Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 28 noiembrie 2024.#E.M.A. ș.a.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Regulamentul (UE) 2019/1111 – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (e) – Măsură privind dispoziția cu privire la bunurile unui copil – Articolul 7 – Competență în materia răspunderii părintești – Articolul 10 – Alegerea forului – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) litera (a) – Excludere în ceea ce privește starea civilă și capacitatea persoanelor fizice – Normele privind competența judiciară prevăzute într‑un acord bilateral între Republica Bulgaria și Federația Rusă încheiat înainte de aderarea Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană – Diferență între aceste norme și cele prevăzute de Regulamentul 2019/1111 – Articolul 351 TFUE – Noțiunea de «incompatibilitate».#Cauza C-395/23.

Cererea de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) a fost prezentată în cadrul unei proceduri necontencioase inițiate de două minore de cetățenie rusă, care acționează cu consimțământul mamei lor și care au reședința în Germania, în vederea obținerii autorizației de vânzare a părților pe care le dețin fiecare în trei bunuri imobile situate în Bulgaria.

Instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la stabilirea competenței sale internaționale la locul în care sunt situate aceste bunuri imobile, întemeiată în special pe Tratatul dintre Republica Populară Bulgaria și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind asistența judiciară reciprocă în cauzele civile, familiale și penale ( 2 ), încheiat înainte de aderarea Republicii Bulgaria la Uniunea Europeană. Această instanță solicită să se stabilească modul în care se corelează aplicarea acestui tratat cu dreptul Uniunii și în special cu Regulamentul (UE) 2019/1111 ( 3 ), dacă se consideră că procedura principală intră în domeniul răspunderii părintești.

Curtea a definit deja contururile noțiunii de răspundere părintească în materie patrimonială în ceea ce privește minorii. În schimb, aceasta nu a avut ocazia să se pronunțe cu privire la efectele acordurilor bilaterale încheiate în același domeniu de statele membre înainte de aderarea lor la Uniune cu state terțe, în condițiile în care relația dintre Regulamentul Bruxelles IIb și astfel de acorduri nu face obiectul unor dispoziții specifice în acest regulament.

Având în vedere atât numărul statelor membre care sunt încă ținute de acorduri al căror conținut este asemănător cu cel al Tratatului ruso‑bulgar, cât și al situațiilor în care pot apărea din nou bunuri situate în Bulgaria ce aparțin unor minori ruși, problema dacă aceste acorduri derogă de la Regulamentul Bruxelles IIb și, în caz afirmativ, în ce condiții prezintă o importanță semnificativă.

Prezenta cauză oferă astfel Curții ocazia de a aminti că, în relațiile dintre statele membre și statele terțe, trebuie aplicate principiile enunțate la articolul 351 TFUE. În acest cadru, incompatibilitatea unei norme de competență întemeiate pe un acord bilateral cu o astfel de normă prevăzută în Regulamentul Bruxelles IIb trebuie, prin urmare, să fie apreciată potrivit unor criterii care rămân să fie definite. Vom demonstra modul în care aceste criterii pot rezulta dintr‑o interpretare prin analogie cu cea reținută de Curte în jurisprudența sa referitoare la anumite regulamente în materie de cooperare civilă, care a stabilit ca limită dincolo de care acestea încetează să se aplice pe cea a unei atingeri aduse principiilor pe care se întemeiază această cooperare.

Articolul 351 primul și al doilea paragraf TFUE prevede: „Dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte. În măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatele, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. La nevoie, statele membre își acordă reciproc sprijin în vederea atingerii acestui scop și adoptă, dacă este cazul, o poziție comună.”

Considerentul (91) al Regulamentului Bruxelles IIb are următorul cuprins: „Se reamintește că, în cazul acordurilor cu unul sau mai multe state terțe încheiate de un stat membru înainte de data aderării sale la Uniune, se aplică articolul 351 [TFUE].”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1) litera (b) și la alineatul (2) litera (e) că acesta se aplică materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, această materie privind în special măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile unui copil.

Articolul 7 din regulamentul menționat, intitulat „Competență de fond”, prevede la alineatul (1): „Instanțele dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în respectivul stat membru la momentul sesizării instanței.”

Capitolul VIII din Regulamentul Bruxelles IIb, care cuprinde articolele 94-99, reglementează relațiile acestui regulament cu alte instrumente.

La articolul 94 alineatul (2) din regulamentul menționat sunt abordate efectele Convenției din 6 februarie 1931 conținând dispoziții de drept internațional privat privind căsătoria, adopția și încredințarea copiilor, precum și ale protocolului final la aceasta, încheiate între anumite state membre (Regatul Danemarcei ( 4 ), Republica Finlanda, precum și Regatul Suediei) și state terțe (Republica Islanda și Regatul Norvegiei).

Potrivit articolului 98 alineatul (2) din Regulamentul Bruxelles IIb, intitulat „Întinderea efectelor”: „Convențiile menționate la articolele 95-97, în special Convenția de la Haga din 1980[ ( 5 )] și Convenția de la Haga din 1996[ ( 6 )], continuă să își producă efectele între statele membre care sunt părți la acestea, în conformitate cu articolele 95-97 din prezentul regulament.”

Articolul 99 din acest regulament reglementează relațiile acestuia cu tratatele bilaterale încheiate între anumite state membre ale Uniunii (Regatul Spaniei, Republica Italiană, Republica Malta, precum și Republica Portugheză) și Sfântul Scaun.

Articolul 25 din Tratatul ruso‑bulgar prevede: „1. În raporturile juridice dintre părinți și copii se aplică legea acelei părți la acord pe al cărei teritoriu aceștia își au domiciliul comun. […] 6. Competența de a adopta decizii referitoare la raporturile juridice prevăzute la alineatele 1, 2, 3, 4 și 5 revine autorităților părții la acord al cărei resortisant este copilul sau pe teritoriul căreia se situează domiciliul sau reședința copilului.”

Articolul 30 din acest tratat, intitulat „Forma actelor juridice”, prevede la alineatul 2: „Forma unui act juridic privind un bun imobil este cea prevăzută de legea părții la acord pe teritoriul căreia este situat bunul.”

Articolul 18 din Zakon za zadalzheniata i dogovorite (Legea privind obligațiile și contractele) ( 7 ) prevede: „Contractele privind transferul proprietății sau prin care se constituie alte drepturi reale imobiliare se încheie în formă autentică notarială.”

Articolul 586 alineatul 1 din Grazhdanski protsesualen kodeks (Codul de procedură civilă) ( 8 ) prevede: „La întocmirea actului autentic notarial privind transferul unui drept de proprietate sau constituirea, transferul ori stingerea unui alt drept real imobiliar, notarul verifică dacă persoana care transferă dreptul este proprietara bunului și dacă sunt îndeplinite condițiile specifice pentru încheierea actului.”

Potrivit articolului 130 alineatul 3 din Semeen kodeks (Codul familiei) ( 9 ): „Actele de dispoziție asupra bunurilor imobile, asupra bunurilor mobile prin acte juridice formale și asupra depozitelor și a valorilor mobiliare aparținând copilului se îndeplinesc cu aprobarea Rayonen sad [tribunalul de raion] de la locul reședinței actuale a copilului, cu condiția să nu fie contrare intereselor copilului.”

Două minore ( 10 ) de cetățenie rusă, a căror reședință obișnuită este situată în Germania, doresc, cu consimțământul mamei lor, să vândă cotele‑părți din dreptul de proprietate pe care le dețin, împreună cu aceasta, în trei bunuri imobile situate în Bulgaria, prețul de vânzare trebuind să fie transferat în cele două conturi bancare germane ale copiilor.

Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), care trebuie, potrivit unei proceduri necontencioase, să autorizeze sau nu respectivul transfer de proprietate pentru ca acesta să fie autentificat prin act notarial, ridică problema competenței sale internaționale.

Această instanță arată că, în împrejurări analoge, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) a întemeiat competența instanțelor bulgare, legată de locul în care este situat imobilul, pe dispoziții care desemnează legea aplicabilă în cazul dobândirii de drepturi reale, și anume articolul 65 alineatul 1 din Kodeks na mezhdunarodnoto chastno pravo (Codul de drept internațional privat) ( 11 ), precum și articolul 30 alineatul 2 din Tratatul ruso‑bulgar. Aceasta adaugă că, în același sens și chiar în cauza principală, Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria) a reținut acest criteriu de competență și a statuat că Regulamentul Bruxelles IIb nu este aplicabil, invocând articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 ( 12 ). Totuși, instanța de trimitere consideră că, în măsura în care această dispoziție stabilește legea aplicabilă, iar nu competența internațională de a judeca litigiul, această decizie se întemeiază pe articolul 24 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 13 ).

În consecință, instanța de trimitere ridică problema domeniului de aplicare al acestei dispoziții și a celui al Regulamentului Bruxelles IIb în materia răspunderii părintești, precum și a efectelor Tratatului ruso‑bulgar, care nu este menționat în Regulamentul Bruxelles IIb ca derogând de la acesta.

În aceste condiții, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) litera (e) din Regulamentul [Bruxelles IIb] cuprinde și procedurile necontencioase privind aprobarea judecătorească a actelor de dispoziție, de exemplu a vânzării de bunuri imobile sau de cote‑părți din bunurile imobile aparținând unui copil? 2) Care este regulamentul în conformitate cu ale cărui dispoziții se determină competența internațională a unei instanțe dintr‑un stat membru al Uniunii Europene în materie necontencioasă privind o cerere de aprobare judecătorească a actelor de dispoziție, de exemplu a vânzării de bunuri imobile sau de cote‑părți din bunurile imobile aparținând unui copil: articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul [Bruxelles IIb] – instanța locului în care copilul are reședința obișnuită – sau articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul [Roma I] ori articolul 24 punctul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] – instanța locului în care este situat bunul imobil? 3) Un acord internațional bilateral între un stat membru ([Republica] Bulgaria) și un stat terț (Uniunea Sovietică sau Federația Rusă), încheiat anterior aderării statului membru la Uniune […], se substituie dispozițiilor Regulamentului [Bruxelles IIb] privind competența internațională în materia răspunderii părintești, dacă acest acord internațional nu figurează în capitolul VIII din [acest regulament]?”

Reclamantele din litigiul principal, guvernele spaniol și maghiar, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.

În urma depunerii observațiilor scrise ale Comisiei, instanța de trimitere și‑a completat cererea de decizie preliminară, precizând că, în ipoteza în care situația în discuție în litigiul principal ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles IIb, articolul 16 din acesta nu s‑ar putea aplica pentru motivul că procedura principală pentru care este necesară o autorizație de a dispune de bunurile minorelor în cauză este efectuată de un notar.

În ședința care a avut loc la 12 septembrie 2024, reclamantele din litigiul principal, guvernul spaniol, precum și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările cu solicitare de răspuns oral adresate de Curte.

În procedura cu care este sesizată, instanța de trimitere bulgară urmărește să se determine în esență dacă, în materia competenței internaționale, există un conflict normativ între dreptul Uniunii și Tratatul ruso‑bulgar încheiat de Republica Bulgaria înainte de aderarea sa la Uniune. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța menționată ridică problema corelației dintre aceste norme.

Prin urmare, propunem Curții să examineze împreună prima și a doua întrebare preliminară, în măsura în care prin acestea se urmărește să se stabilească ce regulament (nr. 1215/2012 sau Regulamentul Bruxelles IIb) este aplicabil în speță pentru a desemna instanța competentă la nivel internațional, înainte de a examina cea de a treia întrebare, care are ca obiect relația dintre acest din urmă regulament și alte instrumente bilaterale decât cele pe care le menționează.

În prealabil, întrucât Curtea este sesizată în cadrul unei proceduri necontencioase, vom preciza motivul care justifică înlăturarea unei eventuale îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Instanța de trimitere este sesizată cu o cerere de autorizare în vederea vânzării de bunuri care aparțin unor minore în cadrul unei proceduri necontencioase.

Este adevărat că aceasta nu este sesizată cu un litigiu între părți ( 14 ), nici într‑un prim grad de jurisdicție, ținând seama de obiectul cererii, nici în urma unei căi de atac împotriva unei decizii necontencioase ( 15 ).

Cu toate acestea, astfel cum s‑a confirmat în ședință, această instanță exercită funcții jurisdicționale în sensul că nu este sesizată numai în vederea înregistrării unui acord al părților ( 16 ) și trebuie să efectueze o apreciere într‑o decizie supusă căilor de atac ( 17 ).

Astfel, în primul rând, instanța menționată se pronunță cu privire la o cerere de autorizare a vânzării de imobile de către minore, în temeiul articolului 130 alineatul 3 din Codul familiei, în conformitate cu interesul lor superior ( 18 ), în vederea întocmirii unui act notarial de vânzare, după cum prevede articolul 18 din Legea privind obligațiile și contractele.

În plus, este necesar să se ia în considerare faptul că o hotărâre necontencioasă intră în domeniul de aplicare al capitolului IV din Regulamentul Bruxelles IIb, din moment ce nu a fost exclusă în mod expres din definiția termenului „hotărâre” care figurează la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament, iar acesta include hotărârile care nu au dobândit autoritate de lucru judecat ( 19 ).

În consecință, astfel cum arată Hélène Gaudemet‑Tallon și Marie‑Élodie Ancel cu privire la definiția echivalentă a termenului „hotărâre” de la articolul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să se distingă două tipuri de acte necontencioase, și anume să se distingă „actele pur receptive” de „hotărârile necontencioase” prin care instanța, „fără a trebui să soluționeze «un litigiu între părți», își exprimă totuși voința” ( 20 ).

În al doilea rând, observăm că, în cauze anterioare în materie succesorală referitoare la minori, Curtea a răspuns la cereri de decizie preliminară privind competența internațională în cadrul unor proceduri necontencioase analoge cu cea din prezenta cauză ( 21 ).

În consecință, considerăm că cererea instanței de trimitere, care statuează în cadrul unei proceduri necontencioase ce ridică problema competenței sale internaționale, este admisibilă în aceleași condiții precum cele deja admise de Curte.

Prin urmare, pentru a răspunde la această cerere de decizie preliminară, care urmărește să se stabilească modul în care trebuie corelat tratatul ruso‑bulgar cu dreptul Uniunii, trebuie să începem prin înlăturarea oricărei îndoieli cu privire la regulamentul în materie de competență care ar fi aplicabil ( 22 ).

În răspuns la întrebările instanței de trimitere, întemeiate pe simpla reamintire a Hotărârii din 6 octombrie 2015, Matoušková ( 23 ), propunem Curții să aplice prin analogie soluția de principiu pe care a reținut‑o în cauza Schneider.

În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, instanța de trimitere bulgară era sesizată cu o cerere de autorizare a vânzării unui bun imobil care aparținea în indiviziune unei persoane plasate sub curatelă ( 24 ). Curtea a reținut că această autorizare judiciară este o măsură de protecție pentru persoana pusă sub curatelă, impusă prin lege pentru faptul că persoana respectivă nu mai poate efectua ea însăși acte de dispoziție cu privire la bunurile sale imobile și că o asemenea autorizare nu este acordată decât în cazul în care înstrăinarea bunului imobil în cauză este efectuată în interesul persoanei protejate ( 25 ).

Curtea a dedus de aici că cererea de autorizare se raportează direct la capacitatea persoanei fizice în cauză în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 26 ), care exclude materia menționată din domeniul de aplicare material al acestuia. Curtea a subliniat distincția care trebuie efectuată între o astfel de procedură și cea care are ca obiect „drepturi reale imobiliare” în sensul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, în măsura în care aceasta din urmă urmărește în special să stabilească întinderea, conținutul, proprietatea sau posesia unui bun imobil ( 27 ).

Aceleași dispoziții figurează în Regulamentul nr. 1215/2012 la articolul 1 alineatul (2) litera (a) și la articolul 24 punctul 1.

În continuarea Hotărârii Schneider, Curtea a statuat că autorizarea judiciară solicitată de reprezentanții legali ai unui minor în cadrul unei proceduri succesorale constituie o măsură de protecție a copilului legată de administrarea, de conservarea sau de dispoziția cu privire la bunurile sale în cadrul exercitării autorității părintești în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) și alineatul (2) litera (e) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 ( 28 ). Aceleași dispoziții figurează în Regulamentul Bruxelles IIb, care l‑a abrogat pe acesta din urmă.

În speță, acest temei este aplicabil în cauza principală pentru motivul că reședința obișnuită a reclamantelor minore este stabilită în Germania și că problema competenței are o incidență transfrontalieră, întrucât implică o instanță germană și o instanță bulgară.

În consecință, propunem Curții să răspundă instanței de trimitere, care solicită un temei pentru stabilirea competenței sale internaționale la locul în care sunt situate bunurile imobile ce urmează să fie vândute, că este exclus să se aplice articolul 24 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012.

Din moment ce procedura cu care este sesizată această instanță intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles IIb, iar aceasta nu este competentă din cauza locului de reședință al minorelor, reclamante în litigiul principal, care este criteriul stabilit la articolul 7 alineatul (1) din acest regulament, revine instanței menționate sarcina de a se asigura că competența sa nu poate rezulta din aplicarea altor dispoziții ale regulamentului menționat ( 29 ). Această verificare va servi la confirmarea sau nu a existenței unui conflict de norme care rezultă din Tratatul ruso‑bulgar, astfel cum a fost interpretat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) ( 30 ).

În acest sens, Comisia apreciază că competența instanței de trimitere s‑ar putea întemeia pe articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles IIb, considerând că aceasta se pronunță cu titlu incident ( 31 ). Or, instanța de trimitere a informat Curtea că nu aceasta este situația ( 32 ). Constatăm astfel că singura procedură inițiată este cea cu care este sesizată această instanță ( 33 ). Întrucât niciuna dintre condițiile prevăzute de legiuitorul Uniunii nu este întrunită ( 34 ), împărtășim, așadar, rezervele privind aplicabilitatea acestui articol 16 exprimate de guvernul spaniol în ședință.

În schimb, în opinia noastră, este necesar să se verifice dacă aplicarea altor dispoziții ale Regulamentului Bruxelles IIb permite evitarea oricărei neconcordanțe cu Tratatul ruso‑bulgar, pe care se întemeiază competența internațională a instanței de trimitere.

În această privință, subliniem că atât articolul 1 alineatul 2 din Tratatul ruso‑bulgar, cât și articolul 10 din Regulamentul Bruxelles IIb prevăd că competența unei instanțe poate fi întemeiată pe alegerea părților care au sesizat‑o ( 35 ).

Astfel, trebuie subliniat că, în decizia Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), citată de instanța de trimitere și depusă la dosarul de care dispune Curtea, se face trimitere, pentru a fundamenta competența instanței bulgare în cauză, la acest articol 1 alineatul 2, potrivit căruia resortisanții unuia dintre statele contractante au dreptul de a se adresa în mod liber și fără piedici instanțelor celuilalt stat contractant care sunt competente în materie civilă, familială și penală. Ei pot să se prezinte în fața instanțelor respective și să depună cereri, precum și să formuleze căi de atac în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat contractant. În ședință, s‑a confirmat că acest criteriu de competență este aplicat de mai multe instanțe bulgare.

În consecință, presupunând, așadar, că instanța de trimitere constată lipsa de concordanță între Tratatul ruso‑bulgar, care stă la baza competenței sale, potrivit jurisprudenței Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), și Regulamentul Bruxelles IIb, Curtea este chemată să precizeze dacă și în ce condiții drepturile și obligațiile care rezultă din tratatul menționat sunt afectate de acest regulament.

Amintim că această întrebare, care urmărește să stabilească condițiile în care Tratatul ruso‑bulgar nu este afectat de Regulamentul Bruxelles IIb, se întemeiază pe următoarele două constatări: – potrivit jurisprudenței naționale, în special în temeiul dispozițiilor acestui tratat, competența internațională a instanței bulgare sesizate cu o cerere referitoare la protecția bunurilor unui minor nu este cea a locului reședinței obișnuite a copilului și – capitolul VIII din Regulamentul Bruxelles IIb nu conține nicio dispoziție referitoare la efectele acordurilor bilaterale încheiate cu state terțe, altele decât Sfântul Scaun, de către statele membre înainte de aderarea lor la Uniune.

În ceea ce privește prima constatare, observăm că instanța de trimitere face referire la decizia din 2 iunie 2015 a Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) într‑o cauză privind minori ruși ( 36 ). În lipsa unor dispoziții exprese în Tratatul ruso‑bulgar referitoare la protecția bunurilor unui minor, criteriul care desemnează instanța competentă la nivel internațional a fost dedus din legea aplicabilă formei contractelor. Prin aplicarea coroborată a articolului 130 alineatul 3 din Codul familiei cu articolul 586 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, precum și cu articolul 30 din Tratatul ruso‑bulgar, care desemnează legea locului în care este situat imobilul, și cu articolul 65 alineatul 1 din Codul de drept internațional privat ( 37 ), Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) și‑a întemeiat decizia pe această reglementare națională specială, care prevede că, pentru întocmirea unui act de dispoziție privind bunurile unui minor, notarul trebuie să dispună de o autorizație judiciară prealabilă. Cu alte cuvinte, s‑a statuat că aceste cerințe legale speciale justifică derogarea de la norma generală de competență a instanței de la locul de reședință a copilului, prevăzută în dreptul național ( 38 ), care coincide cu legea aplicabilă în relațiile dintre părinți și copii, conform articolului 25 alineatul 1 din Tratatul ruso‑bulgar. Se asigură astfel o coerență între legea aplicabilă în materia vânzării de imobile și competența internațională.

În ceea ce privește a doua constatare, observăm că instanța de trimitere nu face referire nici la considerentul (91) al Regulamentului Bruxelles IIb, care amintește că, „în cazul acordurilor cu unul sau mai multe state terțe încheiate de un stat membru înainte de data aderării sale la Uniune, se aplică articolul 351 [TFUE]” ( 39 ), nici la vreo dificultate de analiză a jurisprudenței Curții în materie.

Curtea ar putea, așadar, să se limiteze la a răspunde că, în conformitate cu primul paragraf al acestui articol, drepturile și obligațiile care rezultă din Tratatul ruso‑bulgar nu sunt afectate de Regulamentul Bruxelles IIb.

Cu toate acestea, chiar dacă pe plan formal instanța de trimitere și‑a limitat întrebările la interpretarea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a acestui drept care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța menționată, și mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele dreptului respectiv care necesită o interpretare, având în vedere obiectul procedurii principale ( 40 ).

În aceste condiții și astfel cum au confirmat dezbaterile din ședință, o analiză detaliată a aplicării articolului 351 TFUE ( 41 ) se dovedește utilă.

În prealabil, se poate sublinia că articolul 351 TFUE nu era amintit în instrumentele care au precedat Regulamentului Bruxelles IIb ( 42 ), deși, la fel ca în acesta, în ele nu figura nicio dispoziție referitoare la acordurile bilaterale încheiate de statele membre înainte de aderarea lor la Uniune cu state terțe (cu excepția Sfântului Scaun). Acest lucru nu justifică lipsa unei jurisprudențe a Curții. Astfel, considerăm că o asemenea evocare nu este indispensabilă ca urmare a ierarhiei normelor ( 43 ) și a modului foarte clar de redactare a acestui articol.

În consecință, examinarea în raport cu articolul 351 TFUE ( 44 ) a problemei privind corelația dintre Tratatul ruso‑bulgar și Regulamentul Bruxelles IIb presupune întrunirea a două condiții.

În primul rând, Tratatul ruso‑bulgar trebuie să privească o materie reglementată de acest regulament. Aceasta este situația, în măsura în care tratatul menționat servește în speță la stabilirea instanței competente ( 45 ), iar într‑o procedură precum cea în discuție în litigiul principal, criteriul de legătură reținut de jurisprudența națională citată de instanța de trimitere este cel al locului în care este situat imobilul care aparține unuia sau mai multor minori ruși, iar nu locul reședinței lor obișnuite, acest criteriu fiind aplicabil în temeiul Regulamentului Bruxelles IIb.

În această privință, observăm, ținând seama de opinia contrară a Ungariei legată de același tip de tratat, că aplicarea Tratatului ruso‑bulgar într‑o situație în care minorele rusoaice nu locuiesc în Bulgaria, ci în alt stat membru, nu ridică dificultăți deosebite ( 46 ), situarea imobilului fiind unicul criteriu de legătură discutat în această cerere de decizie preliminară referitoare la resortisanți ruși.

În plus, exact acest criteriu, reținut de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), fără nicio referire la reședința minorului interesat ( 47 ), a fost aplicat în cauza principală de Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia) prin ordonanța din 14 iunie 2023. Această decizie, citată în cererea de decizie preliminară și depusă la dosarul transmis Curții, confirmă în mod clar alegerea unei instanțe bulgare de către reclamantele ruse pentru a obține autorizarea impusă de reglementarea bulgară pentru întocmirea actului notarial de cesiune a drepturilor lor de proprietate. Această instanță, care și‑a întemeiat hotărârea pe legea aplicabilă în materie de drepturi reale, a făcut trimitere și la articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul Roma I ( 48 ).

În al doilea rând, pentru a putea continua analiza problemei relației dintre Regulamentul Bruxelles IIb și Tratatul ruso‑bulgar, trebuie să ne asigurăm că statul terț în cauză are drepturi prevăzute de convenția internațională în cauză a căror respectare o poate solicita statului membru care este parte la aceasta ( 49 ).

Cu alte cuvinte, în relațiile cu un stat terț, principiul care ghidează analiza este cel al respectării dreptului de care se poate prevala acest stat în relația sa cu statul membru cu care a încheiat un acord înainte de aderarea acestuia la Uniune. Astfel, punerea în aplicare a convenției internaționale în cauză trebuie să se bazeze pe o logică de reciprocitate ( 50 ).

În speță, în lipsa unei precizări a instanței de trimitere, trebuie să se presupună că autoritățile ruse ar adopta aceeași interpretare a acestui acord în ceea ce privește competența instanțelor ruse de la locul imobilului ( 51 ) și că respectarea acestui criteriu ar condiționa recunoașterea hotărârilor pronunțate de instanțele bulgare cu privire la resortisanți ruși ( 52 ).

În această privință, rezervele Federației Ruse și ale Republicii Bulgaria, emise cu ocazia aderării lor la Convenția de la Haga din 1996, în temeiul articolului 55 alineatul (1) din aceasta ( 53 ), în materie de competență, susțin existența unei poziții comune cu privire la preeminența criteriului privind locul în care este situat imobilul, pentru a exclude orice referire la locul de reședință al minorului în cauză.

În aceste condiții, ar trebui să se constate că, în ceea ce privește competența internațională a instanțelor sesizate cu o cerere de autorizare a vânzării unui imobil care aparține unui minor rus, Tratatul ruso‑bulgar impune Republicii Bulgaria obligații pe care acest stat membru trebuie să le respecte față de un stat terț, și anume Federația Rusă, care are dreptul să se prevaleze de acesta în raport cu statul membru menționat, în sensul articolului 351 primul paragraf TFUE.

În urma acestei confirmări a obligației de a aplica un criteriu de competență întemeiat pe Tratatul ruso‑bulgar ( 54 ), diferit de cel reținut în dreptul Uniunii, trebuie examinată problema complementară care are ca obiect obligația Republicii Bulgaria, în temeiul articolului 351 al doilea paragraf TFUE, de a recurge la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile existente între Tratatul ruso‑bulgar și dreptul Uniunii ( 55 ).

În consecință, într‑o primă etapă, trebuie să se stabilească dacă, ca urmare a existenței unor criterii de competență concurente care rezultă din aplicarea Regulamentului Bruxelles IIb și a Tratatului ruso‑bulgar, norma de competență întemeiată pe acest tratat este incompatibilă cu norma de drept al Uniunii, în sensul articolului 351 al doilea paragraf TFUE.

Asemenea Comisiei, considerăm că alegerea unor criterii diferite de competență nu creează în sine dificultăți majore. Astfel, tratatele bilaterale în materie de cooperare sunt încheiate în vederea identificării cu ușurință a instanței competente pe baza unor condiții speciale care sunt în general cetățenia resortisanților sau reședința lor obișnuită în fiecare dintre statele părți în ceea ce privește aspectele personale sau locul în care sunt situate bunurile pentru aspectele patrimoniale. Pe de altă parte, o analiză contrară ar avea ca efect repunerea în discuție a principiului enunțat la articolul 351 primul paragraf TFUE.

În schimb, nu se poate exclude nici aplicarea articolului 351 al doilea paragraf TFUE. În speță, problema nu este pur teoretică, având în vedere dispozițiile regulamentelor succesive în materie familială referitoare la competența instanțelor, adoptate în considerarea interesului superior al copilului.

Astfel, după cum au confirmat dezbaterile din ședință, trebuie să se ridice, în acest context al cooperării judiciare în materie civilă, problema concluziilor care trebuie deduse din jurisprudența Curții privind relația dintre anumite regulamente aplicabile în acest domeniu și convențiile la care statele membre sunt părți și în special din Hotărârea din 4 mai 2010, TNT Express Nederland ( 56 ), și din Hotărârea din 12 octombrie 2023, OP (Alegerea dreptului unui stat terț pentru succesiune) ( 57 ).

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea TNT, litigiul privea executarea într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru. Instanța de trimitere solicita în esență să se stabilească dacă articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuia interpretat în sensul că se aplică normele de competență judiciară, de recunoaștere și de executare prevăzute de o convenție specială, precum norma de litispendență menționată la articolul 31 alineatul 2 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele ( 58 ) și cea privind forța executorie prevăzută la articolul 31 alineatul 3 din această convenție ( 59 ). La punctul 49 din această hotărâre, Curtea a statuat că, deși acest articol 71 „prevede, în materiile reglementate de convenții speciale, aplicarea acestora din urmă, nu este mai puțin adevărat că această aplicare nu poate să aducă atingere principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii”. La punctul 55 din hotărârea menționată, Curtea a dedus în mod concret că „articolul 31 alineatul 3 din CMR nu poate fi aplicat în cadrul Uniunii decât dacă permite atingerea obiectivelor de liberă circulație a hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și de încredere reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii în condiții cel puțin la fel de favorabile precum cele care rezultă din aplicarea Regulamentului nr. 44/2001”.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea OP, s‑a ridicat problema transpunerii acestei jurisprudențe în relația cu un stat terț ( 60 ). Curtea a făcut trimitere la Hotărârea TNT și a statuat că „sistemul Regulamentului [(UE)] nr. 650/2012[ ( 61 )] nu se opune ca, în temeiul unui acord bilateral încheiat între un stat membru și un stat terț înainte de adoptarea acestui regulament și în raport cu excepția prevăzută la articolul 75 alineatul (1) din regulamentul menționat, resortisantul unui stat terț care are reședința în statul membru obligat prin acest acord bilateral să nu dispună de posibilitatea de a opta pentru legea aplicabilă succesiunii sale” ( 62 ).

Din punct de vedere metodologic, condițiile în care se poate considera că o normă de competență internațională rezultată dintr‑un tratat încheiat cu un stat terț ar fi incompatibilă cu dreptul Uniunii ar putea, în opinia noastră, să fie desprinse din aceste hotărâri.

Astfel, nu constituie obstacole în calea unei asemenea propuneri două elemente ale reflecției care trebuie luate în considerare, și anume lipsa unei dispoziții a Regulamentului Bruxelles IIb în ceea ce privește relația acestuia cu anumite instrumente internaționale și domeniul de aplicare al jurisprudenței Curții începând cu Hotărârea TNT, astfel cum a fost extinsă la relațiile cu un stat terț în Hotărârea OP.

Este adevărat că în Hotărârile TNT și OP sunt interpretate dispoziții speciale ale regulamentelor în cauză ( 63 ) care prevăd în esență că acestea nu afectează convențiile la care statele membre sunt părți și care privesc aceleași materii ( 64 ).

Cu toate acestea, faptul că, spre deosebire de Regulamentul Bruxelles IIb, aceste regulamente conțin enunțarea normei generale potrivit căreia ele nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți sau chiar a dispozițiilor speciale referitoare la convențiile și la acordurile bilaterale încheiate între un stat terț și un stat membru ( 65 ) nu are, în opinia noastră, incidență asupra analizei domeniului de aplicare al jurisprudenței potrivit căreia legiuitorul Uniunii a prevăzut, în caz de concurs de norme, aplicarea acestor convenții ( 66 ).

Astfel, aceste dispoziții speciale au fost interpretate în sensul că impun aplicarea convențiilor menționate „chiar în cadrul Uniunii” ( 67 ). Așadar, este extinsă, sub rezerva anumitor adaptări ( 68 ), aplicarea principiilor de drept internațional public privind aplicarea tratatelor, precum printre altele principiul „pacta sunt servanda” ( 69 ), reluat, în ceea ce privește relațiile cu statele terțe, la articolul 351 primul paragraf TFUE.

Pe de altă parte, arătăm că, în Hotărârea TNT ( 70 ), Curtea a enunțat o limită a aplicării convențiilor sau acordurilor bilaterale, și anume cea a atingerii aduse principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii ( 71 ). Curtea a subliniat că se înscrie în continuarea jurisprudenței sale referitoare la aplicarea convențiilor încheiate de statele membre cu state terțe, care nu trebuie efectuată, în relațiile dintre statele membre, în detrimentul obiectivelor dreptului Uniunii ( 72 ).

Curtea a aplicat aceeași limită privind principiile aplicabile în cadrul Uniunii în hotărâri ulterioare Hotărârii TNT, în care nu mai erau în discuție drepturile unui stat terț. Acestea aveau astfel ca obiect aspecte legate de recunoașterea sau executarea hotărârilor pronunțate în statele membre. Este vorba despre Hotărârea din 19 decembrie 2013, Nipponka Insurance ( 73 ), și, în cazul unui concurs între Regulamentul nr. 1215/2012 și CMR, despre Hotărârea din 21 martie 2024, Gjensidige ( 74 ).

Curtea s‑a referit de asemenea, în aceiași termeni, la această jurisprudență referitoare la principiile pe care se întemeiază cooperarea judiciară în cadrul Uniunii în Hotărârea din 4 septembrie 2014, Nickel & Goeldner Spedition ( 75 ), care privea aplicarea normelor de competență judiciară prevăzute la articolul 31 alineatul 1 din CMR, care oferă reclamantului o opțiune mai largă decât cea care era prevăzută la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001 ( 76 ). Curtea a statuat că, conform articolului 71 alineatul (1) din acest regulament, un stat membru poate să aplice normele de competență în cauză prevăzute de CMR ( 77 ).

Toate aceste hotărâri se referă la aplicarea dispozițiilor CMR, de care sunt ținute unul sau mai multe state membre.

Totuși, într‑un caz de aplicare a unei convenții bilaterale încheiate cu un stat terț, această jurisprudență a fost aplicată prin analogie. Problema referitoare la alegerea legii aplicabile unei succesiuni ( 78 ) a determinat Curtea să se pronunțe cu privire la relația dintre Regulamentul nr. 650/2012 și Acordul dintre Republica Polonă, înainte de aderarea sa la Uniune, și Ucraina. Acest acord desemnează legea aplicabilă în materie de succesiuni, însă nu prevede în mod expres posibilitatea de a alege o alta ( 79 ).

În Hotărârea OP, Curtea a statuat că articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 „care guvernează, în cadrul actului de drept al Uniunii în cauză[ ( 80 )], raporturile dintre acest act și convențiile internaționale nu poate avea un domeniu de aplicare care să intre în conflict cu principiile pe care se întemeiază legislația din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea [TNT], punctul 51)” ( 81 ).

În continuare, Curtea a examinat compatibilitatea acordului bilateral menționat cu dreptul Uniunii, analizând importanța dispoziției regulamentului în cauză ( 82 ).

Încheind această examinare în raport cu articolul 75 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 printr‑o trimitere la articolul 351 primul paragraf TFUE, Curtea a subliniat, din punctul nostru de vedere, necesitatea coroborării acestor dispoziții în cazul specific al relațiilor cu state terțe ( 83 ).

În general, deducem de aici că, într‑o situație în care drepturile statelor terțe trebuie din principiu să prevaleze ca urmare a unei convenții bilaterale ( 84 ), Curtea a indicat în mod implicit momentul de la care dispoziția unei astfel de convenții poate fi considerată incompatibilă cu dreptul Uniunii, în conformitate cu norma definită la articolul 351 al doilea paragraf TFUE.

Cu alte cuvinte, înscriindu‑se în continuarea Hotărârii TNT ( 85 ), în cazul unei relații dintre un stat membru și un stat terț cu privire la legea aplicabilă, Curtea a reținut, în opinia noastră, o abordare sistemică pentru a evita să se ajungă prea rapid la repunerea în discuție a unui acord bilateral care trebuie din principiu, în temeiul articolului 351 primul paragraf TFUE, să aibă prioritate față de dreptul Uniunii ( 86 ).

Analizăm această abordare în sensul că constă în a identifica, atunci când este vorba despre cooperarea în materie civilă în cadrul Uniunii, principiul pe care se întemeiază dispoziția din regulamentul în cauză pentru a aprecia importanța acesteia. În speță este vorba, așadar, despre a stabili dacă dispoziția din Tratatul ruso‑bulgar aduce sau nu atingere unui obiectiv fundamental urmărit de Regulamentul Bruxelles IIb.

Numai după această evaluare a existenței unei incompatibilități s‑ar ridica, într‑o a doua etapă, problema punerii sau nu în aplicare a dispozițiilor articolului 351 al doilea paragraf TFUE în relațiile dintre unul sau mai multe state membre și unul sau mai multe state terțe ( 87 ).

Ca urmare a ierarhiei normelor, aplicarea acestei dispoziții nu este, așadar, rezervată regulamentelor în care o dispoziție specială reglementează relațiile dintre aceste regulamente și convențiile internaționale încheiate cu state terțe.

În acest caz, obiectivele care trebuie atinse sunt multiple. Este vorba despre protejarea drepturilor statelor terțe, în conformitate cu articolul 351 primul paragraf TFUE ( 88 ), și despre găsirea unei soluții conforme cu principiul previzibilității instanțelor competente, precum și al securității juridice pentru justițiabili. Aceste principii, care justifică includerea normelor de competență în convențiile internaționale, garantează recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești ( 89 ).

Prin urmare, în speță, prin analogie cu metoda reținută în Hotărârea OP ( 90 ), trebuie examinat următorul aspect: Tratatul ruso‑bulgar, în temeiul căruia instanța competentă să autorizeze vânzarea unui imobil care aparține unui minor este cea de la locul unde este situat imobilul, aduce atingere principiului pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materia răspunderii părintești în cadrul Uniunii, care privilegiază competența instanței de la locul de reședință a copilului?

Nu suntem de această părere.

Deși, în considerarea cerinței de a urmări interesul superior al copilului, criteriul de competență este în general locul reședinței obișnuite a copilului ( 91 ), legiuitorul Uniunii prevede mai multe adaptări, sub rezerva îndeplinirii aceleiași cerințe și a existenței unor circumstanțe excepționale. Aceasta este situația în ceea ce privește posibilitatea de a alege o instanță ( 92 ) și în special transferul de competență către instanța cel mai bine plasată pentru a evalua acest interes superior ( 93 ).

În plus, acest legiuitor a prevăzut în mod expres ipoteza litigiului care se referă la măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de acesta, bunuri care se află pe teritoriul unui stat membru care nu este cel în care se situează reședința sa ( 94 ).

În acest sens, Regulamentul Bruxelles II este de asemenea în concordanță cu articolele 8 și 9 din Convenția de la Haga din 1996.

Rezultă că norma de competență judiciară prevăzută în Tratatul ruso‑bulgar poate fi aplicată în cadrul Uniunii în măsura în care îndeplinește cerința amintită în considerentul (19) al Regulamentului Bruxelles IIb, respectând interesul superior al copilului ( 95 ).

În consecință, nu este necesar, în speță, să se ridice problema „mijloacel[or] corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate”, a căror identificare este pusă în sarcina statelor membre, în temeiul articolului 351 al doilea paragraf TFUE.

Adăugăm, din motive de exhaustivitate, că, în cazul în care Curtea ar considera totuși că aplicarea Tratatului ruso‑bulgar conduce la un rezultat contrar dreptului Uniunii, ar reveni instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă această incompatibilitate poate fi evitată dând acestui tratat, în măsura posibilului și cu respectarea dreptului internațional, o interpretare conformă cu dreptul Uniunii ( 96 ). În caz contrar, Republica Bulgaria ar fi obligată să ia măsurile necesare în vederea eliminării incompatibilității tratatului menționat cu dreptul Uniunii, dacă este cazul procedând la denunțarea sa. Totuși, până la o asemenea eliminare, articolul 351 primul paragraf TFUE i‑ar permite să aplice în continuare Tratatul ruso‑bulgar ( 97 ).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii trebuie interpretat în sensul că, în conformitate cu articolul 351 primul paragraf TFUE, nu aduce atingere aplicării unui acord bilateral încheiat cu un stat terț de către un stat membru înainte de data aderării sale la Uniunea Europeană, în temeiul căruia singura competentă să se pronunțe cu privire la o cerere de autorizare a vânzării unui imobil aparținând unui minor, resortisant al acestui stat terț, este instanța din statul membru în care este situat imobilul, care se pronunță în considerarea interesului superior al copilului.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 28 noiembrie 2024 ( 1 )