Concluziile avocatului general R. Norkus prezentate la 10 aprilie 2025.###

Prin intermediul recursului său, domnul Jean‑Marc Colombani (denumit în continuare „recurentul”) solicită Curții printre altele anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 22 martie 2023, Colombani/SEAE ( 2 ). În hotărârea menționată, Tribunalul a respins acțiunea recurentului întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect anularea deciziei Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) din 15 iunie 2021 de respingere în parte a cererii sale de asistență formulate la 18 februarie 2021 (denumită în continuare „decizia atacată”) întemeiată pe articolul 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă în prezenta procedură (denumit în continuare „statutul”).

În prezentele concluzii și în conformitate cu solicitarea Curții, vom analiza dacă noțiunea de hărțuire definită la articolul 12a alineatul (3) din statut include nu numai un comportamentele active și individuale, ci și comportamentele pasive și colective și în special interacțiunea dintre aceste două noțiuni în contextul prezentei proceduri. În loc să examineze dacă anumite acte sau omisiuni pot constitui o formă de hărțuire, prezentele concluzii se concentrează în principal ( 3 ) pe aspectul dacă lipsa unei intervenții în vederea prevenirii hărțuirii din partea altora poate constitui ea însăși o formă de hărțuire ( 4 ).

Această cauză ridică probleme importante cu privire la măsura în care funcționarii sau membrii personalului ale căror acțiuni și omisiuni individuale nu constituie o formă de hărțuire per se, prin faptul că nu intervin sau că nu se opun unui astfel de comportament din partea altor persoane, pot deveni complici la acest comportament și pot să se facă ei înșiși astfel vinovați de hărțuire. În ce măsură funcționarilor sau membrilor personalului le revine obligația pozitivă de a se opune hărțuirii unui coleg de către un alt coleg? Prin omisiunea de a interveni, un funcționar sau un membru al personalului poate fi „cooptat” la hărțuire și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce împrejurări?

Articolul 31 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede că „[o]rice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”.

Articolul 12a din statut prevede: „(1) Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală. (2) Funcționarul care este victima unei hărțuiri morale sau sexuale nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției. Funcționarul care a adus dovezi ce indică o hărțuire morală sau sexuală nu suferă niciun prejudiciu din partea instituției, în măsura în care a acționat cu bună‑credință. (3) Prin hărțuire morală se înțelege orice conduită abuzivă de lungă durată, repetată sau sistematică, ce se manifestă prin comportament, limbaj, acte, gesturi și înscrisuri care sunt intenționate și care aduc atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane. […]”

Articolul 24 din statut prevede că „[Uniunea] Europeană oferă asistență funcționarului, în special în procedurile împotriva autorilor de amenințări, ultraj, insulte, acte sau declarații defăimătoare sau alte infracțiuni împotriva persoanei și a proprietății, la care funcționarul sau membrii familiei sale sunt supuși ca urmare a calității pe care o are și atribuțiilor sale”. Acest articol prevede că Uniunea Europeană „repară în mod solidar prejudiciile pe care funcționarul le suferă în astfel de cazuri, în măsura în care funcționarul, cu intenție sau printr‑o neglijență gravă, nu a fost la originea prejudiciilor în cauză și nu a putut să obțină repararea prejudiciilor din partea autorului acestora”.

Istoricul acestui litigiu este prezentat la punctele 2-20 din hotărârea atacată. În sensul prezentelor concluzii, considerăm că următoarele aspecte sunt relevante.

Recurentul este un funcționar al SEAE. La 18 februarie 2021, acesta a depus o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut (denumită în continuare „cererea de asistență”). Recurentul a susținut printre altele că a fost supus hărțuirii morale de către C, D, E și F în calitatea lor de superiori ierarhici succesivi. C este fostul secretar general executiv al SEAE, D este unul dintre foștii secretari generali adjuncți ai SEAE, E este unul dintre actualii secretari generali adjuncți ai SEAE, iar F este actualul director general pentru chestiuni bugetare și administrative ( 5 ).

La 28 aprilie 2021, directorul pentru resurse umane din cadrul SEAE a transmis recurentului o analiză preliminară a cererii sale de asistență. La 7 mai 2021, recurentul a transmis directorului de resurse umane al SEAE observațiile sale cu privire la această analiză preliminară. La 15 iunie 2021, autoritatea împuternicită a adoptat decizia atacată și a respins cererea de asistență formulată de recurent cu privire la D și F. În această privință, autoritatea împuternicită a considerat că recurentul nu a prezentat un început de probă potrivit căruia ar fi fost victima hărțuirii morale din partea lui D și a lui F.

Autoritatea împuternicită a deschis o anchetă administrativă cu privire la C și E ca urmare a cererii de asistență formulată de recurent ( 6 ).

La 3 martie 2022, recurentul a formulat o acțiune în anulare în temeiul articolului 270 TFUE împotriva printre altele a deciziei atacate, precum și o acțiune în repararea prejudiciului suferit ca urmare a comportamentului SEAE. Recurentul a invocat șapte motive, dintre care primele cinci urmăreau anularea deciziei atacate. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul a susținut în esență că SEAE a săvârșit o eroare vădită atunci când a concluzionat în decizia atacată că acesta nu prezentase un început de probă privind existența unei hărțuiri din partea lui D și a lui F.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea recurentului în totalitate. La 31 mai 2023, recurentul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Recurentul invocă mai multe motive în susținerea recursului său. Cu toate acestea, vom rezuma pe scurt observațiile recurentului cu privire la hărțuirea pasivă și colectivă ( 7 ).

Prin intermediul primului motiv, recurentul susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat cererea sa de asistență în conformitate cu articolul 24 din statut, prin limitarea noțiunii de hărțuire la „comportament individual autonom și activ” și cu excluderea hărțuirii pasive și colective din această noțiune.

Recurentul a evidențiat faptul că cererea sa de asistență se referea de asemenea la comportamentul pasiv al lui F, directorul general pentru chestiuni bugetare și administrative, care, deși se afla într‑o poziție de autoritate, a tolerat în esență „voința” sau inițiativa discriminatorie nelegală a lui C, fost secretar general executiv al SEAE. Comportamentul pasiv al lui F a perpetuat și a agravat de facto hărțuirea recurentului de către C. Dat fiind numărul de persoane implicate și legăturile lor ierarhice ( 8 ) cu C, hărțuirea instigată de acesta din urmă „s‑a transformat în activitatea administrației”.

D avea de asemenea cunoștință de existența unor practici discriminatorii sistematice împotriva recurentului. În ciuda poziției proeminente a lui D în calitate de secretar general adjunct al SEAE, acesta, împreună cu F, nu a intervenit pentru a opri discriminarea în cauză. Superiorul ierarhic al recurentului, D, ar fi contribuit de asemenea la marginalizarea acestuia prin faptul că nu i‑ar fi încredințat sarcini și l‑ar fi exclus din reuniuni și de la fluxul de informații. Tribunalul a considerat în mod eronat că respingerea plângerii recurentului împotriva lui F și a lui D a fost legală fără a‑l investiga pe superiorul ierarhic al acestora și principalul autor și instigator al hărțuirii, C. În această privință, constatarea că hărțuirea nu putea fi atribuită lui F și lui D în mod individual a avut un caracter insuficient. Recurentul susține că din hotărârea pronunțată în cauza KF/BEI ( 9 ) reiese că hărțuirea poate avea de asemenea un caracter colectiv și poate fi comisă de mai multe persoane care acționează în mod coordonat sau cel puțin în aceeași manieră. În lumina acestei hotărâri, ar fi trebuit să se efectueze o apreciere a comportamentului în ansamblu al celor patru persoane în cauză pentru a stabili existența hărțuirii.

Faptul că un comportament este adoptat de o persoană nu înseamnă că acesta nu poate fi imputabil altei persoane, în special atunci când comportamentul presupune coautori ( 10 ). Tribunalul a efectuat o analiză individuală a pretinsei hărțuiri. Tribunalul ar fi omis să analizeze contextul global și colectiv în care au avut loc acțiunile lui F și ale lui D pentru a determina dacă aceștia, în calitate de superiori ierarhici ai recurentului, au acționat în mod adecvat, iar nu în mod abuziv ( 11 ).

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentul susține în special că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când nu a luat în considerare faptul că noțiunea de „coautorat/participare” nu presupune un comportament activ. Excluderea sau marginalizarea și, prin urmare, hărțuirea pot rezulta din inactivitate sau pasivitate. Recurentul consideră că D și F au fost complici la comportamentul lui C din cauza pasivității lor culpabile.

SEAE apreciază că recursul este vădit inadmisibil și nefondat.

În speță, în cererea sa de asistență în temeiul articolului 24 din Statutul funcționarilor ( 12 ), recurentul a susținut că a fost hărțuit moral de patru persoane. Îi revenea astfel acestuia sarcina de a prezenta un început de probă a unei asemenea hărțuiri în raport cu definiția acesteia prevăzută la articolul 12a alineatul (3) din statut. Astfel de elemente de probă constituie o condiție necesară pentru deschiderea unei anchete administrative în temeiul articolului 24 din statut ( 13 ).

Definiția hărțuirii morale prevăzută la articolul 12a alineatul (3) din statut este extrem de largă și de generică ( 14 ). Aceasta nu vizează nicio formă specială de comportament sau de act, ci se referă mai degrabă ( 15 ) printre altele la „orice conduită abuzivă” care aduce atingere „personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice ale unei persoane” ( 16 ). Faptul că un funcționar are relații dificile, chiar conflictuale cu colegii sau cu superiorii săi nu constituie în sine o dovadă a hărțuirii morale. În plus, comentariile negative adresate unui funcționar sau unui agent nu aduc în mod necesar atingere personalității, demnității sau integrității sale atunci când sunt formulate în termeni măsurați și nu se bazează pe acuzații nedrepte și fără legătură cu fapte obiective ( 17 ).

Trebuie subliniată gravitatea hărțuirii morale și a acuzațiilor în acest sens, atât din perspectiva presupusei victime, cât și a autorului ( 18 ). În ceea ce privește presupusul autor, constatarea hărțuirii morale poate conduce la o procedură disciplinară și la impunerea unei sancțiuni ( 19 ). Procedura prin care se urmărește stabilirea existenței unei hărțuiri trebuie, așadar, să respecte dreptul la apărare al presupusului autor. Persoanei împotriva căreia au fost formulate acuzații de hărțuire morală ( 20 ) trebuie să i se comunice, anterior adoptării deciziei care o lezează, toate înscrisurile din dosar incriminatoare și dezincriminatoare privind respectiva hărțuire, iar ea să fie ascultată cu privire la acestea ( 21 ). Calificarea eronată a unui comportament drept hărțuire morală ( 22 ) poate încălca, cel puțin prin analogie, principiul nulla poena sine lege ( 23 ).

Hărțuirea morală cuprinde un element obiectiv ( 24 ) în sensul că comportamentul trebuie să fie de așa natură încât un observator imparțial și rezonabil, dotat cu o sensibilitate normală și aflat în aceleași condiții, ar considera comportamentul sau actul în cauză ca fiind excesiv și criticabil. Aceasta poate, prin definiție, să fie rezultatul unui ansamblu de comportamente diferite care, privite izolat, nu ar constitui în sine, în mod necesar, o hărțuire morală, însă, apreciate în mod global și contextual, inclusiv din cauza acumulării lor în timp, ar putea fi considerate ca atare ( 25 ). Caracterul repetitiv al conduitei abuzive este, așadar, pertinent ( 26 ).

Nu este necesar să se stabilească faptul că comportamentele, limbajul, actele, gesturile sau înscrisurile în cauză au fost săvârșite cu intenția de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane. Poate exista hărțuire morală fără să se demonstreze că autorul hărțuirii ar fi urmărit, prin acțiunile sale, să discrediteze victima sau să deterioreze în mod intenționat condițiile de muncă ale acesteia. Este suficient ca aceste acțiuni, din moment ce au fost săvârșite în mod voluntar, să fi determinat în mod obiectiv asemenea consecințe ( 27 ).

Domeniul larg de aplicare al definiției prevăzute la articolul 12a alineatul (3) din statut reiese de asemenea din exemplele de astfel de comportamente care figurează la punctul 2.1 din anexa la Decizia Comisiei din 26 aprilie 2006 privind politica în domeniul protecției demnității persoanei și lupta împotriva hărțuirii morale și sexuale ( 28 ).

În continuare, vom examina pe rând noțiunile de hărțuire colectivă, hărțuire pasivă și interacțiunea dintre acestea, atât în abstract, cât și în contextul prezentului recurs.

Hărțuirea morală poate fi de natură colectivă și nu doar individuală ( 29 ). Astfel, hărțuirea poate fi săvârșită de mai multe persoane care aparțin aceleiași instituții și care acționează în mod coordonat sau cel puțin în același mod. În Hotărârea KF/BEI, Tribunalul nu a examinat numai comportamentul individual al presupușilor autori ai hărțuirii, A și B, ci a considerat de asemenea pertinentă o apreciere globală a diferitelor acte ale lui A și B ( 30 ). În Hotărârea XH/Comisia ( 31 ), Tribunalul a examinat, în cadrul unei acuzații de hărțuire colectivă, dacă existau „legături” între autorii prezumați ai hărțuirii. În această privință, Tribunalul a statuat că nu s‑a dovedit că autorii prezumați ai hărțuirii au acționat în cadrul uneia și aceleiași hărțuiri colective ( 32 ).

Rezultă, în opinia noastră, că există hărțuire colectivă atunci când persoanele în cauză acționează în mod concertat sau coordonat sau atunci când, dintr‑o perspectivă obiectivă, acționează la unison, concomitent, intermitent sau succesiv, în conformitate cu un cadru comun, deși poate tacit sau tactic. În cadrul unei cereri de asistență formulate în temeiul articolului 24 din statut referitor la o presupusă hărțuire colectivă, autoritatea împuternicită să facă numiri trebuie să verifice dacă există un început de probă cu privire la un astfel de cadru comun și, în cazul unui răspuns afirmativ, să examineze în mod global toate actele sau comportamentele care se înscriu în acest cadru pentru a verifica dacă acestea constituie (în ansamblu) hărțuire. În absența unui astfel de cadru comun, actele sau comportamentul fiecărui membru al personalului nu pot fi confundate.

Deși actele sau omisiunile unui funcționar sau ale unui agent pot să nu fie suficiente pentru a constata hărțuirea, acest comportament, coroborat cu actele sau omisiunile unui alt funcționar sau ale altor funcționari sau membri ai personalului care acționează într‑un cadru comun, poate constitui hărțuire din partea tuturor acestor funcționari sau membri ai personalului, conducând la răspunderea individuală a acestora. Faptul că persoanele în cauză se află într‑o relație ierarhică nu va disculpa conduita lor abuzivă și constatarea hărțuirii colective.

Deși hărțuirea poate fi colectivă, răspunderea pentru astfel de comportamente este de natură individuală sau personală și revine fiecărui funcționar sau membru al personalului, în temeiul articolului 12a alineatul (1) din statut. În astfel de cazuri, răspunderea individuală este, în principiu, condiționată de contribuția relevantă sau deloc neglijabilă a unui funcționar sau a unui agent la hărțuirea colectivă.

Noțiunea de „orice conduită abuzivă” prevăzută la articolul 12a alineatul (3) din statut este suficient de largă pentru a include comportamente de natură subtilă și care iau forma, de exemplu, a unui comportament pasiv‑agresiv ( 33 ), dubitativ ( 34 ), a unei ostilități voalate și a ignorării ori evitării fără explicații, a marginalizării sau a excluderii ( 35 ) unui funcționar sau a unui agent din informații, din fluxul de lucru, din interacțiunile sociale la locul de muncă și chiar din muncă în sine. Aceste forme de hărțuire morală „pasivă”, care se caracterizează atât prin acte, cât și prin omisiuni, nu sunt mai puțin prejudiciabile sau insidioase datorită caracterului lor „mai discret”. Într‑adevăr, caracterul voalat sau disimulat al unui asemenea comportament poate lăsa victima fără o dovadă vădită sau concretă a acestui comportament și, prin urmare, fără o cale de atac corespunzătoare, conducând astfel la o mai mare izolare și suferință la locul de muncă ( 36 ).

În schimb, hărțuirea morală „pasivă” trebuie să constituie o „conduită abuzivă” și, ca atare, cuprinde o componentă activă sau cvasiactivă, care necesită intervenția „pozitivă” a autorului. Considerăm, de exemplu, că refuzul de a comunica cu cineva sau ignorarea ori izolarea sa, deși de natură pasivă, cuprind o componentă „activă” sau „cvasiactivă”.

Recurentul susține, de exemplu, că D a contribuit la marginalizarea sa profesională, neîncredințându‑i sarcini și excluzându‑l de la reuniuni și de la fluxul de informații ( 37 ). Considerăm că marginalizarea profesională a unui funcționar sau a unui agent poate constitui, dacă este dovedită și dacă este suficient de gravă și de prelungită, hărțuire morală în sensul articolului 12a alineatul (3) din statut. Cu toate acestea, Tribunalul a examinat în detaliu, la punctele 46-53 din hotărârea atacată, dacă recurentul a prezentat un început de probă cu privire la o astfel de conduită și a apreciat că autoritatea împuternicită să facă numiri a fost îndreptățită să considere că nu a fost prezentată o astfel de dovadă. Prin urmare, considerăm că recurentul urmărește să obțină o nouă apreciere a faptelor de către Curte, fără a demonstra însă existența unei denaturări a faptelor de către Tribunal. Această cerere nu este de competența Curții în cadrul unui recurs și este vădit inadmisibilă ( 38 ).

Vom aborda în continuare problema de drept ridicată de recurent, care constituie obiectul principal al prezentelor concluzii.

Susținerile recurentului se întemeiază pe premisa că D și F au avut cunoștință de conduita abuzivă care constituie hărțuire din partea lui C și E și nu au intervenit ( 39 ). În opinia noastră, în absența unui comportament coordonat între presupușii autori ai hărțuirii ( 40 ), simpla cunoaștere și lipsa unei intervenții pentru a preveni conduita abuzivă a altuia nu constituie, în principiu, o hărțuire morală.

Există o multitudine de motive (legitime) potențiale pentru care funcționarii și membrii personalului se pot abține de la a se opune acțiunilor sau omisiunilor altor persoane. Este posibil să nu intervină din cauza preocupării că nu au cunoștințe sau informații complete cu privire la acest subiect. Se pot teme că au interpretat greșit situația și, prin urmare, că s‑ar putea să nu acționeze în mod complet imparțial. În plus, este posibil să fie reticenți față de o intervenție din grija de a nu exacerba sau de a nu atrage atenția în mod nejustificat asupra problemei. Chiar dacă lipsa de intervenție a funcționarilor sau a membrilor personalului care asistă la hărțuire poate fi, în anumite cazuri, reprobabilă din punct de vedere moral sau chiar juridic ( 41 ), această „pasivitate” nu poate, în principiu, să fie transformată în ceea ce nu este, și anume hărțuire morală.

Astfel, lipsa unei intervenții prin care să se urmărească prevenirea hărțuirii nu poate, în principiu, să fie confundată cu un asemenea comportament culpabil, o asemenea carență fiind lipsită de componenta „activă” sau „cvasiactivă” necesară. Lipsa unei intervenții este, în principiu, în mod inerent distinctă de hărțuire și ar trebui să fie privită și evaluată în consecință.

Cu toate acestea, în speță, nu este vorba de simpli spectatori sau martori ai hărțuirii, ci de persoane care ocupă o poziție ierarhic superioară celei a presupusei victime a hărțuirii sau o poziție de o anumită importanță ierarhică în cadrul structurii SEAE. Prin urmare, rămâne să se stabilească dacă faptul că superiorul ierarhic al unei pretinse victime (în speță D) sau o persoană cu responsabilități de conducere a unor funcționari sau a unor membri ai personalului (în speță F) are cunoștință de o hărțuire săvârșită de alte persoane, asociat cu lipsa unei intervenții pentru prevenirea unui astfel de comportament, echivalează cu o hărțuire.

Nu vedem niciun motiv imperativ pentru a ne modifica aprecierea anterioară și pentru care lipsa intervenției, printre altele, a superiorului ierarhic al unei persoane ( 42 ) în astfel de împrejurări ar trebui asimilată unei hărțuiri, în condițiile în care lipsa intervenției altor funcționari sau membri ai personalului nu ar fi asimilată unei hărțuiri ( 43 ). Toți funcționarii și membrii personalului, indiferent de grad și de post, sunt ținuți de articolul 12a alineatul (3) din statut. Definiția hărțuirii morale și interzicerea acesteia li se aplică în mod egal ( 44 ).

Acestea fiind spuse, considerăm că trebuie adăugată o rezervă cu privire la aprecierea menționată.

Nu poate fi exclus faptul că, în împrejurări foarte specifice, care nu au fost abordate până în prezent în jurisprudența instanțelor Uniunii, lipsa unei intervenții, în special din partea superiorului ierarhic al unei persoane, poate constitui în sine hărțuire morală atunci când este generată de o intenție răuvoitoare cu scopul de a aduce atingere personalității, demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane ( 45 ). În plus, lipsa de intervenție trebuie să contribuie la hărțuire sau să o încurajeze, de exemplu dând autorului „activ” al hărțuirii un sentiment de impunitate sau de „mână liberă”, întrucât comportamentul său nu este „condamnat” de persoana în cauză. În această privință, gradul sau postul autorului „pasiv” al hărțuirii în cadrul funcției publice europene poate fi relevant pentru aprecierea realității și a măsurii în care lipsa împotrivirii față de hărțuire a contribuit la hărțuire sau a încurajat‑o.

Deși recurentul susține că D și F au urmat și au perpetuat politica de denigrare a recurentului adoptată de C, considerăm, în lumina aprecierii efectuate de Tribunal cu privire la acuzațiile aduse în privința lui D și a lui F ( 46 ), că nu se poate constata o astfel de conduită sau o intenție răuvoitoare din partea acestora ( 47 ).

Este important să se sublinieze că lipsa unei intervenții pentru prevenirea hărțuirii morale, în special din partea persoanelor care ocupă posturi de conducere, poate fi totuși culpabilă și poate încălca alte principii sau dispoziții din statut.

Un organism precum SEAE are o obligație de solicitudine față de funcționari precum recurentul. Aceasta reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre autoritatea publică și personalul acesteia. Asemenea dreptului la bună administrare, acest echilibru implică în special ca, atunci când ia o decizie cu privire la situația unui agent, autoritatea să ia în considerare ansamblul elementelor care îi pot determina decizia și, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, ci și în special de cel al agentului în cauză ( 48 ). Nerespectarea acestei obligații poate, în anumite împrejurări, să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 49 ). Astfel, un mediu de lucru ostil sau defavorabil, care nu constituie în sine o hărțuire, dar are ca rezultat o boală profesională, poate conduce la angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene.

Hărțuirea morală poate, în anumite cazuri, „constitui o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor Uniunii” în sensul articolului 22a alineatul (1) din statut ( 50 ). Rezultă că funcționarii și agenții, în special cei care ocupă posturi de răspundere, trebuie să semnaleze hărțuirea morală gravă atunci când „aduce atingere intereselor Uniunii” printre altele superiorilor lor ierarhici sau Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) ( 51 ). Omisiunea de a semnala hărțuirea gravă de către o altă persoană poate constitui, așadar, o încălcare a articolului 22a alineatul (1) din statut ( 52 ).

În plus, articolul 7 alineatul (1) din statut prevede că autoritatea împuternicită să facă numiri „într‑un post din grupa sa de funcții corespunzătoare gradului său”. În cazul în care administrația este informată, inclusiv prin intermediul unei cereri calificate de persoana interesată drept „cerere de asistență”, în sensul articolului 24 din statut, că un funcționar sau un agent este privat de responsabilitățile corespunzătoare gradului și postului său și nu are nicio sarcină de îndeplinit, administrația trebuie să intervină și să ia măsurile necesare și adecvate pentru remedierea acestei situații, care este contrară cerințelor statutului. În această privință, faptul că o astfel de situație este sau nu rezultatul hărțuirii morale este lipsit de pertinență. Lipsa intervenției poate constitui o greșeală de serviciu ( 53 ).

În hotărârea atacată, Tribunalul nu a exclus în niciun moment noțiunile de hărțuire pasivă și hărțuire colectivă din definiția hărțuirii morale prevăzută la articolul 12a alineatul (3) din statut. În lumina aprecierii noastre cu privire la noțiunile de hărțuire pasivă și hărțuire colectivă și la interacțiunea dintre acestea, vom examina punctele 47, 53, 59 și 60 din hotărârea atacată, care au fost evidențiate în mod specific de recurent în contextul unei astfel de hărțuiri.

Contrar celor susținute de recurent, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare la punctul 47 din hotărârea atacată atunci când a impus participarea activă a lui D la pretinsa marginalizare profesională a recurentului pentru a deduce o hărțuire săvârșită de acesta. În special, Tribunalul a considerat în mod corect că (simpla) cunoaștere de către D a presupusei hărțuiri a recurentului de către C și E nu constituie hărțuire ( 54 ). Tribunalul nu a săvârșit o eroare la punctul 53 din hotărârea atacată atunci când a considerat că hărțuirea morală pretins săvârșită de C și de E nu îi poate fi imputată lui D ca urmare a neintervenției sale, deși avea cunoștință de acea pretinsă conduită. În plus, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare la punctele 59 și 60 din hotărârea atacată atunci când a considerat că pasivitatea lui F, deși avea cunoștință de pretinsele conduite necorespunzătoare ale lui C și E, nu constituie hărțuire întrucât F nu a participat efectiv la astfel de conduite. Trimiterile făcute de Tribunal la punctele 53 și 60 din hotărârea atacată la conduita individuală și personală nu trebuie interpretate în afara contextului. Tribunalul nu a exclus posibilitatea unei hărțuiri pasive și/sau colective în sine la aceste puncte, ci a respins mai degrabă existența unei astfel de hărțuiri în lipsa oricărei implicări individuale și personale a lui D și a lui F în această conduită.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL RIMVYDAS NORKUS

prezentate la 10 aprilie 2025 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Istoricul litigiului

Acțiunea în fața Tribunalului, hotărârea atacată și recursul

Analiză

Hărțuirea morală colectivă

Hărțuirea morală „pasivă”

Interacțiunea dintre hărțuirea pasivă și hărțuirea colectivă

Aplicarea interacțiunii dintre noțiunile de hărțuire pasivă și hărțuire colectivă în cadrul prezentului recurs

Concluzie