legături de familie cu străinul în cauză (soț/soție, ascendenți, descendenți, frați și surori, precum și soțul/soția acestora)” ( 26 ), această excepție a dispărut din textul definitiv al Directivei 2002/90. În plus, deși, în cadrul amendamentelor sale, Parlamentul a propus includerea în definiția infracțiunii a criteriului avantajului financiar, prevăzut la precedentul articol 27 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen ( 27 ), acest amendament a fost, de asemenea, respins ( 28 ).

Având în vedere aceste considerații, apreciem că articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 trebuie interpretat în sensul că constituie infracțiune fapta prin care o mamă, resortisantă a unei țări terțe, contribuie în mod conștient la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru a doi membri ai familiei sale, fiica sa și nepoata sa, minore care i‑au fost încredințate, prin utilizarea unor documente de identitate false.

În continuare, trebuie să se examineze validitatea acestei dispoziții, ceea ce constituie esența primei întrebări preliminare.

Instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 este nevalid pentru motivul că, prin faptul că impune statelor membre să incrimineze facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, independent de existența unui scop lucrativ, și fără a prevedea, în cadrul unei dispoziții obligatorii, o exonerare expresă de răspundere penală a celor care acționează în mod dezinteresat, din motive umanitare sau ca urmare a legăturilor de familie, acesta încalcă principiul proporționalității consacrat la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

Potrivit instanței de trimitere, legiuitorul Uniunii nu ar asigura un just echilibru între interesele în cauză prin faptul că nu a impus nicio restricție în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei incriminări și că a recurs la o dispoziție facultativă, în temeiul căreia statele membre sunt libere să exonereze făptuitorul de răspundere penală pentru fapta săvârșită în scop umanitar. O asemenea incriminare ar aduce astfel o atingere disproporționată drepturilor fundamentale atât ale celui care acordă ajutorul, cât și ale celui care beneficiază de ajutor și, în special, dreptului la viață (articolul 2 din cartă), dreptului la integritate al persoanei (articolul 3 din cartă), dreptului la libertate (articolul 6 din cartă), dreptului la respectarea vieții de familie (articolul 7 din cartă), dreptului de proprietate (articolul 17 din cartă), precum și dreptului de azil (articolul 18 din cartă).

În continuarea criticilor formulate de instanța de trimitere cu privire la caracterul excesiv de larg al incriminării menționate, reclamanta reproșează, în plus, legiuitorului Uniunii încălcarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă, în ceea ce privește cerințele sale referitoare la precizia și la previzibilitatea legii penale. În opinia sa, comportamentul sancționabil nu ar fi clar definit, întrucât incriminarea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru în scop umanitar ar fi lăsată la discreția fiecărui stat membru.

În considerațiile care urmează, vom examina validitatea dispoziției contestate din fiecare dintre aceste unghiuri, în lumina principiilor fundamentale ale legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, consacrate la articolul 49 din cartă. Astfel, deși instanța de trimitere se referă la articolul 52 alineatul (1) din cartă, considerăm că, ținând seama, pe de o parte, de obiectul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, care instituie o infracțiune a cărei săvârșire determină o sancțiune de natură penală susceptibilă să atingă un grad ridicat de severitate, și, pe de altă parte, de finalitatea esențialmente represivă a acesteia, controlul proporționalității trebuie exercitat în primul rând în raport cu articolul 49 alineatul (3) din cartă ( 29 ).

Incriminarea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 a condus la o literatură bogată și a făcut obiectul a numeroase critici, care evidențiază printre altele tensiunea dintre apropierea normelor de drept penal material în Uniune și marja de apreciere conferită statelor membre ( 30 ). În linia observațiilor depuse de reclamantă, sunt numeroși cei care consideră că, prin obligarea statelor membre să incrimineze și să sancționeze penal „orice persoană” care „ajută” la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru, legiuitorul Uniunii ar utiliza noțiuni vagi și imprecise care ar fi incompatibile cu cerințele impuse de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, persoanele în cauză neputând cunoaște măsura în care faptele lor le angajează răspunderea penală ( 31 ).

Or, considerăm că astfel de critici nu pot conduce la invalidarea textului în discuție. Astfel, este esențial să se țină seama de repartizarea competențelor între Uniune și statele membre în această materie, precum și de natura textului a cărui validitate este supusă aprecierii Curții.

Curtea a amintit pe larg în jurisprudența sa domeniul de aplicare, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, pe care îl are principiul legalității infracțiunilor și pedepselor prevăzut la articolul 49 alineatul (1) din cartă în ceea ce privește cerințele sale referitoare la previzibilitatea, la precizia și la neretroactivitatea legii penale aplicabile ( 32 ). Acest principiu are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat la articolul 7 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 33 ). Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul menționat constituie o expresie specifică a principiului general al securității juridice și implică în special ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea ( 34 ). Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor călăuzește stabilirea normelor privind răspunderea penală. În măsura în care constituie un principiu general al dreptului Uniunii și face parte din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, acesta se aplică nu numai instituțiilor Uniunii, ci și statelor membre atunci când acestea transpun și aplică dreptul Uniunii ( 35 ).

Astfel, prin obligarea statelor membre să considere facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru drept infracțiune și să o sancționeze, articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 coroborat cu articolul 3 din aceasta din urmă trebuie să respecte principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.

Cu toate acestea, din dezbaterile care au avut loc în ședință reiese că forța acestui principiu depinde de natura competențelor încredințate legiuitorului Uniunii și de textul în care se înscrie incriminarea în cauză. Astfel, principiul menționat este expresia unei norme de atribuire a competenței penale exclusiv în temeiul legii. Prin urmare, acesta se aplică diferit după cum norma de drept penal material se înscrie într‑un act direct executoriu întrucât este adoptat de legiuitorul Uniunii în cadrul unei competențe exclusive sau după cum norma figurează într‑o directivă care necesită o transpunere în ordinile juridice naționale, întrucât este adoptată în cadrul unei competențe partajate.

În această din urmă situație, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor se înscrie în cadrul unei cooperări între legiuitorul Uniunii și legiuitorul național, acestea neavând același mandat întrucât legiferează la niveluri diferite. În timp ce primul definește norme minime adresate statelor membre, al doilea trebuie apoi să le transpună și să le concretizeze într‑o normă de drept național care constituie singurul temei al răspunderii penale a persoanei ( 36 ). Doctrina recunoaște că respectarea cerințelor acestui principiu este, așadar, mai complexă în acest caz ca urmare a celor două etape distincte care caracterizează incriminarea unei conduite sau a unei fapte, și anume o etapă europeană și o etapă națională, iar punerea în aplicare a principiului menționat, ca mijloc de legalitate al reglementării Uniunii, ar fi prin urmare mai restrânsă ( 37 ).

Astfel, în Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko și alții ( 38 ), deși Curtea nu a negat aplicarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor în privința directivelor, ea a considerat totuși că cerințele prevăzute de acest principiu se impun normei naționale.

În acea cauză, Curții i s‑a solicitat să stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2005/35/CE ( 39 ) încălca principiul general al securității juridice în măsura în care impunea statelor membre să sancționeze deversările de substanțe poluante efectuate de nave ca urmare a unei „neglijențe grave”, fără însă a defini această din urmă noțiune. Curtea a răspuns negativ la această întrebare adoptând un raționament în trei etape.

Mai întâi, Curtea a constatat că această noțiune și expresia „cu intenție” corespund „unor criterii de angajare a răspunderii care sunt de natură să se aplice unui număr nedefinit de situații care nu poate fi imaginat în prealabil, iar nu unor comportamente precise care pot fi detaliate în cadrul unui act normativ, de drept comunitar sau de drept național” ( 40 ). În continuare, Curtea a arătat că aceste noțiuni sunt „integrate pe deplin și sunt utilizate în sistemele juridice proprii ale statelor membre” ( 41 ), constatând, în sfârșit, că o directivă trebuie, în conformitate cu articolul 249 CE (devenit articolul 288 TFUE), să fie transpusă de statele membre în ordinile lor juridice și că însăși definiția încălcărilor și a sancțiunilor vizate de aceasta este cea care rezultă din normele instituite de statele membre ( 42 ).

Astfel, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare în privința sa. Curtea a statuat așadar în mai multe rânduri că o directivă nu poate avea ca efect, prin ea însăși și independent de o lege națională adoptată de un stat membru pentru aplicarea sa, să stabilească sau să agraveze răspunderea penală a persoanelor care îi încalcă prevederile ( 43 ).

Considerăm că acest raționament poate fi transpus în speță.

Începând cu Tratatul CE, infracțiunea constând în facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru nu își mai are originea numai în drepturile naționale, ci și în dreptul Uniunii, care urmărește apropierea acestora.

În ședință, Consiliul a explicat că această incriminare rezultă dintr‑un compromis între, pe de o parte, necesitatea de a se ajunge la o apropiere a reglementărilor naționale existente în ceea ce privește „definirea precisă” a acestei infracțiuni, precum și a sancțiunilor penale aplicabile [considerentele (3) și (4) ale Directivei 2002/90], astfel încât să se atingă un obiectiv comun, cel al creării treptate a unui spațiu de libertate, securitate și justiție [considerentul (1) al acestei directive] și, pe de altă parte, necesitatea de a respecta identitatea națională și competența de sancționare a statelor membre ( 44 ). Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, Consiliul a arătat că „definirea precisă” a infracțiunii, care figurează în considerentul (3) al directivei menționate, trebuie înțeleasă, în contextul acestei apropieri, ca fiind o definiție explicită și clară, care trebuie să permită statelor membre să nu aibă nicio incertitudine cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, lăsând în același timp, prin generalitatea sa, acestora din urmă o marjă de manevră pentru a integra incriminarea menționată în dreptul lor național în funcție de propriul lor sistem penal ( 45 ).

Astfel, după cum a arătat recent Curtea, sistemele juridice ale statelor membre în domeniul penal se caracterizează prin diferențe importante ( 46 ). Apropierea normelor de drept penal material reprezintă astfel, potrivit doctrinei, un mod de integrare juridică ce permite menținerea unei anumite flexibilități în raport cu legislațiile naționale existente, implicând adaptarea lor în funcție de obiectivele definite de legiuitorul Uniunii ( 47 ).

În acest context se înscrie articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, acesta definind, amintim, o „conduită ilicită”.

Primo, această dispoziție nu are nici ca obiect, nici ca vocație să detalieze comportamentele sancționabile, elementul material și cel subiectiv ale acestei infracțiuni fiind susceptibile să se aplice unui număr nedefinit de situații. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează, în raport cu articolul 7 din CEDO, că, tocmai datorită principiului generalității legilor, modul de redactare a acestora nu poate prezenta o precizie absolută, arătând, în acest context, că una dintre tehnicile legislative standard constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Ea subliniază, în această privință, că formulele mai mult sau mai puțin vagi utilizate de numeroase legi urmăresc să evite o rigiditate excesivă, permițând adaptarea acestor legi la schimbările de situație. În ceea ce privește „cazurile-limită”, aceasta consideră că nu sunt suficiente, prin ele însele, pentru a face o dispoziție incompatibilă cu articolul 7 din CEDO în măsura în care această dispoziție se dovedește suficient de clară în marea majoritate a cazurilor, instanța având tocmai rolul de a înlătura îndoielile care ar putea subzista cu privire la interpretarea normelor, ținând seama de evoluțiile practicii cotidiene ( 48 ).

Secundo, articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 nu poate da naștere, în sine, unei răspunderi penale a persoanelor și necesită, prin intermediul transpunerii sale în ordinile juridice naționale, un suport legal pentru angajarea acestei răspunderi. Această dispoziție menține, așadar, atribuirea competenței de sancționare legii adoptate de statele membre, a cărei punere în aplicare doar o reglementează ( 49 ). Legiuitorul Uniunii lasă astfel statelor membre sarcina de a pune în aplicare dispoziția menționată cu o forță obligatorie incontestabilă, printr‑o reglementare națională care să respecte principiile generale ale Uniunii și drepturile fundamentale garantate de cartă și care să fie, în consecință, proporțională și să aibă specificitatea, precizia și claritatea necesare pentru îndeplinirea cerinței securității juridice ( 50 ). Amintim în această privință că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor impune ca justițiabilul să poată ști, pornind de la textul dispoziției pertinente precum și, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanțe sau al unei consultanțe juridice, care sunt acțiunile și inacțiunile care îi angajează răspunderea penală ( 51 ). Potrivit Curții, acest principiu nu interzice clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară de la caz la caz, cu condiția ca rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil la momentul săvârșirii încălcării, având în vedere în special interpretarea reținută la acea dată în jurisprudența referitoare la dispoziția legală în cauză ( 52 ).

În plus, legiuitorul Uniunii lasă statelor membre sarcina de a defini, potrivit propriilor sisteme juridice și în special potrivit criteriilor lor de angajare a răspunderii penale, măsura în care o persoană poate, având în vedere împrejurările speței, să beneficieze de o exonerare de răspundere penală sau de o cauză de scutire ori de reducere a pedepsei. În Hotărârea din 30 aprilie 2024, Procura della Repubblica presso il Tribunale di Bolzano ( 53 ), Curtea a statuat astfel că definirea circumstanțelor atenuante și agravante și a sancțiunilor reflectă atât realitățile sociale, cât și tradițiile juridice care variază nu numai între statele membre, ci și în timp ( 54 ). Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2002/90 lasă statelor membre sarcina de a preciza, potrivit reglementării și practicii lor naționale, dacă autorul unei fapte cu scop umanitar poate beneficia de o exonerare de răspundere penală. Această dispoziție este în deplină concordanță cu această abordare și, pe de altă parte, nu poate fi interpretată în sensul că enumeră în mod exhaustiv situațiile în care statele membre pot să nu impună sancțiuni.

Având în vedere toate aceste elemente, nu constatăm niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 în raport cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) din cartă.

Trebuie să se examineze în prezent validitatea acestui articol 1 alineatul (1) litera (a) din perspectiva principiului proporționalității infracțiunilor și pedepselor garantat de asemenea de articolul 49 alineatul (3) din cartă.

În temeiul articolului 49 alineatul (3) din cartă, pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune. Din jurisprudența Curții rezultă că principiul proporționalității se impune nu numai în ceea ce privește determinarea elementelor constitutive ale unei încălcări, ci și în ceea ce privește stabilirea regulilor referitoare la intensitatea sancțiunilor și la aprecierea elementelor care pot fi luate în considerare în vederea stabilirii acestora ( 55 ). Conform articolului 51 alineatul (1) din cartă, principiul menționat se adresează statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, inclusiv în lipsa unei armonizări a reglementării Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile.

Trebuie să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90, prin aceea că impune statelor membre să incrimineze facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru independent de motivele autorului faptei și prin aceea că se limitează să prevadă o cauză facultativă de exonerare de răspundere penală în cazul unui ajutor acordat cu titlu umanitar, pe de o parte, este apt să realizeze obiectivele urmărite de această directivă și, pe de altă parte, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestora ( 56 ).

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o măsură națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului invocat decât dacă răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea acestuia în mod coerent și sistematic ( 57 ).

Considerăm că nu poate exista nicio îndoială că incriminarea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru are capacitatea de a atinge obiectivele urmărite de Directiva 2002/90. Astfel, dacă legiuitorul Uniunii intenționează să combată atât facilitarea trecerii ilegale efective a frontierelor, cât și ajutorul furnizat în cadrul rețelelor infracționale, iar aceasta pentru a garanta un spațiu de libertate, securitate și justiție, ni se pare coerent să se prevadă incriminarea tuturor formelor de ajutor care contribuie la intrarea neautorizată a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul unui stat membru, independent de motivațiile autorilor acestora și fără a ține seama de scopul lor.

În al doilea rând, considerăm că alegerea de a nu reține scopul lucrativ ca fiind un element constitutiv al infracțiunii, la fel ca alegerea de a nu‑i exonera în mod expres de răspundere penală pe cei care acționează în scop umanitar sau ca urmare a existenței unor legături de familie, ci de a lăsa la latitudinea statelor membre să facă acest lucru, este necesară având în vedere primul dintre obiectivele urmărite de această directivă, și anume combaterea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, în sens strict ( 58 ).

Primo, deși fapta prin care o mamă își ajută copiii să intre ilegal pe teritoriul unui stat membru se poate dovedi a fi absolut justificată, nu este mai puțin adevărat că această faptă constituie o facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru, iar a nu prevedea principiul incriminării sale nu ar permite atingerea acestui obiectiv. Este evident că revine în acest caz instanței naționale sarcina de a stabili motivațiile unei astfel de fapte și de a aprecia măsura în care aceasta este necesară pentru protejarea unui interes superior și justifică, ținând seama de dispozițiile dreptului său național, exonerarea de răspundere penală a persoanei în cauză sau acordarea unei scutiri ori a unei reduceri de pedeapsă.

Deși este inutil să amintim că facilitarea imigrației ilegale constituie o amenințare serioasă pentru menținerea ordinii publice și pentru gestionarea frontierelor, este, în schimb, esențial să se insiste asupra riscurilor la care pot fi expuse persoanele vizate, în special ca urmare a activităților ilegale care pot fi legate de aceasta. Riscurile respective sunt în special munca nedeclarată, fraudarea documentelor, delincvența, traficul de droguri, prostituția, exploatarea sexuală sau traficul de persoane. Deși este evident că ajutorul acordat persoanelor intrate ilegal pe teritoriul statelor membre nu constituie în mod necesar o activitate lucrativă sau infracțională și nu generează în mod sistematic un risc grav pentru viața acestor persoane, el ridică totuși probleme de o gravitate extremă exclusiv din cauza situației de mare precaritate și de dependență la care pot fi expuse persoanele respective și în special cele mai vulnerabile dintre acestea precum minorii neînsoțiți.

Prin includerea tuturor faptelor care contribuie la intrarea neautorizată a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul unui stat membru în domeniul de intervenție al autorităților publice și în special în domeniul de acțiune al autorităților penale, legiuitorul Uniunii se asigură nu numai de un control mai bun al fluxurilor de migrație, ci și de o mai mare supraveghere a acestor fapte și în special a celor care, sub pretextul că sunt comise din solidaritate sau ca urmare a unor legături de familie, ar putea, în realitate, să urmărească alte obiective și să expună persoanele vizate la încălcări grave ale drepturilor lor fundamentale.

Astfel, ținând seama de natura amenințărilor la adresa persoanelor vizate și de vulnerabilitatea lor, ținând seama și de gravitatea acestui fenomen, de natura sa proteiformă și de dificultățile legate de dovedirea existenței unui avantaj material, legiuitorul Uniunii a putut considera în mod legitim că trebuia să se distingă elementul intențional al infracțiunii, care contribuie la constituirea sa, de scopul urmărit de aceasta. Prin urmare, acesta a făcut din scopul lucrativ o circumstanță agravantă, prevăzând un sistem gradual de sancțiuni. Deși lasă statelor membre sarcina de a adopta o sancțiune „adecvată” împotriva oricărei persoane care ajută în mod conștient la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru – iar instanței naționale sarcina de a‑i aprecia motivațiile și de a‑i stabili sancțiunea –, el le impune acestora din urmă să aplice o pedeapsă privativă de libertate oricărei persoane care intenționează să beneficieze de acest ajutor [al cărei cuantum va depinde, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/946, de măsura în care această faptă a fost săvârșită în cadrul activităților unei organizații criminale sau a pus în pericol viața persoanelor în cauză].

Secundo, trebuie avut în vedere, încă o dată, faptul că articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 definește cadrul general al infracțiunii pe care statele membre trebuie să îl transpună în ordinea lor juridică. În consecință, revine legiuitorului național sarcina de a defini într‑un act normativ, pe baza normelor de angajare a răspunderii penale prevăzute în ordinea sa juridică, toate faptele și împrejurările care justifică o exonerare de răspundere penală sau o scutire ori o reducere de pedeapsă. Acestea sunt de obicei definite de lege în mod general și pot fi prevăzute în mod special de la caz la caz pentru fiecare dintre infracțiunile în cauză ( 59 ). Deși articolul 1 alineatul (2) din această directivă lasă fiecăruia dintre statele membre sarcina de a stabili măsura în care facilitarea intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru în scop umanitar poate fi exonerată de răspundere penală, aceasta nu împiedică statele membre să prevadă, în reglementarea lor națională, alte împrejurări în care autorul faptei ar putea beneficia de o astfel de exonerare sau de o scutire ori de o reducere de pedeapsă ca urmare, de exemplu, a existenței unei stări de necesitate sau a unor legături de familie.

În sfârșit, tertio, amintim că incriminarea facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 nu poate avea ca efect să permită statelor membre o încălcare a obligațiilor care le revin în temeiul cartei sau al altor instrumente de drept al Uniunii sau de drept internațional. Astfel, nu se pune problema împiedicării unui resortisant al unei țări terțe să își exercite dreptul fundamental de a solicita azil într‑un stat membru, așa cum este garantat la articolul 18 din cartă, sau de a solicita reîntregirea familiei ( 60 ). Pe fondul rezervei pe care a formulat‑o în ceea ce privește natura facultativă a dispoziției prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2002/90 ( 61 ), Comisia a amintit de altfel, în comunicarea citată la nota de subsol 31 din prezentele concluzii, că statele membre sunt obligate să respecte dreptul internațional umanitar ( 62 ).

Având în vedere aceste elemente, concluzionăm că articolul 1 alineatul (1) litera (a) și alineatul (2) din Directiva 2002/90, în măsura în care impune statelor membre să incrimineze orice persoană care, în cunoștință de cauză, facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru, fără a exonera însă în mod expres de răspundere penală orice persoană care acționează în mod dezinteresat, în scop umanitar sau din obligație ori solidaritate familială, dar lăsând statelor membre libertatea de a face acest lucru, poate fi considerat, pe de o parte, ca fiind adecvat obiectivelor care constau în combaterea facilitării imigrației ilegale, atât atunci când aceasta privește trecerea ilegală a frontierei în sens strict, cât și atunci când are drept scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor, și, pe de altă parte, ca nedepășind ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv.

În continuare, trebuie să se examineze proporționalitatea sistemului de sancțiuni prevăzut la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90.

Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 nu prevede sancțiuni penale specifice aplicabile în cazul facilitării intrării neautorizate pe teritoriul unui stat membru. Cu toate acestea, legiuitorul Uniunii impune statelor membre să adopte în privința autorului infracțiunii sancțiuni „penale” (articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/946) care să fie, pe de o parte, „adecvate” [articolul 1 alineatul (1) litera (a) din această directivă] și, pe de altă parte, „efective, proporționale și cu efect de descurajare” (articolul 3 din directiva menționată) ( 63 ).

Aceste criterii obiective trebuie să permită fiecăruia dintre statele membre să stabilească nivelul sancțiunilor aplicabile în raport cu propria politică penală. Acestora din urmă le revine sarcina de a pune în aplicare cerința proporționalității sancțiunilor. Împrejurarea că acestea dispun, în acest cadru, de o marjă de apreciere nu exclude, în sine, posibilitatea efectuării unui control jurisdicțional pentru a verifica dacă nu au depășit limitele stabilite pentru această marjă de apreciere prin prevederea unor sancțiuni disproporționate și/sau inadecvate.

Având în vedere jurisprudența Curții, trebuie să se considere că fiecare dintre aceste două dispoziții are efect direct și, prin urmare, poate fi invocată de particulari în fața instanțelor naționale împotriva unui stat membru care a transpus‑o incorect ( 64 ).

În primul rând, cerința privind caracterul adecvat și proporțional al sancțiunilor care este prevăzută de dispozițiile menționate prezintă un caracter necondiționat ( 65 ). Astfel, pe de o parte, modul de redactare atât a articolului 1 alineatul (1), cât și a articolului 3 din Directiva 2002/90 enunță această cerință în termeni absoluți. Pe de altă parte, cerința menționată nu necesită intervenția niciunui act al instituțiilor Uniunii, iar aceste dispoziții nu conferă nicidecum statelor membre posibilitatea de a condiționa sau de a restrânge domeniul de aplicare al acestora ( 66 ).

În temeiul jurisprudenței Curții, împrejurarea că dispozițiile menționate trebuie să facă obiectul unei transpuneri nu este de natură să repună în discuție caracterul necondiționat al cerinței privind caracterul adecvat și proporțional al sancțiunilor ( 67 ).

În al doilea rând, articolul 1 alineatul (1) și articolul 3 din Directiva 2002/90 prezintă un caracter suficient de precis. Deși este adevărat că aceste două dispoziții lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere pentru a defini sistemul de sancțiuni aplicabil infracțiunii vizate la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din această directivă, o astfel de marjă de apreciere își găsește limitele în interdicția de a prevedea sancțiuni inadecvate și disproporționate.

Ținând seama de aceste considerații, nu există, în opinia noastră, niciun motiv pentru a repune în discuție proporționalitatea sistemului de sancțiuni prevăzut la articolele menționate.

În consecință, nu am identificat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 în raport cu principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, enunțat la articolul 49 alineatul (3) din cartă.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 52 alineatul (1) și articolul 49 alineatul (3) din cartă trebuie interpretate în sensul că principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor se opune unei reglementări naționale care prevede o sancțiune împotriva oricărei persoane care facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul național, inclusiv atunci când autorul acestei infracțiuni nu este motivat de nicio intenție lucrativă, fără a implica în același timp o exonerare expresă de răspundere penală a celor care acționează în scop umanitar.

În considerațiile care precedă, am explicat motivele pentru care principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor nu se opune, în opinia noastră, incriminării enunțate de legiuitorul Uniunii la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90. Această incriminare a fost transpusă de legiuitorul italian la articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998, acest articol stabilind, în plus, sistemul de sancțiuni aplicabil.

Am subliniat de asemenea că articolul 1 alineatul (2) din această directivă lasă fiecărui stat membru sarcina de a stabili măsura în care persoana care facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru în scop umanitar poate fi exonerată de răspundere penală sau poate beneficia de o scutire ori de o reducere a pedepsei aplicabile. Am arătat de asemenea că nimic nu împiedică statele membre să prevadă, în reglementarea lor națională, alte împrejurări în care autorul faptei ar putea beneficia de o astfel de exonerare sau de o astfel de scutire ori reducere de pedeapsă ca urmare, de exemplu, a existenței unei stări de necesitate sau a unor legături de familie.

Considerăm că, în speță, Curtea nu dispune de elemente suficiente pentru a efectua o apreciere în temeiul principiului proporționalității, întrucât dosarul prezentat Curții nu permite cunoașterea condițiilor de aplicare a articolului 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998 ( 68 ), a domeniului de aplicare precis al cauzelor de exonerare de răspundere penală sau de scutire ori de reducere a pedepsei care ar fi prevăzute de reglementarea italiană sau a marjei de apreciere de care dispune instanța națională pentru a acorda circumstanțe atenuante ori pentru a individualiza pedeapsa.

Prin urmare, ne vom limita la câteva observații.

Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, pe care articolul 3 din Directiva 2002/90 nu face decât să îl exprime, are un caracter imperativ. Amintim că, în temeiul acestui principiu, severitatea pedepsei trebuie să fie adecvată gravității încălcării pe care o reprimă, mai ales prin asigurarea unui efect realmente disuasiv, fără a se depăși în același timp ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză ( 69 ). În acest context, Curtea impune ca, la stabilirea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului acesteia, să se țină seama de împrejurările individuale ale speței ( 70 ).

În consecință, principiul proporționalității impune nu numai legiuitorului național, atunci când transpune incriminarea în cauză în ordinea sa juridică, ci și tuturor actorilor din procedurile penale, atunci când asigură punerea sa în aplicare, să își structureze acțiunile în concordanță cu acest principiu, garantând în special individualizarea pedepsei ( 71 ). Astfel, Curtea acordă o atenție deosebită posibilității de care dispune instanța națională de a modifica calificarea penală care ar putea figura într‑un rechizitoriu – această posibilitate fiind de natură să conducă la aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe – și de a adapta sancțiunea în raport cu gravitatea infracțiunii constatate ( 72 ). În această privință, dreptul comparat demonstrează că, cel puțin în dreptul statelor membre, acestea din urmă au pus în aplicare un sistem care permite instanței să asigure o astfel de individualizare, pe de o parte, prin diversificarea pedepselor pe care instanța le poate aplica și, pe de altă parte, făcând posibilă, în funcție de circumstanțele speciale în care a fost comisă infracțiunea, fie o exonerare de răspundere penală, prin instituirea unor imunități, fie reducerea sau scutirea de pedeapsă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, revine instanței naționale, singura competentă să aprecieze situația de fapt și să interpreteze dreptul național, sarcina de a stabili dacă, în litigiul cu care este sesizată, aceste cerințe sunt îndeplinite.

Articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998 incriminează favorizarea trecerii ilegale a frontierei, indiferent dacă există sau nu un scop lucrativ. Această dispoziție stabilește un sistem de sancțiuni deosebit de sever, ținând seama de durata pedepsei cu închisoarea stabilite, de cuantumul sancțiunii pecuniare și de combinarea acestor două tipuri de sancțiuni ( 73 ).

Astfel, în ceea ce privește, mai întâi, pedeapsa privativă de libertate, legiuitorul italian prevede o pedeapsă cu închisoarea de la doi la șase ani. Subliniem că pedeapsa privativă de libertate este pedeapsa pe care legiuitorul Uniunii o prevede în cazul specific în care facilitarea intrării neautorizate este furnizată în scop lucrativ.

Apoi, în ceea ce privește amenda, legiuitorul italian prevede o sumă fixă de 15000 de euro pentru fiecare persoană. În această privință, trebuie să se constate că acest cuantum corespunde de asemenea celui prevăzut la articolul 12 alineatul 3 din Decretul legislativ nr. 286/1998, atunci când facilitarea se realizează în contextul traficului ilegal de migranți, care pune în pericol viața sau siguranța persoanelor transportate, expunându‑le pe acestea din urmă riscului de tratamente inumane ori degradante.

În ceea ce privește, în sfârșit, posibilitatea cumulului de sancțiuni penale de natură diferită, precum cel al sancțiunilor pecuniare și al pedepselor privative de libertate, pe care pare să îl permită articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998, reiese din jurisprudența Curții că acest cumul trebuie însoțit de norme care să permită să se garanteze că severitatea ansamblului sancțiunilor aplicate corespunde gravității infracțiunii vizate ( 74 ). Această cerință se impune cu atât mai mult cu cât incriminarea prevăzută la articolul 12 alineatul 1 din decretul legislativ menționat este largă și pare să permită începerea urmăririi penale atât în privința celui care este motivat de o adevărată intenție infracțională, cât și în privința celui care acționează din umanitate sau din necesitate.

Prin urmare, trebuie să se ia în considerare marja de apreciere de care dispune organul de urmărire penală pentru a începe urmărirea penală prevăzută la articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998 și, dacă este cazul, instanța națională pentru a adapta sancțiunea penală aplicabilă atunci când autorul infracțiunii a acționat în scopul de a furniza un ajutor umanitar sau atunci când aceste acțiuni au fost determinate de starea de necesitate sau de existența unor legături de familie ( 75 ).

În speță, este evident că, atunci când procedura penală este inițiată împotriva unei mame care a contribuit la intrarea neautorizată pe teritoriul național a doi membri ai familiei sale, și anume fiica și nepoata sa, toate trei originare din Republica Congo, o asemenea situație ridică problema incriminării sale și a pedepsei aplicabile acesteia. Un studiu comparat al jurisprudenței efectuat de UNODC arată că această situație necesită o examinare aprofundată a împrejurărilor de fapt în care a fost săvârșită această infracțiune și, în special, a personalității și a motivațiilor autorului acesteia ( 76 ).

Orice sistem care nu ar permite instanței naționale să efectueze o evaluare comparativă a intereselor în cauză și să stabilească o diferență între incriminarea unei persoane despre care s‑a stabilit că a acționat din umanitate sau din necesitate, exclusiv în interesul rudelor sale apropiate, în special al copiilor săi, și cea a unei persoane care este motivată exclusiv de intenția infracțională de a săvârși fapta interzisă în mod expres de lege și de a obține foloase patrimoniale de pe urma acestuia ar încălca principiul proporționalității. Astfel, deși este adevărat că, în cauza principală, persoana interesată a acționat, în deplină cunoștință de cauză, într‑un mod vădit chibzuit și deliberat prin utilizarea de pașapoarte false, această intenție nu trebuie să ascundă posibila existență a unui act disperat și trebuie să se distingă, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, de fapta comisă de o persoană care acționează în cadrul unei filiere sau al unei organizații criminale ori care pune în pericol viața persoanelor în cauză.

În speță, instanța de trimitere susține că articolul 12 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 286/1998, care prevede o cauză de exonerare de răspundere penală în situația acordării de asistență și de ajutor umanitar în Italia unor resortisanți ai unor țări terțe aflați în dificultate „care se află oricum pe teritoriul statului”, nu este, prin definiție, aplicabil infracțiunii de facilitare a intrării neautorizate pe teritoriul național. În schimb, guvernul italian arată că acest articol, ca urmare a trimiterii pe care o face la articolul 54 din Codul penal, care prevede o imunitate în caz de stare de necesitate, permite să nu se sancționeze penal conduita a cărei incriminare ar fi contrară principiului proporționalității enunțat la articolul 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, dacă la finalul procesului s‑ar stabili că persoana interesată a acționat cu scopul de a‑și salva fiica și nepoata de o atingere gravă și ireparabilă adusă persoanei lor, ar fi atunci posibil să se constate starea de necesitate și să fie exonerată de sancțiunea penală.

Ținând seama de aceste elemente, va reveni instanței de trimitere, in fine, sarcina de a stabili, având în vedere toate împrejurările de fapt în care a fost săvârșită infracțiunea și în special personalitatea și motivațiile care au determinat acțiunile autorului, dacă există împrejurări obiective care au justificat săvârșirea acestei infracțiuni, care, în afara unui astfel de context, ar fi fost sancționabilă și, dacă este cazul, de a verifica dacă există norme de natură să garanteze exonerarea de răspundere penală sau scutirea ori reducerea pedepsei prevăzute la articolul 12 alineatul 1 din Decretul legislativ nr. 286/1998, astfel încât această sancțiune să fie adecvată cerințelor de ordine publică și să corespundă cu ceea ce este strict necesar în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie, așadar, în opinia noastră, să se răspundă la a doua întrebare preliminară că principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (3) din cartă, se opune unui sistem care nu ar permite instanței naționale, în cadrul unei proceduri penale împotriva unei mame, resortisantă a unei țări terțe, care a contribuit în mod conștient la intrarea neautorizată pe teritoriul național a doi copii minori, membri ai familiei sale, utilizând documente de identitate false, să efectueze o evaluare comparativă a intereselor în cauză și să stabilească o diferență între incriminarea unei persoane despre care s‑a stabilit că a acționat din umanitate sau din necesitate, exclusiv în interesul minorilor, și cea a unei persoane care este motivată exclusiv de intenția infracțională de a săvârși fapta interzisă în mod expres de lege în scop lucrativ.

Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o examinare concretă a proporționalității unei reglementări naționale care prevede, în privința oricărei persoane care facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul național, aplicarea unei pedepse privative de libertate de la doi la șase ani și a unei sancțiuni pecuniare în cuantum de 15000 de euro pentru fiecare persoană vizată, având în vedere în special posibilitatea de a exonera de răspundere penală persoanele în privința cărora s‑a stabilit că au acționat în mod dezinteresat, din altruism, compasiune sau solidaritate, din motive umanitare sau ca urmare a unor legături de familie, ori de adaptare a sistemului de sancțiuni care le este aplicabil.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna, Italia) după cum urmează: 1) Articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate trebuie interpretat în sensul că constituie infracțiune fapta prin care o mamă, resortisantă a unei țări terțe, contribuie în mod conștient la intrarea neautorizată pe teritoriul unui stat membru a doi membri ai familiei sale, fiica sa și nepoata sa, minore care i‑au fost încredințate, prin utilizarea unor documente de identitate false. 2) Examinarea primei întrebări preliminare nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2002/90 în raport cu principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatele (1) și (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 3) Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale, se opune unui sistem care nu ar permite instanței naționale, în cadrul unei proceduri penale împotriva unei mame, resortisantă a unei țări terțe, care a contribuit în mod conștient la intrarea neautorizată pe teritoriul național a doi copii minori, membri ai familiei sale, utilizând documente de identitate false, să efectueze o evaluare comparativă a intereselor în cauză și să stabilească o diferență între incriminarea unei persoane despre care s‑a stabilit că a acționat din umanitate sau din necesitate, exclusiv în interesul minorilor, și cea a unei persoane care este motivată exclusiv de intenția infracțională de a săvârși fapta interzisă în mod expres în scop lucrativ. Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua o examinare concretă a proporționalității unei reglementări naționale care prevede, în privința oricărei persoane care facilitează intrarea neautorizată pe teritoriul național, aplicarea unei pedepse privative de libertate de la doi la șase ani și a unei sancțiuni pecuniare în cuantum de 15000 de euro pentru fiecare persoană vizată, având în vedere în special posibilitatea de a exonera de răspundere penală persoanele în privința cărora s‑a stabilit că au acționat în mod dezinteresat, din altruism, compasiune sau solidaritate, din motive umanitare sau ca urmare a unor legături de familie, ori de adaptare a sistemului de sancțiuni care le este aplicabil.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 7 noiembrie 2024 ( 1 )