Concluziile avocatului general domnul A. M. Collins prezentate la 12 septembrie 2024.#APS Beta Bulgaria EOOD și Agentsia za kontrol na prosrocheni zadalzhenia AD.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Articolul 4 alineatul (2), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) – Punctul 1 literele (i), (j) și (m) din anexa la Directiva 93/13 – Contract de credit de consum – Clauză care impune unui consumator încheierea unui contract de fideiusiune – Cauțiunea aleasă de creditor – Excluderea clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului – Contract accesoriu unui contract de credit – Competențele instanței naționale – Procedura somației de plată – Directiva 2005/29/CE – Practicile comerciale neloiale – Articolele 5 și 8 – Anexa I – Directiva 2008/48/CE – Articolul 3 literele (g), (i) și (n), articolul 10 alineatul (2), articolul 15 alineatul (2) și articolul 23 – Contract de credit legat – Noțiune – Costul total al creditului pentru consumator – Dobânda anuală efectivă – Lipsa indicării costurilor pertinente – Sancțiune.#Cauza C-337/23.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), Curții i se solicită să se pronunțe cu privire la o serie de întrebări referitoare la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a anumitor clauze din contracte de credit pentru consumatori în condițiile în care cesionarii fideiusiunilor urmăresc recuperarea sumelor împrumutate în temeiul acestor contracte de la consumatorii‑împrumutători.

Articolul 3 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului ( 2 ) prevede: „În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: […] (c) «contract de credit» înseamnă un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare […] […] (n) «contract de credit legat» înseamnă un contract de credit în care: (i) creditul în cauză servește exclusiv finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui anumit serviciu și (ii) aceste două contracte formează, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială; se consideră că există o unitate comercială în cazul în care furnizorul sau prestatorul de servicii finanțează el însuși creditul pentru consumator sau, dacă acesta este finanțat de un terț, în cazul în care creditorul folosește serviciile furnizorului sau ale prestatorului în legătură cu încheierea contractului de credit sau cu pregătirea acestuia sau în cazul în care bunurile respective sau prestarea unui anumit serviciu sunt specificate în mod expres în contractul de credit.”

Potrivit articolului 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48: „În cazul în care bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract de credit legat nu sunt furnizate sau sunt furnizate numai în parte sau nu sunt conforme cu contractul de furnizare, consumatorul are dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului în cazul în care consumatorul s‑a îndreptat împotriva furnizorului, dar nu a reușit să obțină satisfacerea pretențiilor la care are dreptul în conformitate cu legislația sau cu contractul de furnizare a bunurilor sau a serviciilor. Statele membre au obligația de a determina măsura și condițiile în care se poate exercita dreptul la despăgubiri.”

Potrivit articolului 17 alineatul (1) din Directiva 2008/48: „În cazurile în care drepturile creditorului în temeiul unui contract de credit sau contractul însuși se cesionează unei terțe persoane, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de apărare la care putea recurge împotriva creditorului inițial, inclusiv dreptul la compensare, în cazul în care aceasta este permisă în statul membru în cauză.”

Articolul 22 din Directiva 2008/48 prevede: „(1) În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în dreptul lor intern dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă. […] (2) Statele membre se asigură că consumatorii nu pot renunța la drepturile care le‑au fost conferite prin dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă sau corespund acesteia. (3) Statele membre se asigură, de asemenea, că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive. […]”

În temeiul articolului 147 alineatul (1) din Zakon za zadalzheniyata i dogovorite ( 3 ) (Legea privind obligațiile și contractele, cu modificările ulterioare, denumită în continuare „ZZD”): „Fideiusorul rămâne răspunzător chiar și după ce obligația principală devine exigibilă, în cazul în care creditorul a introdus o acțiune împotriva debitorului în termen de șase luni. Această dispoziție se aplică și în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres fideiusiunea până la scadența obligației principale. Prorogarea scadenței acordată de creditor debitorului nu produce efecte față de fideiusor în cazul în care acesta nu și‑a dat consimțământul în acest sens.”

Prin intermediul unor contracte individuale de credit pentru consumatori, Easy Asset Management AD și Credisimo AD, persoane juridice de drept bulgar, au împrumutat unor consumatori‑împrumutători sume cuprinse între 300 de leva (BGN) (aproximativ 150 de euro) și 1700 BGN (aproximativ 870 de euro) ( 4 ), la rate ale dobânzii cuprinse între aproximativ 40 % și 50 %, care trebuie rambursate în perioade cuprinse între trei și optsprezece luni. Potrivit fiecăruia dintre aceste contracte de credit, consumatorul‑împrumutător avea obligația de a furniza o garanție ( 5 ). Două persoane fizice care îndeplineau anumite criterii de creditare ( 6 ), o bancă sau o societate stabilită de creditor puteau furniza garanția respectivă ( 7 ). În fiecare dintre cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, consumatorul‑împrumutător a furnizat o garanție obținută de la o societate stabilită de creditor, fie de la Financial Bulgaria EOOD, filială a Easy Asset Management AD, fie de la I Trust EOOD. Ca urmare a nerambursării creditului de către un consumator‑împrumutător, fideiusorul l‑a plătit pe creditor pe baza fideiusiunii. Ulterior, fideiusorii au cedat interesele lor către APS Beta Bulgaria EOOD (prima reclamantă, denumită în continuare „ApS Beta Bulgaria”) sau către Agentsia za kontrol na prosrocheni zadalzhenia AD (a doua reclamantă, denumită în continuare „Agentsia”).

Procedura în fața instanței de trimitere constă în șapte cereri ex parte formulate de APS Beta Bulgaria și de Agentsia ( 8 ) prin care se solicită obligarea consumatorilor‑împrumutători la plata sumelor pe care fideiusorii le‑au plătit creditorilor în temeiul contractelor de credit ( 9 ). Aceste sume includeau remunerațiile pentru costurile fideiusiunii care se ridicau la mai mult de 75 % din suma totală rambursabilă în temeiul contractelor de credit.

Instanța de trimitere arată că Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) interpretează articolul 147 alineatul (1) din ZZD în sensul că, în cazul în care un creditor nu a introdus o acțiune împotriva debitorului timp de șase luni de la scadența obligației principale, orice fideiusiune pentru rambursarea datoriei respective se stinge potrivit unei norme de drept aplicabile ex officio ( 10 ). Anumite instanțe naționale consideră că numai un fideiusor poate invoca articolul 147 alineatul (1) din ZZD împotriva unui creditor. În pofida faptului că este posibil ca obligațiile fideiusorului față de creditor să fi fost stinse prin faptul că acesta din urmă nu a introdus la timp o acțiune împotriva debitorului, fideiusorul poate recupera de la un debitor care nu și‑a îndeplinit obligațiile orice sume pe care le‑a plătit pe baza fideiusiunii ( 11 ). În prima, în a doua și în a treia cauză principală, Financial Bulgaria EOOD și I Trust EOOD au efectuat plata către creditoare după mai mult de șase luni de la data scadenței ultimei rate și au cedat drepturile lor aferente fideiusiunilor către APS Beta Bulgaria. În a patra, a șaptea și a opta cauză, Financial Bulgaria EOOD a achitat datoria după mai mult de șase luni de la data scadenței ultimei rate și a cedat drepturile sale aferente fideiusiunilor către Agentsia. În a cincea cauză, Financial Bulgaria EOOD a efectuat plata datoriei în termenul de șase luni și a cedat societății Agentsia drepturile sale aferente fideiusiunii.

În acest context, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 alineatul (2) și articolul (6) alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE[ ( 12 )] privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii […] trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care un contract de credit prevede obligația consumatorului de a încheia un contract de fideiusiune cu fideiusorul stabilit de creditor, conținutul contractului de fideiusiune nu constituie «obiectul» contractului încheiat cu acest terț, ci este o componentă a contractului de credit? În această privință, are relevanță dacă creditorul și fideiusorul sunt persoane asociate? 2) Punctul 1 litera (i) din anexa la [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care consumatorul are obligația să prezinte un fideiusor în cadrul unui contract de credit deja încheiat, în condițiile în care una dintre posibilități este mandatarea persoanei desemnate de creditor, conținutul obligației consumatorului, născută din contractul de fideiusiune încheiat mai târziu în ziua încheierii contractului de credit, trebuie considerat neclar din cauza imposibilității de a alege sau de a propune persoana, care îi va fi stabilită de creditor ca viitor fideiusor? 3) Dacă răspunsul la întrebarea precedentă este în sensul că obiectul contractului de fideiusiune este clar, punctul 1 literele (i), (j) și (m) din anexa la [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care creditorul s‑a angajat să prezinte un fideiusor în cadrul unui contract de credit deja încheiat, în condițiile în care una dintre posibilități este mandatarea persoanei desemnate de creditor, conținutul obligației consumatorului, născută din contractul de credit, trebuie considerat neclar și acest lucru poate determina nulitatea contractului de credit sau a unor clauze ale acestuia? 4) Articolul 4 alineatul (1) din [Directiva 93/13] coroborat cu articolul 8 din Directiva 2005/29/CE[ ( 13 )] privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretat în sensul că cazul în care o persoană care acordă un credit impune consumatorului să încheie un contract cu o persoană indicată de creditor, care să îi garanteze creanța față de consumator, constituie întotdeauna un caz de exploatare a poziției dezavantajoase a consumatorului și astfel o practică comercială agresivă? 5) În cazul unui răspuns negativ la a patra întrebare: articolul 4 alineatul (1) și articolul 7 din [Directiva 93/13] coroborate cu articolul 8 din [Directiva 2005/29] trebuie interpretate în sensul că într‑o procedură judiciară unilaterală, cum este procedura somației de plată, la care nu participă consumatorul, instanța își poate întemeia suspiciunea referitoare la caracterul abuziv al unei clauze contractuale numai pe suspiciunea că consumatorul ar fi putut accepta clauza ca urmare a unei practici comerciale neloiale sau este necesar ca această suspiciune să fie stabilită cu certitudine? 6) Articolul 15 alineatul (2) din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că se aplică în cazurile în care contractul de credit este legat de o prestație accesorie, și anume garanția furnizată de un terț cu titlu oneros, și conferă consumatorului dreptul să invoce nu numai drepturile născute ca urmare a comportamentului fideiusorului contrar obligației asumate, cum este plata după expirarea termenului legal, ci și excepții procesuale care exclud obligația față de fideiusor? 7) Articolul 15 alineatul (2) din [Directiva 2008/48] coroborat cu principiul efectivității sau, eventual, în cazul în care se prezumă că contractul de credit și contractul de fideiusiune constituie operațiuni conexe, articolul 5 și articolul 7 din [Directiva 93/13] coroborate cu punctul 1 literele (b) și (c) din anexa la această directivă permit o jurisprudență națională potrivit căreia, atunci când fideiusorul dintr‑un contract conex unui contract de credit pentru consumatori, care a primit din partea consumatorului o remunerație pentru garantarea contractului de credit, l‑a plătit pe creditorul principal în temeiul unei clauze contractuale în pofida expirării termenului legal, precum cel prevăzut la articolul 147 din [ZZD] – fapt care, potrivit jurisprudenței, determină stingerea în întregime a fideiusiunii –, fideiusorul se poate totuși întemeia pe subrogarea în drepturile creditorului inițial și poate solicita plata din partea debitorului principal, invocând ambiguitatea în actele judiciare la punerea în aplicare a legii? 8) Articolul 3 litera (g) din [Directiva 2008/48] coroborat cu articolul 5 din [Directiva 93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei obligații stabilite în contractul de credit, referitoare la încheierea unui contract de fideiusiune conex, care este corelat cu o majorare a valorii totale a creditului, dobânda anuală efectivă pentru credit trebuie calculată și în funcție de ratele majorate având în vedere remunerația fideiusorului? Este relevant în acest sens cine a ales fideiusorul și dacă acesta este o persoană asociată cu creditorul principal? 9) Articolul 10 alineatul (2) litera (g) din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că indicarea eronată a dobânzii anuale efective într‑un contract de credit încheiat între un profesionist și un consumator (împrumutat) trebuie considerată ca lipsă a indicării dobânzii anuale efective în contractul de credit și instanța națională trebuie să aplice consecințele juridice prevăzute de dreptul național pentru lipsa indicării dobânzii anuale efective într‑un contract de credit de consum? Trebuie să se considere că aceste consecințe sunt obligatorii și în cazul fideiusorului care a plătit în raport cu consumatorul? 10) Articolul 23 a doua teză din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că o sancțiune prevăzută de legiuitorul național care constă în nulitatea contractului de credit pentru consumatori, potrivit căreia numai capitalul acordat trebuie rambursat, este proporțională în cazurile în care dobânda anuală efectivă nu este indicată în mod exact în contractul de credit pentru consumatori, deoarece nu include și costurile pentru fideiusorul profesionist ales de creditor (cu toate că în contractul de credit acest procent este indicat în cifre)? 11) Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2009/138/CE[ ( 14 )] privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) […] coroborat cu punctul 14 din partea A din anexa nr. 1 la această directivă trebuie interpretat în sensul că exercitarea cu titlu profesional a activității remunerate de fideiusor, în cadrul căreia societatea fideiusoare plătește în toate cazurile de neexecutare suma totală a creditului, obținută de un consumator în calitate de debitor principal, iar remunerația este plătită odată cu fiecare rată de credit, independent de neexecutarea de către consumator, [este] o «activitate de asigurare» în înțelesul directivei menționate? 12) În cazul unui răspuns afirmativ la a unsprezecea întrebare: articolul 14 alineatul (1) din [Directiva 2009/138] trebuie interpretat în sensul că o persoană care desfășoară activitatea menționată în cadrul celei de a unsprezecea întrebări este supusă obligației de autorizare din partea autorităților naționale de reglementare, responsabile de eliberarea autorizației către asigurător?”

Agentsia, guvernul ceh ( 15 ) și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții.

Curtea ne solicită opinia cu privire la răspunsul la a șasea și la a șaptea întrebare preliminară. Agentsia și Comisia propun Curții să examineze aceste întrebări împreună, propunere la care subscriem.

În cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, este de competența Curții să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate ( 16 ). Prin intermediul celei de a șasea și al celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48 se aplică contractelor de credit legate de garanția furnizată de un terț cu titlu oneros și, în al doilea rând, dacă articolele 5 și 7 din Directiva 93/13 coroborate cu punctul 1 literele (b) și (c) din anexa la aceasta se aplică unei jurisprudențe naționale potrivit căreia un fideiusor care l‑a plătit pe creditorul principal în cadrul unui contract de credit pentru consumatori poate solicita plata din partea debitorului principal în pofida stingerii fideiusiunii respective.

Potrivit Agentsia, contractul de fideiusiune oferă creditorului o garanție suplimentară în ceea ce privește împrumutul și asigură executarea integrală și la timp a acestuia. Acest contract de fideiusiune este distinct de contractul de credit încheiat între creditor și consumatorul‑împrumutător, astfel încât cele două contracte nu pot fi considerate o unitate comercială unică. Contractul de fideiusiune nu finanțează, de altfel, contractul de credit. Prin urmare, contractul de credit și contractul de fideiusiune nu sunt „contracte de credit legate” în sensul definiției de la articolul 3 litera (n) din Directiva 2008/48. Întrucât articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48 se aplică numai contractelor de credit legate, acesta nu reglementează operațiunile vizate de decizia de trimitere. A șasea și a șaptea întrebare nu privesc situația de fapt din speță, sunt de natură ipotetică și sunt, așadar, inadmisibile.

Comisia nu invocă nicio problemă în ceea ce privește admisibilitatea celei de a șasea și a celei de a șaptea întrebări.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor cu care sunt sesizate. În cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În cazul în care întrebările respective privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea respectivă ( 17 ).

Prin intermediul celei de a șasea și al celei de a șaptea întrebări se solicită să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48 se aplică contractelor de credit legate de garanții furnizate de terți cu titlu oneros și în special dacă aceste contracte sunt „contracte de credit legate” în sensul Directivei 2008/48. Prin intermediul acestor două întrebări, Curții i se solicită să stabilească dacă anumite dispoziții de drept derivat al Uniunii se pot aplica situației de fapt descrise în decizia de trimitere, care nu este contestată de părțile la procedură. Astfel de împrejurări intră în mod vădit sub incidența jurisprudenței la care se face trimitere la punctul 16 din prezentele concluzii. În consecință, recomandăm Curții să declare admisibile a șasea și a șaptea întrebare.

Pentru motivele expuse la punctul 14 din prezentele concluzii, Agentsia susține că articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48 nu se aplică atunci când un contract de credit este legat o prestație accesorie, în speță o garanție furnizată de un terț cu titlu oneros. Aceasta susține că a șaptea întrebare ridică probleme de drept național care implică expirarea unei garanții, iar nu cererile față de un creditor care decurg din furnizarea de bunuri sau din prestarea de servicii. Agentsia arată, în plus, că faptul că fideiusorul nu a invocat articolul 147 din ZZD împotriva creditorului, în pofida expirării unui termen de șase luni de la scadența datoriei principale, nu are consecințe pentru consumatorul‑împrumutător. O datorie este datorată indiferent de identitatea persoanei căreia îi este datorată.

Comisia împărtășește opinia potrivit căreia contractele de credit care fac obiectul cauzelor aflate pe rolul instanței de trimitere nu îndeplinesc cerințele enunțate la articolul 3 litera (n) din Directiva 2008/48 și, prin urmare, nu sunt contracte de credit legate care sunt reglementate de articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48. Creditul acordat nu a finanțat în mod exclusiv sau parțial un contract de furnizare de bunuri identificabile sau de prestare a unui serviciu identificabil. Prin urmare, contractele de fideiusiune sunt accesorii contractului de credit și nu furnizează credit pentru achiziționarea de bunuri sau servicii. Comisia observă că a șaptea întrebare pare să vizeze mai degrabă aplicarea și interpretarea dreptului național decât o clauză dintr‑un contract încheiat cu consumatorii, astfel încât dispozițiile Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se aplică.

Cu toate acestea, Comisia sugerează Curții ca, în răspunsurile sale la a șasea și a șaptea întrebare, să țină seama de împrejurările specifice în care a fost adoptată decizia de trimitere. Raportul dintre creditor și fideiusor apare ca fiind de natură ( 18 ) să îl descurajeze pe acesta din urmă să invoce articolul 147 alineatul (1) din ZZD pentru a stinge fideiusiunea. În cazul în care consumatorul‑împrumutător ar putea invoca această dispoziție împotriva creditorului, acesta ar fi în măsură să evite rambursarea sumei împrumutate. Aceste observații sunt deosebit de pertinente în condițiile în care accesul la contractul de credit este condiționat de obținerea de către consumatorul‑împrumutător a unei garanții de la o entitate stabilită de creditor.

În plus, Comisia susține că articolul 17 din Directiva 2008/48 este eludat atunci când un fideiusor se poate prevala de un contract de fideiusiune pentru a garanta rambursarea unei datorii de către un consumator‑împrumutător, iar nu pe o cesiune a dreptului de recuperare a datoriei respective. Potrivit Comisiei, articolul 17 din Directiva 2008/48 se întemeiază pe prezumția că cesionarul unei datorii este un terț independent de creditor. Protecția pe care o oferă acest articol ar trebui să se aplice a fortiori atunci când fideiusorul este o filială a creditorului inițial. Un acord prin care un creditor și un fideiusor, care funcționează ca o unitate comercială unică, convin să stingă drepturile pe care un consumator‑împrumutător le are față de un creditor eludează Directiva 2008/48, cu încălcarea articolului 22 alineatul (3) din aceasta.

Potrivit articolului 3 litera (n) din Directiva 2008/48, un „contract de credit legat” impune existența a două condiții cumulative: creditul în cauză să servească exclusiv finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și cele două contracte, privite în mod obiectiv, să formeze o unitate comercială unică ( 19 ). Din decizia de trimitere reiese că contractele de credit în discuție în cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere nu au ca obiect finanțarea achiziționării de bunuri sau servicii identificabile. De asemenea, contractele de fideiusiune nu au ca obiect prestarea unui serviciu a cărui plată este vizată de contractele de credit. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, contractul de fideiusiune este accesoriu contractului de credit. Aceste două contracte nu îndeplinesc, așadar, prima dintre condițiile cumulative necesare pentru existența unui „contract de credit legat” în sensul Directivei 2004/48. Întrucât articolul 15 alineatul (2) se aplică „contractelor de credit legate” astfel definite, această dispoziție nu se poate aplica contractelor care nu intră sub incidența acestei definiții.

Potrivit instanței de trimitere, jurisprudența națională interpretează articolul 147 din ZZD astfel încât să permită unui fideiusor care l‑a plătit pe creditorul principal să solicite plata de la debitor în pofida faptului că fideiusiunea este considerată stinsă de plin drept ( 20 ). Directiva 93/13 urmărește apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un profesionist și un consumator. Articolul 5 din Directiva 93/13 impune ca clauzele scrise din contract să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil și ca, în cazul în care există îndoieli, să prevaleze interpretarea unei clauze care este cea mai favorabilă consumatorului. Articolul 7 din Directiva 93/13 reglementează utilizarea repetată a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel cum a arătat Comisia, în măsura în care a șaptea întrebare se referă la articolele 5 și 7 din Directiva 93/13 coroborate cu punctul 1 literele (b) și (c) din anexa la această directivă, această referire are loc în contextul aplicării unei reglementări naționale, iar nu în contextul interpretării unei clauze dintr‑un contract încheiat cu consumatorii. Întrucât se descriu ca fiind aplicabile interpretării și utilizării clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceste dispoziții de drept al Uniunii nu reglementează aplicarea unor dispoziții naționale precum articolul 147 din ZZD ( 21 ).

Articolul 267 TFUE conferă Curții competența de a interpreta dreptul Uniunii în contextul răspunsului la întrebările adresate cu privire la acesta de o instanță națională ( 22 ). Deși, pentru a oferi un răspuns util, Curtea poate lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebărilor sale ( 23 ), competența sa în acest sens este limitată de separarea clară a funcțiilor dintre aceasta și instanțele naționale, prevăzută la articolul 267 TFUE ( 24 ), în temeiul căruia instanțele naționale decid cu privire la chestiunile de drept al Uniunii în privința cărora solicită un răspuns ( 25 ). Prin urmare, este de competența instanțelor naționale să se pronunțe cu privire la forma și la conținutul întrebărilor pe care doresc să le adreseze, iar părțile din litigiul principal nu le pot schimba ( 26 ). Această stare de fapt este conformă cu jurisprudența care impune Curții să se asigure că guvernele statelor membre și părțile au posibilitatea de a prezenta observații cu privire la întrebările adresate Curții în temeiul articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene ( 27 ).

Această procedură oferă un bun exemplu pentru cel puțin o parte din rațiunea impunerii unor limite în ceea ce privește exercitarea competenței Curții În temeiul articolului 267 TFUE. Întrucât instanța de trimitere nu a solicitat interpretarea articolului 17 alineatul (2) din Directiva 2008/48, nu a avut loc nicio dezbatere cu privire la temeiul juridic al afirmației Comisiei potrivit căreia această dispoziție se întemeiază pe ipoteza că cesionarul la care se referă trebuie să fie un terț independent de creditorul inițial. Reiese de asemenea din textul articolului 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 că acesta impune statelor membre să se asigure că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea acestei directive nu sunt eludate ( 28 ). Întrucât instanța de trimitere nu a solicitat Curții să furnizeze o interpretare a articolului 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48, nu i se poate reproșa că nu a indicat dacă dispozițiile despre care Comisia susține că ar putea fi eludate au fost adoptate în acest scop. Curtea nu dispune, așadar, de elementele necesare pentru a furniza instanței de trimitere o interpretare a articolului 22 alineatul (3) din Directiva 2008/48 care să îi fie utilă în soluționarea litigiului cu care este sesizată. Un astfel de rezultat este incompatibil cu buna funcționare a procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a șasea și la a șaptea întrebare adresate de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: 1) Articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului nu se aplică contractelor de credit legate de o prestație accesorie, și anume garanția furnizată de un terț cu titlu oneros, în cazul în care respectivele contracte de credit nu servesc exclusiv la finanțarea unui contract de furnizare de bunuri identificabile sau de prestare a unui serviciu identificabil. 2) Articolele 5 și 7 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborate cu punctul 1 literele (b) și (c) din anexa la această directivă nu se aplică unei jurisprudențe naționale potrivit căreia un fideiusor care l‑a plătit pe creditorul din cadrul unui contract de credit pentru consumatori poate solicita plata din partea debitorului în pofida stingerii acelei fideiusiuni.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ANTHONY MICHAEL COLLINS

prezentate la 12 septembrie 2024 ( 1 )

Observațiile părților

Analiză

Observațiile părților

Analiză