Concluziile avocatului general D. Spielmann prezentate la 11 martie 2025.###

Supremația constituie o „cerință existențială” a dreptului Uniunii, potrivit celebrei expresii a lui Pierre Pescatore ( 2 ). În perioada care a urmat acestei observații, au apărut sporadic fricțiuni între dreptul Uniunii și ordinile juridice interne în legătură cu aplicarea principiului supremației. Aceste tensiuni s‑au manifestat în principal prin încercările judecătorilor constituționali naționali de a redefini principiul supremației atunci când considerau că interpretarea acestuia de către Curte conducea la renunțarea la părți din suveranitate națională ( 3 ).

În fața unei contestări a supremației, invocată în numele protecției identității constituționale naționale, de o amploare atât de evidentă precum cea în discuție în prezenta cauză, observația lui Pierre Pescatore pare mai mult ca niciodată de actualitate.

Astfel, procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor introdusă de Comisia Europeană împotriva Republicii Polone în prezenta cauză, în temeiul articolului 258 TFUE, pentru neîndeplinirea obligațiilor care îi revin în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, se întemeiază pe trei motive: în primul rând, două hotărâri ale Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) din 14 iulie și din 7 octombrie 2021 ar avea ca rezultat din partea acestui stat membru să nu garanteze o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, în al doilea rând, hotărârile menționate ar conduce la o încălcare gravă a principiilor supremației, autonomiei, efectivității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și la o încălcare a caracterului obligatoriu al hotărârilor Curții și, în al treilea rând, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu ar îndeplini cerințele de independență, de imparțialitate și de constituire în prealabil prin lege, astfel cum sunt prevăzute la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Neîndeplinirea obligațiilor imputată Republicii Polone ar constitui, așadar, un atac direct și frontal împotriva principiului supremației dreptului Uniunii din partea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), în numele Konstytucja Rzeczypospolitej Polskiej (Constituția Republicii Polone, denumită în continuare „Constituția”) sau chiar al identității constituționale a acestui stat membru. Această cauză ne readuce în centrul dezbaterilor cu privire la natura tratatelor Uniunii și la autonomia ordinii sale juridice. Ea ridică problema interacțiunii complexe dintre principiul supremației dreptului Uniunii și identitatea națională a statelor membre, astfel cum este consacrată la articolul 4 alineatul (2) TUE.

Un alt aspect al prezentei cauze merită de asemenea să fie menționat încă din acest moment: este prima dată când Comisia introduce o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, în temeiul articolului 258 TFUE, îndreptată nu numai împotriva unei poziții adoptate de o instanță constituțională națională, ci și împotriva unei jurisprudențe prin care se contestă autoritatea Curții, în care se invocă o pretinsă incompatibilitate cu Constituția națională.

Potrivit articolului 4 alineatul (2) TUE: „Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”

Articolul 19 alineatul (1) TUE prevede: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

Articolul 279 TFUE prevede: „În cauzele cu care este sesizată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate dispune măsurile provizorii necesare.”

Articolul 2 din Constituție prevede: „Republica Polonă este un stat de drept, democratic, ce pune în aplicare principiile justiției sociale.”

Articolul 4 alineatul 1 din Constituție prevede că „[î]n Republica Polonă, puterea supremă aparține națiunii”.

Articolul 7 din Constituție prevede că „[o]rganele autorității publice își desfășoară activitatea în temeiul și în limitele legii”.

Potrivit articolului 8 alineatul 1 din Constituție, „Constituția este norma supremă a Republicii Polone”.

Articolul 90 alineatul (1) din Constituție prevede că „Republica Polonă poate ceda, în temeiul unui tratat, unei organizații internaționale sau unui organism internațional competențele autorităților publice în anumite chestiuni”.

Articolul 91 din Constituție are următorul cuprins: „1. După publicarea sa în Jurnalul Oficial al Republicii Polone, un tratat ratificat face parte integrantă din ordinea juridică națională; acesta este direct aplicabil, cu excepția cazului în care aplicarea sa depinde de promulgarea unei legi. 2. Un tratat ratificat în temeiul unei legi de autorizare prevalează față de lege atunci când aceasta este incompatibilă cu tratatul. […]”

Conform articolului 188 din Constituție, „Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] se pronunță cu privire la: 1) conformitatea legilor și a tratatelor cu Constituția; 2) conformitatea legilor cu tratatele ratificate a căror ratificare necesită autorizarea prealabilă dată printr‑o lege; 3) conformitatea cu Constituția, cu tratatele ratificate și cu legile a actelor normative care provin de la autoritățile centrale ale statului; 4) conformitatea cu Constituția a obiectivelor sau a activității partidelor politice; 5) sesizarea privind constituționalitatea prevăzută la articolul 79 alineatul 1”.

Articolul 190 din Constituție prevede: „1. Hotărârile Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] sunt obligatorii erga omnes și definitive. 2. Hotărârile Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] referitoare la cauzele menționate la articolul 188 se publică fără întârziere în organul oficial în care a fost publicat actul normativ. În cazul în care actul nu a fost publicat, hotărârea se publică în Dziennik Urzędowy Rzeczypospolitej Polskiej«Monitor Polski» [Jurnalul Oficial al Republicii Polone]. 3. Hotărârea Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] produce efecte de la data publicării sale […] […] 5. Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] hotărăște cu majoritate de voturi.”

Articolul 193 din Constituție prevede că „[o]rice instanță poate sesiza Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] cu o problemă de drept privind conformitatea unui act normativ cu Constituția, cu tratatele ratificate sau cu legea, atunci când soluționarea unei cauze cu care este sesizată depinde de răspunsul la această problemă”.

Articolul 194 alineatul 1 din Constituție prevede că „Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] este compus din cincisprezece judecători aleși individual de Sejm [Seimul] pentru o perioadă de nouă ani dintre persoanele care se disting în ceea ce privește cunoașterea dreptului. Realegerea lor în cadrul Curții nu este permisă”. Pe de altă parte, articolul 194 alineatul 2 din Constituție prevede că „[p]reședintele și vicepreședintele Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională] sunt numiți de președintele Republicii dintre candidații prezentați de adunarea generală a judecătorilor Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională]”.

La 14 iulie și la 7 octombrie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a pronunțat două hotărâri privind incompatibilitatea cu Constituția a jurisprudenței Curții referitoare în special la obligația care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă (denumite în continuare „hotărârile în litigiu”).

Mai precis, la 14 iulie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a pronunțat, în complet de cinci judecători, hotărârea în cauza P 7/20 ( 4 ). În această hotărâre, instanța menționată a examinat problema juridică, ridicată de Camera disciplinară a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), privind compatibilitatea cu Constituția a măsurilor provizorii impuse Republicii Polone prin Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia ( 5 ), și privind suspendarea aplicării dispozițiilor legislative care conferă Camerei disciplinare competența în cauzele disciplinare referitoare la judecători.

Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a admis printre altele că măsurile provizorii impuse de Curte în temeiul articolului 279 TFUE, în conformitate cu principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, pot fi aplicate direct de organele unui stat membru, în special de instanțe, dar numai dacă aceste măsuri intră sub incidența principiului atribuirii competențelor și respectă identitatea constituțională a statului membru, precum și principiile subsidiarității și proporționalității.

Or, această instanță a considerat că măsurile provizorii prevăzute în Ordonanța Comisia/Polonia referitoare la organizarea și la funcționarea instanțelor poloneze și la procedura în fața acestora încălcau principiul atribuirii, consacrat la articolul 4 alineatul (1) TUE, precum și identitatea constituțională poloneză, garantată de articolul 4 alineatul (2) TUE, și erau incompatibile cu principiul constituțional al statului de drept democratic consacrat la articolul 2 din Constituție. Astfel, afirmând totodată supremația Constituției ca izvor suprem al dreptului în Polonia, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a concluzionat că, în măsura în care Curtea impunea obligații ultra vires acestui stat membru, prin adoptarea unor măsuri provizorii referitoare la organizarea și la competența instanțelor poloneze și la procedura în fața acestor instanțe, articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 279 TFUE era contrar articolelor 2 și 7, articolului 8 alineatul 1, precum și articolului 90 alineatul 1 coroborat cu articolul 4 alineatul 1 din Constituție.

Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele hotărârii sale din 14 iulie 2021, potrivit Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), „normele create […] de Curte”, care au fost adoptate ultra vires și erau contrare Constituției, nu trebuiau să beneficieze de principiile supremației și efectului direct al dreptului Uniunii, în timp ce hotărârea menționată avea efecte ex tunc și se adresa tuturor destinatarilor care aplicau dreptul Uniunii pe teritoriul Republicii Polone.

La 7 octombrie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), întrunită în ședință plenară, a pronunțat hotărârea în cauza K 3/21 ( 6 ), a cărei motivare a fost publicată la 16 noiembrie 2022 și al cărei dispozitiv prevede: „1. Articolul 1 primul și al doilea paragraf coroborat cu articolul 4 alineatul (3) [TUE], în măsura în care Uniunea Europeană, instituită de state egale și suverane, creează «o uniune tot mai profundă între popoarele Europei», a cărei integrare, întemeiată pe dreptul Uniunii […] și pe interpretarea acestuia din urmă de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, trece la o «nouă etapă», în care: a) organele Uniunii Europene acționează în afara limitelor competențelor care le‑au fost conferite de Republica Polonă prin tratate; b) Constituția nu este norma supremă a Republicii Polone care beneficiază de supremație în ceea ce privește validitatea și aplicarea; c) Republica Polonă nu poate funcționa ca un stat suveran și democratic, este contrar articolului 2, articolului 8 și articolului 90 alineatul 1 din [Constituție]. 2. Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE], în măsura în care, pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, conferă instanțelor naționale (instanțelor de drept comun, instanțelor administrative, instanțelor militare și Curții Supreme) competențe pentru: a) a înlătura dispozițiile Constituției în cadrul procesului lor decizional, este contrar [articolelor 2 și 7], articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1[, precum] și articolului 178 alineatul 1 din Constituție; b) a‑și întemeia deciziile pe dispoziții care, fiind abrogate de Seim și/sau considerate contrare Constituției de către Trybunał Konstytucyjny [Curtea Constituțională], nu mai sunt în vigoare, este contrar [articolelor 2 și 7], articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1, articolului 178 alineatul 1[, precum] și articolului 190 alineatul 1 din Constituție. 3. Articolul 19 alineatul (1) […] și articolul 2 [TUE], în măsura în care, pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și pentru a asigura independența judecătorilor, conferă instanțelor naționale (instanțelor de drept comun, instanțelor administrative, instanțelor militare și Curții Supreme) competențe pentru: a) controlul legalității procedurii de numire a judecătorilor, inclusiv al legalității actului prin care președintele Republicii Polone numește un judecător, sunt contrare articolului 2, articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1 și articolului 179 coroborate cu articolul 144 alineatul 3 punctul 17 din Constituție; b) controlul legalității unei rezoluții prin care Krajowa Rada Sądownictwa [Consiliul Național al Magistraturii, Polonia, denumit în continuare «KRS»] prezintă Președintelui Republicii o propunere de numire a unui judecător, sunt contrare articolului 2, articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1 și articolului 186 alineatul 1 din Constituție; c) a se pronunța cu privire la caracterul defectuos al procesului de numire a unui judecător și, în consecință, pentru a refuza recunoașterea statutului de judecător unei persoane numite în funcția de judecător în conformitate cu articolul 179 din Constituție, sunt contrare articolului 2, articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1 și articolului 179 coroborate cu articolul 144 alineatul 3 punctul 17 din Constituție.”

La 22 decembrie 2021, Comisia a adresat Republicii Polone o scrisoare de punere în întârziere, în conformitate cu articolul 258 TFUE. Comisia reproșa acestui stat membru că nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și al principiilor generale ale autonomiei, supremației, eficacității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii și că nu a respectat efectul obligatoriu al hotărârilor Curții.

În plus, Comisia a considerat că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu îndeplinea cerința unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, în sensul dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Mai precis, Comisia a apreciat, în primul rând, că în luna decembrie 2015 trei judecători fuseseră numiți cu încălcarea evidentă și vădită a dispozițiilor constituționale naționale care reglementează numirea judecătorilor Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), dintre care unul, și anume judecătorul M.M., continua să își exercite funcția. În al doilea rând, Comisia a considerat că numirea judecătoarei J.P., în luna decembrie 2016, în funcția de președintă a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) era afectată de mai multe neregularități grave.

Prin scrisoarea din 18 februarie 2022, Republica Polonă a răspuns la această punere în întârziere și a contestat argumentele Comisiei.

La 15 iulie 2022, Comisia a adresat Republicii Polone un aviz motivat în care susținea că acest stat membru nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, al principiilor generale ale autonomiei, supremației, efectivității, aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și al efectului obligatoriu al hotărârilor Curții.

La 14 septembrie 2022, Republica Polonă a răspuns la avizul motivat, susținând în continuare că pretinsa neîndeplinire a obligațiilor era lipsită de temei.

Prin cererea introductivă din 15 februarie 2023, Comisia a sesizat Curtea cu prezenta acțiune. Aceasta solicită Curții: – constatarea faptului că, având în vedere interpretarea Constituției dată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) în hotărârile sale în litigiu, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; – constatarea faptului că, având în vedere interpretarea Constituției dată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) în hotărârile sale în litigiu, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul principiilor generale ale autonomiei, supremației, efectivității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii și nu a respectat efectul obligatoriu al hotărârilor Curții; – constatarea faptului că, întrucât Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu a îndeplinit cerințele privind o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, din cauza unor neregularități în cadrul procedurilor de numire a trei judecători ai acestei curți în luna decembrie 2015 și a președintei acesteia în luna decembrie 2016, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; – obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul în apărare depus la 6 octombrie 2023, Republica Polonă a solicitat Curții să respingă în totalitate acțiunea Comisiei ca nefondată și să o oblige la plata cheltuielilor de judecată.

În memoriul în duplică din 31 ianuarie 2024, Republica Polonă și‑a retras observațiile prezentate în memoriul în apărare și a admis pe deplin motivele invocate de Comisie în cererea introductivă.

Prin deciziile președintelui Curții din 23 octombrie și din 7 noiembrie 2023, au fost admise cererile de intervenție în procedură în susținerea concluziilor Comisiei formulate de Regatul Belgiei și de Regatul Țărilor de Jos.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 4 de mai sus, particularitatea prezentei cauze constă în faptul că Comisia reproșează Republicii Polone că a respins în mod categoric supremația dreptului Uniunii, până la a repune în discuție însuși temeiul integrării europene. Cu alte cuvinte, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) ar revendica, în numele identității constituționale a ordinii sale juridice, posibilitatea de a verifica în mod direct conformitatea hotărârilor Curții cu Constituția, contestând frontal atât principiul supremației dreptului Uniunii, cât și autoritatea însăși a Curții. Un asemenea demers nu s‑ar limita la câteva fricțiuni marginale între ordinea juridică a Uniunii și ordinea juridică națională: acesta ar viza esența principiului supremației, mergând până la a repune în discuție ierarhia normelor în ordinea juridică a Uniunii.

Prezenta cauză pune în mod clar în lumină interacțiunea dintre două principii care, din punctul de vedere al instanței naționale, pot părea să se situeze la antipozi unul față de celălalt. Pe de o parte, supremația dreptului Uniunii, principiu cu vocație „centripetă”, care constituie însuși fundamentul integrării supranaționale. Pe de altă parte, respectarea identității naționale a statelor membre, noțiune cu efect „centrifug”, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) TUE, care face trimitere la „ceea ce determină ca un stat să fie el însuși, iar nu un altul, ceea ce permite recunoașterea și distingerea sa de celelalte” ( 7 ).

În plus, această cauză se înscrie într‑o dinamică mai largă pe planul juridic: mai multe instanțe constituționale sau supreme ale statelor membre au recurs deja la teoria ultra vires sau au invocat identitatea constituțională a ordinii lor juridice pentru a relativiza sau chiar pentru a contesta supremația dreptului Uniunii ( 8 ). Acest lucru ar putea fi văzut ca o „luptă a brațului de fier” ( 9 ) între gardienii constituționali naționali și ordinea juridică a Uniunii.

Nu vom ascunde o neliniște certă în fața acestui fenomen: el ilustrează o Europă juridică confruntată cu o tensiune între, pe de o parte, necesitatea de a menține unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii și, pe de altă parte, voința de a proteja singularitatea diverselor identități constituționale. Această tensiune reflectă evoluții profunde și foarte îngrijorătoare, care depășesc simplul cadru tehnic al aplicării dreptului Uniunii.

În acest context, ni se pare esențial să subliniem, cu ocazia examinării neîndeplinirii obligațiilor imputate Republicii Polone, că legătura delicată dintre conceptele de identitate națională, identitate constituțională și supremație a dreptului Uniunii nu are loc într‑un vid juridic, ci se înscrie în ordinea juridică a Uniunii. În consecință, orice întrebare referitoare la domeniul de aplicare al acestei interpretări trebuie să țină seama de elementele textuale și contextuale care pledează în favoarea unei lecturi a articolului 4 alineatul (2) TUE, avută în vedere în lumina mediului normativ în care se înscrie clauza menționată. Acest aspect constituie, fără îndoială, un element central al prezentei cauze, care va fi examinat mai detaliat în cadrul analizei celui de al doilea motiv ( 10 ).

Trebuie amintit că Republica Polonă admite integral neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din dispozițiile tratatelor, care îi este imputată de Comisie. Cu toate acestea, dorim să amintim că, deși faptele care stau la baza neîndeplinirii obligațiilor imputate în prezenta acțiune pot fi considerate ca fiind acceptate, este de competența Curții să constate dacă există sau nu există aceste neîndepliniri ale obligațiilor, chiar în măsura în care statul vizat nu le contestă ( 11 ).

Comisia, susținută de Regatul Belgiei și de Regatul Țărilor de Jos, reproșează Republicii Polone că nu și‑a îndeplinit obligația, impusă statelor membre prin articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

În special, în hotărârea sa din 7 octombrie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) critică interpretarea articolului 19 alineatul (1) TUE dată de Curte, considerând‑o incompatibilă cu Constituția. Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) contestă printre altele competența instanțelor naționale de a controla legalitatea procedurilor de numire a judecătorilor, de a evalua rezoluțiile KRS și de a declara anumite numiri nelegale, ceea ce, în opinia sa, ar fi contrar cerinței unei „instanțe constituite prin lege” în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, întemeiată în mod specific pe o apreciere a legalității procedurii de numire a judecătorilor.

În hotărârea din 14 iulie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a considerat că măsurile provizorii adoptate de Curte, în temeiul articolului 279 TFUE, prin Ordonanța Comisia/Polonia, ce constau în suspendarea aplicării dispozițiilor naționale care atribuie Camerei disciplinare a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) competența de a se pronunța cu privire la cauzele disciplinare referitoare la judecători, ar fi fost adoptate ultra vires, în măsura în care nu ar respecta nici identitatea constituțională a statului membru, nici principiile subsidiarității și proporționalității.

Comisia amintește că, în conformitate cu articolul 190 alineatul 1 din Constituție, hotărârile Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) au un efect erga omnes, fiind astfel amplificat impactul lor asupra tuturor instanțelor naționale.

Astfel cum am arătat deja ( 12 ), Republica Polonă nu mai contestă neîndeplinirea obligațiilor imputată și împărtășește poziția Comisiei.

Amintim de la bun început că, în ceea ce privește articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, Curtea a admis că, din moment ce această dispoziție impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă, această din urmă dispoziție trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 13 ).

Pe de altă parte, articolul 19 TUE concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE și încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de acest drept. Conform unei jurisprudențe consacrate, pentru ca această protecție să fie garantată, orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care în special cea a independenței ( 14 ).

În sfârșit, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, nu este mai puțin adevărat că, în exercitarea competenței menționate, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii ( 15 ).

În hotărârile în litigiu, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a efectuat o interpretare a Constituției care se îndepărtează în mod fundamental de jurisprudența Curții, în special în ceea ce privește domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Acest conflict se manifestă în trei privințe.

În primul rând, în hotărârea din 7 octombrie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) respinge interpretarea reținută de Curte în Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. ș.a. (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac) ( 16 ). În această hotărâre, Curtea a admis, printre altele și în esență, că, în lipsa unei instanțe naționale competente să controleze rezoluțiile KRS, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că impune Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia) să lase neaplicată legislația națională care o privează, cu încălcarea dispoziției menționate, de competența de care dispunea până atunci de a se pronunța cu privire la aceste rezoluții ( 17 ).

Or, din cuprinsul punctului 2 litera b) din dispozitivul hotărârii din 7 octombrie 2021 coroborat cu secțiunile 6.2, 6.4, 6.5 și 8.3 din motivarea hotărârii reiese că competența jurisdicțională întemeiată pe articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – astfel cum a fost interpretată de Curte – ar fi contrară articolelor 2 și 7, articolului 8 alineatul 1, articolului 90 alineatul 1, articolului 178 alineatul 1 și articolului 190 alineatul 1 din Constituție. De asemenea, punctul 3 litera b) din dispozitivul acestei hotărâri înlătură competența instanțelor naționale, care rezultă totuși din jurisprudența Curții, de a aprecia legalitatea rezoluțiilor KRS prin care se propune numirea unor candidați în funcții judiciare. În sfârșit, în secțiunile 6.2, 6.4, 6.5 și 8.5, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) reiterează refuzul său de a admite efectele care decurg din interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE reținută în Hotărârea A.B. ș.a.

În al doilea rând, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) respinge controlul legalității procedurilor de numire a judecătorilor, astfel cum a fost stabilit de jurisprudența Curții în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. În special, la punctul 3 literele a) și c) din dispozitivul hotărârii din 7 octombrie 2021 și în secțiunile 6.4 și 8.4 din motivare, aceasta declară contrară Constituției competența care decurge din jurisprudența Curții referitoare la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE care permite instanțelor naționale să verifice legalitatea numirilor în sistemul judiciar.

Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) contestă astfel interpretarea Curții care figurează în hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire) ( 18 ). Potrivit acestei interpretări, verificarea legalității procedurii de numire a unui judecător la Camera extraordinară a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) face parte integrantă din cerința unei „instanțe judecătorești independente și imparțiale constituite prin lege”, astfel cum este impusă de dreptul Uniunii. În acest caz, instanțele naționale sunt îndreptățite să examineze, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, legalitatea procedurii de numire a judecătorului care a pronunțat decizia contestată și să o declare neavenită, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă, având în vedere situația procedurală în cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii ( 19 ). Or, pentru Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), o astfel de verificare ar echivala, de facto, cu descalificarea judecătorilor în cauză, „a căror capacitate de a pronunța hotărâri constituie atât dreptul lor fundamental, cât și obligația lor” ( 20 ).

În al treilea rând, în hotărârea din 14 iulie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) contestă competența Curții, printre altele în ceea ce privește adoptarea de măsuri provizorii, în temeiul articolului 279 TFUE. Aceasta consideră că Curtea a acționat ultra vires atunci când a dispus, în temeiul acestei dispoziții, măsuri provizorii prin care se urmărește menținerea independenței instanțelor poloneze.

Or, aceste măsuri provizorii, precum suspendarea competenței Camerei disciplinare a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) de a se pronunța cu privire la cauze disciplinare, erau destinate să garanteze efectul deplin al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Prin faptul că repune în discuție competența Curții care reiese din articolul 279 TFUE de a dispune măsuri provizorii prin care se urmărește menținerea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă în fața unei instanțe judecătorești independente imparțiale constituite prin lege, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) aduce atingere dreptului la protecție jurisdicțională efectivă. Această poziție a instanței menționate, care interzice recunoașterea efectului obligatoriu al măsurilor provizorii dispuse de Curte, constituie astfel o încălcare flagrantă a obligațiilor care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel cum a fost interpretat de Curte.

Din tot ceea ce precedă rezultă că, în primul rând, prin respingerea obligației unei instanțe naționale de a lăsa neaplicate modificări ale ordinii juridice naționale, indiferent dacă acestea sunt de origine legislativă sau constituțională, în cazul unei încălcări dovedite a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în al doilea rând, prin respingerea controlului jurisdicțional al rezoluțiilor KRS referitoare la numirea judecătorilor, astfel cum a fost stabilit de Curte în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și, în al treilea rând, prin contestarea competenței Curții în ceea ce privește adoptarea măsurilor provizorii, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligația, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Prin urmare, propunem Curții să considere că primul motiv al Comisiei este întemeiat.

Comisia susține că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a efectuat în hotărârile în litigiu o interpretare a Constituției care contravine principiilor fundamentale ale ordinii juridice a Uniunii Europene, și anume supremația, autonomia, efectivitatea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, precum și efectul obligatoriu al hotărârilor Curții. În special, din motivarea hotărârii din 7 octombrie 2021 ar reieși că interpretarea dată de Curte articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, care permite instanțelor naționale competente să efectueze un control jurisdicțional efectiv al rezoluțiilor KRS și să soluționeze litigii pe baza unor dispoziții abrogate de legiuitor sau declarate neconstituționale, precum și să efectueze o apreciere a legalității numirii unui judecător pentru a garanta părților dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, a fost considerată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) ca fiind ultra vires și ca aducând atingere în mod nelegitim identității constituționale poloneze.

Hotărârea din 7 octombrie 2021 afirmă de asemenea, cu încălcarea principiului efectului obligatoriu al hotărârilor Curții, că interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 TUE, astfel cum a fost stabilită de Curte, ar fi lipsită de efecte juridice în ordinea juridică poloneză. Pe de altă parte, Comisia respinge invocarea „identității constituționale” de către Republica Polonă, amintind că, deși Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, aceasta nu poate justifica o atingere adusă valorilor fundamentale ale Uniunii, precum statul de drept și independența puterii judecătorești.

În ceea ce privește Hotărârea din 14 iulie 2021, Comisia susține că declarația Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) că nu numai măsurile provizorii dispuse de Curte în Ordonanța Comisia/Polonia, ci și orice măsuri provizorii viitoare care ar fi luate în temeiul articolului 279 TFUE cu privire la sistemul jurisdicțional polonez ar fi neconstituționale, ar avea drept consecință privarea acestor măsuri de orice efect juridic obligatoriu în Polonia și ar încălca astfel principiile supremației și efectivității dreptului Uniunii, precum și principiul caracterului obligatoriu al hotărârilor Curții.

Republica Polonă împărtășește poziția Comisiei și adaugă că efectivitatea dreptului Uniunii nu poate fi diferită de la un stat membru la altul și că realizarea obiectivelor tratatelor nu este posibilă fără aplicarea uniformă a dreptului Uniunii.

În cele ce urmează, intenționăm să amintim principiile care se desprind din jurisprudență cu privire la principiul supremației dreptului Uniunii și la noțiunea de „identitate națională”, în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE.

Începând cu Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft ( 21 ), în care Curtea a afirmat supremația dreptului Uniunii (la acea vreme, dreptul comunitar) asupra dreptului național, inclusiv asupra dispozițiilor constituționale naționale, și până la hotărâri mai recente, în special Hotărârea Euro Box Promotion ș.a. și Hotărârea RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale) ( 22 ), jurisprudența Curții furnizează răspunsuri clare la întrebările ridicate de prezenta cauză în ceea ce privește o repunere în discuție a principiului supremației dreptului Uniunii în cazul în care acesta ar fi, potrivit unei instanțe constituționale naționale, contrar identității constituționale a unui stat membru. Astfel, imposibilitatea unui stat membru de a face să prevaleze identitatea sa națională – chiar constituțională – asupra dreptului Uniunii, care are efect direct, decurge dintr‑un ansamblu de principii generale inerente ordinii juridice a Uniunii, care se articulează în jurul principiului supremației. Aceste principii, care își au originea în special în caracterul autonom al dreptului Uniunii, includ printre altele egalitatea statelor membre ( 23 ), principiul loialității și principiul cooperării loiale.

Astfel, Curtea a admis deja în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L. (6/64, EU:C:1964:66, p. 1159 și 1160) că din principiul supremației dreptului comunitar rezultă că, întrucât provine dintr‑un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s‑ar putea opune, în considerarea naturii sale specifice originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără ca acest drept să‑și piardă caracterul propriu Uniunii și fără a fi pus în discuție fundamentul juridic al Uniunii înseși. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în aceeași hotărâre că forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare fără a pune în pericol realizarea scopurilor Tratatului CEE și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie interzisă de acest tratat ( 24 ).

Curtea a subliniat că, din moment ce deține o competență exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, îi revine, în exercitarea acestei competențe, sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale dreptului respectiv, astfel încât această întindere nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii reținută de o instanță națională, care nu corespunde interpretării Curții ( 25 ).

Prin urmare, Curtea și numai ea este învestită cu competența de a soluționa definitiv un conflict între dreptul Uniunii și identitatea constituțională a unui stat membru.

Pe de altă parte, Curtea a decis în mod explicit că, în temeiul principiului supremației, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru ( 26 ). În plus, Curtea a amintit în mod repetat că respectarea obligației de a aplica integral orice dispoziție de drept al Uniunii care are efect direct trebuie considerată ca fiind indispensabilă pentru a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, ceea ce exclude posibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia ( 27 ). Obligația menționată de respectare a principiului supremației dreptului Uniunii constituie de asemenea expresia principiului cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, care impune să se lase neaplicată orice dispoziție națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei norme de drept al Uniunii ce are efect direct ( 28 ).

Curtea a decis de asemenea că articolul 4 alineatul (2) TUE nu are nici ca obiect, nici ca efect să autorizeze o curte constituțională a unui stat membru ca, ignorând obligațiile care decurg printre altele din articolul 4 alineatele (2) și (3), precum și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și care îi incumbă acesteia, să înlăture aplicarea unei norme de drept al Uniunii, pentru motivul că această normă ar încălca identitatea națională a statului membru în cauză, astfel cum este definită de curtea constituțională națională ( 29 ).

În special, nu se poate susține în mod valabil că cerințele care decurg din respectarea unor valori și principii precum statul de drept, protecția jurisdicțională efectivă și independența justiției, consacrate la articolul 2 și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, sunt susceptibile să afecteze identitatea națională a unui stat membru, în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE. Prin urmare, această din urmă dispoziție, care trebuie interpretată ținând seama de dispozițiile, de același rang cu ea, consacrate la articolul 2 și la acest articol 19 alineatul (1) al doilea paragraf, nu poate scuti statele membre de respectarea cerințelor care decurg din acestea ( 30 ).

Astfel, chiar dacă, după cum reiese din articolul 4 alineatul (2) TUE, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, așa încât aceste state dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a asigura obligația lor de punere în aplicare a principiilor statului de drept, nu reiese nicidecum că această obligație de rezultat poate varia de la un stat membru la altul. Într‑adevăr, dispunând în același timp de identități naționale distincte, inerente structurilor lor fundamentale politice și constituționale, pe care Uniunea le respectă, statele membre aderă la o noțiune de „stat de drept” pe care o împărtășesc, ca valoare comună tradițiilor lor constituționale proprii, și pe care s‑au angajat să o respecte în mod continuu ( 31 ).

În primul rând, reiese, mai întâi, din hotărârea din 7 octombrie 2021 că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a statuat că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și articolul 2 TUE, astfel cum au fost interpretate de Curte – în special în Hotărârile A.B. ș.a. și W.Ż. – ar fi incompatibile cu Constituția.

În mai multe pasaje din hotărârea sa din 7 octombrie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) califică în esență ca fiind ultra vires și ca aducând atingere identității constituționale poloneze jurisprudența menționată anterior a Curții, potrivit căreia instanțele naționale competente pot, pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă, să controleze rezoluțiile KRS și, dacă este necesar, să lase neaplicate dispoziții naționale contrare interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau chiar să examineze legalitatea procedurii de numire a unui judecător ( 32 ).

Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) invocă în special două tipuri de argumente în această privință. Pe de o parte, aceasta apreciază că competența recunoscută instanțelor naționale de a verifica legalitatea procedurii de numire a judecătorilor restrânge prerogativa constituțională a președintelui Republicii Polone de a numi un judecător la propunerea KRS. Pe de altă parte, aceasta consideră că aplicarea de către instanțele poloneze a cerinței unei instanțe independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, repune în discuție legalitatea actelor de numire emise de președintele Republicii Polone și încalcă astfel dispozițiile coroborate ale articolului 179 și ale articolului 144 alineatul 3 punctul 17 din Constituție, care interzic revocarea sau controlul judecătorilor după numirea lor.

După cum reiese din cuprinsul punctelor 2 și 3 din dispozitivul hotărârii din 7 octombrie 2021, această declarație de neconstituționalitate a articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE constituie o repunere în discuție directă a principiului supremației dreptului Uniunii. Aceste dispoziții consacră norme fundamentale ale tratatelor, consubstanțiale statului de drept, comun tuturor statelor membre.

În continuare, interpretarea Constituției reținută de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu aduce atingere numai articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – după cum s‑a stabilit în cadrul primului motiv –, ci merge mai departe: ea intenționează să priveze această dispoziție, calificată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) drept temei al „normelor reconstruite în jurisprudența Curții”, de orice efect juridic pe teritoriul polonez. Acest lucru reiese în mod clar din secțiunea 10 din motivarea hotărârii din 7 octombrie 2021, în care Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) impune organelor autorităților publice poloneze, în special instanțelor, să se abțină de la aplicarea acestor norme, astfel cum au fost interpretate de Curte. Întemeindu‑se pe caracterul obligatoriu erga omnes și definitiv al hotărârilor sale, garantat la articolul 190 alineatul 1 din Constituție, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) decide că revine fiecărui organ public, inclusiv legiuitorului, instanțelor ordinare și administrative, precum și Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), sarcina de a pune în aplicare hotărârea din 7 octombrie 2021.

În consecință, hotărârea menționată, care constituie o rebeliune fără precedent, interzice tuturor organelor publice poloneze, inclusiv instanțelor susceptibile să aplice dreptul Uniunii, să se conformeze obligațiilor care decurg din supremația, din autonomia și din efectivitatea dreptului Uniunii care urmăresc să asigure efectul deplin al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 TUE. Prin urmare, hotărârea din 7 octombrie 2021 încalcă de asemenea efectul obligatoriu al hotărârilor Curții, componentă esențială a ordinii juridice a Uniunii.

În sfârșit, punctul 1 din dispozitivul hotărârii din 7 octombrie 2021 nu poate fi interpretat, în opinia noastră, altfel decât ca o repunere în discuție directă a validității articolului 1 primul și al doilea paragraf TUE, precum și a articolului 4 alineatul (3) TUE, care figurează printre dispozițiile fundamentale ale Tratatului UE. Potrivit Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), această repunere în discuție ar fi justificată de faptul că Uniunea ar fi trecut într‑o nouă etapă, în care organele Uniunii ar acționa ultra vires, că Constituția nu ar mai fi norma supremă în Polonia și că de aici ar rezulta că acest stat membru nu ar mai putea funcționa ca un stat suveran și democratic. Astfel cum a arătat Comisia, este vorba despre o afirmație extrem de îngrijorătoare din partea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), care pune în discuție angajamentul Republicii Polone de a accepta consecințele juridice care decurg din aderarea sa la Uniune.

În al doilea rând, în hotărârea din 14 iulie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) contestă caracterul obligatoriu al măsurilor provizorii adoptate de Curte în temeiul articolului 279 TFUE. Mai precis, această instanță apreciază că astfel de măsuri, atunci când privesc organizarea, competențele și funcționarea instanțelor poloneze, precum și procedurile interne care le sunt aplicabile, încalcă principiul atribuirii și identitatea constituțională poloneză ( 33 ). Ea susține de asemenea că aceste măsuri, printre care Ordonanța Comisia/Polonia, depășesc limitele dreptului Uniunii și încalcă ordinea constituțională poloneză.

Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) își întemeiază poziția pe supremația Constituției ca normă supremă a ordinii juridice interne, considerând, prin urmare, că Ordonanța Comisia/Polonia de suspendare a competenței Camerei disciplinare a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu poate prevala. În opinia sa, a admite că măsuri provizorii ale Curții, emise în scopul menținerii independenței judecătorilor, sunt obligatorii pentru autoritățile naționale ar echivala cu a denatura atât principiul constituțional polonez al statului de drept democratic, consacrat la articolul 2 din Constituție, cât și repartizarea competențelor care decurge din principiul atribuirii prevăzut de tratatele Uniunii.

În plus, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) reproșează Curții că impune norme pretins „create” de aceasta din urmă, considerate incompatibile cu Constituția. Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) deduce de aici că, în ceea ce privește aceste norme considerate ca fiind adoptate ultra vires, principiul supremației și efectul direct al dreptului Uniunii ar înceta să se aplice. Revendicând un caracter definitiv, universal obligatoriu și cu efect ex tunc al hotărârilor sale, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) obligă toate organele publice poloneze să se abțină de la aplicarea măsurilor provizorii și, în sens mai larg, a oricărei norme a Uniunii care ar depăși, în opinia sa, competența conferită de tratate.

La aceasta se adaugă faptul că, în hotărârea sa din 14 iulie 2021, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu repune în discuție numai autoritatea și caracterul obligatoriu al măsurilor provizorii dispuse de Curte în Ordonanța Comisia/Polonia, ci și pe cele ale oricărei măsuri provizorii viitoare care ar fi luată în temeiul articolului 279 TFUE cu privire la sistemul jurisdicțional polonez. Procedând astfel, instanța menționată contestă înseși dispozițiile tratatelor pe care Curtea întemeiază aceste măsuri, și anume articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 279 TFUE.

În această privință, dorim să amintim că natura constituțională a dispozițiilor interne invocate de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu poate în niciun caz să justifice înlăturarea principiilor supremației, efectului direct și caracterului obligatoriu al deciziilor Curții. Prin urmare, invocarea acestor norme constituționale, precum și a argumentului potrivit căruia organizarea justiției în statele membre ține de competența lor exclusivă, pentru a eluda cerințele care decurg din articolul 2, din articolul 4 alineatul (3) și din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și din articolul 279 TFUE, rămâne incompatibilă cu unitatea, cu autonomia și cu efectivitatea ordinii juridice a Uniunii.

Această din urmă observație, referitoare la invocarea de către Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a dispozițiilor constituționale pentru a împiedica aplicarea principiului supremației dreptului Uniunii, ne determină, în al treilea rând, să aprofundăm analiza raționamentului Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) din hotărârile în litigiu, care se întemeiază în special pe respectarea necesară a identității constituționale a Republicii Polone în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE.

Observăm că, în hotărârile în litigiu, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), făcând trimitere la articolul 4 alineatul (2) TUE, invocă „identitatea constituțională” a Republicii Polone pentru a concluziona că anumite dispoziții ale dreptului primar al Uniunii ar fi incompatibile cu acest principiu. Cu alte cuvinte, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) invocă „identitatea constituțională”, întemeindu‑se în același timp pe o dispoziție din tratat referitoare la identitatea „națională”. În ceea ce privește relația dintre aceste două noțiuni, apreciem că, deși prezintă, fără îndoială, puncte în care se suprapun, conceptul de identitate națională se dovedește mai larg, în măsura în care nu se limitează doar la elementele formalizate în textele constituționale. În schimb, noțiunea de identitate constituțională se caracterizează printr‑o sferă mai restrânsă, întrucât se limitează la principiile și la valorile consacrate de Constituția unui stat membru.

Considerăm că această problemă referitoare la identitatea constituțională merită să fie analizată, fără a ieși totuși din cadrul prezentei cauze și fără a formula o teorie generală, cu atât mai mult cu cât această problemă trebuie examinată de la caz la caz sub controlul atent și exclusiv al Curții.

În această privință, trebuie arătat, într‑o primă etapă, că nu reiese nicidecum din interpretarea și din aplicarea sistematică a clauzei referitoare la identitatea națională, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (2) TUE, că Curtea o consideră un factor susceptibil să limiteze principiul intangibil al supremației. Unul dintre domeniile în care recurgerea la „identitatea națională” figurează în mod semnificativ în jurisprudență privește în special examinarea măsurilor naționale care constituie o restricție privind libertățile fundamentale ale pieței interne. În cadrul acestor cauze, respectarea identității naționale a fost invocată atât ca temei autonom de derogare, cât și ca o normă de interpretare a justificărilor existente, cum ar fi, de exemplu, ordinea publică ( 34 ).

Ne vom limita, în cadrul prezentelor concluzii, la prezentarea unei scurte sinteze întemeiate pe câteva exemple jurisprudențiale.

În prima sa funcție, articolul 4 alineatul (2) TUE este utilizat ca un instrument care permite identificarea unui motiv imperativ de interes general care justifică o derogare de la aplicarea unei libertăți fundamentale. De exemplu și în acest context, Curtea a verificat dacă reglementări naționale care urmăresc menținerea unei limbi oficiale puteau justifica o derogare ( 35 ). Un al doilea exemplu de aplicare privește restricțiile privind dreptul de liberă circulație al unei persoane întemeiate pe o reglementare națională care limitează posibilitatea de a se referi la titluri de noblețe în atribuirea unui nume ( 36 ). Un al treilea exemplu privește problema dacă principiul demnității umane, consacrat la articolul 1 din legea fundamentală germană (Grundgesetz), poate justifica o limitare a liberei prestări a serviciilor ( 37 ).

În a doua sa funcție, articolul 4 alineatul (2) TUE este mobilizat ca parametru de interpretare a anumitor dispoziții de drept derivat într‑un context legat de structurile fundamentale sau de funcțiile esențiale ale statelor membre ( 38 ).

Totuși, și acesta este elementul esențial al analizei, jurisprudența referitoare la interpretarea articolului 4 alineatul (2) TUE nu permite, astfel cum a sugerat Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), ca identitatea națională să fie considerată un element de natură să împiedice deplina aplicare a principiului supremației. După cum rezultă din analiza care precedă, opoziția dintre supremația dreptului Uniunii și identitatea națională a statelor membre apare, în realitate, ca un pseudoconflict, aceste două concepte îndeplinind funcții distincte în cadrul ordinii juridice a Uniunii.

Într‑o a doua etapă, considerăm necesar să amintim că articolul 4 alineatul (2) TUE nu poate fi privit ca fiind separat de articolul 2 TUE și de valorile fundamentale consacrate la acesta ( 39 ). Așa cum a subliniat Curtea, „deși dispun de identități naționale distincte, inerente structurilor lor fundamentale politice și constituționale, pe care Uniunea le respectă, statele membre aderă la o noțiune de «stat de drept» pe care o împărtășesc, ca valoare comună tradițiilor lor constituționale proprii, și pe care s‑au angajat să o respecte în mod continuu” ( 40 ). Rezultă că identitatea constituțională a unui stat membru nu poate prevala asupra fundamentelor democratice ale Uniunii și ale statelor sale membre și nici asupra valorilor comune consacrate la articolul 2 TUE ( 41 ). O abordare cu o geometrie variabilă în ceea ce privește statul de drept nu ar putea fi acceptabilă atunci când este vorba despre aplicarea dreptului Uniunii. Așa cum a subliniat Curtea, dacă o curte constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept al Uniunii, astfel cum a fost interpretată de Curte, încalcă obligația de a respecta identitatea națională a acestui stat membru, acea curte constituțională trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE ( 42 ).

În definitiv și cu riscul de a ne repeta, problema centrală ridicată de prezenta cauză privește aplicarea principiului supremației de către Curte, indiferent dacă aceasta este ridicată în mod implicit sau în mod direct de către instanța constituțională atunci când contestă competența Curții de a decide în ultimă instanță în cazul unui conflict între dreptul Uniunii și identitatea constituțională a unui stat membru. Această problemă poate găsi răspuns numai prin referirea la o constatare fundamentală: calitatea de membru al Uniunii este subordonată alăturării „[l]a o structur[ă] juridic[ă] bazat[ă] pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el valorile comune prevăzute la articolul 2 TUE, pe care se întemeiază Uniunea” ( 43 ).

Desigur, un stat nu poate fi constrâns să adere la Uniune împotriva voinței sale ( 44 ). Totuși, din moment ce face alegerea suverană de a adera la aceasta, el trebuie să respecte „regulile jocului”, în conformitate cu articolul 49 TUE, care impune statelor membre să respecte valorile Uniunii după aderarea lor – valori pe care le‑au acceptat liber și în deplină cunoștință de cauză ( 45 ). Sau, așa cum a amintit Plenul, compunerea cea mai solemnă a Curții, „respectarea de către un stat membru a valorilor prevăzute la articolul 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru […]. Astfel, respectarea acestor valori nu poate fi redusă la o obligație ce revine unui stat candidat în vederea aderării la Uniune și de la care s‑ar putea sustrage după aderare” ( 46 ).

Din această perspectivă, articolul 4 alineatul (2) TUE nu constituie un obstacol, ci invită la un dialog fecund între ordinea juridică a Uniunii și ordinile juridice naționale. Departe de a impune o uniformitate rigidă, acesta permite construirea unui proiect european care nu este o piramidă fixă și monolitică, ci o rețea subtilă și dinamică, în care recunoașterea specificităților naționale consolidează coeziunea ansamblului ( 47 ). Cu toate acestea, pentru a asigura forța unificatoare a dreptului Uniunii, este esențial ca, în cele din urmă, Curtea să păstreze „ultimul cuvânt”.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că declararea de către Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a incompatibilității cu Constituția a articolului 2, a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf, a articolului 4 alineatul (3) TUE și a articolului 279 TFUE reprezintă o atingere vădită, am spune chiar una dintre cele mai directe, adusă principiilor fundamentale ale ordinii juridice a Uniunii. Aceste poziții încalcă nu numai autoritatea hotărârilor Curții, ci și ansamblul valorilor și obligațiilor pe care tratatele le impun statelor membre. Prin urmare, interpretarea reținută de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) aduce o atingere gravă supremației, autonomiei, uniformității și efectivității dreptului Uniunii.

Pentru motivele menționate mai sus, propunem Curții să considere că al doilea motiv al Comisiei este întemeiat.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia reproșează Republicii Polone că nu respectă cerințele articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă. Aceste cerințe privesc independența, imparțialitatea și legalitatea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională).

În special, ea apreciază că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu mai îndeplinește aceste garanții din cauza neregularităților survenite cu ocazia numirii unor judecători în luna decembrie 2015 și a alegerii președintei sale în luna decembrie 2016. În luna decembrie 2015, a opta legislatură a Seimului a ales trei persoane (M.M., H.C. și L.M.) pentru a înlocui judecători ale căror mandate expiraseră, în timp ce a șaptea legislatură alesese deja alți trei judecători (R.H., A.J. și K.Ś.) pentru aceleași posturi în luna octombrie 2015. În hotărârile din 3 și din 9 decembrie 2015, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a statuat că alegerea celor trei judecători de către cea de a opta legislatură era contrară Constituției. Or, cei trei judecători aleși în mod nelegal au depus jurământul și au fost autorizați să facă parte din complete de judecată, în timp ce judecătorii aleși în mod legal nu și‑au putut prelua funcția.

În plus, Comisia subliniază că procedura de selecție a candidaților pentru postul de președinte al Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), care a condus la numirea lui J.P. în decembrie 2016, a fost afectată de nereguli grave.

Republica Polonă, împărtășind totodată poziția Comisiei, precizează că caracterul nelegal al compunerii Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) este principalul motiv pentru a repune în discuție validitatea hotărârilor acestuia.

Potrivit unei jurisprudențe constante, orice instanță națională susceptibilă să se pronunțe cu privire la chestiuni referitoare la dreptul Uniunii trebuie să prezinte garanțiile necesare de independență și de imparțialitate și trebuie să fie constituită prin lege ( 48 ). Aceste cerințe decurg din principiul protecției jurisdicționale efective consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

Potrivit unei jurisprudențe constante, cerințele de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, printre care în special cele ce privesc compunerea instanței și numirea membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă ( 49 ).

În plus, obiectivul cerinței privind „instanța judecătorească […] constituită în prealabil prin lege” este acela de a se evita ca organizarea sistemului judiciar să fie lăsată la discreția executivului și de a se asigura că această materie este reglementată de o lege adoptată de puterea legislativă într‑o manieră conformă cu normele care reglementează exercitarea competenței sale. Această expresie reflectă în special principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului în fiecare cauză, dar și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau a mai mulți judecători la examinarea cauzei, ceea ce include în special dispoziții privind independența și imparțialitatea membrilor instanței avute în vedere ( 50 ).

În ceea ce privește o încălcare a acestei cerințe, Curtea a statuat, inspirându‑se în același timp, din acest punct de vedere, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că o neregularitate comisă cu ocazia numirii judecătorilor în cadrul sistemului judiciar în cauză determină încălcarea cerinței ca o instanță judecătorească să fie constituită prin lege, cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate, încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene în acest mod o îndoială legitimă în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere. Aceasta este situația atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea sistemului judiciar respectiv ( 51 ). Curtea a precizat astfel că din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că numai încălcările care afectează normele fundamentale ale procedurii de numire și de intrare în funcție a judecătorilor sunt de natură să determine o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) ( 52 ).

Trebuie arătat de la bun început că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) este o „instanță” în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în măsura în care se poate pronunța cu privire la chestiuni legate de aplicarea și de interpretarea dreptului Uniunii ( 53 ). Această concluzie este confirmată printre altele de hotărârile în litigiu, vizate de primul și de al doilea motiv ale prezentei acțiuni ( 54 ).

În speță, la 2 decembrie 2015, Seimul Republicii Polone (a opta legislatură) a numit trei persoane (M.M., H.C. și L.M.) la Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) pentru ocuparea posturilor devenite vacante la 6 noiembrie 2015. Or, Seimul anterior (a șaptea legislatură) adoptase deja, la 8 octombrie 2015, rezoluții referitoare la alegerea altor trei judecători (R.H., A.J. și K.Ś.) în aceleași funcții.

În hotărârea din 3 decembrie 2015, K 34/15 ( 55 ), Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a confirmat printre altele că a șaptea legislatură a Seimului avea dreptul de a desemna trei judecători pentru a‑i înlocui pe cei ale căror mandate se încheiaseră la 6 noiembrie 2015. În plus, Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a subliniat obligația președintelui Republicii Polone de a primi depunerea jurământului de către cele trei persoane alese de cea de a șaptea legislatură a Seimului (R.H., A.J. și K.Ś.) pentru a înlocui judecătorii ale căror mandate se încheiaseră la 6 noiembrie 2015. Pe de altă parte, la 9 decembrie 2015, prin hotărârea K 35/15 ( 56 ), Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a invalidat articolul 137a din ustawa o Trybunale Konstytucyjnym (Legea privind Curtea Constituțională) din 25 iunie 2015 ( 57 ), astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy z dnia 25 czerwca 2015 r. o Trybunale Konstytucyjnym (ustawa zmieniająca) (Legea de modificare a Legii din 25 iunie 2015 privind Curtea Constituțională) din 19 noiembrie 2015, potrivit căruia, în cazul judecătorilor Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) ale căror mandate expiraseră în anul 2015, termenul pentru depunerea unei candidaturi era de șapte zile de la data intrării în vigoare a acestei dispoziții. Neconstituționalitatea privea alegerea pe posturi de judecători ai Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) în locul judecătorilor ale căror mandate expiraseră la 6 noiembrie 2015.

În pofida constatării nelegalității numirii efectuate în luna decembrie 2015, cei trei magistrați în cauză au depus jurământul în fața președintelui Republicii Polone, iar la 20 decembrie 2016, judecătoarea J.P., „judecător care exercită funcția de președinte” după pensionarea președintelui A.R., i‑a autorizat să își preia funcția. În ceea ce îi privește pe cei trei judecători aleși în luna octombrie 2015, aceștia nu și‑au putut prelua niciodată funcția, întrucât nu a fost primit niciun jurământ din partea lor.

Așa cum a arătat Comisia, numirea și preluarea funcției în cadrul Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a celor trei judecători menționați mai sus constituie o încălcare vădită a principiului constituțional referitor la numirea judecătorilor la Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), care face parte integrantă din organizarea și funcționarea statului polonez. Comisia arată de asemenea, fără a fi contrazisă de Republica Polonă, că, de la expirarea termenului de răspuns la avizul motivat al Comisiei din 15 iulie 2022 (și anume, 15 septembrie 2022) până în prezent niciuna dintre cele două hotărâri ale Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) din 3 și din 9 decembrie 2015 nu a fost pusă în aplicare, iar judecătorul M.M. continuă să facă parte din compunerea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională).

Considerăm de asemenea util să precizăm că Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 7 august 2021, Xero Flor w Polsce sp. z o.o. împotriva Poloniei ( 58 ), a confirmat că această situație încălca un principiu fundamental care încadrează numirea judecătorilor la Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), aducând atingere dreptului la o „instanță instituită de lege” în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO. Rezultă că independența și imparțialitatea instanței constituționale sunt grav compromise, în condițiile în care articolul 19 TUE și articolul 47 din cartă impun astfel de garanții instanțelor naționale.

Considerăm de asemenea că unele neregularități grave au afectat, de asemenea, procedura de desemnare a președintei Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională).

În special, în apropierea expirării mandatului fostului președinte al Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) (la 19 decembrie 2016), legiuitorul polonez a revizuit în profunzime procedura de selecție a candidaților. A fost creat un nou post de „judecător care exercită funcția de președinte” – inexistent în Constituție, al cărei articol 194 alineatul 2 nu cunoaște decât președintele și vicepreședintele. La 20 decembrie 2016, și anume în ziua următoare plecării fostului președinte al Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), președintele Republicii Polone a numit‑o pe J.P. pe acest post nou‑creat. În aceeași zi, J.P. i‑a autorizat pe cei trei judecători numiți în mod nelegal să își preia funcția și a convocat adunarea generală. Dintre cei paisprezece judecători prezenți, opt au refuzat să participe la vot, solicitând o amânare pentru a permite prezența unui al cincisprezecelea magistrat. Această cerere a fost respinsă, iar J.P. a fost aleasă în funcția de președintă a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) cu numai cinci voturi dintre cei paisprezece membri prezenți, printre care cele ale celor trei judecători a căror numire era deja contestată ( 59 ). La 21 decembrie 2016, ea a fost numită de președintele Republicii Polone în funcția de președintă a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională).

Această succesiune de evenimente demonstrează, în opinia noastră, influența directă și concretă a puterii legislative și a puterii executive asupra compunerii și funcționării Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională), creând un risc ridicat de ingerință politică. Integritatea procesului de numire, încrederea justițiabililor în independența acestei instanțe și respectarea garanțiilor prevăzute la articolul 19 TUE și la articolul 47 din cartă sunt profund afectate.

Pe de altă parte, după cum a arătat Comisia, ar fi fost legitim să se aștepte din partea Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) o atitudine prudentă pentru a înlătura îndoielile născute din aceste nereguli. În loc de aceasta, M.M. ar fi făcut parte din completul unor cauze care puneau în mod direct în discuție legalitatea propriei numiri, încălcând astfel cerința de imparțialitate ( 60 ).

În definitiv și având în vedere cele de mai sus, nu există nicio îndoială că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu poate fi calificată drept „instanță judecătorească constituită prin lege” independentă și imparțială, astfel cum impune articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, consolidat prin articolul 47 din cartă. Astfel, această deficiență subminează încrederea legitimă a justițiabililor în capacitatea instanțelor naționale de a aplica dreptul Uniunii în conformitate cu standardele europene și compromite în acest mod integritatea și eficacitatea ordinii juridice a Uniunii.

În consecință și pe baza faptelor necontestate, apreciem că procedura de numire a celor trei judecători în luna decembrie 2015, precum și a judecătoarei J.P. în funcția de președintă a Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) a fost caracterizată de mai multe nereguli care pot fi calificate drept „vădite și grave”.

În lumina celor ce precedă, propunem Curții să constate că Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligația care îi revine în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, și anume nu a asigurat că Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) îndeplinește cerința unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

Pentru motivele menționate mai sus, propunem Curții să considere că al treilea motiv al Comisiei este întemeiat.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit soluției pe care o propunem, întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: 1) declararea faptului că, având în vedere interpretarea Konstytucja Rzeczypospolitej Polskiej (Constituția Republicii Polone) dată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) în hotărârile sale din 14 iulie 2021 și din 7 octombrie 2021, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; 2) declararea faptului că, având în vedere interpretarea Constituției Republicii Polone dată de Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) în hotărârile sale din 14 iulie 2021 și din 7 octombrie 2021, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul principiilor generale ale autonomiei, supremației, efectivității și aplicării uniforme a dreptului Uniunii și nu a respectat efectul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție; 3) declararea faptului că, întrucât Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională) nu a îndeplinit cerințele privind o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, din cauza unor neregularități în cadrul procedurilor de numire a trei judecători ai acestei curți în luna decembrie 2015 și a președintei acesteia în luna decembrie 2016, Republica Polonă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE; 4) obligarea Republicii Polone la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 11 martie 2025 ( 1 )