Concluziile avocatului general A. Rantos prezentate la 24 octombrie 2024.#AE ș.a. împotriva lui BA ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de tribunal du travail de Liège.#Trimitere preliminară – Politica socială – Transferuri de întreprinderi – Menținerea drepturilor lucrătorilor – Directiva 2001/23/CE – Articolul 5 alineatul (1) – Noțiunea de «procedură de faliment» – Transfer al unei întreprinderi care intervine în urma unei declarări a falimentului după pregătirea transferului în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară.#Cauza C-431/23.

În prezenta cauză, Curtea este chemată din nou să adopte o poziție cu privire la aplicabilitatea în privința unei operațiuni de cesiune de întreprindere a derogării de la regimul de protecție a lucrătorilor stabilit de Directiva 2001/23/CE ( 2 ), derogare care este prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din această directivă în cazul procedurii de insolvență.

Mai precis, Tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia), care a formulat prezenta trimitere preliminară, solicită Curții în esență să stabilească dacă această derogare se aplică într‑o situație în care operațiunea de cesiune a fost pregătită în întregime în cadrul unei proceduri vizând continuarea activității întreprinderii, care a eșuat ca urmare a refuzului cesionarului de a se conforma dispozițiilor imperative în materie de protecție a lucrătorilor, și în care, ulterior, această cesiune a fost pusă în aplicare exact în aceiași termeni, în ziua următoare declarării falimentului cedentului, care aparține, pe de altă parte, aceluiași grup al cesionarului.

Această cauză, care se înscrie în linia jurisprudenței Curții ( 3 ) ce urmărește să clarifice contururile derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, oferă Curții ocazia de a furniza indicații suplimentare în această privință.

Interpretarea acestei dispoziții presupune găsirea unui just echilibru între două cerințe: pe de o parte, cea de a nu afecta utilizarea instrumentelor juridice care urmăresc obiectivul lăudabil de a permite continuarea activității întreprinderii sau a unor părți ale acesteia, chiar și în cazul unei dificultăți financiare dovedite, și, pe de altă parte, cea de a nu permite, prin utilizarea necorespunzătoare a unor astfel de instrumente sau, mai general, a procedurilor de insolvență, eludarea protecției garantate lucrătorilor de dreptul Uniunii ( 4 ).

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/23 prevede: „Drepturile și obligațiile cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau un raport de muncă existent la data transferului, în cazul unui astfel de transfer, sunt transferate cesionarului. Statele membre pot prevedea ca, după data transferului, cedentul și cesionarul să fie responsabili, împreună și separat, de obligațiile care au decurs anterior datei transferului dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului.”

Articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede că transferul unei întreprinderi „nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cesionar sau cedent”, fără a aduce atingere posibilității de a efectua concedieri care ar fi justificate de „motive economice, tehnice sau organizatorice și care implică schimbări în ceea ce privește ocuparea forței de muncă”.

Articolul 5 alineatele (1) și (4) din directiva menționată, care stabilește o derogare de la sistemul de protecție astfel cum este descris mai sus, prevede: „(1) Cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, articolele 3 și 4 nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate, în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului și care se află sub controlul unei autorități publice competente (care poate fi un judecător sindic autorizat de o autoritate competentă). […] (4) Statele membre iau măsuri adecvate pentru a preveni folosirea abuzivă a procedurilor de insolvabilitate care au drept scop privarea lucrătorilor de drepturile care rezultă din prezenta directivă.”

Procedura de reorganizare judiciară, astfel cum era aplicabilă la data faptelor care au stat la baza litigiului principal, era reglementată în dreptul belgian de articolul XX.39 și următoarele din code de droit économique (Codul de drept economic, denumit în continuare „CDE”), în versiunea aplicabilă în cauza principală. Articolul XX.39 prevedea că „[p]rocedura de reorganizare judiciară are ca scop menținerea, sub controlul instanței, a continuității integrale sau parțiale a activelor sau a activităților întreprinderii. Aceasta permite acordarea unei suspendări debitorului, în scopul [printre altele] de a permite transferul, sub autoritatea instanței, către unul sau mai mulți terți, al tuturor activelor sau activităților sau al unei părți a acestora”.

În conformitate cu fostul articol XX.87 alineatul 1 din CDE, „[m]andatarul judiciar desemnat organizează și realizează transferul dispus de instanță prin vânzarea sau cesiunea activelor mobile sau imobile necesare sau utile pentru menținerea integrală sau parțială a activității întreprinderii. Acesta caută și solicită oferte, asigurând în mod prioritar menținerea integrală sau parțială a activității întreprinderii, ținând seama în același timp de drepturile creditorilor”.

Procedura de faliment este reglementată în dreptul belgian de articolele XX.98-XX.201 din CDE. Din articolul XX.98 din CDE reiese că procedura de faliment are drept scop „să plaseze patrimoniul debitorului sub administrarea unui administrator judiciar, însărcinat cu administrarea patrimoniului persoanei aflate în faliment, cu lichidarea acestuia și cu repartizarea veniturilor din lichidare între creditori”.

Legea din 21 martie 2021 ( 5 ) a modificat cartea XX din CDE și a inserat în aceasta o reglementare privind „pre‑pack‑ul”, înțeles ca o etapă pregătitoare a reorganizării întreprinderii, în cursul căreia președintele tribunalului pentru întreprinderi poate desemna un mandatar judiciar în vederea obținerii unui acord amiabil sau colectiv atunci când debitorul poate demonstra că este amenințată continuitatea întreprinderii, pe termen scurt sau la termen.

În ordinea juridică belgiană, Directiva 2001/23 a fost transpusă printre altele prin Convenția colectivă de muncă nr. 32 bis din 7 iunie 1985 privind menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului ca urmare a unui transfer convențional al unei întreprinderi și de reglementare a drepturilor lucrătorilor preluați în cazul preluării activelor după faliment, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „CCM nr. 32 bis”).

Astfel cum reiese din articolul 1, CCM nr. 32 bis are ca obiect printre altele, pe de o parte, să garanteze „menținerea drepturilor lucrătorilor în toate cazurile de schimbare a angajatorului ca urmare a transferului convențional al unei întreprinderi sau al unei părți de întreprindere” (capitolul II) și, pe de altă parte, să garanteze „anumite drepturi lucrătorilor preluați în cazul preluării activelor după faliment” (capitolul III).

Capitolul II din CCM nr. 32 bis, care cuprinde articolele 6-10 din aceasta, este consacrat „[d]repturilor lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului în urma unui transfer convențional de întreprindere”.

Potrivit articolului 7 din CCM nr. 32 bis, „[d]repturile și obligațiile cedentului care decurg din contractele de muncă existente la data transferului […] sunt, ca urmare a acestui transfer, transferate cesionarului”.

Articolul 8 din CCM nr. 32 bis prevede că „cedentul și cesionarul sunt obligați in solidum la plata datoriilor existente la data transferului […] și rezultate din contractele de muncă existente la această dată, cu excepția datoriilor la sistemele suplimentare de prestații sociale”.

Potrivit articolului 9 din CCM nr. 32 bis, „[s]chimbarea angajatorului nu constituie în sine un motiv de concediere pentru cedent sau pentru cesionar”.

Capitolul III din CCM nr. 32 bis, intitulat „[d]repturile lucrătorilor preluați în cazul preluării activelor după faliment”, se aplică în cazul preluării lucrătorilor „după preluarea integrală sau parțială a activelor unei întreprinderi în faliment, cu condiția ca preluarea să aibă loc în termen de două luni de la data falimentului” (articolul 11 primul paragraf). Acest capitol „se aplică [în special] lucrătorilor care, la data falimentului, au încă un contract de muncă […] [și] se aplică în cazul preluării acestor lucrători fie înainte de preluarea activelor, fie în momentul preluării activelor, fie într‑un termen suplimentar de patru luni de la preluarea activelor”.

Dispozițiile capitolului III menționat prevăd menținerea condițiilor de muncă care existau la fostul angajator (articolul 13 din CCM nr. 32 bis) sau luarea în considerare a vechimii dobândite de lucrător la fostul angajator pentru stabilirea termenului și a indemnizației (articolul 14 din convenția menționată). În schimb, acestea nu prevăd transferul către cesionar al datoriilor rezultate din contractele de muncă care ar exista la data transferului, nici solidaritatea sau angajarea in solidum a cesionarului și a cedentului pentru astfel de datorii.

În cazul transferului în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară, reglementarea privind drepturile lucrătorilor aplicabilă este Convenția colectivă de muncă nr. 102 din 5 octombrie 2011 privind menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul schimbării angajatorului ca urmare a unei reorganizări judiciare prin transfer sub autoritate judiciară (denumită în continuare „CCM nr. 102”).

Firma Wibra este o întreprindere neerlandeză, care dispune de mai multe magazine situate în Belgia și în Țările de Jos. Aceasta este specializată în vânzarea de bunuri de consum de orice natură la prețuri reduse. În cursul anului 2020, din cauza crizei sanitare provocate de COVID-19, filiera belgiană a acestei întreprinderi, Wibra België SA – care, în această perioadă, exploata 81 de magazine și avea 439 de lucrători – a suferit o pierdere importantă a cifrei sale de afaceri.

Ca urmare a acestui fapt, la 30 iulie 2020, Wibra België SA a depus o cerere de reorganizare judiciară la Ondernemingsrechtbank Gent (Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent, Belgia), care a acordat o perioadă de suspendare până la 30 octombrie și a desemnat trei mandatari judiciari (BA, EP și RI) cu misiunea de a organiza și de a transfera integral sau parțial activitățile societății menționate.

La 21 septembrie 2020, acești trei mandatari judiciari au reținut oferta de preluare depusă de societatea‑mamă, Wibra Nederland BV, privind 36 de spații comerciale și 183 de lucrători dintre cei 439 ai Wibra België SA. O clauză din convenția de preluare prevedea că, în ceea ce privește membrii personalului preluați, obligațiile financiare referitoare la plata viitoarei indemnizații de concediu și a celei de a treisprezecea luni pentru prestațiile de muncă până la data omologării vor fi suportate de vânzător prorata temporis.

La 30 septembrie 2020 a fost înființată o societate ad‑hoc, Wibra België SRL, cu scopul de a prelua și de a continua o parte dintre activitățile desfășurate anterior de Wibra België SA.

Sesizat de cei trei mandatari judiciari menționați mai sus cu o cerere de omologare a acestei oferte de preluare, Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent a respins această cerere prin hotărârea din 8 octombrie 2020, apreciind că dispozițiile proiectului de preluare referitoare la indemnizația de concediu și la prima de sfârșit de an erau contrare dispozițiilor imperative ale CCM nr. 102 și ale Directivei 2001/23.

Printr‑o a doua decizie pronunțată în aceeași zi, această instanță a declarat falimentul Wibra België SA și a desemnat în calitate de administratori judiciari pe cei trei mandatari judiciari, și anume BA, EP și RI.

În pofida respingerii de către instanța menționată a cererii de omologare și a ofertei de preluare și a declarării falimentului, firma Wibra a anunțat, printr‑un comunicat de presă din 9 octombrie 2020, redeschiderea rapidă a 36 de magazine și păstrarea a 183 de angajați.

Având în vedere soarta rezervată Wibra België SA, membrii personalului au fost informați imediat cu privire la declararea falimentului și la decizia de încetare a contractului lor de muncă, cu plata unei indemnizații compensatorii de preaviz.

În ziua următoare declarării falimentului, administratorii judiciari au cedat o parte dintre activele mobile corporale și necorporale ale Wibra België SA către Wibra België SRL. Din întregul personal concediat (și anume 439 de lucrători), 183 de persoane au fost reangajate de Wibra België SRL.

În urma întrebărilor adresate de anumiți lucrători care au făcut obiectul concedierii, administratorii judiciari au răspuns printre altele că, „[d]upă declararea falimentului, o parte dintre activele mobile necorporale și corporale [fuseseră] vândute societății nou create [Wibra België SRL]” și că „[n]iciun membru al personalului și nicio activitate nu [fuseseră] transferate”.

Prin cererea introductivă depusă la 21 iunie 2021, AE și alți 21 de lucrători concediați de Wibra België SA au introdus o acțiune la tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège), instanța de trimitere, atât împotriva fostului lor angajator în faliment, cât și împotriva Wibra België SRL. În plus, alți 38 de lucrători s‑au alăturat ulterior acestei acțiuni. Toți acești lucrători (denumiți în continuare de asemenea, împreună, „reclamanții”) au solicitat printre altele constatarea faptului că operațiunea de cesiune a activităților intervenită între Wibra België SA în faliment și Wibra België SRL a constituit un transfer convențional al unei întreprinderi în sensul CCM nr. 32 bis și al articolului 1 din Directiva 2001/23 și, pe de altă parte, acordarea unei sume cu titlu de daune interese pentru încălcarea dispozițiilor CCM nr. 32 bis și obligarea Wibra België SRL în solidar și, în caz contrar, cu titlu personal la plata acestei sume. Mai precis, acești lucrători susțineau că trebuia să se recunoască calitatea de cesionar a Wibra België SRL, astfel încât aceasta era ținută în privința lor de drepturile și de obligațiile pe care lucrătorii menționați le puteau invoca anterior față de Wibra België SA, printre altele în ceea ce privește plata sumelor datorate de aceasta din urmă cu titlu de daune interese, precum și de salarii restante, prime și indemnizații, inclusiv indemnizația compensatorie de preaviz în urma concedierii lor ca urmare a declarării falimentului. Cu titlu subsidiar, aceiași lucrători au solicitat suspendarea judecării cauzei în așteptarea răspunsului dat la întrebările adresate Curții.

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere a apreciat că Wibra België SA era obligată, față de fiecare dintre reclamanți, la plata de daune interese ca urmare a încălcării obligațiilor sale în materie de informare și de consultare prealabile concedierii colective. Cu toate acestea, având în vedere falimentul declarat prin hotărârea din 8 octombrie 2020, creanțele lucrătorilor care au făcut obiectul concedierii ar trebui înainte de toate să fie declarate admisibile la pasivul falimentului, în timp ce activul falimentului ar mai trebui să fie suficient pentru ca reclamanții să obțină o plată efectivă.

Prin urmare, în cazul în care operațiunea realizată între Wibra België SA în faliment și Wibra België SRL ar fi considerată un „transfer convențional de întreprindere” în sensul capitolului II din CCM nr. 32 bis, a doua societate ar răspunde în solidar pentru obligațiile celei dintâi, precum și pentru datoriile existente la data transferului, în conformitate cu articolele 7 și 8 din CCM nr. 32 bis.

În acest context, instanța menționată ridică problema calificării juridice a operațiunii de cesiune de active de la Wibra België SA la Wibra België SRL. Aceasta ridică în special problema dacă operațiunea respectivă trebuie calificată drept „transfer convențional de întreprindere” în sensul capitolului II din CCM nr. 32 bis sau drept „cesiune de active după faliment” în sensul capitolului III din convenția menționată.

În această privință, instanța respectivă constată că, în pofida refuzului de omologare judiciară a preluării activelor după faliment, planul de cesiune a întreprinderii de către societatea‑mamă Wibra Nederland, pregătit în cursul procedurii de reorganizare judiciară de mandatarii judiciari desemnați de Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent, a fost executat în cele din urmă în ziua următoare declarării falimentului, de către aceiași mandatari, dar în calitate de administratori judiciari.

În plus, instanța menționată arată de asemenea că nu se contestă că modalitățile operațiunii intervenite între cele două societăți în ziua următoare falimentului sunt identice cu cele care decurg din oferta de preluare depusă la Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, singura diferență dintre cele două operațiuni fiind identitatea cesionarului. Cu toate acestea, instanța de trimitere observă că, în măsura în care Wibra België SRL este o filială a societății‑mamă, această diferență de identitate nu are nicio incidență în prezenta cauză.

Această instanță apreciază că operațiunea în discuție în litigiul principal trebuie „în mod incontestabil” să fie calificată drept „pre‑pack cession” și face referire la jurisprudența Curții ( 6 ) care ar permite cesionarului să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 5 din Directiva 2001/23, în măsura în care această operațiune este reglementată de dispoziții legislative sau de norme administrative.

Totuși, în opinia acesteia, astfel de dispoziții nu ar exista în dreptul belgian. În special, modificările introduse de legiuitorul belgian în CDE, printre altele prin intermediul Legii din 21 martie 2021, ar privi faza pregătitoare („pre‑pack plan”), iar nu faza de cesiune („pre‑pack cession”).

Instanța de trimitere precizează că, în speță, prima parte a operațiunii – și anume pregătirea cesiunii – s‑a desfășurat sub supravegherea mandatarilor judiciari, desemnați de Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent în cadrul procedurii de reorganizare judiciară. A doua parte a operațiunii – și anume transferul de active și de personal – a fost imediat consecutivă refuzului tribunalului pentru întreprinderi de a omologa operațiunea convenită inițial, în plus pe baza unui motiv referitor la protecția drepturilor lucrătorilor (în speță, refuzul cesionarului de a prelua pasivul social legat de indemnizația de concediu și prima de sfârșit de an).

În aceste condiții, Tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège) a amânat pronunțarea cu privire la cererile formulate împotriva Wibra België SRL și a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 5 alineatul (1) din Directiva [2001/23] trebuie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede, potrivit căreia articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului, nu este îndeplinită atunci când transferul în tot sau în parte al unei întreprinderi este pregătit anterior deschiderii unei proceduri de faliment care vizează lichidarea bunurilor cedentului, în speță în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară, care se încheie printr‑un acord de cesiune a cărui omologare este refuzată de instanța competentă, ulterior pus în aplicare imediat după declararea falimentului, fără aplicarea vreunei dispoziții legislative sau administrative de drept intern?”

Reclamantele, Wibra België SRL, guvernul belgian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede, potrivit căreia articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi „în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului”, nu este îndeplinită într‑o situație în care transferul în tot sau în parte al unei întreprinderi este pregătit anterior deschiderii unei proceduri de faliment în cadrul unei proceduri care vizează continuarea activităților întreprinderii, precum o procedură de reorganizare judiciară, care se încheie printr‑un acord de cesiune a cărui omologare este refuzată de instanța competentă, iar acest transfer este pus în aplicare imediat după declararea falimentului.

În speță, această problemă este ridicată în cadrul unui litigiu în care mai mulți lucrători concediați în urma reorganizării întreprinderii Wibra susțin că operațiunea de cesiune intervenită între Wibra België SA, fostul lor angajator, și Wibra België SRL ar trebui calificată drept „cesiune convențională a unei întreprinderi” în sensul articolului 1 din Directiva 2001/23 și că în speță condițiile de aplicare a excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din această directivă nu ar fi îndeplinite. Ar rezulta că, în calitate de cesionar, Wibra België SRL ar fi obligată să respecte față de ei drepturile și obligațiile pe care le puteau invoca anterior împotriva Wibra België SA, în conformitate cu articolele 7 și 8 din CCM nr. 32 bis, care corespund în esență articolului 3 din Directiva 2001/23.

Astfel cum vom arăta la punctele 65-71 din prezentele concluzii, din dosarul de care dispune Curtea reiese că operațiunea de cesiune în discuție a fost pregătită inițial în cursul unei proceduri de reorganizare judiciară în dreptul belgian, însă, ținând seama de refuzul omologării proiectului de cesiune de către instanța competentă, a fost în cele din urmă executată în ziua următoare declarării falimentului Wibra België SA.

Părțile care au prezentat observații scrise în fața Curții susțin poziții diferite în ceea ce privește răspunsul care trebuie dat la întrebarea preliminară. În timp ce reclamantele și Comisia apreciază că o operațiune de cesiune precum cea în discuție în litigiul principal nu ar trebui să intre sub incidența excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, Wibra België SRL și guvernul belgian susțin în schimb că în speță ar fi îndeplinite condițiile de aplicare a acestei excepții.

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, trebuie să se verifice mai întâi dacă operațiunea de cesiune în cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 2001/23.

În această privință, directiva menționată se aplică, potrivit articolului 1 alineatul (1) din aceasta, în cazul oricărui transfer al unei întreprinderi, unități sau al unei părți de întreprindere sau de unitate către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni convenționale sau al unei fuziuni.

Din jurisprudența Curții reiese că domeniul de aplicare al directivei menționate se extinde la toate situațiile în care, în cadrul unor raporturi contractuale, se schimbă persoana fizică sau juridică responsabilă pentru exploatarea întreprinderii, care, ca urmare a acestui fapt, contractează obligațiile angajatorului față de angajații întreprinderii, fără a fi necesar să se stabilească dacă proprietatea elementelor corporale este transferată. În această privință, Curtea a precizat că criteriul decisiv pentru a dovedi existența unui transfer, în sensul aceleiași directive, se întemeiază pe împrejurarea că unitatea în discuție își menține identitatea, ceea ce rezultă în special din continuarea efectivă a exploatării sau din reluarea acesteia ( 7 ). În jurisprudența sa, Curtea a furnizat mai multe indicații care permit să se stabilească existența unui transfer în sensul Directivei 2001/23 ( 8 ).

În speță, astfel cum arată Comisia, decizia de trimitere menționează o scrisoare a administratorilor judiciari care arată că „niciun angajat și nicio activitate nu a[r fi] fost transferate” ( 9 ). Totuși, alte indicații cuprinse în această decizie, precum comunicatul de presă din 9 octombrie 2020 al acelorași administratori judiciari prin care se anunță redeschiderea rapidă a 36 de magazine și păstrarea a 183 de angajați ( 10 ), par să conducă la concluzia că în speță a existat într‑adevăr un „transfer de întreprindere” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23. În plus, instanța de trimitere, căreia îi revine în definitiv sarcina de a stabili in concreto dacă a existat un transfer potrivit acestei dispoziții, pare să presupună că directiva menționată este aplicabilă în cauza pendinte în fața sa. Prin urmare, trebuie să se considere că aceasta este situația în speță.

În ceea ce privește obiectul specific al întrebării preliminare, și anume aplicabilitatea derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 în privința operațiunii de cesiune în discuție în litigiul principal, trebuie amintit mai întâi că această directivă urmărește, astfel cum decurge din considerentul (3) al acesteia, să protejeze lucrătorii în cazul schimbării angajatorului, în special pentru a asigura că drepturile acestora sunt menținute ( 11 ).

În cadrul urmăririi acestui obiectiv, directiva menționată prevede, pe de o parte, la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf, transferul ipso iure către cesionar, prin simplul fapt al transferului întreprinderii, al drepturilor și obligațiilor cedentului care decurg dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului. În acest context, al doilea paragraf al aceluiași alineat specifică faptul că statele membre pot prevedea răspunderea solidară a cedentului și a cesionarului pentru obligațiile care au decurs anterior datei transferului dintr‑un contract de muncă sau dintr‑un raport de muncă existent la data transferului. Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (1) din aceeași directivă protejează lucrătorii împotriva oricărei concedieri efectuate de cedent sau de cesionar doar pe baza acestui transfer ( 12 ).

Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, a cărui interpretare se află în centrul întrebării preliminare adresate Curții de instanța de trimitere, constituie o derogare de la regimul de protecție prevăzut la articolele 3 și 4 din această directivă ( 13 ). Ca atare, această dispoziție trebuie în mod necesar să facă, potrivit jurisprudenței constante a Curții, obiectul unei interpretări stricte ( 14 ). Pe de altă parte, introducerea normativă a acestei derogări este rezultatul evoluției jurisprudenței Curții ( 15 ).

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din directiva menționată, cu excepția cazului în care statele membre prevăd altfel, acest sistem de protecție nu se aplică în cazul transferului de întreprinderi sau de părți de întreprinderi, dacă sunt îndeplinite trei condiții cumulative: în primul rând, cedentul să facă obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvență, în al doilea rând, procedura respectivă să fi fost instituită în vederea lichidării bunurilor cedentului și, în al treilea rând, procedura în cauză să se afle sub controlul unei autorități publice competente.

Prezentele concluzii se vor concentra asupra celei de a doua condiții, care se află în centrul prezentei cauze. Astfel, pe de o parte, nu se contestă că, în speță, prima condiție este îndeplinită, întrucât Wibra België SA a făcut obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și de faliment; pe de altă parte, în ordinea juridică belgiană, aceste două proceduri se desfășoară sub controlul unei autorități publice competente, astfel încât a treia condiție pare de asemenea îndeplinită în speță.

În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la instituirea procedurii de faliment sau a procedurii asemănătoare de insolvență în cadrul căreia are loc transferul „în vederea lichidării bunurilor cedentului”, reiese din jurisprudența constantă a Curții că nu îndeplinește această condiție o procedură care urmărește continuarea activității întreprinderii vizate ( 16 ).

În această privință, tot potrivit jurisprudenței constante a Curții, o procedură urmărește continuarea activității atunci când vizează protecția caracterului operațional al întreprinderii sau al unităților sale viabile. În schimb, o procedură care vizează lichidarea bunurilor urmărește maximizarea satisfacerii colective a creditorilor ( 17 ).

În acest cadru, Curtea a precizat că, deși nu este exclus să poată exista o anumită suprapunere între aceste două obiective pe care le urmărește o procedură dată, obiectivul principal al unei proceduri care urmărește continuarea activității întreprinderii rămâne, în orice caz, salvarea întreprinderii respective ( 18 ).

În speță, trebuie arătat că, în decizia de trimitere, instanța de trimitere califică operațiunea intervenită în speță drept „pre‑pack cession”. În această privință, instanța menționată face referire la jurisprudența Curții privind interpretarea articolelor 3-5 din Directiva 2001/23 în ceea ce privește așa‑numitele operațiuni de „pre‑pack”.

În general, termenul „pre‑pack” indică o operațiune cu privire la activele unei întreprinderi aflate în criză (o cesiune), care este pregătită înainte de deschiderea unei proceduri de insolvență (cel mai adesea un faliment) cu concursul unui administrator (în anumite jurisdicții numit de o instanță) și care este, în mod normal, pusă în aplicare chiar imediat după deschiderea procedurii de insolvență ( 19 ).

Trebuie precizat că, în ultimii ani, Curtea a avut ocazia să se pronunțe cu privire la problema aplicabilității derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 în cazul mecanismului „pre‑pack”, mai precis în Hotărârile Smallsteps și Procedura de „pre‑pack”. Aceste două hotărâri priveau operațiuni de „pre‑pack” în Țările de Jos.

În prima dintre aceste hotărâri, Smallsteps, Curtea – după ce a arătat că în Țările de Jos, la data adoptării acestei hotărâri, mecanismul „pre‑pack” nu era reglementat de legislația națională, ci reprezenta rezultatul practicii ( 20 ) – a constatat că o operațiune de „pre‑pack” precum cea în discuție în această cauză urmărea pregătirea cesiunii întreprinderii în cele mai mici detalii pentru a permite relansarea rapidă a unităților viabile ale întreprinderii după declararea falimentului, din preocuparea de a evita în acest fel ruptura care ar rezulta din încetarea brutală a activităților acestei întreprinderi la data pronunțării falimentului, așa încât să se mențină valoarea respectivei întreprinderi și forța de muncă. Aceasta a statuat astfel că, întrucât o asemenea operațiune nu vizează în definitiv lichidarea întreprinderii, obiectivul economic și social pe care îl urmărea nu putea explica și nici justifica privarea lucrătorilor săi de drepturile pe care le recunoaște în favoarea acestora Directiva 2001/23 în cazul în care întreprinderea respectivă face obiectul unui transfer total sau parțial ( 21 ).

În Hotărârea Procedura de „pre‑pack”, care este ulterioară, în ceea ce privește a doua dintre cele trei condiții de aplicare a derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, menționate la punctul 53 din prezentele concluzii, Curtea a precizat că, atunci când obiectivul principal al unei proceduri de „pre‑pack” urmate de o procedură de faliment constă în obținerea, ca urmare a constatării insolvabilității cedentului și a lichidării acestuia, a celei mai mari rambursări posibile pentru toți creditorii săi, procedurile respective, luate împreună, îndeplinesc, în principiu, această a doua condiție ( 22 ). Totuși, Curtea a statuat de asemenea că în această privință trebuie să se verifice, în primul rând, în fiecare situație dacă procedura de „pre‑pack” și procedura de faliment în discuție urmăresc lichidarea întreprinderii ca urmare a insolvabilității dovedite a cedentului, iar nu o simplă reorganizare a acestuia și, în al doilea rând, să se stabilească nu numai că procedurile respective au ca obiectiv principal satisfacerea în condiții optime a tuturor creditorilor, ci și că punerea în aplicare a lichidării prin intermediul unei cesiuni a întreprinderii în activitate („going concern”) sau a unei părți a acesteia, astfel cum a fost pregătită în procedura de „pre‑pack” și realizată în urma procedurii de faliment, permite atingerea obiectivului principal menționat. Astfel, finalitatea recurgerii la o procedură de „pre‑pack”, în vederea lichidării unei societăți, este aceea de a permite administratorului judiciar și judecătorului sindic desemnați de instanță după declararea falimentului acesteia să crească șansele de satisfacere a creditorilor ( 23 ).

În lumina principiilor menționate mai sus trebuie să se verifice, pentru a putea răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere, dacă transferul care a avut loc în speță îndeplinește cele trei condiții, prezentate la punctul 53 din prezentele concluzii, în vederea aplicării derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

În speță, astfel cum reiese din decizia de trimitere și după cum explică în mod detaliat Wibra België SRL în observațiile sale scrise, transferul s‑a desfășurat, formal, în două etape.

Într‑o primă etapă, Wibra België SA a depus o cerere de reorganizare judiciară la Tribunalul pentru Întreprinderi din Gent și a solicitat autorizarea de a efectua transferul unei părți a activității sub autoritatea instanței.

În cadrul acestei proceduri, mandatarii judiciari numiți de acest tribunal au reținut oferta emisă de societatea‑mamă Wibra Nederland, care privea achiziționarea a 36 de spații comerciale și a sediului social, a tuturor activelor corporale și necorporale necesare pentru a permite această achiziție și care prevedea preluarea a 183 de membri ai personalului (dintr‑un total de 439 de lucrători).

Totuși, acest transfer nu a fost autorizat de Tribunalul pentru Întreprinderi și, prin urmare, nu a putut fi pus în aplicare în mod efectiv. Prin urmare, procedura de reorganizare judiciară a încetat.

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, proiectul de cesiune nu a fost omologat de Tribunalul pentru Întreprinderi pentru motivul că dispozițiile acestui proiect privind indemnizația de concediu și prima de sfârșit de an erau contrare dispozițiilor imperative ale CCM nr. 102 – referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul reorganizării judiciare ( 24 ) – și Directivei 2001/23. Motivul acestei opoziții era refuzul cesionarului, Wibra België SRL, de a prelua pasivul social legat de indemnizația de concediu și de primele de sfârșit de an.

Într‑o a doua etapă, în urma eșecului procedurii de reorganizare judiciară vizând continuitatea activităților Wibra België SA ca urmare a refuzului menționat la punctul anterior, Tribunalul pentru Întreprinderi a declarat, prin decizia din aceeași zi, falimentul acestei societăți. În ziua următoare acestei pronunțări, cesiunea menționată mai sus a fost pusă în aplicare, iar Wibra a anunțat reluarea activităților în 36 de magazine.

În speță, părțile nu contestă că modalitățile cesiunii efectuate între Wibra België SA și Wibra België SRL în ziua următoare declarării falimentului sunt identice cu cele ale ofertei de preluare prezentate tribunalului pentru întreprinderi în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, singura diferență fiind identitatea formală a cesionarului. Cu toate acestea, întrucât cesionarul final, și anume Wibra België SRL, este o filială a societății‑mamă Wibra Nederland, care a emis oferta reținută în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, această diferență pur formală nu are nicio incidență, astfel cum arată în mod explicit instanța de trimitere.

În concluzie, transferul în discuție în speță a fost pregătit integral în cadrul primei faze, și anume procedura de reorganizare judiciară, dar, în urma refuzului omologării proiectului de cesiune, a fost pus în aplicare imediat după declararea falimentului.

O operațiune de cesiune precum cea descrisă la punctele anterioare poate beneficia de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23? În această privință, vom formula următoarele observații.

În primul rând, trebuie arătat că Hotărârea Plessers privea o cesiune intervenită în cadrul unei proceduri de reorganizare judiciară prin transfer sub autoritatea instanței în dreptul belgian. Prin urmare, este vorba exact despre același tip de procedură declanșată inițial de Wibra België SA în prezenta cauză.

În plus, în această hotărâre, Curtea a constatat în mod explicit că această procedură urmărea continuarea activității întreprinderii în cauză și, prin urmare, nu făcea parte dintre procedurile având ca obiect lichidarea bunurilor cedentului în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 ( 25 ).

Rezultă că, în speță, trebuie să se considere dovedit că transferul în cauză a fost pregătit în întregime în cadrul unei proceduri care are ca scop continuarea activității întreprinderii și nu intră sub incidența derogării de la regimul de protecție a lucrătorilor instituit la articolul 5 alineatul (1) din această directivă.

În al doilea rând, în speță, acest transfer nu numai că a fost elaborat în întregime în cadrul acestei proceduri, ci a fost pus în aplicare imediat după declararea falimentului, mai precis în ziua următoare acestei declarări.

În asemenea condiții, în care cesiunea în cadrul procedurii de faliment a fost pusă în aplicare într‑o singură zi, este legitim să se ridice problema dacă în speță a avut sau nu loc o veritabilă procedură de faliment. Pare mai degrabă că în speță a fost vorba despre ceea ce se poate defini drept un „faliment tehnic”, și anume un faliment utilizat ca mijloc pentru a realiza în realitate relansarea activității întreprinderii ( 26 ). Astfel, deși nu se contestă că situația financiară deficitară a întreprinderii în cauză era reală, operațiunea de cesiune fusese totuși pregătită în cele mai mici detalii anterior declarării falimentului, așa încât a putut fi pusă în aplicare pe durata unei singure zile.

În acest context, trebuie arătat de asemenea că nu reiese nicidecum din dosarul prezentat Curții că, în cursul procedurii de faliment, a avut loc căutarea altor oferte care să permită eventual o mai bună satisfacere a creditorilor în raport cu oferta deja formulată (de societatea‑mamă Wibra Nederland) și acceptată în cadrul primei faze, și anume procedura de reorganizare judiciară.

Din dosarul comunicat Curții nu reiese nici că, în cadrul procedurii de faliment, administratorii judiciari ar fi întreprins acțiuni care vizau să maximizeze satisfacerea creditorilor într‑un alt mod.

În schimb, pare că procedura de faliment a fost inițiată exclusiv pentru a putea pune în aplicare, pe durata unei singure zile, cesiunea deja pregătită în cadrul procedurii de reorganizare judiciară.

Pe de altă parte, în al treilea rând, trebuie să se constate că declararea falimentului a avut loc numai ca urmare a eșecului procedurii de reorganizare judiciară, care se datora refuzului cesionarului (aparținând aceluiași grup Wibra) de a se conforma dispozițiilor imperative în materie de protecție a lucrătorilor. Acest eșec a permis cesionarului respectiv să realizeze exact aceeași operațiune care nu fusese omologată, dar beneficiind de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, fără a trebui să respecte dispozițiile imperative în materie de protecție a lucrătorilor, pentru încălcarea cărora omologarea a fost refuzată în cursul procedurii de reorganizare judiciară.

În aceste condiții, nu considerăm că este posibilă separarea artificială a celor două proceduri, și anume procedura de reorganizare judiciară și cea de faliment („tehnic”, care a permis cesiunea într‑o singură zi), susținând că, întrucât această din urmă procedură urmărește lichidarea bunurilor cedentului, transferul în cauză ar trebui să beneficieze de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

Astfel, sub rezerva aprecierilor de fapt care trebuie efectuate de instanța de trimitere, reiese în mod clar, în opinia noastră, din situația de fapt prezentată că în speță este vorba despre o operațiune unică al cărei obiectiv era, de la început, continuarea activității întreprinderii în cauză, iar aceasta nu numai în cadrul primei etape, ci și în cadrul celei de a doua, și anume procedura de faliment „tehnic”, care a servit în mod esențial la punerea în aplicare a cesiunii deja pregătite anterior.

În această privință, niciun element din dosarul transmis Curții nu permite să se considere că obiectivul principal al celor două proceduri care au condus la cesiunea în discuție consta în obținerea celui mai ridicat randament posibil pentru toți creditorii ( 27 ). Deși, sub rezerva verificărilor care revin exclusiv instanței de trimitere, insolvabilitatea poate fi considerată dovedită, procedurile declanșate nu au vizat lichidarea întreprinderii și o mai bună satisfacere a tuturor creditorilor, ci au avut ca obiectiv, de la început și până la sfârșit, continuarea activității acestei întreprinderi prin intermediul unei reorganizări a ei ( 28 ).

Pe de altă parte, astfel cum arată în mod întemeiat reclamanții în observațiile lor scrise, în speță nu a existat în niciun mod o lipsire a persoanei aflate în stare de insolvență de dreptul de a dispune de activele sale. Obiectivul urmărit de Wibra a fost de a continua ea însăși o parte dintre activitățile sale, punând în aplicare planul de reorganizare pe care încercase inițial să îl realizeze prin intermediul procedurii de reorganizare judiciară. Or, o asemenea ipoteză nu intră sub incidența noțiunii de „faliment” potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, care presupune, astfel cum reiese din jurisprudența menționată la punctele 55-62 din prezentele concluzii, lichidarea întreprinderii, precum și lipsirea persoanei aflate în faliment de dreptul de a dispune de active din cauza insolvabilității sale, iar nu o simplă reorganizare a întreprinderii.

În al patrulea și ultimul rând, în ceea ce privește calificarea ca „pre‑pack” a cesiunii în discuție de către instanța de trimitere, nu suntem convinși că operațiunea, așa cum este descrisă la punctele 65-71 din prezentele concluzii, poate fi calificată astfel în mod formal. Termenul „pre‑pack” indică, într‑adevăr, un tip precis de operațiune, după cum se menționează la punctul 59 din prezentele concluzii. Acest tip de operațiune este reglementat în prezent în dreptul belgian, chiar dacă legislația respectivă nu ar fi, în orice caz, aplicabilă ratione temporis litigiului principal. Operațiunea în discuție în speță nu a fost, în schimb, pregătită în cadrul unei proceduri de „pre‑pack” propriu‑zise, ci în cadrul unei proceduri judiciare specifice vizând reorganizarea întreprinderii.

Acestea fiind spuse, este totuși, în opinia noastră, incontestabil că există similitudini importante între operațiunea care a avut loc în speță și operațiunile de „pre‑pack” analizate de Curte, jurisprudența cu privire la ele fiind menționată la punctele 60-62 din prezentele concluzii. Astfel, în toate aceste cazuri, operațiunea de cesiune a fost pregătită anterior declarării falimentului și a fost pusă în aplicare imediat după declararea respectivă.

Din această perspectivă, jurisprudența Curții menționată mai sus în materie de „pre‑pack” este fără îndoială relevantă pentru analiza unei operațiuni precum cea în discuție în prezenta cauză.

Or, după cum s‑a arătat la punctul 62 din prezentele concluzii, din această jurisprudență reiese că, pentru ca derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 să fie aplicabilă, trebuie, pe de o parte, să se verifice dacă procedurile în discuție urmăresc în ansamblu lichidarea întreprinderii ca urmare a insolvabilității dovedite a cedentului, iar nu o simplă reorganizare a acesteia și, pe de altă parte, să se stabilească nu numai că aceste proceduri au ca obiectiv principal satisfacerea în condiții optime a tuturor creditorilor, ci și că punerea în aplicare a lichidării prin intermediul unei cesiuni a întreprinderii în activitate, astfel cum a fost pregătită anterior declarării falimentului și realizată ulterior acesteia, permite atingerea obiectivului principal menționat.

Din cuprinsul punctelor 73-85 din prezentele concluzii reiese că această situație nu se regăsește în speță în ceea ce privește transferul în discuție în cauza pendinte în fața instanței de trimitere.

Având în vedere tot ceea ce precedă, propunem să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 trebuie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede, potrivit căreia articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi „în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului”, nu este îndeplinită într‑o situație în care transferul în tot sau în parte al unei întreprinderi este pregătit anterior deschiderii unei proceduri de faliment în cadrul unei proceduri care vizează continuarea activităților întreprinderii, care se încheie printr‑un acord de cesiune a cărui omologare este refuzată de instanța competentă, iar acest transfer este pus în aplicare imediat după declararea falimentului.

În lumina observațiilor prezentate Curții, considerăm oportun să formulăm câteva observații suplimentare cu privire la consecințele care decurg din inaplicabilitatea în speță a derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23.

În primul rând, atât Wibra België SA, cât și Comisia fac trimitere în observațiile lor scrise la jurisprudența Curții referitoare la lipsa efectului direct orizontal al unei directive. În plus, Wibra België SA face referire de asemenea la limitele principiului interpretării conforme, care nu poate fi utilizat ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național. Aceasta din urmă arată în special că, chiar dacă s‑ar considera că transferul în discuție în litigiul principal nu intră sub incidența derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23, din moment ce capitolul III din CCM nr. 32 bis, aplicabil transferurilor totale sau parțiale ale activității unei întreprinderi în faliment, nu prevede nicidecum solidaritatea cesionarului, nu ar fi posibil ca instanța de trimitere să efectueze o interpretare a dreptului național conformă cu directiva menționată. Această instanță nu ar putea, așadar, să califice operațiunea în cauză drept „transfer convențional de întreprindere” în sensul capitolului II din CCM nr. 32 bis, în caz contrar efectuându‑se o interpretare contra legem.

În această privință, rezultă, desigur, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, așadar, nu poate fi invocată ca atare împotriva acestuia în fața unei instanțe naționale. Astfel, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, caracterul obligatoriu al unei directive, pe care se întemeiază posibilitatea de a o invoca, există numai pentru „fiecare stat membru destinatar”, Uniunea neavând competența de a edicta în mod general și abstract, cu efect imediat, obligații în sarcina particularilor decât în cazurile în care i se atribuie competența de a adopta regulamente. Prin urmare, chiar în cazul în care este clară, precisă și necondiționată, o dispoziție a unei directive nu permite instanței naționale să înlăture o dispoziție a dreptului său intern care este contrară acesteia dacă, procedând în acest fel, ar fi impusă o obligație suplimentară unui particular ( 29 ).

Totuși, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților jurisdicționale în cadrul competențelor lor. La aplicarea dreptului național, instanțele naționale chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE ( 30 ).

Revine, în definitiv, instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă și în ce măsură transferul în discuție în cauza pendinte în fața sa trebuie calificat în conformitate cu o eventuală interpretare din partea Curții, în ipoteza în care aceasta ar reține abordarea pe care o sugerăm, și anume că derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23 nu este aplicabilă unui transfer precum cel care a intervenit în speță.

În cazul în care instanța de trimitere ar considera că, pe baza criteriilor indicate la punctul 95 din prezentele concluzii, poate, în lumina împrejurărilor prezentei cauze, să califice operațiunea în cauză drept „transfer convențional de întreprindere” în sensul capitolului II din CCM nr. 32 bis, atunci dispozițiile articolelor 7 și 8 din aceasta ar avea într‑adevăr vocația de a se aplica.

În al doilea rând, Comisia are în vedere, amintind textul articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2001/23, că instanța de trimitere verifică dacă în speță a existat un abuz de dreptul falimentului prin faptul că recurgerea la procedura de faliment („tehnic”) a făcut posibil un transfer care nu fusese omologat în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, care oferă mai multă protecție lucrătorilor, aceasta, pe de altă parte, din cauza refuzului cesionarului de a se conforma dispozițiilor imperative în materie.

În această privință, articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2001/23 constituie expresia principiului general al dreptului Uniunii potrivit căruia aplicarea reglementării acestui drept nu poate fi înțeleasă ca acoperind operațiunile abuzive sau frauduloase ( 31 ).

Este de competența instanței de trimitere să stabilească, potrivit regulilor de probă din dreptul național, atât timp cât nu se aduce atingere eficacității dreptului Uniunii, dacă elementele constitutive ale unei practici abuzive sau frauduloase sunt întrunite în litigiul principal ( 32 ). Atunci când statuează cu privire la trimiterea preliminară, Curtea poate, dacă este cazul, să furnizeze indicii instanțelor naționale pentru a le ghida în aprecierea spețelor asupra cărora trebuie să se pronunțe ( 33 ).

Constatarea existenței unei practici abuzive impune întrunirea unui element obiectiv și a unui element subiectiv. Mai precis, conform jurisprudenței Curții ( 34 ), proba unei practici abuzive necesită, pe de o parte, un ansamblu de circumstanțe obiective din care rezultă că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de reglementarea Uniunii, obiectivul urmărit de această reglementare nu a fost atins și, pe de altă parte, un element subiectiv care constă în intenția de a obține un avantaj rezultat din reglementarea Uniunii creând în mod artificial condițiile necesare pentru obținerea acestuia.

Or, în prezenta cauză, în ceea ce privește elementul obiectiv, pare cert că obiectivul Directivei 2001/23, amintit la punctul 50 din prezentele concluzii, nu a fost atins din cauza falimentului „tehnic” care a avut loc în speță, care a condus la neaplicarea regimului de protecție prevăzut de directiva menționată ca urmare a aplicării derogării prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din aceasta.

În ceea ce privește elementul subiectiv, instanța de trimitere va trebui să verifice dacă rezultă dintr‑un ansamblu de elemente obiective că scopul esențial al practicii abuzive a fost obținerea unui avantaj necuvenit ( 35 ).

Astfel, pe baza acestor indicații, instanța de trimitere va putea să verifice existența unei practici abuzive, ținând seama în același timp de faptul că o asemenea verificare impune ca aceasta să ia în considerare toate faptele și toate circumstanțele speței, inclusiv cele anterioare și ulterioare operațiunii al cărei caracter abuziv este invocat ( 36 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal du travail de Liège (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Liège, Belgia) după cum urmează: Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități trebuie interpretat în sensul că condiția pe care o prevede, potrivit căreia articolele 3 și 4 din această directivă nu se aplică în cazul transferului unei întreprinderi „în care cedentul face obiectul unei proceduri de faliment sau al altor proceduri asemănătoare de insolvabilitate, instituite în vederea lichidării bunurilor cedentului”, nu este îndeplinită într‑o situație în care transferul în tot sau în parte al unei întreprinderi este pregătit anterior deschiderii unei proceduri de faliment în cadrul unei proceduri care vizează continuarea activităților întreprinderii, care se încheie printr‑un acord de cesiune a cărui omologare este refuzată de instanța competentă, iar acest transfer este pus în aplicare imediat după declararea falimentului.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 24 octombrie 2024 ( 1 )