Concluziile avocatului general domnul D. Spielmann prezentate la 10 aprilie 2025.#KI și FA împotriva Mercedes-Benz Bank AG și a Volkswagen Bank GmbH.#Cererea de decizie preliminară formulată de Landgericht Ravensburg.#Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Contract de credit destinat cumpărării unui autovehicul – Directiva 2008/48/CE – Articolul 10 alineatul (2) litera (l) – Cerințe referitoare la informațiile care trebuie menționate în contract – Obligația de a preciza rata dobânzii de întârziere – Articolul 14 alineatul (1) – Dreptul de retragere – Începutul termenului de retragere în cazul în care nu se menționează rata dobânzii de întârziere – Caracterul abuziv al exercitării dreptului de retragere – Consecințele exercitării dreptului de retragere din contractul de credit legat de un contract de cumpărare a unui vehicul – Obligații ale consumatorului față de creditor – Metoda de calcul al despăgubirii pentru deprecierea bunului finanțat – Articolul 14 alineatul (3) litera (b) – Plata dobânzii ca urmare a retragerii dintr‑un contract de credit legat de un contract de furnizare de bunuri.#Cauza C-143/23.

Prin prezenta cauză, Curtea este sesizată de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea Directivei 2008/48/CE ( 2 ) în cadrul unor litigii între doi consumatori, pe de o parte, și societăți de credit auto, pe de altă parte, în legătură cu exercitarea dreptului de retragere din contracte de credit legate de un contract de achiziție a unui vehicul.

Această cauză oferă Curții oportunitatea de a‑și aprofunda jurisprudența în ceea ce privește consecințele dreptului de retragere exercitat de consumator în cadrul unui contract de credit legat. Mai precis, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări care vor fi examinate în prezentele concluzii trebuie să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva 2008/48 realizează o armonizare completă a contractelor de credit legate și, pe de altă parte, dacă dreptul Uniunii se opune obligației împrumutatului de a plăti, la retragerea dintr‑un contract de credit legat, dobânda contractuală aferentă creditului pentru perioada cuprinsă între transferul sumei împrumutate către vânzătorul vehiculului finanțat și momentul restituirii vehiculului, după caz, către creditor sau către vânzător.

Considerentele (7)-(10), (31), (34) și (35) ale Directivei 2008/48 sunt formulate după cum urmează: „(7) Pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într‑o serie de domenii fundamentale. Având în vedere dezvoltarea continuă a pieței creditului de consum și mobilitatea crescândă a cetățenilor europeni, o legislație comunitară anticipativă, care să poată fi adaptată la formele viitoare de credit și care să permită statelor membre un grad corespunzător de flexibilitate în procesul de punere în aplicare, ar trebui să faciliteze elaborarea unei legislații moderne în domeniul creditului de consum. (8) Pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru. (9) O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. În consecință, statele membre ar putea, de exemplu, să mențină sau să introducă dispoziții naționale cu privire la răspunderea solidară a vânzătorului sau a furnizorului de servicii și a creditorului. Un alt exemplu privind această posibilitate oferită statelor membre ar putea fi menținerea sau introducerea de dispoziții naționale cu privire la anularea contractului de vânzare de bunuri sau furnizare de servicii, în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere din contractul de credit. […] (10) Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare al armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 [de euro] sau mai mari de 75000 [de euro]. De asemenea, statele membre ar putea aplica dispozițiile prezentei directive și în cazul unui credit legat care nu intră sub incidența definiției privind contractul de credit legat cuprinsă în prezenta directivă. Astfel, dispozițiile cu privire la contractul de credit legat ar putea fi aplicate contractelor de credit care servesc doar parțial la finanțarea unui contract pentru furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii. […] (31) Pentru a‑i permite consumatorului să își cunoască drepturile și obligațiile care îi revin în temeiul contractului de credit, acesta din urmă ar trebui să cuprindă toate informațiile necesare într‑un mod clar și concis. […] (34) Pentru a apropia modalitățile de exercitare a dreptului de retragere în domenii similare, este necesar să se prevadă dreptul de retragere fără sancțiuni și fără obligație de justificare, în condiții similare cu cele prevăzute de Directiva 2002/65/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO 2002, L 271, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 4, p. 183)]. (35) În cazul în care un consumator se retrage dintr‑un contract de credit în baza căruia a primit bunuri, în special în urma unei achiziții în rate sau a unui contract de închiriere sau de leasing care prevede o obligație de cumpărare, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere reglementărilor statelor membre privind chestiuni referitoare la restituirea bunurilor sau orice alte chestiuni în legătură cu aceasta.”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede: „Obiectul prezentei directive este de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.”

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: […] (n) «contract de credit legat» înseamnă un contract de credit în care: (i) creditul în cauză servește exclusiv finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea anumitor bunuri sau prestarea unui anumit serviciu și (ii) aceste două contracte formează, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială; se consideră că există o unitate comercială în cazul în care furnizorul sau prestatorul de servicii finanțează el însuși creditul pentru consumator sau, dacă acesta este finanțat de un terț, în cazul în care creditorul folosește serviciile furnizorului sau ale prestatorului în legătură cu încheierea contractului de credit sau cu pregătirea acestuia sau în cazul în care bunurile respective sau prestarea unui anumit serviciu sunt specificate în mod expres în contractul de credit.”

Articolul 10 din aceeași directivă, intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”, prevede la alineatul (2): „Contractul de credit specifică în mod clar și concis: […] (l) rata dobânzii, în cazul plăților restante, aplicabilă la data încheierii contractului de credit și măsurile pentru ajustarea acesteia și, dacă este cazul, orice penalități datorate în caz de neplată; […]”

Articolul 14 din Directiva 2008/48, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede: „(1) Consumatorul are la dispoziție un termen de paisprezece zile calendaristice în care se poate retrage din contractul de credit fără a invoca motive. Acest termen de retragere începe să curgă: (a) fie în ziua încheierii contractului de credit, fie (b) în ziua în care consumatorului îi sunt aduse la cunoștință clauzele și condițiile contractuale și informațiile, conform articolului 10, în cazul în care ziua respectivă este ulterioară celei la care se face referire la litera (a) a acestui paragraf. […] (3) În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere, acesta are obligația: (a) pentru ca retragerea să fie efectivă înainte de expirarea termenului menționat la alineatul (1), de a‑l notifica pe creditor ca urmare a informării oferite de acesta în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (p), prin mijloace care pot fi dovedite în conformitate cu legislația națională. Termenul este considerat a fi respectat în cazul în care respectiva notificare este expediată înainte de expirarea termenului, cu condiția să fie pe hârtie sau pe alt suport durabil aflat la îndemâna creditorului și accesibil acestuia și (b) de a‑i plăti creditorului principalul și dobânda aferentă acestuia de la data la care creditul a fost tras până la data la care principalul a fost rambursat, fără nicio întârziere nejustificată și nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la trimiterea notificării retragerii către creditor. Dobânda se calculează pe baza ratei dobânzii aferente creditului convenite. Creditorul nu este îndreptățit la nicio altă compensație din partea consumatorului în cazul retragerii, cu excepția compensației pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor administrației publice. […]”

Articolul 15 alineatele (1) și (2) din această directivă, intitulat „Contracte de credit legate”, prevede: „(1) În cazul în care consumatorul și‑a exercitat un drept de retragere bazat pe dreptul comunitar dintr‑un contract de furnizare de bunuri sau servicii, acesta nu mai are obligații în temeiul unui contract de credit legat. (2) În cazul în care bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract de credit legat nu sunt furnizate sau sunt furnizate numai în parte sau nu sunt conforme cu contractul de furnizare, consumatorul are dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului în cazul în care consumatorul s‑a îndreptat împotriva furnizorului, dar nu a reușit să obțină satisfacerea pretențiilor la care are dreptul în conformitate cu legislația sau cu contractul de furnizare a bunurilor sau a serviciilor. Statele membre au obligația de a determina măsura și condițiile în care se poate exercita dreptul la despăgubiri.”

Articolul 22 din directiva menționată, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (1): „În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

Articolul 23 din aceeași directivă, intitulat „Sancțiuni”, prevede: „Statele membre stabilesc normele de sancționare aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive și întreprind toate măsurile necesare pentru a asigura că acestea sunt aplicate. Aceste sancțiuni trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”

Articolul 357a alineatul (1) din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil, denumit în continuare „BGB”), intitulat „Consecințele juridice ale retragerii din contractele de servicii financiare”, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiile principale, prevedea: „(1) Prestațiile primite trebuie restituite în termen de cel mult 30 de zile. […] (3) În cazul în care un împrumutat se retrage dintr‑un contract de credit de consum, acesta trebuie să plătească dobânda convenită pentru perioada cuprinsă între data eliberării creditului și data rambursării acestuia. […]”

Articolul 358 din BGB, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiile principale, avea următorul cuprins: „(1) În cazul în care consumatorul și‑a retras în mod valabil declarația de intenție privind încheierea unui contract având ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu de către un comerciant, acesta nu mai este ținut nici de declarația sa de intenție privind încheierea unui contract de credit legat de acest contract. (2) În cazul în care consumatorul, în temeiul articolului 495 alineatul (1) sau al articolului 514 alineatul (2) prima teză, și‑a retras în mod valabil declarația de intenție privind încheierea un contract de credit de consum, acesta nu mai este ținut nici de declarația sa de intenție privind încheierea unui contract legat de contractul de credit de consum respectiv, având ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu. (3) Un contract care are ca obiect livrarea unui bun sau furnizarea unui alt serviciu și un contract de credit în sensul alineatelor (1) și (2) sunt legate dacă creditul are ca scop finanțarea celuilalt contract în tot sau în parte și dacă cele două contracte formează o unitate economică. Trebuie să se considere că există o unitate economică în special atunci când comerciantul finanțează el însuși contraprestația consumatorului sau, în cazul finanțării de către un terț, atunci când creditorul implică comerciantul în pregătirea sau încheierea contractului de credit. (4) Restabilirea statu quo ante privind contractul legat este reglementată mutatis mutandis de […] [articolul 357]. […] Creditorul își asumă în raporturile cu consumatorul drepturile și obligațiile comerciantului care decurg din contractul legat în ceea ce privește consecințele juridice ale retragerii sau ale restituirii dacă, în momentul în care aceasta produce efecte, suma împrumutată a fost deja plătită comerciantului.”

La 1 martie 2019 și la 30 noiembrie 2017, KI, pe de o parte, și FA, pe de altă parte, au încheiat cu Mercedes‑Benz Bank AG și, respectiv, cu Volkswagen Bank GmbH contracte de credit al căror scop era achiziția unui autovehicul pentru uz personal. Cuantumurile nete ale acestor contracte de credit se ridicau la 29500 de euro și, respectiv, la 35300 de euro și au fost plătite direct vânzătorilor vehiculelor.

La încheierea contractelor de credit, Mercedes‑Benz Bank și Volkswagen Bank au recurs la serviciile vânzătorului vehiculelor în calitate de intermediar.

Niciunul dintre contractele de credit nu menționa, sub formă de procente exprimate în cifre, rata dobânzii de întârziere în vigoare la momentul încheierii contractului.

KI și FA au plătit rate lunare de credit, inclusiv avansuri, în valoare totală de 8924,48 euro și, respectiv, de 24800 de euro în temeiul celor două contracte.

Prin scrisorile din 31 octombrie 2019 și din 20 iulie 2020, KI și, respectiv, FA și‑au retras declarația de intenție privind încheierea contractului de credit.

KI și FA susțin că retragerea este valabilă, întrucât termenul de exercitare a acestui drept nu a început să curgă din cauza neregularităților care afectează mențiunile obligatorii din contractul lor.

Fiecare în parte dintre aceștia a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune împotriva Mercedes‑Benz Bank și, respectiv, împotriva Volkswagen Bank.

Pe de o parte, KI solicită în esență rambursarea ratelor scadente ale împrumutului deja plătite până la retragerea sa și a avansului plătit vânzătorului, și anume în total o sumă de 8924,48 euro. El solicită de asemenea să se constate că, din cauza retragerii sale, nu mai datorează dobânzi sau principal pentru împrumutul său.

Pe de altă parte, FA solicită în esență rambursarea ratelor lunare deja plătite pentru împrumut până la retragerea sa și a avansului plătit vânzătorului, și anume o sumă totală de 24800 de euro. El solicită de asemenea să se constate că, de la data retragerii sale, nu mai datorează dobânzi aferente principalului și nici rate lunare în acest temei.

Mercedes‑Benz Bank și Volkswagen Bank solicită respingerea acțiunilor respective. Acestea invocă în esență inadmisibilitatea lor și ridică o excepție întemeiată pe decăderea din dreptul de retragere. Mercedes‑Benz Bank invocă de asemenea exercitarea nelegală a dreptului de retragere și solicită, prin cerere reconvențională formulată cu titlu subsidiar, obligarea lui KI să îi plătească o compensație pentru uzura suferită de vehicul până la data predării sale și, în plus, o compensație pentru utilizare de 3,92 % pe an din soldul restant datorat al împrumutului pentru perioada cuprinsă între transferul fondurilor împrumutate către vânzător și restituirea vehiculului.

În aceste condiții, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Dreptul Uniunii, în special articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], se opune, în cazul retragerii dintr‑un contract de credit pentru consumatori legat de un contract de achiziție a unui vehicul încheiat la sediul distribuitorului auto, unui mod de calcul al compensației, pe care consumatorul este obligat să o plătească creditorului la restituirea vehiculului finanțat pentru uzura acestui vehicul, potrivit căruia, la momentul restituirii vehiculului, din prețul de vânzare stabilit de distribuitor la momentul achiziționării vehiculului de către consumator se scade prețul de cumpărare plătit de distribuitor? 2) Articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva [2008/48] implică o armonizare deplină și, prin urmare, are un caracter obligatoriu pentru statele membre în privința contractelor de credit pentru consumatori legate de un contract de achiziție a unui vehicul? În cazul unui răspuns negativ la cea de a doua întrebare: 3) Dreptul Uniunii, în special articolul 14 alineatul (1) din Directiva [2008/48], se opune obligației împrumutatului de a plăti la retragerea dintr‑un contract de credit pentru consumatori legat de un contract de achiziție a unui vehicul dobânda contractuală aferentă creditului pentru perioada cuprinsă între transferul sumei împrumutate către vânzătorul vehiculului finanțat și momentul restituirii vehiculului către creditor (sau către vânzător)?”

Prin decizia din 18 aprilie 2023, prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea hotărârii în cauzele conexate C‑38/21, C‑47/21 și C‑232/21.

Prin scrisoarea din 21 decembrie 2023, grefa Curții a transmis instanței de trimitere hotărârea pronunțată în aceste cauze ( 3 ), invitând‑o să îi comunice dacă, în lumina acestei hotărâri, dorește să își mențină cererea de decizie preliminară.

Prin înscrisul depus pe e‑Curia la 10 aprilie 2024, instanța de trimitere a răspuns Curții că dorește să își mențină cererea de decizie preliminară și că estimează necesar să adauge noi întrebări, care sunt următoarele: „4) a) Articolul 10 alineatul (2) litera (l) din Directiva [2008/48] coroborat cu articolul 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că termenul de retragere nu începe să curgă în cazul în care în contractul de credit nu se menționează sub forma unui procent concret rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii acestui contract? În cazul unui răspuns negativ: b) Lipsa acestei mențiuni poate să afecteze capacitatea consumatorului mediu de a aprecia întinderea drepturilor și a obligațiilor sale în temeiul acestei directive sau decizia sa de a încheia contractul și să îl priveze, dacă este cazul, de posibilitatea de a‑și exercita drepturile în esență în condiții identice cu cele care ar fi fost aplicabile dacă această informație ar fi fost furnizată în mod complet și exact? 5) a) Excepția ridicată de creditor, și anume că prin comportamentul său din perioada cuprinsă între încheierea contractului menționat și exercitarea dreptului de retragere sau după exercitarea acestuia consumatorul a exercitat în mod abuziv acest drept, nu poate fi invocată în cazul în care în contractul de credit nu se menționează sub forma unui procent concret rata dobânzii de întârziere aplicabilă la momentul încheierii acestui contract? În cazul unui răspuns negativ: b) Evaluarea ca abuz de drept se poate baza în special pe următoarele împrejurări: – consumatorul continuă utilizarea autovehiculului finanțat până la clarificarea judiciară a validității retragerii; – consumatorul refuză să plătească o compensație pentru utilizarea autovehiculului?”

În conformitate cu solicitarea Curții, prezentele concluzii vor viza exclusiv a doua și a treia întrebare.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că realizează o armonizare completă a contractelor de credit pentru consumatori legate de un contract de achiziție a unui vehicul.

Cu alte cuvinte, Curtea este chemată să stabilească dacă, prin articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză, Directiva 2008/48 a realizat o armonizare completă a obligației împrumutatului de a plăti dobânda aferentă principalului, inclusiv atunci când creditul finanțat este legat de un contract de achiziție de bunuri sau de servicii.

În primul rând, arătăm că Directiva 2008/48, adoptată pentru a promova o piață internă eficientă și un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în materie de credit ( 4 ), realizează o armonizare completă pentru toate contractele de credit care intră în domeniul său de aplicare.

În această privință, Curtea a admis că din articolul 22 alineatul (1), interpretat în lumina considerentelor (9) și (10) ale acestei directive, rezultă că, în ceea ce privește contractele de credit care intră în domeniul său de aplicare, directiva menționată are o natură imperativă și urmărește să garanteze o aplicare uniformă a normelor pe care le conține în toate statele membre. Astfel, atunci când aceasta stabilește obligații precise, statele membre nu au posibilitatea de a de îndepărta de ele prin dispoziții naționale derogatorii sau mai stricte ( 5 ). Această armonizare se justifică prin dorința de a permite oricărui consumator european să contracteze un credit, beneficiind de același grad de protecție, și de a facilita furnizarea transfrontalieră de servicii financiare. Or, când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau de a introduce dispoziții legale naționale ( 6 ).

În al doilea rând, Directiva 2008/48 definește la articolul 3 litera (n) „contractul de credit legat” ca fiind un contract de credit care servește exclusiv la finanțarea achiziționării anumitor bunuri sau servicii și care formează o unitate comercială cu contractul de furnizare corespunzător. În practică, împrumuturile acordate pentru finanțarea unui autovehicul personal corespund pe deplin acestei definiții, în măsura în care nu sunt excluse din domeniul directivei ( 7 ). Unitatea comercială dintre împrumut și achiziția bunului se manifestă adesea prin simultaneitatea încheierii celor două contracte sau prin strânsa lor dependență economică. Astfel, în opinia noastră, legiuitorul Uniunii a dorit să încadreze această categorie de credite astfel încât consumatorul, obligat prin două contracte interdependente, să poată beneficia totuși de o protecție eficientă, având în vedere riscurile specifice pe care le implică dubla imbricare dintre un împrumut și achiziționarea unui bun.

În al treilea rând, pentru a concretiza această protecție, Directiva 2008/48 consacră la articolul 14 un drept de retragere, care permite consumatorului să revină asupra angajamentului său într‑un termen prestabilit, fără a trebui să indice motivul. Exercitarea acestui drept, care urmărește atât să atenueze eventualul caracter impulsiv al deciziei de a se îndatora, cât și să asigure o informare suficientă cu privire la condițiile de creditare, dă naștere unor obligații concomitente. Astfel, articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din această directivă impune consumatorului, în cazul retragerii, să ramburseze principalul, precum și dobânda acumulată între data punerii la dispoziție a fondurilor și restituirea acestora.

Este însă adevărat că această dispoziție nu precizează nici soarta bunului finanțat, nici eventualele interacțiuni dintre contractul de credit legat și contractul de achiziție a vehiculului. În opinia noastră, potrivit spiritului Directivei 2008/48, exercitarea dreptului de retragere trebuie să rămână efectivă, lăsând în același timp o marjă de apreciere statelor membre în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei retrageri în cadrul specific al creditului legat, ceea ce implică faptul că această directivă nu urmărește să armonizeze integral toate consecințele juridice care pot apărea.

Considerentul (35) al directivei menționate se înscrie în această abordare, enunțând că aceasta nu ar trebui să aducă atingere reglementărilor statelor membre privind chestiuni referitoare la restituirea bunului finanțat prin credit sau orice alte chestiuni în legătură cu aceasta ( 8 ). Considerentul (9) al aceleiași directive prevede de asemenea că, atunci când nu există dispoziții armonizate, statele membre ar trebui să dispună de libertatea de a menține sau de a introduce dispoziții legale naționale, printre altele în situația anulării unui contract de vânzare de bunuri sau furnizare de servicii în cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere din contractul de credit.

Or, în lipsa unei reglementări specifice a Uniunii în materie, Curtea a statuat că modalitățile de punere în aplicare a protecției consumatorilor prevăzute de Directiva 2008/48 sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 9 ).

În această privință, este caracteristic faptul că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2008/48 este singura dispoziție consacrată în mod specific situației în care un consumator își exercită dreptul de retragere cu privire la un contract de furnizare de bunuri sau de servicii, ceea ce implică, a contrario, că această directivă este deficitară în ceea ce privește ipoteza opusă, în care retragerea are loc mai întâi în ceea ce privește creditul însuși ( 10 ).

În definitiv, considerăm că, deși Directiva 2008/48 realizează o armonizare completă în materia contractelor de credit, prin intermediul articolului 14 alineatul (3) litera (b) prima teză, aceasta nu reglementează în mod exhaustiv consecințele retragerii atunci când creditul este legat de o achiziție a unui vehicul. Prin urmare, statele membre sunt autorizate, cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței, să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de retragere pentru aceste contracte de credit legate.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă că articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva 2008/48 nu realizează o armonizare completă a contractelor de credit pentru consumatori legate de un contract de achiziție a unui vehicul.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, dacă dreptul Uniunii, în special articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, se opune obligației împrumutatului de a plăti la retragerea dintr‑un contract de credit pentru consumatori legat de un contract de achiziție a unui vehicul dobânda contractuală aferentă creditului pentru perioada cuprinsă între transferul sumei împrumutate către vânzătorul vehiculului finanțat și momentul restituirii vehiculului către creditor (sau către vânzător).

Amintim că Directiva 2008/48 consacră la articolul 14 alineatul (1) un drept de retragere în beneficiul consumatorului, care poate recurge la acesta în termen de 14 zile calendaristice și fără a trebui să își justifice decizia.

În ceea ce privește obiectivul urmărit de articolul 14 din Directiva 2008/48, acesta constă, pe de o parte, în a permite consumatorului să încheie contractul cel mai potrivit nevoilor sale și, prin urmare, să se retragă dintr‑un contract care, după încheierea sa, se dovedește neadecvat în perioada de reflecție prevăzută pentru exercitarea dreptului de retragere. Pe de altă parte, obiectivul articolului 14 alineatul (1) al doilea paragraf litera (b) din această directivă este de a asigura faptul că consumatorul primește toate informațiile necesare pentru a aprecia întinderea angajamentului său contractual și de a penaliza creditorul care nu îi transmite informațiile prevăzute la articolul 10 din directiva menționată ( 11 ). În opinia noastră, acest dispozitiv vizează, așadar, în principal să ofere consumatorului o perioadă de reflecție suficientă pentru a verifica dacă creditul corespunde efectiv nevoilor și capacităților sale, astfel încât să se poată proteja împotriva unui angajament neadecvat.

Din analiza efectuată cu privire la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere ( 12 ) reiese că articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva 2008/48 nu armonizează în mod complet consecințele exercitării dreptului de retragere atunci când creditul este legat de un contract de furnizare de bunuri, precum achiziția unui vehicul.

În conformitate cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din directivă, un consumator care se retrage dintr‑un „credit clasic” rămâne obligat, pe lângă rambursarea principalului, la plata dobânzii aferente creditului, calculată la rata convenită pentru perioada cuprinsă între punerea la dispoziție a fondurilor și rambursarea lor integrală. Prin analogie, apreciem că este logic, atunci când creditul are ca scop să finanțeze cumpărarea unui bun, iar consumatorul se retrage, să se prevadă obligația sa de a plăti dobânda pentru perioada cuprinsă între punerea efectivă la dispoziție a fondurilor și restituirea bunului sau stingerea creditului.

Considerăm că temeiul acestei cerințe este ușor de identificat: mobilizând resurse financiare, creditorul își asumă riscul deprecierii monetare și se privează de utilizarea imediată a acestor fonduri. Din această perspectivă, dobânda constituie remunerația normală a capitalului avansat. Privarea sistematică a creditorului de aceasta ar echivala cu instituirea unui „credit gratuit” pentru împrumutat, care ar beneficia de un avantaj nejustificat fără a suporta nici cea mai mică contraprestație ( 13 ). În opinia noastră, o asemenea situație afectează echilibrul contractual și este echivalentă cu îmbogățirea fără justă cauză în sensul principiilor comune ale dreptului civil.

În această privință, trebuie amintit că principiul interzicerii îmbogățirii fără justă cauză, recunoscut de jurisprudența Curții și prezent în majoritatea sistemelor juridice naționale, impune ca nicio parte să nu se îmbogățească nejustificat în detrimentul altei părți. Așadar, Curtea a statuat deja că, potrivit principiilor comune sistemelor de drept ale statelor membre, o persoană care a suferit o pierdere care sporește patrimoniul unei alte persoane fără să existe vreun temei juridic pentru această îmbogățire are ca regulă generală dreptul la o restituire echivalentă cu această pierdere din partea persoanei îmbogățite.

Astfel, în ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii, Curtea a considerat că, deși Tratatul FUE nu prevede în mod expres o cale de atac pentru acest tip de acțiune, o interpretare a articolului 268 TFUE și a articolului 340 al doilea paragraf TFUE care ar exclude această posibilitate ar determina un rezultat contrar principiului protecției jurisdicționale efective. Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, formulată în temeiul acestor articole, impune dovada unei îmbogățiri fără bază legală valabilă ( 14 ) a pârâtului, precum și a unei sărăciri a reclamantului legate de această îmbogățire ( 15 ).

Transpunând acest principiu ( 16 ) la împrejurările cauzei principale ( 17 ), s‑ar putea susține că a permite împrumutatului să beneficieze gratuit de suma împrumutată în perioada care precedă restituirea bunului ar echivala cu a‑i conferi un avantaj economic „în lipsa unei cauze, a unui motiv sau cel puțin a unei justificări” ( 18 ). Astfel, în acest interval, creditorul a mobilizat în mod irevocabil resurse financiare în favoarea împrumutatului, fără a putea să dispună de aceste fonduri și nici să le aloce altor operațiuni potențial remuneratoare, suportând în același timp riscurile inerente punerii lor la dispoziție (printre altele deprecierea monetară și costul de oportunitate legat de imobilizare).

Prin urmare, considerăm că obligația împrumutatului de a plăti dobânda aferentă creditului calculată pentru perioada efectivă de punere la dispoziție a fondurilor constituie un mecanism corectiv necesar. Acesta permite restabilirea echilibrului contractual, evitând ca o parte, prin exercitarea dreptului său de retragere, să realizeze un câștig necuvenit în detrimentul celeilalte și, astfel, garantează o repartizare echitabilă a sarcinilor și a beneficiilor care decurg din executarea, chiar dacă parțială și temporară, a contractului de credit.

Justificarea acestei obligații – și anume de a plăti dobânda aferentă creditului în cazul retragerii dintr‑un contract de credit legat de achiziția unui vehicul – ni se pare compatibilă cu logica jurisprudenței Curții în acest domeniu, care subliniază în ansamblu că obiectivul urmărit de Directiva 2008/48 constă în a prevedea, în materia creditului de consum, o armonizare completă și imperativă în anumite domenii fundamentale, considerată ca fiind necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Uniunea Europeană un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor, pentru a favoriza apariția unei piețe interne performante a creditului de consum ( 19 ).

Preocuparea de a menține un echilibru contractual, care să concilieze o protecție efectivă a intereselor consumatorilor cu apariția unei piețe interne performante a creditului de consum, respectând în același timp principiul proporționalității, poate fi percepută în general în jurisprudența referitoare la dreptul de retragere, inclusiv dincolo de cadrul juridic al Directivei 2008/48. Cu titlu de exemplu, Curtea a statuat că articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 se opune unei reglementări naționale care impune consumatorului să restituie bunul finanțat prin credit sau să îl pună în întârziere pe creditor pentru recuperarea bunului respectiv, fără ca acesta din urmă să fie obligat simultan să ramburseze ratele lunare ale creditului deja plătite de consumator ( 20 ).

În plus, în ceea ce privește un contract la distanță, Curtea a considerat că, deși Directiva 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță ( 21 ) urmărește să protejeze consumatorul în situația specifică a unui astfel de contract, aceasta nu are ca obiect să îi acorde drepturi care depășesc ceea ce este necesar pentru a‑i permite să își exercite în mod util dreptul de retragere. Aceasta este situația printre altele atunci când consumatorul a utilizat bunul într‑un mod incompatibil cu principiile generale de drept civil, precum buna‑credință sau interzicerea îmbogățirii fără justă cauză ( 22 ).

Aceeași preocupare de a menține echilibrul menționat mai sus, în conformitate cu principiul proporționalității, caracterizează interpretarea de către Curte a articolului 23 din Directiva 2008/48, care autorizează statele membre să prevadă sancțiuni care să asigure respectarea obligațiilor de informare care revin creditorului. Aceste sancțiuni, care trebuie să rămână eficiente și proporționale, pot merge până la decăderea din dreptul la dobânzi și la costuri în cazul în care creditorul nu respectă obligațiile de informare prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, în măsura în care asemenea omisiuni repun în discuție posibilitatea consumatorului de a aprecia întinderea angajamentului său ( 23 ). Totuși, Curtea nuanțează această poziție, precizând că „nu poate fi considerată proporțională aplicarea, în conformitate cu această reglementare națională, a unei astfel de sancțiuni, care produce consecințe serioase față de creditor, în cazul nemenționării unor elemente, printre cele prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, care, prin natura lor, nu pot afecta capacitatea consumatorului de a aprecia întinderea angajamentului său” ( 24 ). Prin urmare, în opinia noastră, Curtea admite, în numele principiului proporționalității, că posibilitatea prevăzută la articolul 23 din Directiva 2008/48 nu trebuie să conducă la privarea sistematică a creditorului de orice remunerare, cu excepția cazului în care omisiunile sale sunt atât de grave încât compromit în mod fundamental dreptul consumatorului la o informare clară și fiabilă ( 25 ).

Astfel, consumatorul, parte defavorizată a contractului, beneficiază de o protecție sporită prin sancțiunea aplicată creditorului. Totuși, această protecție nu este nelimitată și se aplică numai atunci când creditorul încalcă o obligație de informare care prezintă o „importanță esențială” în cadrul Directivei 2008/48 ( 26 ). Nu este vorba astfel despre a crea un dezechilibru excesiv între consumatorul care își exercită dreptul de retragere și creditor. Dreptul de retragere și consecințele acestuia nu trebuie să afecteze eficiența pieței în domeniul creditului de consum.

În speță, apreciem că preocuparea de a garanta tuturor consumatorilor din Uniune un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor pentru a favoriza apariția unei piețe interne performante a creditului de consum rămâne protejată în litigiul principal dacă se admite că legislația națională poate prevedea rambursarea dobânzilor aferente principalului în cazul retragerii dintr‑un contract de credit legat.

Totuși, trebuie amintit, așa cum s‑a menționat deja în cadrul răspunsului la a doua întrebare preliminară ( 27 ), că modalitățile de punere în aplicare a dreptului de retragere dintr‑un contract de credit legat de achiziția unui vehicul – în special obligația împrumutatului de a plăti creditorului dobânda aferentă creditului – nu trebuie, în conformitate cu principiul echivalenței, să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații interne similare și nici, potrivit principiului efectivității, să fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.

Concluzionăm că, în măsura în care Directiva 2008/48 nu reglementează în mod exhaustiv consecințele retragerii dintr‑un credit legat de achiziția unui bun, legislațiile naționale pot impune împrumutatului să plătească dobânda aferentă creditului pentru perioada de utilizare a fondurilor.

Prin urmare, articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48 nu se opune, în opinia noastră, ca împrumutatul să fie obligat să plătească dobânda prevăzută pentru perioada cuprinsă între punerea la dispoziție a fondurilor și restituirea bunului sau încetarea creditului, atunci când a fost exercitat dreptul de retragere. În același timp, statele membre își păstrează posibilitatea, în temeiul articolului 23 din Directiva 2008/48, de a stabili sancțiuni împotriva creditorului în cazul nerespectării obligațiilor de informare prevăzute la articolul 10 alineatul (2) din această directivă, cu condiția ca sancțiunile respective să nu conducă la o afectare disproporționată a angajamentelor reciproce și să nu compromită finalitatea principală a directivei menționate, și anume protecția efectivă a consumatorului.

În aceste condiții, propunem Curții să răspundă că dreptul Uniunii, în special articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, nu se opune obligației împrumutatului de a plăti, la retragerea dintr‑un contract de credit de consum legat de un contract de achiziție a unui vehicul, dobânda contractuală aferentă creditului pentru perioada cuprinsă între transferul sumei împrumutate către vânzătorul vehiculului finanțat și momentul restituirii vehiculului menționat către creditor (sau către vânzător).

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare preliminară adresate de Landgericht Ravensburg (Tribunalul Regional din Ravensburg, Germania) după cum urmează: 1) Articolul 14 alineatul (3) litera (b) prima teză din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu realizează o armonizare completă a contractelor de credit pentru consumatori legate de un contract de achiziție a unui vehicul. 2) Dreptul Uniunii, în special articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2008/48, trebuie interpretat în sensul că nu se opune obligației împrumutatului de a plăti, la retragerea dintr‑un contract de credit pentru consumatori legat de un contract de achiziție a unui vehicul, dobânda contractuală aferentă creditului pentru perioada cuprinsă între transferul sumei împrumutate către vânzătorul vehiculului finanțat și momentul restituirii vehiculului către creditor (sau către vânzător).

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 10 aprilie 2025 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul german

Situația de fapt, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

Analiză

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la a treia întrebare

Cu privire la finalitatea articolului 14 din Directiva 2008/48

Cu privire la consecințele dreptului de retragere dintr‑un contract de credit legat

Cu privire la echilibrul contractual și la principiul proporționalității

Cu privire la aplicarea în speță

Concluzie