Concluziile avocatei generale L. Medina prezentate la 5 septembrie 2024.#Alphabet Inc. și alții împotriva Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato (AGCM).#Cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato.#Trimitere preliminară – Concurență – Poziție dominantă – Articolul 102 TFUE – Piețe digitale – Platformă digitală – Refuzul unei întreprinderi aflate în poziție dominantă, care a dezvoltat o platformă digitală, de a permite accesul la această platformă unei întreprinderi terțe care a dezvoltat o aplicație, asigurând interoperabilitatea platformei respective și a acestei aplicații – Aprecierea caracterului indispensabil al accesului la o platformă digitală – Efectele comportamentului reproșat – Justificare obiectivă – Necesitatea dezvoltării de către întreprinderea aflată în poziție dominantă a unui model pentru o categorie de aplicații în scopul de a permite accesul – Definiția pieței în aval relevante.#Cauza C-233/23.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 102 TFUE.

Cererea a fost formulată de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) în cadrul unei litigiu între Alphabet Inc., Google LLC și Google Italy Srl, pe de o parte ( 2 ), și Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato, pe de altă parte ( 3 ). Acest litigiu are ca obiect validitatea deciziei prin care AGCM a constatat că Google a săvârșit un abuz de poziție dominantă pe piață, în special pentru că nu a asigurat compatibilitatea între aplicația sa Android Auto și o altă aplicație dezvoltată de Enel X Italia Srl ( 4 ) pentru servicii legate de încărcarea autovehiculelor electrice.

La fel ca majoritatea cauzelor referitoare la articolul 102 TFUE, prezenta cauză va impune Curții, reunită în Marea Cameră, să traseze linia de demarcație fină – și adesea controversată – dintre mijloacele legitime și cele nelegitime în materie de concurență utilizate de întreprinderile dominante. În acest scop și întrucât prezenta cauză se înscrie în contextul dezvoltării actuale a piețelor digitale, Curtea va trebui să analizeze cu atenție necesitatea de a păstra deschise aceste piețe, cu menținerea totodată a stimulentelor adecvate pentru promovarea inovării.

Acest exercițiu este deosebit de delicat dacă se ține seama de faptul că, în speță, solicitarea de acces se referă la o platformă concepută și elaborată pentru a fi alimentată cu aplicații dezvoltate de terți, al căror scop constă în furnizarea de servicii la bordul autovehiculului pentru conducerea confortabilă și sigură a acestuia. Prin urmare, primul aspect care trebuie abordat de Curte este dacă prezenta cauză intră sub incidența jurisprudenței tradiționale aplicabile refuzurilor unei întreprinderi dominante referitor la acordarea accesului, și anume Hotărârea Bronner ( 5 ), care urmărește, potrivit Curții înseși, să asigure un echilibru just între considerațiile referitoare la concurență și cele referitoare la stimulente.

În plus, în speță, pentru a asigura interoperabilitatea aplicațiilor terților cu Android Auto, Google trebuie să dezvolte mai întâi un tip de software denumit model, ceea ce, la rândul său, necesită alocarea unor resurse financiare și umane proprii în acest scop. Prin urmare, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la aspectul dacă obligațiile de acordare a accesului, în ceea ce privește interoperabilitatea, impun întreprinderilor dominante să adopte un comportament activ precum dezvoltarea software‑ului necesar. În cazul unei concluzii afirmative, aceasta va trebui de asemenea să stabilească limitele acestor obligații și condițiile aplicabile într‑o astfel de situație.

În sfârșit, este important să se țină seama de faptul că această cauză va fi soluționată după intrarea în vigoare a Regulamentului privind piețele digitale ( 6 ), ceea ce ridică în mod inevitabil întrebarea, destul de frecventă în acest domeniu juridic, dacă interoperabilitatea ar putea fi abordată în mod mai legitim prin mijloace legislative, și nu prin sancțiuni întemeiate pe dispozițiile tratatului în materie de concurență, astfel cum susține în mod repetat Google.

Google este autorul și dezvoltatorul Android OS, un sistem de operare cu sursă deschisă pentru dispozitive mobile Android. Acest sistem poate fi obținut gratuit și poate fi modificat de oricine fără a fi nevoie de autorizație.

În anul 2015, Google a lansat Android Auto, o aplicație pentru dispozitive mobile cu sistem de operare Android. Aceasta le permite utilizatorilor să aibă acces la anumite aplicații instalate pe smartphone‑urile lor prin intermediul ecranului integrat al unui autovehicul. Pentru a asigura interoperabilitatea cu Android Auto a fiecărei aplicații, evitând în acest scop testele lungi și costisitoare pentru fiecare dintre acestea, Google oferă soluții pentru categorii întregi de aplicații sub formă de modele. Aceste modele permit dezvoltatorilor terți să creeze versiuni ale aplicațiilor lor compatibile cu Android Auto. La sfârșitul anului 2018, modelele erau disponibile numai pentru aplicațiile de media și de mesagerie. Google a dezvoltat de asemenea versiuni compatibile ale propriilor sale aplicații pentru hărți și navigație – și anume Google Maps și Waze – și a permis, în anumite situații, dezvoltarea unor aplicații personalizate în absența unui model prestabilit.

Enel X furnizează servicii de încărcare a autovehiculelor electrice. În plus, aceasta face parte din grupul Enel, care gestionează peste 60 % din stațiile de încărcare disponibile în Italia. În luna mai 2018, ea a lansat JuicePass, o aplicație care oferă o serie de funcționalități pentru încărcarea autovehiculelor electrice. În special, această aplicație permite (i) căutarea și rezervarea stațiilor de încărcare pe o hartă; (ii) transferul căutării pe Google Maps pentru a permite navigarea către stația de încărcare selectată; și (iii) inițierea, întreruperea și monitorizarea sesiunii de încărcare, precum și plata aferentă. JuicePass este disponibilă pentru utilizatorii de smartphone‑uri Android și poate fi descărcată din Google Play.

În septembrie 2018, Enel X a solicitat Google să asigure compatibilitatea JuicePass cu Android Auto. Cu toate acestea, Google a refuzat să facă acest lucru, afirmând că, în lipsa unui model specific, aplicațiile de media și de mesagerie erau singurele aplicații ale unor terți compatibile cu Android Auto. În urma unei a doua solicitări adresate de Enel X în luna decembrie 2018, Google și‑a justificat refuzul prin invocarea unor preocupări legate de securitate și prin necesitatea de a aloca, în mod rațional, resursele necesare pentru crearea unui nou model.

La 12 februarie 2019, Enel X a depus o sesizare la AGCM, susținând că comportamentul Google constituie o încălcare a articolului 102 TFUE. Între timp, după inițierea procedurii de către AGCM, Google a pus la dispoziție un model pentru proiectarea unor versiuni beta (experimentale) ale aplicațiilor pentru încărcarea autovehiculelor electrice care să fie compatibile cu Android Auto. AGCM a considerat însă că nu este cert că această versiune este suficientă pentru a permite integrarea tuturor funcționalităților esențiale ale JuicePass în Android Auto.

Prin decizia din 27 aprilie 2021, AGCM a concluzionat că comportamentul adoptat de Google, constând în împiedicarea și întârzierea publicării pe platforma Android Auto a aplicației JuicePass, constituie un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE.

Mai precis, AGCM a considerat că Android Auto este un produs indispensabil pentru dezvoltatorii de aplicații destinate conducătorilor auto. Acesta permite utilizatorului o experiență care, din perspectiva ușurinței în utilizare și a siguranței rutiere, nu are echivalent ca soluție tehnologică pentru interoperabilitatea aplicațiilor mobile cu sistemele de infotainment ale autovehiculelor. În plus, AGCM a considerat că, prin comportamentul său, Google a intenționat să favorizeze propria aplicație brevetată Google Maps în detrimentul altor aplicații care ar putea concura cu aceasta, de exemplu în ceea ce privește serviciile de încărcare a autovehiculelor electrice, cum a fost cazul cu JuicePass. În sfârșit, AGCM a considerat că comportamentul societății Google a produs pe piață, timp de mai mult de doi ani, efecte prejudiciabile, constând în limitarea alegerilor consumatorilor, care, în opinia acestei autorități, nu era susținută de nicio justificare obiectivă.

Având în vedere aceste constatări, AGCM a dispus ca Google să pună la dispoziție o versiune definitivă a modelului pentru dezvoltarea aplicațiilor de încărcare a autovehiculelor electrice și să încorporeze toate funcționalitățile esențiale identificate de Enel X pentru a asigura deplina compatibilitate a JuicePass cu Android Auto. De asemenea, aceasta a aplicat societății Google o sancțiune în cuantum de 102084433,91 euro.

Google a atacat decizia AGCM, mai întâi, în fața Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), care a respins acțiunea în întregime. Ulterior, Google a formulat apel la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), care este instanța de trimitere în prezenta cauză.

În fața Consiglio di Stato (Consiliul de Stat), Google susține că AGCM nu a examinat în mod adecvat condițiile de apreciere a caracterului abuziv al unui refuz referitor la acordarea accesului, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta se referă în special la Hotărârea Microsoft ( 7 ), pronunțată de Tribunal. Google reproșează de asemenea AGCM că nu a identificat în decizia atacată piața relevantă din aval și poziția sa dominantă pe aceasta. La rândul lor, AGCM și Enel X resping aceste argumente și se întemeiază în esență pe motivarea deciziei în discuție în litigiul principal.

Pentru a se pronunța în litigiul principal, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) consideră că este necesar să primească îndrumări cu privire la interpretarea articolului 102 TFUE și, în special, cu privire la condițiile din Hotărârea Bronner, care sunt aplicabile refuzurilor de acordare a accesului la infrastructura unei întreprinderi dominante. În conformitate cu aceste condiții, un astfel de refuz va fi considerat comportament abuziv dacă (i) solicitarea de acces privește un produs sau un serviciu indispensabil pentru exercitarea unei activități economice pe o piață vecină; (ii) refuzul este de natură să excludă orice concurență efectivă de pe piața respectivă; și (iii) refuzul nu poate fi justificat în mod obiectiv. În esență, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) are îndoieli privind aspectul dacă particularitățile funcționării piețelor digitale justifică, într‑o situație precum cea din litigiul principal, derogarea de la aceste condiții sau, cel puțin, interpretarea lor în mod flexibil. De asemenea, acesta are îndoieli cu privire la modul în care autoritățile de concurență ar trebui să definească piețele relevante într‑o astfel de situație.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a decis să suspende procedura și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În sensul articolului 102 TFUE, cerința privind caracterul indispensabil al produsului care face obiectul unui refuz de furnizare trebuie interpretată în sensul că accesul trebuie să fie indispensabil pentru exercitarea unei activități determinate pe o piață vecină sau este suficient ca accesul să fie indispensabil pentru o utilizare mai adecvată a produselor sau a serviciilor oferite de întreprinderea care solicită accesul, în special în cazul în care produsul care face obiectul refuzului are în esență rolul de a facilita și de a face mai adecvată utilizarea unor produse sau a unor servicii deja existente? 2) Cu privire la o conduită calificată drept refuz de furnizare, se poate constata un comportament abuziv, în sensul articolului 102 TFUE, într‑un context în care, în pofida neacordării accesului la produsul solicitat, (i) întreprinderea solicitantă era deja activă pe piață și a continuat să se dezvolte pe piața respectivă în întreaga perioadă a pretinsului abuz, iar (ii) alți operatori aflați în concurență cu întreprinderea care solicită accesul la produs au continuat să își desfășoare activitatea pe piață? 3) În cadrul unui abuz constând în refuzul de a acorda accesul la un produs sau la un serviciu pretins indispensabil, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că inexistența produsului sau a serviciului la momentul cererii de furnizare trebuie luată în considerare ca o justificare obiectivă a acestui refuz sau, cel puțin, o autoritate de concurență este ținută să efectueze o analiză, pe baza unor elemente obiective, a timpului necesar unei întreprinderi dominante pentru a dezvolta produsul sau serviciul pentru care se solicită accesul ori, în schimb, întreprinderea dominantă este obligată, având în vedere răspunderea pe care și‑o asumă pe piață, să comunice solicitantului durata necesară pentru dezvoltarea produsului? 4) Articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că o întreprindere dominantă care deține controlul asupra unei platforme digitale poate fi obligată să își modifice produsele sau să dezvolte noi produse pentru a le permite accesul la produsele în cauză celor care îl solicită? În acest caz, o întreprindere dominantă este obligată să ia în considerare nevoile generale ale pieței sau nevoile întreprinderii individuale care solicită accesul la produsul pretins indispensabil ori, cel puțin, având în vedere răspunderea specială pe care și‑o asumă pe piață, trebuie să prestabilească criterii obiective pentru examinarea solicitărilor care îi sunt adresate și pentru stabilirea ordinii de prioritate a acestora? 5) În cadrul unui abuz constând în refuzul de a acorda accesul la un produs sau la un serviciu pretins indispensabil, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că o autoritate de concurență este ținută să definească și să identifice în prealabil piața relevantă din aval vizată de abuz, iar aceasta poate fi doar potențială?”

Cererea de decizie preliminară a fost depusă la grefa Curții la 13 aprilie 2023. Guvernul italian, guvernul elen, Comisia Europeană și părțile din litigiul principal au depus observații scrise. La 23 aprilie 2024 s‑a desfășurat o ședință la care a participat și Autoritatea de Supraveghere a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS).

Prin intermediul întrebărilor formulate, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) solicită clarificări cu privire la interpretarea articolului 102 TFUE și, în special, cu privire la jurisprudența Curții aplicabilă în cazurile în care o întreprindere dominantă refuză să acorde accesul la o infrastructură proprie în favoarea unei alte întreprinderi care își desfășoară activitatea pe o piață vecină. Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) adresează aceste întrebări prin raportare la particularitățile care, potrivit acestei instanțe, caracterizează funcționarea piețelor digitale.

Mai precis, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) solicită în primul rând să se stabilească dacă, având în vedere funcția Android Auto, precum și evoluția actuală a piețelor digitale, condiția privind caracterul indispensabil al infrastructurii la care se solicită accesul trebuie considerată a fi îndeplinită atunci când acest acces nu este strict esențial pentru piața vecină, ci face ca utilizarea produselor sau a serviciilor pe această piață să fie mai adecvată în ceea ce privește siguranța rutieră și confortul de utilizare.

În al doilea rând, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) ridică problema dacă refuzul unei întreprinderi dominante de a acorda accesul poate fi considerat abuziv din perspectiva condițiilor din Hotărârea Bronner atunci când întreprinderea solicitantă, precum și alți operatori continuă să fie activi și să se dezvolte pe piața vecină în pofida lipsei accesului.

În al treilea rând, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) ridică în esență problema dacă lipsa unui element necesar pentru a permite accesul solicitat – de exemplu, inexistența unui model de software – constituie o justificare obiectivă a refuzului întreprinderii dominante. În subsidiar, această instanță ridică problema dacă o autoritate de concurență este obligată să analizeze, pe baza unor criterii obiective, timpul necesar pentru dezvoltarea acestui element sau dacă revine întreprinderii dominante, având în vedere răspunderea sa specială pe piață, obligația de a informa entitatea solicitantă cu privire la respectivul timp necesar.

În al patrulea rând, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) solicită să se stabilească dacă articolul 102 TFUE impune unei întreprinderi dominante care deține controlul asupra unei platforme digitale să își adapteze propriul produs atunci când primește solicitări pentru a acorda accesul. În această privință, instanța menționată ridică problema dacă întreprinderea dominantă, având în vedere poziția sa pe piață, ar trebui să acorde prioritate nevoilor generale ale pieței sau nevoilor entității care solicită accesul și dacă întreprinderea dominantă ar trebui să prestabilească criterii obiective pentru examinarea solicitărilor care îi sunt adresate și pentru stabilirea ordinii de prioritate a acestora.

În al cincilea rând, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) urmărește să afle dacă, în cadrul unui comportament abuziv care constă în refuzul accesului la un produs pretins indispensabil, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că o autoritate de concurență este obligată să definească în mod concret în prealabil piața relevantă din aval vizată de comportamentul abuziv.

La punctele următoare din prezentele concluzii, vom examina, în primul rând, dacă condițiile stabilite de Curte în Hotărârea Bronner trebuie considerate a fi aplicabile într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal. Chiar dacă problematica menționată nu se încadrează în obiectul specific al niciuneia dintre întrebările preliminare, ea constituie principala îndoială exprimată de instanța de trimitere în ordonanța de trimitere. Aceasta este, de asemenea, premisa fundamentală pe care se întemeiază primele două întrebări preliminare, motiv pentru care părțile s‑au angajat într‑o dezbatere aprofundată în această privință în fața Curții. În lumina acestei examinări, vom aborda apoi întrebările adresate de instanța de trimitere, analizând prima și a doua întrebare împreună, pe de o parte, și a treia și a patra întrebare împreună, pe de altă parte. Cea de a cincea întrebare va fi examinată separat.

Articolul 102 TFUE interzice folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia și declară o asemenea folosire abuzivă incompatibilă cu piața internă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre ( 8 ). Aceasta poate include, în anumite împrejurări, cazurile în care o întreprindere dominantă refuză să contracteze cu o altă întreprindere sau, mai precis, atunci când întreprinderea dominantă refuză să acorde acces la un produs, la un serviciu sau la o infrastructură proprie în favoarea unei alte întreprinderi care își desfășoară activitatea pe o piață vecină ( 9 ).

După cum s‑a arătat deja, cauzele privind refuzul unei întreprinderi dominante de a contracta cu o altă întreprindere sau refuzul referitor la acordarea accesului sunt în mod tradițional examinate în lumina liniei jurisprudențiale stabilite de Curte în Hotărârea Bronner ( 10 ). Potrivit acestei hotărâri, trei condiții trebuie îndeplinite pentru a se stabili existența unui comportament abuziv în temeiul articolului 102 TFUE. Aceste condiții impun, în primul rând, ca accesul solicitat să privească un produs sau un serviciu care este indispensabil pentru desfășurarea unei activități economice pe o piață vecină, în al doilea rând, refuzul întreprinderii dominante trebuie să fie de natură să elimine orice concurență de pe această piață și, în al treilea rând, trebuie ca refuzul să nu poată fi justificat în mod obiectiv ( 11 ).

Raționamentul care stă la baza calificării unui refuz de acordare a accesului drept comportament abuziv a fost abordat mai întâi de avocatul general Jacobs, chiar în Concluziile prezentate în cauza Bronner ( 12 ). După mai mult de două decenii de la publicare, analiza lor juridică este încă citată de doctrina relevantă în această materie, în special pentru a ilustra ideea că a impune în sarcina întreprinderilor dominante, în temeiul articolului 102 TFUE, obligații de acordare a accesului ar trebui să rămână strict limitată ( 13 ).

În aceste concluzii, avocatul general Jacobs a susținut că dreptul de a‑și alege propriii parteneri comerciali și dreptul de a dispune liber de bunurile proprii constituie principii general recunoscute în dreptul statelor membre, în unele cazuri acestea având caracter constituțional. Prin urmare, ingerințele în aceste drepturi necesită o justificare atentă ( 14 ). În plus, în opinia sa, este în general în favoarea concurenței și în interesul consumatorilor pe termen lung să i se permită unei întreprinderi dominante să păstreze pentru ea însăși fructele investițiilor sale substanțiale. În caz contrar, întreprinderea respectivă nu ar fi încurajată suficient să dezvolte în continuare produse sau servicii eficiente ( 15 ). Pe de altă parte, avocatul general Jacobs a mai subliniat că refuzul acordării accesului poate, în anumite cazuri, să antreneze eliminarea sau reducerea substanțială a concurenței în detrimentul consumatorilor, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung ( 16 ).

Observăm că jurisprudența Curții a preluat în mod expres raționamentul expus de avocatul general Jacobs, cel mai recent în hotărârea pronunțată în cauza Slovak Telecom, statuând că faptul de a constrânge o întreprindere dominantă să acorde acces aduce în mod special atingere libertății de a contracta și dreptului de proprietate al întreprinderii respective. Din acest motiv, întreprinderile dominante trebuie să rămână, în principiu, libere să refuze accesul la un produs, la un serviciu sau la o infrastructură pe care au dezvoltat‑o pentru propriile nevoi ( 17 ). În fond, respectivele întreprinderi dominante ar fi mai puțin prompte să investească în produse sau în facilități eficiente dacă ar putea fi constrânse, la simpla cerere a concurenților lor, să împartă cu ei beneficiile obținute din propriile investiții ( 18 ).

Din cele de mai sus rezultă că aprecierea, în raport cu articolul 102 TFUE, a unei cauze privind refuzul unei întreprinderi dominante de a acorda accesul se întemeiază, în definitiv, pe un echilibru delicat între, pe de o parte, interesul concurenților și al consumatorilor pentru dezvoltarea corespunzătoare a pieței vecine și pentru o concurență fertilă în cadrul acesteia și, pe de altă parte, pe respectarea libertății de a contracta și a dreptului de proprietate al întreprinderii dominante ca mijloc de promovare a unor stimulente suficiente pentru desfășurarea în mod eficient a activităților sale ( 19 ). Potrivit Curții, Hotărârea Bronner urmărește să realizeze acest echilibru delicat prin impunerea celor trei condiții sus-menționate ( 20 ).

Cu toate acestea, o examinare a jurisprudenței recente a Curții, în cauzele în care aceasta a fost chemată să interpreteze condițiile stabilite în Hotărârea Bronner, demonstrează că domeniul de aplicare al acestor condiții este relativ limitat. Astfel cum a explicat avocata generală Kokott în concluziile sale recente prezentate în cauza Google Shopping ( 21 ), aceste condiții au un caracter excepțional și nu sunt în general potrivite pentru a constata existența unui abuz în fiecare cauză privind probleme referitoare la acordarea accesului ( 22 ).

Astfel, este important să se menționeze că Curtea a precizat că impunerea condițiilor în Hotărârea Bronner a fost justificată de împrejurările specifice ale cauzei respective, care constau în refuzul unei întreprinderi dominante de a acorda acces unui concurent la o infrastructură pe care a dezvoltat‑o pentru nevoile propriei activități. Acest lucru a fost subliniat în special de Curte nu numai în Hotărârea Slovak Telekom ( 23 ), citată anterior, ci și în hotărârea destul de recentă pronunțată în cauza Baltic Rail ( 24 ). Din aceasta din urmă rezultă, fără ambiguitate, că condițiile din Hotărârea Bronner se aplică doar în cazurile în care infrastructura în cauză a fost dezvoltată pentru nevoile activității proprii a întreprinderii dominante și în care această infrastructură este destinată uzului propriu, cu excluderea oricărui alt concurent ( 25 ).

Rezultă că, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a stabili dacă condițiile din Hotărârea Bronner se aplică unei cauze privind un refuz de a acorda accesul, este necesar să se stabilească dacă infrastructura în privința căreia este solicitat accesul are scopul de a fi consacrată propriei activități a întreprinderii dominante și utilizării proprii de către aceasta, precum și de a fi exploatată exclusiv de aceasta, ca modalitate de a păstra beneficiile investițiilor efectuate pentru dezvoltarea infrastructurii respective. În schimb, aceste condiții nu au vocația de a se aplica atunci când infrastructura în cauză este pusă la dispoziția altor operatori de pe piață, ceea ce, potrivit Curții, poate rezulta din aplicarea unor obligații de reglementare, astfel cum a fost situația în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Slovak Telekom ( 26 ). Fără îndoială, acest lucru trebuie să fie valabil a fortiori în cazul unei infrastructuri care a fost dezvoltată în mod deliberat pentru a fi utilizată de operatori terți.

În această privință, din descrierea efectuată de instanța de trimitere în ordonanța de trimitere reiese că prezenta cauză privește o solicitare adresată Google de un terț care dorea ca o aplicație pe care o dezvolta să fie compatibilă cu Android Auto. În plus, potrivit acestei descrieri, Android Auto este un instrument de „proiectare de pe telefon” ce permite utilizatorilor de dispozitive mobile care utilizează sistemul Android ca sistem de operare să acceseze anumite aplicații de pe smartphone prin intermediul ecranului integrat al unui autovehicul. Din această perspectivă, acesta îndeplinește funcția de platformă, calificare care, desigur, trebuie apreciată de instanța de trimitere atunci când se pronunță cu privire la fondul litigiului principal, dar, având în vedere modul de redactare a întrebărilor preliminare, acesta pare a fi cazul în percepția acestei instanțe ( 27 ).

În plus, este important de remarcat faptul că Android Auto, la fel ca multe alte platforme sau infrastructuri digitale, creează valoare asigurând utilizatorilor săi accesul la o gamă largă de produse și de servicii interoperabile și complementare ( 28 ). De fapt, ea este concepută nu numai pentru a le permite dezvoltatorilor terți să creeze versiuni ale propriilor aplicații care să fie compatibile cu aceasta, ci și pentru a‑i încuraja pe aceștia să facă acest lucru ( 29 ). În această privință, instanța de trimitere explică, evocând decizia AGCM, că Android Auto este destinată să se afle în centrul unui „ecosistem” ( 30 ) care, în informatică, sugerează un model de operare în care datele și serviciile sunt partajate de proprietarul unei platforme digitale cu dezvoltatori externi în serviciul unei comunități de utilizatori ( 31 ).

Rezultă că, așa cum arată guvernul italian și Comisia, nu se poate considera că platforma în privința căreia este solicitat accesul în speță, astfel cum a fost descrisă de instanța de trimitere, a fost dezvoltată pentru nevoile propriei activități a întreprinderii dominante, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 34 de mai sus, și nici că a fost rezervată utilizării exclusive de către aceasta. Dimpotrivă, Android Auto este în mod deliberat deschisă și a fost concepută pentru a fi partajată în mod liber și pentru a rămâne la dispoziția terților, în conformitate cu obiectivul Google de a atrage cât mai multe aplicații de bord („in‑car‑apps”), astfel încât conducătorii auto să beneficieze de asistența cea mai cuprinzătoare, concentrându‑se în același timp asupra conducerii autovehiculului ( 32 ).

Acest lucru are drept principală consecință faptul că evaluarea comparativă a intereselor și a stimulentelor care se aplică unei situații de fapt precum cea din Hotărârea Bronner nu corespunde caracteristicilor principale ale prezentei cauze. Cu alte cuvinte, nu prin impunerea acordării accesului la o aplicație dezvoltată de un terț dezvoltatorul și proprietarul platformei ar putea fi descurajat să își desfășoare activitățile sau să facă investiții suplimentare. Astfel cum vom explica în continuare, acest risc de descurajare nu poate apărea decât ca urmare a unei evaluări comparative necorespunzătoare a justificării obiective invocate de această întreprindere pentru a explica refuzul de a acorda acest acces, care, în opinia noastră, devine obiectul real al analizei care trebuie efectuată într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.

Prin urmare, în opinia noastră, criteriul aplicat în Hotărârea Bronner, articulat în jurul condițiilor enunțate în aceasta, nu se justifică în prezenta cauză, acesta fiind punctul de vedere ce pare să fie împărtășit de instanța de trimitere și este invocat de asemenea de guvernele italian și elen, precum și de Comisie.

Contrar acestei abordări, Google invocă hotărârea pronunțată de Tribunal în cauza Microsoft. După cum este bine cunoscut, această cauză privea aplicarea a ceea ce era anterior articolul 82 CE (devenit articolul 102 TFUE) în cazul refuzului divulgării standardelor tehnologice care făceau obiectul unor drepturi de proprietate intelectuală ( 33 ). În hotărârea sa, Tribunalul a confirmat în esență analiza efectuată de Comisie în decizia în litigiu, în care s‑a constatat că Microsoft redusese interoperabilitatea produselor concurenților cu sistemul său de operare dominant Windows. Procedând astfel, Tribunalul a dezvoltat condițiile definite anterior de jurisprudența Curții pentru a constata existența unui comportament abuziv în cauzele referitoare la refuzul accesului ( 34 ).

Cu toate acestea, Hotărârea Microsoft privea o cauză referitoare la acordarea obligatorie de licențe având ca obiect drepturi de proprietate intelectuală, care, la fel ca în cazul proprietății fizice, prezintă tensiuni relativ echivalente din punctul de vedere al intereselor și al stimulentelor cu cele descrise în Hotărârea Bronner ( 35 ). Prin urmare, chiar presupunând că, dintr‑o perspectivă generală, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Microsoft ar putea fi considerată o ilustrare privind refuzul de a acorda accesul la o infrastructură digitală, nu este mai puțin adevărat că sistemul de operare în discuție în această cauză nu avea ca obiectiv principal să fie disponibil în mod gratuit pentru alți dezvoltatori de software, ceea ce reprezintă principala diferență față de o platformă precum cea în discuție în speță.

Acesta este motivul pentru care, pe lângă faptul că Curtea nu a avut ocazia să se pronunțe cu privire la abordarea adoptată de Tribunal în cauza Microsoft, deoarece nu a existat o procedură de recurs în speță, nu considerăm că Curtea ar trebui să se întemeieze pe această hotărâre drept precedent valabil în vederea aprecierii care trebuie efectuată în prezenta cauză.

Desigur, s‑ar putea susține că lipsa unui model specific care să asigure interoperabilitatea platformei Android Auto cu aplicațiile de încărcare a autovehiculelor electrice, astfel cum este cazul în speță, demonstrează dorința Google de a‑și rezerva aceste servicii pentru ea însăși. Totuși, acest argument pur și simplu nu este convingător având în vedere caracteristicile Android Auto, astfel cum sunt descrise la punctele 36 și 37 de mai sus. În plus, ne vom limita să observăm că Google nu pare să fi invocat un astfel de argument nici în fața instanței de trimitere, judecând după cuprinsul ordonanței de trimitere, nici în fața Curții. Motivele invocate de Google în legătură cu refuzul său de acordare a accesului privesc în realitate dificultățile, în materie de securitate precum și constrângeri legate de timp și de resurse, de a dezvolta un model de software care să asigure interoperabilitatea dintre Android Auto și aplicația dezvoltatorului terț.

Având în vedere cele de mai sus, sugerăm Curții să considere că, în măsura în care o întreprindere dominantă pune la dispoziția operatorilor terți o platformă concepută și elaborată pentru a fi alimentată cu aplicații dezvoltate de acești operatori, nu este necesar să se examineze, în vederea stabilirii unui comportament abuziv în sensul articolului 102 TFUE, dacă sunt întrunite condițiile stabilite de Curte în Hotărârea Bronner. Acest lucru este valabil în special în privința condițiilor legate, pe de o parte, de caracterul indispensabil al accesului solicitat pentru piața vecină și, pe de altă parte, de eliminarea totală a concurenței pe piața respectivă.

În schimb, examinarea ar trebui să se concentreze, în același scop, asupra aspectului dacă întreprinderea dominantă care deține platforma respectivă exclude, obstrucționează sau întârzie accesul solicitat în privința unei aplicații dezvoltate de un terț, cu condiția ca acest comportament să producă efecte anticoncurențiale în detrimentul consumatorilor și să nu poată fi justificat în mod obiectiv ( 36 ). Așa cum arată Comisia, aceste efecte anticoncurențiale pot consta, de exemplu, în întârzierea introducerii pe piața vecină a unui produs sau a unui serviciu care se află cel puțin în mod potențial în concurență cu un produs sau cu un serviciu ce poate fi furnizat de întreprinderea dominantă, limitând astfel stimulentele privind inovarea și dezvoltarea tehnologică, precum și alegerile consumatorilor.

În ceea ce privește prezenta cauză, întrucât primele două întrebări adresate în cadrul prezentei cereri de decizie preliminară au ca scop obținerea de îndrumări cu privire la interpretarea primelor două condiții din Hotărârea Bronner, niciuna dintre acestea nu necesită, în opinia noastră, un răspuns din partea Curții în termenii în care sunt formulate. În fond, în cadrul aprecierii temeiniciei litigiului principal, nu ar fi necesar ca instanța de trimitere să examineze: (i) dacă condiția privind caracterul indispensabil al accesului solicitat poate fi considerată îndeplinită atunci când acest acces face ca utilizarea produselor sau a serviciilor pe o piață vecină să fie mai convenabilă în ceea ce privește siguranța rutieră și confortul de utilizare; și nici (ii) dacă, în esență, refuzul referitor la acordarea accesului din partea unei întreprinderi dominante poate fi considerat abuziv în temeiul articolului 102 TFUE atunci când concurența nu este eliminată de pe piața vecină.

În schimb, în ceea ce privește prima întrebare preliminară, invităm Curtea să declare, pentru motivele deja explicate la punctele precedente din prezentele concluzii, că linia jurisprudențială enunțată în Hotărârea Bronner nu este relevantă pentru o situație precum cea din litigiul principal. Aprecierea instanței de trimitere ar trebui să se concentreze pe condițiile expuse la punctul 46 de mai sus, ceea ce ar conduce în esență la o decizie cu privire la aspectul dacă refuzul societății Google de a acorda acces la Android Auto a constituit o obstrucționare sau o întârziere a accesului la un produs sau serviciu aflat în concurență, cel puțin în mod potențial, cu alte servicii furnizate de Google prin intermediul acestei platforme – în special cu serviciile legate de încărcarea autovehiculelor electrice –, cu condiția ca acest comportament să producă efecte prejudiciabile asupra consumatorilor și să nu poată fi justificat de motive obiective.

În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, propunem Curții să o abordeze dintr‑o perspectivă diferită. Astfel, s-ar mai putea oferi un răspuns cu privire la aspectul dacă un refuz de acordare a accesului este susceptibil să producă efecte anticoncurențiale atunci când se aplică aceeași premisă, și anume aceea că întreprinderea solicitantă și alți operatori au rămas activi pe piața vecină și și‑au dezvoltat poziția pe piață în pofida faptului că nu beneficiază de accesul solicitat ( 37 ).

La această întrebare se poate într‑adevăr răspunde în lumina jurisprudenței actuale, în principal a Hotărârii Servizio Elettrico Nazionale ( 38 ).

Din această hotărâre și din jurisprudența constantă citată în aceasta reiese că articolul 102 TFUE are ca scop evitarea comportamentelor unei întreprinderi care au ca efect împiedicarea, prin recurgerea la mijloace care nu se bazează pe merite, a menținerii gradului de concurență existent deja pe piață sau a dezvoltării acestei concurențe ( 39 ).

În plus, calificarea unei practici a unei întreprinderi în poziție dominantă drept abuzivă nu impune demonstrarea, în cazul unei practici a unei astfel de întreprinderi care urmărește excluderea concurenților săi de pe piața în cauză, a faptului că rezultatul său a fost atins și, prin urmare, nu impune nici demonstrarea unui efect de excludere concret pe piață. Astfel, articolul 102 TFUE urmărește să sancționeze folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, indiferent dacă o astfel de folosire se dovedește sau nu fructuoasă ( 40 ).

În consecință, contrar ipotezei emise de Google, împrejurarea că același grad de concurență este menținut pe o anumită piață, în pofida comportamentului abuziv al unei întreprinderi dominante, sau chiar că pe această piață se dezvoltă concurența nu înseamnă în mod necesar că acest comportament nu este de natură să producă efecte anticoncurențiale. Primo, caracterul nelegal al comportamentului unei întreprinderi dominante nu poate depinde, în definitiv, de capacitatea altor operatori de pe piață de a atenua efectele prejudiciabile ale acestui comportament. Secundo, este suficient să se arate că, în lipsa unui comportament abuziv, concurența s‑ar fi putut dezvolta în și mai mare măsură și că, de exemplu, și cotele de piață ale altor operatori ar fi putut crește mai mult decât au făcut‑o.

În plus, argumentul prezentat de o întreprindere în poziție dominantă referitor la lipsa unor efecte de excludere concrete, nu poate fi considerat suficient pentru a înlătura aplicarea articolului 102 TFUE. Chiar dacă această împrejurare poate constitui un indiciu al faptului că comportamentul în cauză nu era de natură să producă efectele invocate, acest început de probă trebuie totuși completat de către întreprinderea în cauză prin elemente care urmăresc să demonstreze că această inexistență a unor efecte concrete era într‑adevăr consecința incapacității comportamentului menționat de a produce astfel de efecte ( 41 ).

Din considerațiile anterioare rezultă că, chiar dacă, în pofida refuzului de acordare a accesului la Android Auto, alți operatori au continuat să funcționeze sau chiar să se dezvolte pe piața vecină, această împrejurare nu înseamnă, în sine, că acest refuz nu era de natură să producă efecte anticoncurențiale. Instanța de trimitere trebuie să aprecieze dacă comportamentul întreprinderii dominante era de natură să împiedice menținerea sau dezvoltarea concurenței, ținând seama de toate împrejurările relevante ale cauzei și indiferent dacă aceste efecte restrictive s‑au produs efectiv ( 42 ).

Având în vedere cele de mai sus, conchidem, în ceea ce privește prima întrebare preliminară, că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile stabilite în Hotărârea Bronner nu se aplică atunci când platforma la care se solicită accesul nu a fost dezvoltată de întreprinderea dominantă pentru utilizarea sa exclusivă, ci a fost concepută și elaborată cu scopul de a fi alimentată cu aplicații ale unor dezvoltatori terți. Într‑o asemenea situație, nu este necesar să se demonstreze caracterul indispensabil al acestei platforme pentru piața vecină. În schimb, o întreprindere abuzează de poziția sa dominantă atunci când adoptă un comportament care constă în excluderea, obstrucționarea sau întârzierea accesului la platformă al aplicației dezvoltate de un operator terț, cu condiția ca acest comportament să fie de natură să producă efecte anticoncurențiale în detrimentul consumatorilor și să nu fie justificat în mod obiectiv. Aceste efecte anticoncurențiale pot consta în întârzierea introducerii pe piața vecină a unui produs sau a unui serviciu care se află cel puțin potențial în concurență cu un produs sau cu un serviciu ce poate fi furnizat de întreprinderea dominantă.

În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, articolul 102 TFUE ar trebui interpretat în sensul că împrejurarea că întreprinderea solicitantă și alți operatori au rămas activi pe piața vecină și și‑au dezvoltat poziția pe piață în pofida faptului că nu beneficiază de accesul solicitat la o platformă digitală nu înseamnă, în sine, că refuzul întreprinderii dominante de a acorda accesul nu era de natură să producă efecte anticoncurențiale și că, prin urmare, nu poate fi considerat abuziv. Instanța de trimitere trebuie să verifice dacă comportamentul întreprinderii dominante era de natură să împiedice menținerea sau dezvoltarea concurenței, ținând seama de toate împrejurările relevante ale cauzei și indiferent dacă aceste efecte restrictive s‑au produs efectiv.

După ce am expus poziția pe care Curtea ar trebui, în opinia noastră, să o adopte în ceea ce privește prima și a doua întrebare preliminară, vom examina în continuare împreună a treia și a patra întrebare preliminară. Acestea se referă în esență la justificarea obiectivă pe care o întreprindere dominantă o poate invoca atunci când refuză acordarea accesului la o platformă dezvoltată de aceasta, ceea ce conduce la un comportament precum cel descris la punctul 46 din prezentele concluzii. Ambele întrebări se referă de asemenea la sarcina probei pe care această întreprindere dominantă sau autoritățile de concurență relevante trebuie să o suporte în acest caz.

De la bun început, este important să se arate că a treia și a patra întrebare se întemeiază pe afirmațiile societății Google potrivit cărora, pentru a oferi accesul solicitat la Android Auto, a fost necesar mai întâi să se elaboreze un model pentru aplicațiile dezvoltate pentru servicii legate de încărcarea autovehiculelor electrice. Acest model nu exista la momentul solicitării de acces și, potrivit Google, era indispensabil pentru o utilizare securizată a Android Auto. Google susține de asemenea că acest model nu a putut fi implementat în termenele solicitate inițial, în special ca urmare a necesității de a aloca resurse adecvate și a apariției pandemiei de COVID-19.

Chiar dacă articolul 102 TFUE nu este echivalent cu articolul 101 alineatul (3) TFUE, care atenuează interdicția prevăzută în acest tratat în ceea ce privește acordurile anticoncurențiale ( 43 ), jurisprudența Curții oferă întreprinderilor dominante posibilitatea de a demonstra că există o justificare obiectivă pentru comportamentul lor, chiar dacă comportamentul respectiv constituie, la prima vedere, un abuz ( 44 ).

Aceasta înseamnă că întreprinderile dominante care sunt acuzate de comportament abuziv pot invoca o justificare obiectivă pentru comportamentul lor ( 45 ). În cazul în care justificarea lor este admisă, interdicția prevăzută la articolul 102 din TFUE nu se aplică. O întreprindere dominantă poate face acest lucru demonstrând printre altele că comportamentul său este necesar în mod obiectiv ( 46 ), cerință care este de asemenea însoțită de condiția ca comportamentul în cauză să fie proporțional ( 47 ).

În primul rând, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă inexistența unui model la momentul solicitării de acces trebuie luată în considerare ca justificare obiectivă a unui refuz referitor la acordarea accesului sau, în subsidiar, dacă întreprinderea dominantă în cauză poate fi obligată să dezvolte modelul respectiv pentru a facilita accesul la platforma sa digitală. În esență, această întrebare necesită stabilirea întinderii obligațiilor ce revin unei întreprinderi dominante atunci când o solicitare de acces la platforma sa îi este adresată de către un dezvoltator terț.

Așa cum am arătat în introducerea la prezentele concluzii ( 48 ), unul dintre cele mai delicate aspecte asupra căruia Curtea trebuie să se pronunțe în prezenta cauză este dacă, în ceea ce privește interoperabilitatea, obligațiile de acces impun întreprinderilor dominante să adopte un comportament activ precum dezvoltarea software‑ului necesar, și anume a unui model. În cazul în care concluzia Curții ar fi una afirmativă, atunci întreprinderea dominantă în cauză ar trebui nu numai să permită accesul la platforma sa pentru a‑și respecta obligațiile ce îi revin în temeiul articolului 102 TFUE, ci și să aloce timpul și resursele pentru a asigura respectivul acces.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, orice excepție de la o anumită normă de drept al Uniunii trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive ( 49 ), interpretare care se aplică mutatis mutandis atunci când se analizează o justificare obiectivă în sensul articolului 102 TFUE ( 50 ). În contextul unui refuz de a acorda accesul la o platformă precum cea în discuție în litigiul principal și cu condiția ca acest refuz să producă efecte anticoncurențiale, astfel cum s‑a arătat în prima parte a prezentelor concluzii, pot fi admise numai împrejurările care compromit funcționarea și finalitatea platformei respective.

În speță, acest lucru presupune, în primul rând, că, atunci când dezvoltarea modelului de către întreprinderea dominantă în cauză este imposibilă din punct de vedere tehnic, lipsa unui astfel de model ar putea deveni în sine o justificare obiectivă. Aceasta ar fi situația, de asemenea, după cum subliniază Comisia, atunci când acordarea accesului prin intermediul modelului respectiv ar putea afecta, din punct de vedere tehnic, performanța platformei sau în cazul în care accesul ar putea contraveni modelului sau finalității economice a acesteia. În schimb, în cazul în care dezvoltarea unui astfel de model nu este imposibilă și în care performanțele platformei nu sunt afectate sau dacă accesul nu contravine modelului său economic sau finalității sale economice, refuzul strict și direct al respectivei întreprinderi dominante, motivat de inexistența unui model, ar constitui un abuz în sensul articolului 102 TFUE.

În plus, trebuie să se considere că simpla dificultate de a dezvolta un model, așa cum susține în esență Google, nu justifică un refuz vădit de acordare a accesului. După cum s‑a arătat la punctul 61 de mai sus, în acest caz ar trebui efectuată o evaluare a caracterului necesar și proporțional, ținând seama, în acest scop, de toate împrejurările sau de toți factorii externi care însoțesc refuzul. În cadrul acestei evaluări și, în special, atunci când se analizează caracterul proporțional al refuzului, trebuie avut în vedere contextul (dificil) cu care se confruntă o întreprindere dominantă în ceea ce privește dezvoltarea modelului respectiv.

Observăm că părțile nu contestă că dezvoltarea unui model de software este realmente necesară pentru a asigura interoperabilitatea unei aplicații dezvoltate de un terț cu o platformă precum Android Auto. În realitate, ordonanța de trimitere stabilește că dezvoltarea acestor modele, destinate să acopere categorii întregi de aplicații, este necesară pentru a evita testele lungi și costisitoare care, în caz contrar, ar fi necesare pentru a garanta compatibilitatea fiecărei aplicații individuale cu Android Auto ( 51 ). Mai mult, este vorba despre o sarcină care nu poate fi îndeplinită decât de Google, în calitate de proprietar al acestei platforme. Prin urmare, sub rezerva aprecierii concrete a instanței de trimitere, acest lucru înseamnă că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, criteriul necesității în cadrul examinării justificării obiective pare să fie îndeplinit cu ușurință, în măsura în care nu există nicio îndoială că dezvoltarea unui model nu poate fi evitată pentru a garanta un acces securizat al unei aplicații, precum cea a societății Enel X, la Android Auto.

În schimb, în opinia noastră, caracterul proporțional al refuzului merită o abordare mai aprofundată. În acest stadiu, justificarea prezentată de o întreprindere dominantă, în ceea ce privește constrângerile legate de timp și de resurse pentru dezvoltarea unui model de software, este relevantă pentru a se garanta că piețele sunt păstrate deschise, fiind menținute totodată stimulente adecvate pentru întreprinderea dominantă.

În ceea ce privește constrângerile legate de timp, instanța de trimitere ridică problema dacă este de competența autorității de concurență să efectueze o investigație, pe baza unor factori obiectivi, cu privire la timpul necesar unei întreprinderi aflate în poziție dominantă pentru a dezvolta tipul de software care să asigure accesul la platforma solicitată sau dacă, dimpotrivă, întreprinderea aflată în poziție dominantă, având în vedere răspunderea sa pe piață, este obligată să informeze solicitantul cu privire la timpul necesar pentru dezvoltarea modelului respectiv.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, deși sarcina probei cu privire la existența împrejurărilor care constituie o încălcare a articolului 102 TFUE incumbă autorităților de concurență, fie de la nivel european, fie de la nivel național, revine întreprinderii dominante în cauză obligația să invoce o eventuală justificare obiectivă și să o susțină cu argumente și cu elemente de probă ( 52 ). În plus, Curtea a stabilit că întreprinderea dominantă în cauză, căreia îi revine sarcina inițială a probei, trebuie să prezinte elemente concrete și nu se poate limita să susțină argumente vagi, generale sau teoretice ( 53 ).

În mod logic, elementele pe care se întemeiază întreprinderea dominantă pentru a susține că comportamentul său era justificat în mod obiectiv trebuie să fie cele pe care întreprinderea le‑a luat în considerare la momentul comportamentului respectiv ( 54 ). În consecință, examinarea termenilor concreți ai refuzului apare ca un element important pentru a stabili dacă justificarea invocată de întreprinderea dominantă a stat efectiv la baza comportamentului său. Odată îndeplinită această cerință, revine apoi autorității de concurență, dacă intenționează să conchidă în sensul existenței unui abuz de poziție dominantă, să demonstreze că argumentele și elementele de probă invocate de respectiva întreprindere nu pot prevala și, prin urmare, că justificarea prezentată nu poate fi acceptată ( 55 ).

În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie arătat că, atunci când invocă constrângerile legate de timp în fața unei autorități de concurență ca justificare obiectivă, primul pas probatoriu îi revine întreprinderii dominante, care nu se poate limita la a invoca aceste constrângeri pentru a‑și justifica refuzul de a acorda accesul. Dimpotrivă, așa cum sugerează instanța de trimitere în întrebarea formulată, întreprinderea în cauză trebuie să demonstreze că a informat operatorul care solicită accesul cu privire la timpul necesar pentru dezvoltarea modelului respectiv. Această dezvoltare poate dura atât timp cât este necesar în mod obiectiv și nu este neapărat imediată. În plus, un context dificil precum pandemia de COVID-19, invocat de Google, poate fi un factor care trebuie luat în considerare. Ca următor pas, în cazul în care autoritatea de concurență relevantă demonstrează că aprecierea efectuată de întreprinderea dominantă nu este adecvată în ceea ce privește intervalul de timp invocat pentru dezvoltarea modelului, justificarea obiectivă nu va constitui o apărare pentru comportamentul examinat ( 56 ). În sfârșit, este de la sine înțeles că toate aceste elemente pot face ulterior obiectul unei verificări de către instanța competentă.

O abordare similară poate fi adoptată în ceea ce privește resursele pe care o întreprindere dominantă ar putea fi nevoită să le aloce pentru dezvoltarea modelului, astfel încât să se asigure interoperabilitatea unei aplicații dezvoltate de un terț cu o platformă. În realitate, o discuție cu privire la constrângerile legate de resursele umane și financiare pentru dezvoltarea modelului este, așa cum susține Google, o discuție cu privire la costurile pe care le implică această dezvoltare și cu privire la chestiunea de a ști cine trebuie să suporte aceste costuri.

De la bun început, am dori să subliniem că împrejurarea că o întreprindere dominantă trebuie să fie supusă obligației de a asigura accesul la o platformă și de a dezvolta un model în acest scop, așa cum s‑a explicat deja în prezentele concluzii, nu înseamnă că întreprinderea în cauză trebuie în mod necesar să își asume costurile dezvoltării respective. Acest lucru este esențial pentru a garanta, mai presus de toate, că aplicarea articolului 102 TFUE și obligațiile de interoperabilitate care decurg din acesta nu au un efect disuasiv asupra întreprinderii dominante în calitate de dezvoltator inițial și proprietar al platformei în cauză.

Considerația precedentă presupune că o întreprindere dominantă trebuie să poată invoca constrângeri legate de resurse ca justificare obiectivă pentru nedezvoltarea unui model pentru o aplicație a unui terț. Cu toate acestea, pentru ca această justificare să fie acceptată, este important să se asigure, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 70 și 71 de mai sus, că întreprinderii care solicită accesul i se oferă posibilitatea de a plăti o remunerație adecvată, în esență după evaluarea costurilor de dezvoltare a modelului necesar. Simpla invocare de către o întreprindere dominantă a constrângerilor legate de resurse, fără a pune la dispoziție această posibilitate, nu ar îndeplini, în opinia noastră, cerințele care permit recunoașterea unei justificări obiective ( 57 ). În cazul în care întreprinderea care solicită accesul ar considera costul ca fiind inadecvat sau disproporționat, autoritatea de concurență relevantă, în cazul în care intenționează să conchidă în sensul existenței unui abuz de poziție dominantă, ar trebui să demonstreze că argumentele și elementele de probă invocate de întreprinderea dominantă pentru calcularea costului respectiv nu sunt convingătoare și, în consecință, că justificarea invocată nu poate fi admisă.

Din considerațiile care precedă reiese că, pentru a stabili dacă justificarea obiectivă invocată de o întreprindere dominantă în ceea ce privește constrângerile legate de timp și de resurse poate fi reținută, această justificare trebuie să facă obiectul unui control sub aspectul caracterului necesar și proporțional, în conformitate cu considerațiile prezentate la punctele anterioare din prezentele concluzii.

Rămâne deschisă întrebarea dacă împrejurarea că o întreprindere dominantă primește simultan mai multe solicitări de acces poate constitui o justificare obiectivă în temeiul articolului 102 TFUE. Aceasta face de asemenea parte din îndoielile exprimate de instanța de trimitere, care ridică problema dacă, în acest context, întreprinderea dominantă trebuie să stabilească în prealabil, ca urmare a răspunderii sale speciale pe piață, criterii obiective pentru examinarea solicitărilor care îi sunt adresate și pentru stabilirea ordinii de prioritate a acestora.

Dorim să subliniem că referirea la răspunderea specială care revine întreprinderilor dominante, astfel cum a fost stabilită în jurisprudența constantă a Curții ( 58 ), nu ar trebui inclusă în cadrul analizei motivului invocat de această întreprindere pentru a justifica refuzul acordării accesului la o platformă dezvoltată de aceasta. Astfel, Curtea ar putea considera, astfel cum s‑a arătat deja în prezentele concluzii, că această răspundere justifică o obligație de acces, în măsura în care sunt aplicabile condițiile indicate la punctul 46 de mai sus. Cu toate acestea, după cum susține Google, în opinia noastră, în lipsa unei obligații legale în această privință, aceasta nu poate constitui în sine un temei pentru a stabili o obligație de a prevedea și de a stabili, dintr‑o perspectivă ex ante, criteriile obiective de examinare a solicitărilor concomitente.

Acest lucru este deosebit de relevant într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care, în opinia noastră, acceptarea justificării invocate de întreprinderea dominantă nu poate depinde de existența sau de inexistența unei definiri prealabile a unor criterii obiective. Desigur, în contextul mai multor solicitări adresate simultan, lipsa acestor criterii ar putea constitui un element care trebuie luat în considerare pentru a aprecia caracterul abuziv al comportamentului reproșat întreprinderii dominante atunci când acesta conduce la o situație de întârziere excesivă în ceea ce privește acordarea accesului sau la un tratament discriminatoriu al solicitanților concomitenți. Cu toate acestea, din ordonanța de trimitere nu rezultă că aceasta este situația în speță, ceea ce înseamnă că lipsa unor astfel de criterii nu poate constitui, în sine, temeiul pentru stabilirea comportamentului abuziv în cauză.

Având în vedere analiza care precedă, conchidem, în ceea ce privește a treia întrebare preliminară, că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că un comportament al unei întreprinderi dominante care constă în refuzul de a acorda acces unui operator terț la o platformă precum cea în discuție în litigiul principal poate fi justificat în mod obiectiv atunci când accesul solicitat este imposibil din punct de vedere tehnic sau atunci când acesta ar putea afecta, din punct de vedere tehnic, performanța platformei sau ar putea contraveni modelului său economic sau finalității sale economice. Simplul fapt că, pentru a acorda accesul la platforma respectivă, întreprinderea dominantă trebuie nu numai să își dea consimțământul, ci și să elaboreze un model de software care să țină seama de nevoile specifice ale operatorului care solicită accesul nu poate justifica în sine un refuz al accesului, cu condiția să se acorde un termen adecvat pentru dezvoltarea respectivă și ca aceasta să facă obiectul unei contrapartide adecvate în favoarea întreprinderii dominante. Ambele elemente trebuie să fie comunicate de întreprinderea dominantă operatorului care solicită accesul, la momentul solicitării acestuia.

În ceea ce privește a patra întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu poate constitui în sine temeiul unei obligații de a defini, dintr‑o perspectivă ex ante, criterii obiective de examinare a solicitărilor de acces la o platformă. Numai în cadrul mai multor solicitări adresate simultan lipsa acestor criterii ar putea constitui un element care trebuie luat în considerare pentru a aprecia caracterul abuziv al comportamentului reproșat întreprinderii dominante atunci când acesta conduce la o situație de întârziere excesivă în ceea ce privește acordarea accesului sau la un tratament discriminatoriu între solicitanții concomitenți.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în cadrul unui abuz constând în refuzul de a acorda accesul la o platformă digitală, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că o autoritate de concurență este ținută să definească piața relevantă din aval vizată de abuz și dacă această piață poate fi doar potențială.

După cum este bine știut, în contextul articolului 102 TFUE, constatarea unei poziții dominante presupune în mod necesar definirea prealabilă a pieței relevante a produsului sau a pieței geografice pe care această poziție este deținută de întreprinderea în cauză. În cazul unui comportament constând în refuzul acordării accesului la o infrastructură, aceasta este în mod normal piața din amonte pe care este situată infrastructura. Această categorie de cauze necesită de asemenea identificarea pieței vecine (în aval), în care întreprinderea ce solicită accesul are intenția de a‑și desfășura activitatea și în care efectele anticoncurențiale ale comportamentului întreprinderii dominante sunt susceptibile să se producă ( 59 ).

Acestea fiind precizate, în ceea ce privește piața vecină, potrivit jurisprudenței Curții, este suficient ca o piață potențială, chiar ipotetică, să poată fi identificată ( 60 ). Astfel, poate fi necesar numai să se identifice „două stadii de producție diferite” și să se demonstreze că sunt interconectate ( 61 ).

În consecință, după cum observă în mod corect guvernul italian și Comisia, nu există nicio obligație de a defini în mod sistematic piața relevantă atunci când se apreciază dacă comportamentul întreprinderii dominante era de natură să restrângă concurența, în special în cazul unui comportament care constă în refuzul acordării accesului. Este adevărat că, în aceste cazuri, capacitatea de restrângere a concurenței trebuie, în principiu, să fie apreciată în raport cu piața pe care se pot produce efectele anticoncurențiale, în mod normal piața din aval sau cea vecină în raport cu piața din amonte la care accesul este refuzat de întreprinderea dominantă. Totuși, în opinia noastră, acest lucru nu necesită în mod necesar o definire a pieței relevante a produsului și a pieței geografice în sensul Comunicării Comisiei privind definirea pieței relevante ( 62 ) și nici stabilirea întinderii acesteia, astfel cum susține în esență Google. Este suficient ca autoritatea de concurență să demonstreze că comportamentul în cauză este de natură să producă efecte anticoncurențiale în ceea ce privește produsele sau serviciile care se află în concurență unele cu altele, chiar dacă este vorba numai despre o concurență potențială.

Acest lucru pare cu atât mai adevărat atunci când piața în cauză este încă în curs de dezvoltare sau este supusă unei dezvoltări rapide și, prin urmare, întinderea sa nu este stabilită pe deplin la momentul punerii în aplicare a comportamentului pretins abuziv. În aceste cazuri, definirea pieței relevante s‑ar putea dovedi foarte dificilă și ar putea da naștere unor considerații de ordin speculativ. Prin urmare, pare suficient ca autoritatea de concurență să examineze cu atenție caracteristicile și întinderea pieței relevante și să le ia în considerare în mod corespunzător în analiza efectelor potențiale ale comportamentului în cauză.

În ceea ce privește prezenta cauză, trebuie să subliniem că, în conformitate cu descrierea făcută în ordonanța de trimitere, comportamentul societății Google pare să privească o piață în evoluție. Înțelegând că revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia acest aspect, observăm că, în decizia sa, AGCM a examinat mai întâi sectorul aplicațiilor destinate serviciilor de încărcare a autovehiculelor electrice. Ulterior, aceasta a definit „spațiul concurențial pentru serviciile de încărcare a autovehiculelor electrice furnizate prin intermediul aplicațiilor” în care, în opinia sa, serviciile de încărcare a autovehiculelor electrice și aplicațiile de navigație sunt în concurență unele cu altele și a furnizat o serie de elemente care indică o situație concurențială între cele două categorii de aplicații, care are cel puțin un caracter potențial. Aceste considerații au fost apoi luate în considerare în cadrul analizei ulterioare a posibilității ca comportamentul Google să producă efectele anticoncurențiale în discuție.

În ceea ce privește a cincea întrebare preliminară, conchidem, așadar, că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o întreprindere dominantă refuză acordarea accesului la o platformă precum cea în discuție în litigiul principal, o autoritate de concurență nu este obligată să definească în mod exhaustiv, în temeiul Comunicării privind definirea pieței relevante, piața pe care refuzul accesului poate avea efecte anticoncurențiale. Este suficient ca autoritatea de concurență să demonstreze că comportamentul în cauză era de natură să producă efecte anticoncurențiale în ceea ce privește produsele sau serviciile aflate în concurență unele cu altele.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) după cum urmează: 1) În ceea ce privește prima întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile stabilite în Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, EU:C:1998:569), nu se aplică atunci când platforma la care se solicită accesul nu a fost dezvoltată de întreprinderea dominantă pentru utilizarea sa exclusivă, ci a fost concepută și elaborată cu scopul de a fi alimentată cu aplicații ale unor dezvoltatori terți. Într‑o asemenea situație, nu este necesar să se demonstreze caracterul indispensabil al acestei platforme pentru piața vecină. În schimb, o întreprindere abuzează de poziția sa dominantă atunci când adoptă un comportament care constă în excluderea, obstrucționarea sau întârzierea accesului la această platformă al aplicației dezvoltate de un operator terț, cu condiția ca acest comportament să fie de natură să producă efecte anticoncurențiale în detrimentul consumatorilor și să nu fie justificat în mod obiectiv. 2) În ceea ce privește a doua întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că întreprinderea solicitantă și alți operatori au rămas activi pe piața vecină și și‑au dezvoltat poziția pe piață în pofida faptului că nu beneficiază de accesul solicitat la o platformă digitală nu înseamnă, în sine, că refuzul întreprinderii dominante de a acorda accesul nu era de natură să producă efecte anticoncurențiale și că, prin urmare, nu poate fi considerat abuziv. Instanța de trimitere trebuie să verifice dacă comportamentul întreprinderii dominante era de natură să împiedice menținerea sau dezvoltarea concurenței, ținând seama de toate împrejurările relevante ale cauzei și indiferent dacă aceste efecte restrictive s‑au produs efectiv. 3) În ceea ce privește a treia întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că un comportament al unei întreprinderi dominante care constă în refuzul de a acorda acces unui operator terț la o platformă precum cea în discuție în litigiul principal poate fi justificat în mod obiectiv atunci când accesul solicitat este imposibil din punct de vedere tehnic sau atunci când acesta ar putea afecta, din punct de vedere tehnic, performanța platformei sau ar putea contraveni modelului său economic sau finalității sale economice. Simplul fapt că, pentru a acorda accesul la platforma respectivă, întreprinderea dominantă trebuie nu numai să își dea consimțământul, ci și să elaboreze un model de software care să țină seama de nevoile specifice ale operatorului care solicită accesul nu poate justifica în sine un refuz al accesului, cu condiția să se acorde un termen adecvat pentru dezvoltarea respectivă și ca aceasta să facă obiectul unei contrapartide adecvate în favoarea întreprinderii dominante. Ambele elemente trebuie să fie comunicate de întreprinderea dominantă operatorului care solicită accesul, la momentul solicitării acestuia. 4) În ceea ce privește a patra întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu poate constitui în sine temeiul unei obligații de a defini, dintr‑o perspectivă ex ante, criterii obiective de examinare a solicitărilor de acces la o platformă. Numai în cadrul mai multor solicitări adresate simultan, lipsa acestor criterii ar putea constitui un element care trebuie luat în considerare pentru a aprecia caracterul abuziv al comportamentului reproșat întreprinderii dominante atunci când acesta conduce la o situație de întârziere excesivă în ceea ce privește acordarea accesului sau la un tratament discriminatoriu între solicitanții concomitenți. 5) În ceea ce privește a cincea întrebare preliminară, articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o întreprindere dominantă refuză să acorde accesul la o platformă precum cea în discuție în litigiul principal, o autoritate de concurență nu este obligată să definească în mod exhaustiv, potrivit Comunicării privind definirea pieței relevante în sensul dreptului Uniunii în domeniul concurenței (C/2024/1645), piața pe care refuzul accesului poate avea efecte anticoncurențiale. Este suficient ca autoritatea de concurență să demonstreze că comportamentul în cauză era de natură să producă efecte anticoncurențiale în ceea ce privește produsele sau serviciile aflate în concurență unele cu altele.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 5 septembrie 2024 ( 1 )