Concluziile avocatului general P. Pikamäe prezentate la 29 februarie 2024.###

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL PRIIT PIKAMÄE

prezentate la 29 februarie 2024(1)

Cauza C‑8/23

împotriva

Conseil national de l’ordre des médecins,

cu participarea

Ministre de la Santé et de la Prévention,

Ministre de l’Économie, des Finances et de la Souveraineté industrielle et numérique

[cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța)]

„Trimitere preliminară – Libera circulație a persoanelor – Libertatea de stabilire – Libera prestare a serviciilor – Recunoașterea calificărilor profesionale – Directiva 2005/36/CE – Dreptul de a exercita profesia de medic – Sistemul de recunoaștere automată – Diplomă de formare de bază în medicină acordată de o țară terță – Diplomă recunoscută de statul membru de origine – Obținerea unui titlu de medic specialist în statul membru de origine – Nerecunoașterea acestui titlu de către statul membru gazdă”

I. Introducere

1. Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) în temeiul articolului 267 TFUE are ca obiect interpretarea articolului 21 și a articolului 25 alineatul (4), precum și a punctelor 5.1.1 și 5.1.2 din anexa V la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale(2) (denumită în continuare „Directiva 2005/36”). Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FH, pe de o parte, și Conseil national de l’ordre des médecins (Consiliul Național al Colegiului Medicilor, Franța) (denumit în continuare „CNOM”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑l înscrie pe FH în registrul Colegiului Medicilor.

2. Prezenta cauză ridică o chestiune de drept importantă și parțial nouă, sub imperiul Directivei 2005/36, privind recunoașterea automată în cadrul Uniunii Europene a unei diplome de medic specialist și repartizarea între statele membre a responsabilității controlului formării de medic specialist și al accesului la această profesie, în cazul în care formarea de bază în medicină a fost realizată în afara Uniunii. În special, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la efectele recunoașterii de către un stat membru a unei diplome de formare de bază în medicină obținută într‑un stat terț, precum și cu privire la eventuala obligație a celorlalte state membre de a recunoaște de asemenea această diplomă.

3. În ipoteza în care Directiva 2005/36 nu ar conține dispoziții care să vizeze împrejurările specifice ale cauzei principale, va reveni Curții sarcina de a indica, în măsura posibilului, soluții practice pentru a facilita recunoașterea calificărilor profesionale dobândite de o persoană în situația descrisă mai sus. În considerațiile sale, Curtea va trebui să țină seama de obiectivele urmărite de legiuitor, și anume promovarea liberei prestări a serviciilor și a libertății de stabilire în interiorul Uniunii, asigurând în același timp stricta respectare a sănătății și siguranței publice, precum și a protecției consumatorilor.

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

4. Considerentele (6), (19) și (44) ale Directivei 2005/36 au următorul cuprins:

„(6) Promovarea prestării de servicii trebuie asigurată în contextul strictei respectări a sănătății și siguranței publice, precum și a protecției consumatorilor. Din acest motiv, trebuie prevăzute dispoziții speciale pentru profesiile reglementate cu implicații în ceea ce privește sănătatea sau siguranța publică, care constau în prestarea, temporar sau ocazional, a unor servicii transfrontaliere.

[…]

(19) Libera circulație și recunoașterea reciprocă a titlurilor de calificare de medic […] trebuie să se bazeze pe principiul fundamental al recunoașterii automate a titlurilor de calificare pe baza coordonării condițiilor minime de formare profesională. De asemenea, accesul în statele membre la profesi[a] de medic […] trebuie condiționat de necesitatea deținerii unei calificări determinate, care reprezintă garanția că persoana în cauză a urmat studii care îndeplinesc condițiile minime stabilite. […]

[…]

(44) Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor necesare în vederea asigurării unui nivel ridicat de protecție a sănătății și a consumatorilor.”

5. Articolul 1 primul paragraf din această directivă prevede:

„Prezenta directivă stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale (denumit în continuare „stat membru gazdă») recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre (denumite în continuare «stat membru de origine») și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre.”

6. Articolul 2 alineatul (2) din directiva menționată prevede:

„Fiecare stat membru poate permite, pe teritoriul său, în conformitate cu reglementările sale, exercitarea unei profesii reglementate în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) resortisanților statelor membre, titulari ai unor calificări profesionale care nu au fost obținute într‑un stat membru. În ceea ce privește profesiile reglementate la titlul III capitolul III, această primă recunoaștere se realizează cu respectarea condițiilor minime de formare profesională prevăzute la respectivele capitole.”

7. Potrivit articolului 3 alineatele (1) și (3) din aceeași directivă:

„(1) În sensul prezentei directive, se înțelege prin:

[…]

(c) «titlu de calificare»: diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare eliberate de o autoritate a unui stat membru desemnată în temeiul actelor cu putere de lege și al actelor administrative ale respectivului stat membru și care certifică formarea profesională în special în [Uniune]. În cazul în care prima teză nu se aplică, un titlu menționat la alineatul (3) este considerat titlu de calificare;

[…]

(3) Se consideră titlu de calificare orice titlu de calificare eliberat într‑o țară terță de îndată ce titularul său are o experiență profesională în profesia în cauză de trei ani pe teritoriul statului membru care a recunoscut respectivul titlu de calificare în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), certificată de respectivul stat membru.”

8. Potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2005/36, recunoașterea calificărilor profesionale de către statul membru gazdă permite beneficiarilor să aibă acces, în respectivul stat membru, la aceeași profesie ca cea pentru care sunt calificați în statul membru de origine și să o exercite în statul membru gazdă în aceleași condiții ca și resortisanții acestuia.

9. Articolul 10 din capitolul I, intitulat „Sistemul general de recunoaștere a calificărilor”, din această directivă prevede:

„Prezentul capitol se aplică tuturor profesiilor care nu sunt reglementate de capitolele II și III din prezentul titlu, precum și în cazurile următoare, în care solicitantul, dintr‑un motiv special și excepțional, nu îndeplinește condițiile prevăzute în respectivele capitole:

[…]

(d) fără a se aduce atingere articolului 21 alineatul (1) și articolelor 23 și 27, pentru medicii, asistenții medicali generaliști, medicii dentiști, medicii veterinari, moașele, farmaciștii și arhitecții titulari ai unui titlu de calificare specializată, care trebuie să urmeze formarea profesională care conduce la obținerea unui titlu prevăzut în anexa V punctele 5.1.1, 5.2.2, 5.3.2, 5.4.2, 5.5.2, 5.6.2 și 5.7.1 și exclusiv în scopul recunoașterii specializării în cauză;

[…]

(g) pentru migranții care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (3).”

10. Articolul 21, intitulat „Principiul recunoașterii automate”, din directiva menționată prevede:

„(1) Fiecare stat membru recunoaște calificările de medic, care permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist […] prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2 […], care îndeplinesc condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24 [și] 25 […], și le conferă, în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuși.

Respectivele titluri de formare trebuie eliberate de către organismele competente ale statelor membre și însoțite, după caz, de certificatele prevăzute în anexa V punctele 5.1.1 [și] 5.1.2 […]

Dispozițiile primului și celui de‑al doilea paragraf nu aduc atingere drepturilor obținute, prevăzute la articolele 23 [și] 27 […]

[…]

(6) Fiecare stat membru condiționează accesul la activitățile profesionale de medic […] și exercitarea acestora de posesia unui titlu de calificare prevăzut în anexa V punctele 5.1.1 [și] 5.1.2 […] care atestă că persoana în cauză a dobândit, în decursul perioadei totale de formare, după caz, cunoștințele și competențele prevăzute la articolul 24 alineatul (3) […]”

11. Articolul 24 din aceeași directivă, care privește formarea de bază în medicină, prevede:

„(1) Admiterea la formarea de bază în medicină presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, în ceea ce privește studiile în cauză, la instituțiile universitare.

(2) Formarea medicală de bază cuprinde un total de cel puțin cinci ani de studii, care se poate exprima în plus prin echivalentul în credite ECTS [(Sistemul european de acumulare și transfer al creditelor de studii)], și constă în cel puțin 5 500 de ore de formare teoretică și practică asigurate de o universitate sau sub supravegherea unei universități.

[…]

(3) Formarea de bază în medicină oferă garanția că persoana în cauză a dobândit următoarele cunoștințe și competențe [menționate la literele (a)-(d)].”

12. Articolul 25, intitulat „Formarea medicilor specialiști”, din Directiva 2005/36 prevede:

„(1) Admiterea la formarea de medic specialist este condiționată de absolvirea și validarea unui program de formare de bază în medicină prevăzut la articolul 24 alineatul (2) în decursul căruia persoana formată a dobândit cunoștințele relevante de bază în medicină.

[…]

(4) Statele membre condiționează eliberarea unei calificări de medic specialist de posesia unuia dintre titlurile de calificare ca medic cu formare de bază prevăzute în anexa V punctul 5.1.1.

[…]”

13. Articolul 50 alineatul (2) din această directivă prevede:

„În cazul unor îndoieli justificate, statul membru gazdă poate solicita autorităților competente ale unui stat membru o confirmare a autenticității certificatelor și a titlurilor de calificare eliberate în acest alt stat membru, precum și, după caz, confirmarea faptului că beneficiarul îndeplinește, în ceea ce privește profesiile prevăzute la capitolul III din prezentul titlu, condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24, 25, 28, 31, 34, 35, 38, 40, 44 și 46.”

14. Anexa V la directiva menționată este intitulată „Recunoașterea pe baza coordonării condițiilor minime de formare”. La rubrica „V.1. Medic”, punctul 5.1.1 din această anexă prevede „[t]itluri de calificare de bază în medicină”, și anume, în ceea ce privește Republica Federală Germania, „Zeugnis über die Ärztliche Prüfung” și „Zeugnis über die Ärztliche Staatsprüfung und Zeugnis über die Vorbereitungszeit als Medizinalassistent, soweit diese nach den deutschen Rechtsvorschriften noch für den Abschluss der ärztlichen Ausbildung vorgesehen war.”

15. Punctul 5.1.2 din anexa menționată prevede „[t]itluri de calificare ca medic specialist” ale statelor membre, și anume, în ceea ce privește Republica Federală Germania, „Fachärztliche Anerkennung”.

B. Dreptul francez

16. Code de la santé publique (Codul sănătății publice), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la articolul L. 4111-1:

„Poate exercita profesia de medic […] numai cel care este:

1° Titularul unei diplome, al unui certificat sau al unui alt titlu menționat [la articolul] L. 4131-1 […];

[…]

3° Înscris în registrul Colegiului Medicilor, […] sub rezerva dispozițiilor articolelor L. 4112-6 și L. 4112-7.

[…]”

17. Articolul L. 4111-2 din acest cod prevede:

„[…]

II. Autoritatea competentă poate de asemenea, după obținerea avizului unei comisii compuse în special din profesioniști, să autorizeze cu titlu individual exercitarea profesiei de medic în specialitatea vizată […] de către resortisanții unui stat membru al Uniunii Europene sau ai unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European, titulari ai unor titluri de calificare eliberate de un stat terț și recunoscute într‑un stat, membru sau parte, altul decât Franța, care permit exercitarea legală a profesiei în statul respectiv. În ceea ce privește medicii […] recunoașterea se referă atât la calificarea de bază, cât și la calificarea de specialist.

[…]”

18. Articolul L. 4131-1 din codul menționat prevede:

„Titlurile de calificare impuse în temeiul punctului 1° din articolul L. 4111-1 sunt pentru exercitarea profesiei de medic:

1° Fie diplomă franceză de stat de doctor în medicină;

[…]

2° Fie, în cazul în care persoana în cauză este resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European:

a) Titlurile de calificare ca medic eliberate de unul dintre aceste state în conformitate cu obligațiile comunitare și care figurează pe o listă întocmită prin ordin al miniștrilor responsabili cu învățământul superior și sănătății;

b) Titlurile de calificare ca medic eliberate de un stat membru sau de un stat parte, în conformitate cu obligațiile comunitare, care nu figurează în lista menționată la litera a), în cazul în care sunt însoțite de un certificat emis de acest stat care atestă că ele reprezintă o formare conformă acestor obligații și că le asimilează cu titlurile de calificare care figurează în această listă;

[…]”

19. Lista care figurează la punctul 2 litera a) din Ordinul din 13 iulie 2009 de stabilire a listelor și a condițiilor de recunoaștere a titlurilor de calificare ca medic și ca medic specialist eliberate de statele membre ale Uniunii Europene sau de statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European menționate la alineatul 2 al articolului L. 4131-1 din Codul sănătății publice corespunde celei care figurează la punctele 5.1.1 și 5.1.2 din anexa V la Directiva 2005/36.

III. Situația de fapt, procedura principală și întrebarea preliminară

20. FH este un resortisant franco‑german titular al unei diplome de stat de doctor în medicină eliberate de Universitatea din Monastir (Tunisia) la 18 septembrie 2012.

21. Printr‑o decizie din 6 noiembrie 2015, autoritățile competente germane au recunoscut această diplomă ca diplomă de formare de bază în medicină și l‑au autorizat pe FH să exercite profesia de medic. Printr‑o decizie din 1 august 2016, aceste autorități l‑au înscris pe FH în Colegiul Medicilor din landul Niedersachsen (landul Saxonia Inferioară, Germania). La 28 ianuarie 2021, FH a obținut diploma de specialist în anestezie eliberată de Universitatea din Hanovra (Germania).

22. La 25 martie 2021, FH a sesizat conseil départemental de Saône‑et‑Loire de l’ordre des médecins (consiliul departamental al Colegiului Medicilor din Saône‑et‑Loire, Franța) cu o cerere de înscriere în registrul colegiului în temeiul articolului L. 4111-1 din Codul sănătății publice. Printr‑o decizie din 20 mai 2021, consiliul departamental a refuzat să dea curs acestei cereri.

23. În urma acțiunii formulate de FH împotriva deciziei formațiunii restrânse a conseil régional de Bourgogne‑Franche‑Comté de l’ordre des médecins (consiliul regional al Colegiului Medicilor din regiunea Burgundia‑Franche‑Comté, Franța) care a respins, la rândul său, prin decizia din 15 iulie 2021, cererea sa de înscriere în registrul colegiului, formațiunea restrânsă a CNOM a reiterat, prin decizia din 17 septembrie 2021, refuzul înscrierii lui FH în tabloul ordinului.

24. FH a formulat astfel o cale de atac împotriva acestei din urmă decizii, care este pendinte în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat).

25. În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Un medic, resortisant al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, care este posesorul unui titlu de calificare ca medic specialist eliberat într‑un stat membru și menționat la punctul 5.1.2 din anexa V la Directiva [2005/36], poate să se prevaleze în alt stat membru, numai cu acest titlu, de sistemul recunoașterii automate a titlurilor de calificare definit la articolul 21 din această directivă și în condițiile în care este posesorul unui titlu de calificare de bază în medicină eliberat de un stat terț care a fost doar recunoscut de statul membru în care a obținut diploma de medic specialist și care nu figurează prin cele menționate la punctul 5.1.1 din anexa V la [respectiva] directivă și în condițiile în care [articolul 25 alineatul (4)] din [aceasta] condiționează eliberarea unei calificări de medic specialist de posesia unuia dintre aceste titluri de calificare ca medic cu formare de bază?”

IV. Procedura în fața Curții

26. Decizia de trimitere din 27 decembrie 2022 a fost primită la grefa Curții la 12 ianuarie 2023.

27. FH, CNOM, guvernele francez, italian, neerlandez și polonez, Autoritatea de Supraveghere a AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb), precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul stabilit la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

28. În ședința din 11 ianuarie 2024, au prezentat observații mandatarii ad litem ai FH și ai CNOM, ai guvernului francez, ai Autorității de Supraveghere a AELS, precum și ai Comisiei.

V. Analiză juridică

A. Considerații introductive

29. Prezenta cauză privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor Directivei 2005/36 care definesc drepturile și obligațiile profesioniștilor în vederea recunoașterii titlurilor de calificare obținute în Uniune și a exercitării unei profesii într‑un alt stat membru. În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2005/36, recunoașterea calificărilor profesionale de către un stat membru gazdă permite beneficiarilor să aibă acces, în respectivul stat membru, „la aceeași profesie ca cea pentru care sunt calificați în statul membru de origine” și să o exercite în statul membru gazdă „în aceleași condiții ca și resortisanții acestuia”, astfel cum a statuat Curtea în jurisprudența sa(3).

30. Directiva 2005/36 a abrogat și a înlocuit un ansamblu de directive sectoriale și generale care reglementau recunoașterea calificărilor profesionale și stabilește în esență trei sisteme alternative de recunoaștere a acestor calificări. Mai întâi, există un sistem general (capitolul I, articolele 10-15) care se aplică tuturor profesiilor care nu intră în domeniul de aplicare al celorlalte două sisteme (articolul 10). Urmează sistemul de recunoaștere întemeiat pe experiența profesională (capitolul II, articolele 16-20) care se aplică anumitor activități menționate în anexa IV la această directivă.

31. În sfârșit, există un sistem de recunoaștere automată (capitolul III, articolele 21-49) care se caracterizează printr‑o armonizare minimă a formării. Profesia de medic este una dintre cele șapte profesii care intră în domeniul de aplicare al sistemului de recunoaștere automată împreună cu profesiile de asistent medical generalist, de moașă, de medic dentist, de farmacist, de arhitect și de medic veterinar(4). Recunoașterea automată impune respectarea condițiilor minime de formare prevăzute, în funcție de profesia vizată, la articolul 24 și următoarele din directiva menționată. Curtea a precizat că statelor membre le este interzis să condiționeze recunoașterea de alte cerințe în afară de prezentarea dovezii unei formări adecvate(5).

32. Prin intermediul cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere urmărește să afle dacă un medic, resortisant al unuia dintre statele membre ale Uniunii, care este posesorul unui titlu de calificare ca medic specialist eliberat într‑un stat membru, poate să se prevaleze în alt stat membru, numai cu acest titlu, de sistemul recunoașterii automate a titlurilor de calificare menționat anterior, în condițiile în care este posesorul unui titlu de calificare de bază în medicină eliberat de un stat terț care a fost doar recunoscut de statul membru în care a obținut diploma de medic specialist.

33. Așa cum vom arăta în analiza noastră, întemeindu‑ne pe o exegeză a Directivei 2005/36 și pe metodele de interpretare recunoscute în jurisprudență, această întrebare necesită un răspuns negativ pentru motivul că sistemul de recunoaștere automată nu se aplică în speță. Acestea fiind spuse, nu ne vom limita să răspundem la întrebarea adresată de instanța de trimitere, ci vom explica în același timp care sunt mijloacele de care dispune o persoană în situația descrisă mai sus pentru a‑și atinge cât mai bine obiectivul. O astfel de abordare este recomandată pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, în conformitate cu spiritul de cooperare care trebuie să anime procedura trimiterii preliminare.

B. Cu privire la posibilitatea reclamantului din litigiul principal de a se prevala de sistemul de recunoaștere automată

1. Cu privire la legătura indisociabilă dintre specializarea în medicină și formarea de bază

34. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acestora, ci și de contextul lor și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte(6).

35. Articolul 21 alineatul (1) din Directiva 2005/36 prevede că fiecare stat membru recunoaște printre altele calificările de medic, care permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist, prevăzute în anexa V punctele 5.1.1 și 5.1.2, care îndeplinesc condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24 și 25, și le conferă, în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuși.

36. În consecință, din moment ce, precum în speță, un resortisant al unui stat membru este posesorul unui titlu de calificare ca medic specialist prevăzut la punctul 5.1.2 din anexa V menționată, acesta ar trebui în principiu să obțină în statul membru gazdă, în temeiul articolului 21 alineatul (1) menționat, recunoașterea automată a acestui titlu pentru a exercita în statul respectiv profesia de medic vizată de specialitatea în cauză. Totuși, se ridică problema dacă faptul că persoana în cauză nu deține în același timp un titlu de calificare de bază în medicină eliberat într‑un stat membru împiedică o astfel de recunoaștere automată.

37. În această privință, trebuie să se arate că articolul 21 alineatul (1) menționat impune drept cerință ca titlurile de calificare ca medic să îndeplinească „condițiile minime de formare prevăzute [printre altele la articolul] 25 [din directiva menționată]”. Din articolul 25 alineatul (4) reiese că „[s]tatele membre condiționează eliberarea unei calificări de medic specialist de posesia unuia dintre titlurile de calificare ca medic cu formare de bază prevăzute în anexa V punctul 5.1.1”. În ceea ce privește Republica Federală Germania, acest punct 5.1.1 menționează două tipuri de titluri germane de calificare de bază în medicină(7).

38. Interpretarea literală a acestui articol 25 alineatul (4) pare să implice că recunoașterea automată a unui titlu de calificare ca medic specialist, prevăzut la punctul 5.1.2 din anexa V la această directivă, este indisociabil legată de recunoașterea unui titlu de calificare de bază în medicină, prevăzut la punctul 5.1.1 din această anexă, și ar impune obținerea prealabilă a unui asemenea titlu.

39. Astfel, trebuie să se arate că dispozițiile articolului 21 din Directiva 2005/36 se referă întotdeauna în ansamblu la titlul de calificare de bază în medicină și la titlul de calificare ca medic specialist. În special, aceste dispoziții nu se referă niciodată în mod izolat la punctul 5.1.2 din anexa V la directiva menționată, referitor la titlurile de calificare ca medic specialist, ci se referă întotdeauna la acesta în coroborare cu punctul 5.1.1 din anexa respectivă, referitor la titlurile de calificare de bază în medicină.

40. Așadar, articolul 21 alineatul (1) menționat evocă în mod global „calificările de medic”, precizând că ele permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist. În plus, chiar dacă aceste titluri de calificare fac obiectul a două puncte distincte în această anexă V, ele sunt grupate sub același titlu „V.1. Medic”, care enumeră mai întâi titlurile de calificare de bază în medicină și ulterior titlurile de calificare ca medic specialist.

41. Pe de altă parte, chiar din titlul articolului 24 din Directiva 2005/36 [„Formarea de bază în medicină” (sublinierea noastră)] reiese că formarea de bază în medicină este esențială pentru a garanta dobândirea cunoștințelor și a competențelor minime necesare pentru exercitarea profesiei de medic. În conformitate cu alineatul (2) al articolului menționat, această formare de bază durează cel puțin cinci ani, adică mai mult decât durata minimă a tuturor formărilor de medic specialist.

42. Cunoștințele și competențele dobândite cu ocazia formării de bază în medicină, descrise la articolul 24 alineatul (3) din Directiva 2005/36, constituie, așadar, o bază care nu se predă în cadrul formării specializate în medicină, astfel cum este descrisă la articolul 25 din această directivă, și care este totuși indispensabilă pentru exercitarea activităților profesionale de medic specialist, indiferent de specialitatea în discuție.

43. În cadrul unei interpretări contextuale a articolului 21 alineatul (1) și a articolului 25 alineatul (4) din Directiva 2005/36, trebuie să se atragă atenția asupra articolului 21 alineatul (6) din această directivă, care prevede că „[f]iecare stat membru condiționează accesul la activitățile profesionale de medic […] precum și exercitarea acestora, de posesia unui titlu de calificare prevăzut în anexa V punctele 5.1.1 [și] 5.1.2 […] care atestă că persoana în cauză a dobândit, în decursul perioadei totale de formare, după caz, cunoștințele și competențele prevăzute la articolul 24 alineatul (3)”. Această dispoziție arată în mod clar că titlul de calificare ca medic specialist nu este, în sine, o garanție că persoana în cauză a dobândit cunoștințele și competențele menționate și că, în consecință, recunoașterea automată a acestui titlu trebuie să fie indisociabil legată de cea a unui titlu de calificare de bază.

44. În sfârșit, trebuie amintit că recunoașterea automată nu se aplică decât pentru titlurile de calificare în medicină enumerate la punctele 5.1.1 și 5.1.2 din această anexă V, despre care statele membre consideră că garantează condițiile minime de formare profesională. Acesta este și cazul titlurilor de calificare germane, enumerate la punctul 5.1.1, pe care reclamantul nu le deține. În consecință, un titlu de calificare obținut într‑un stat terț nu poate face obiectul unei recunoașteri automate, în pofida faptului că un stat membru l‑a recunoscut în mod unilateral în temeiul dreptului său intern, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2005/36.

45. Acest din urmă aspect necesită câteva considerații suplimentare din partea noastră, cu atât mai mult cu cât mai multe state membre care au intervenit în prezenta cauză au exprimat ezitări în ceea ce privește eventualele consecințe juridice ale recunoașterii de către un stat membru a unui astfel de titlu de calificare obținut într‑o țară terță.

2. Cu privire la consecințele juridice ale recunoașterii unilaterale de către un stat membru a unui titlu de calificare în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2005/36

46. Se aplică norme diferite în funcție de locul în care au fost obținute calificările profesionale. O calificare profesională eliberată de un stat membru al Uniunii, care atestă o formare care s‑a desfășurat preponderent în Uniune, va fi recunoscută mai ușor decât o diplomă care a fost eliberată de o țară terță. Astfel, articolul 1 din Directiva 2005/36 prevede că aceasta „recunoaște […] calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre”(8). Articolul 3 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată mai precizează că constituie titlu de calificare „diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare […] care certifică formarea profesională în special în [Uniune]”(9). În cazul unei calificări profesionale obținute într‑o țară terță, dreptul Uniunii prevede recunoașterea numai în cazul în care aceasta este pronunțată într‑un stat membru al Uniunii în conformitate cu dreptul său intern.

47. Astfel, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2005/36, fiecare stat membru „poate permite, pe teritoriul său, în conformitate cu reglementările sale, exercitarea unei profesii reglementate în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) resortisanților statelor membre, titulari ai unor calificări profesionale care nu au fost obținute într‑un stat membru”(10). Această dispoziție permite statelor membre să încheie acorduri bilaterale privind recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale cu țări terțe. Așadar, statele membre sunt libere să stabilească condițiile unei asemenea recunoașteri, atât timp cât sunt respectate condițiile minime de formare profesională impuse pentru profesiile sectoriale reglementate în capitolul III din titlul III din această directivă. Cu toate acestea, termenii dispoziției menționate arată în mod clar că efectele juridice ale unei asemenea recunoașteri, în temeiul unei reglementări naționale, se limitează la teritoriul statului membru în discuție și nu pot crea obligații în sarcina celorlalte state membre.

48. Această interpretare este de altfel confirmată de Hotărârea Haim(11), în care Curtea a interpretat articolul 1 alineatul (4) din Directiva 78/687/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile medicilor stomatologi(12), care era redactat în mod similar cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2005/36(13), în sensul că recunoașterea de către un stat membru a titlurilor eliberate de state terțe, chiar dacă acestea au fost recunoscute ca echivalente în unul sau în mai multe state membre, nu angajează celelalte state membre. În scopul prezentei cauze, aceasta înseamnă că articolul 2 alineatul (2) menționat se opune ca reclamantul din litigiul principal să se poată prevala de recunoașterea de către autoritățile germane a calificării sale profesionale obținute în Tunisia pentru a obliga autoritățile franceze să o recunoască la rândul lor, în temeiul sistemului de recunoaștere automată.

49. Independent de aplicabilitatea acestei dispoziții, trebuie să se sublinieze faptul că articolul 21 alineatul (6) din Directiva 2005/36 prevede că cunoștințele, abilitățile și competențele proprii unei formări de bază în medicină trebuie să fie „[dobândite] în decursul perioadei de formare”(14), ceea ce exclude în principiu orice decizie din partea autorităților naționale care are ca efect asimilarea unei formări dobândite într‑o țară terță cu o formare dobândită într‑un stat membru. Cu alte cuvinte, această dispoziție presupune un proces de învățare în cadrul unui program academic. Prin urmare, numai o formare de medic „dobândită” în Uniune poate furniza cunoștințele și competențele necesare în vederea unei recunoașteri automate în temeiul articolului 21 alineatul (1) din această directivă.

3. Cu privire la posibilitatea recunoașterii în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2005/36 a unui titlu de calificare eliberat într‑o țară terță

50. Totuși, aceasta nu înseamnă că o persoană care se află în situația reclamantului din litigiul principal, care a obținut un titlu de calificare în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2005/36 într‑o țară terță, este privată de posibilitatea de a‑și exercita profesia într‑un alt stat membru. Dimpotrivă, articolul 3 alineatul (3) din această directivă prevede că „[s]e consideră titlu de calificare orice titlu de calificare eliberat într‑o țară terță de îndată ce titularul său are o experiență profesională în profesia în cauză de trei ani pe teritoriul statului membru care a recunoscut respectivul titlu de calificare în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), certificată de respectivul stat membru”(15).

51. Prin urmare, recunoașterea calificărilor profesionale dobândite în țări terțe este reglementată de dispoziții destul de stricte. Un cetățean al Uniunii titular al unor astfel de calificări profesionale poate invoca articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2005/36 numai cu două condiții: în primul rând, diploma trebuie să fi fost recunoscută de un stat membru al Uniunii în temeiul dreptului său intern și, în al doilea rând, titularul calificării profesionale trebuie să fi realizat o practică profesională de trei ani în primul stat membru de recunoaștere. Această din urmă condiție urmărește în mod clar să evite ca cetățenii să abuzeze de sistemul directivei menționate sau să încerce să eludeze normele acesteia prin „recunoașterea recunoașterii”(16).

52. Modalitățile acestei „recunoașteri a recunoașterii” fac însă obiectul unor norme speciale. Mai întâi, această recunoaștere face obiectul exclusiv al sistemului general prevăzut în capitolul I din titlul III din Directiva 2005/36(17). Prin urmare, orice stat membru trebuie să recunoască o calificare dintr‑o țară terță recunoscută în prealabil în Uniune, dar el nu este obligat să acorde o recunoaștere automată. Această normă are mai întâi drept consecință autorizarea celui de al doilea stat membru să se asigure, prin intermediul unor măsuri compensatorii, că titularul diplomei din țara terță atinge nu numai nivelul minim de formare impus de această directivă, ci și un nivel de formare care ar depăși minimul Uniunii și pe care statul în discuție ar fi decis să îl impună propriilor resortisanți. În continuare, al doilea stat membru de recunoaștere nu este obligat să ofere posibilitatea de a alege între două măsuri compensatorii dacă a identificat diferențe semnificative în formările profesionale. În conformitate cu articolul 14 din directiva menționată, el poate alege să impună tipul de măsură compensatorie, și anume fie o probă de aptitudini, fie un stagiu de adaptare.

53. În vederea examinării întrebării preliminare adresate de instanța de trimitere, trebuie să se constate că, deși autoritățile germane au recunoscut titlul de calificare tunisian al reclamantului din litigiul principal, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2005/36, nu este mai puțin adevărat că pozițiile părților din litigiul principal sunt divergente cu privire la aspectul dacă reclamantul din litigiul principal a dobândit efectiv o experiență profesională de trei ani pe teritoriul Germaniei. Pentru acest motiv, în lipsa unor informații mai precise, trebuie să se pornească de la premisa că reclamantul din litigiul principal nu îndeplinește una dintre cele două cerințe impuse de articolul 3 alineatul (3) din directiva menționată.

C. Cu privire la posibilitatea reclamantului din litigiul principal de a se prevala de sistemul general de recunoaștere

54. În continuare, se ridică problema dacă un cetățean al Uniunii, în situația descrisă în întrebarea preliminară, poate totuși să se prevaleze de sistemul general de recunoaștere a titlurilor de calificare. Astfel cum reiese din articolul 10 din Directiva 2005/36, acest sistem are un caracter subsidiar, întrucât el se aplică „tuturor profesiilor care nu sunt reglementate de capitolele II și III din prezentul titlu, precum și în cazurile […] în care solicitantul, dintr‑un motiv special și excepțional, nu îndeplinește condițiile prevăzute în respectivele capitole”.

55. Considerăm că această primă condiție este a priori îndeplinită în speță, întrucât formarea de medic dobândită într‑o țară terță nu este reglementată de capitolele II și III din titlul III din Directiva 2005/36 privind libertatea de stabilire. Mai concret, astfel cum am explicat în cadrul analizei noastre, sistemul de recunoaștere automată nu este aplicabil în speță pentru motivul că reclamantul din litigiul principal nu deține niciunul dintre titlurile de calificare de bază în medicină prevăzute la punctul 5.1.1 din anexa V la această directivă. Cu alte cuvinte, recunoașterea de către autoritățile germane a diplomei tunisiene a reclamantului din litigiul principal, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din directiva menționată, nu are ca efect transformarea acestei diplome în una dintre diplomele germane enumerate la punctul menționat.

56. Acestea fiind spuse, trebuie să se atragă atenția asupra faptului că articolul 10 din Directiva 2005/36 prezintă anumite particularități, dat fiind că prevede o aplicare a sistemului general de recunoaștere a titlurilor de calificare numai în cazuri „speciale și excepționale”, prevăzute în mod expres în această dispoziție(18). Este vorba aici despre cea de a doua dintre cele două condiții cumulative. Situația prevăzută la acest articol 10 litera (d) ar putea fi relevantă în prezenta cauză în măsura în care aceasta privește medicul care „trebuie să urmeze formarea profesională care conduce la obținerea unui titlu prevăzut [la punctul 5.1.1 din anexa V la această directivă]”. Totuși, trebuie să se menționeze că această dispoziție conține o precizare importantă, și anume că sistemul general se aplică „exclusiv în scopul recunoașterii specializării în cauză”.

57. Or, avem îndoieli că această condiție este îndeplinită în speță, întrucât reclamantul solicită nu numai recunoașterea specializării sale ca anestezist, obținută într‑un stat membru, ci și recunoașterea formării sale de bază în medicină, dobândită într‑o țară terță. În consecință, considerăm că termenii acestei dispoziții se opun deja aplicării sale în speță. Pe de altă parte, din observațiile reclamantului din litigiul principal nu reiese că acesta invocă și demonstrează existența unui motiv „special și excepțional”, în sensul articolului 10 din Directiva 2005/36, care să justifice o aplicare a sistemului general de recunoaștere.

58. În opinia noastră, există de asemenea considerații întemeiate pe o interpretare contextuală care pledează împotriva unei aplicări a articolului 10 litera (d) din Directiva 2005/36. Astfel cum am explicat la punctele precedente, această directivă prevede, la articolul 3 alineatul (3), o procedură specifică ce permite recunoașterea calificărilor profesionale din țări terțe, care impune ca persoana în cauză să exercite profesia vizată timp de cel puțin trei ani pe teritoriul statului membru în care a obținut o primă recunoaștere în temeiul articolului 2 alineatul (2) din directiva menționată. Dacă această condiție este îndeplinită, recunoașterea calificărilor sale se va realiza în cadrul sistemului general. Având în vedere această constatare, este dificil de înțeles motivul pentru care Directiva 2005/36 ar prevedea o cale paralelă, mult mai puțin constrângătoare, care ar oferi accesul la același sistem de recunoaștere. Considerăm că o aplicare alternativă a acestui articol 10 litera (d) pentru a facilita recunoașterea calificărilor profesionale obținute în țări terțe într‑o situație precum cea din speță ar lipsi articolul 3 alineatul (3) menționat de orice efect util.

59. În plus, trebuie să se țină seama de faptul că același articol 10, fiind o excepție, trebuie interpretat în mod strict(19). Astfel, din lucrările pregătitoare reiese că propunerea inițială a Comisiei nu menționa nici noțiunea de „motiv special și excepțional”, nici articolul 10 literele (a)-(g) din Directiva 2005/36(20). Această noțiune și dispozițiile respective au fost adăugate la inițiativa Consiliului. Din expunerea de motive a Consiliului reiese că acesta aprecia că propunerea inițială a Comisiei cu privire la articolul 10 din această directivă era prea extinsă(21).

60. În acest context, trebuie evocată Hotărârea Angerer(22), în care Curtea a considerat că economia, obiectivul și geneza Directivei 2005/36 se opun unei interpretări largi a noțiunii de „motiv special și excepțional”(23). Pe lângă faptul că celelalte condiții de aplicare a articolului 10 litera (d) din această directivă nu sunt, în mod evident, îndeplinite în speță, nu putem decât să ne raliem la poziția Curții. Nu vedem cum ar putea fi interpretată această dispoziție astfel încât domeniul său de aplicare să acopere împrejurările cauzei.

61. Pentru motivele expuse anterior, considerăm că articolul 10 litera (d) din Directiva 2005/36 nu are vocația de a se aplica împrejurărilor din prezenta cauză.

62. Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se rețină, în acest stadiu al analizei, cu titlu de concluzie intermediară, că nici sistemul de recunoaștere automată, nici sistemul general de recunoaștere nu sunt aplicabile în speță.

63. Faptul că nicio dispoziție din Directiva 2005/36 nu vizează o situație precum cea descrisă de instanța de trimitere deschide în principiu posibilitatea de a recurge în mod direct la dispozițiile dreptului primar și, mai concret, la articolele 45 și 49 TFUE, care reglementează libera circulație a lucrătorilor și dreptul de stabilire(24), ceea ce vom examina în detaliu în continuare în prezentele concluzii.

D. Cu privire la posibilitatea reclamantului din litigiul principal de a se prevala de libertățile fundamentale

64. Din analiza de mai sus rezultă că Directiva 2005/36 nu este aplicabilă în cazul în care profesionistul resortisant al Uniunii dorește să se stabilească într‑un alt stat membru fără a putea face dovada unei experiențe profesionale de trei ani, în statul membru care a recunoscut calificarea din țara terță, impuse de articolul 3 alineatul (3) din această directivă(25).

65. Acestea fiind spuse, trebuie amintit că Directiva 2005/36 nu are ca obiect să facă recunoașterea calificărilor profesionale mai dificilă în situații care nu intră în domeniul său de aplicare și ea nu poate avea un asemenea efect(26). Astfel, sistemul de recunoaștere automată prevăzut de această directivă completează drepturile garantate de libertățile fundamentale, dar nu se substituie unei aprecieri în temeiul acestor dispoziții. În consecință, în afara domeniului de aplicare al directivei menționate(27), inclusiv atunci când nu sunt îndeplinite condițiile de recunoaștere a calificărilor profesionale(28), profesionistul poate invoca libertățile fundamentale(29).

66. Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Vlassopoulou(30), condițiile naționale de calificare, chiar aplicate fără discriminare pe criterii legate de cetățenie, pot avea ca efect împiedicarea exercitării de către resortisanții celorlalte state membre ale Uniunii a dreptului lor de stabilire(31), iar jurisprudența ulterioară a ajuns la aceleași concluzii în ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor(32). În consecință, un stat membru al Uniunii sesizat cu o cerere de autorizare a exercitării unei profesii în cazul căreia accesul este, potrivit legislației naționale, condiționat de deținerea unei diplome sau a unei calificări profesionale trebuie să ia în considerare diplomele, certificatele, alte titluri, precum și experiența relevantă, efectuând o comparație între, pe de o parte, competențele atestate prin aceste titluri și prin această experiență și, pe de altă parte, cunoștințele și calificările cerute de normele naționale(33).

67. În Hotărârea Hocsman(34), Curtea a statuat că principiile de recunoaștere stabilite în Hotărârea Vlassopoulou se aplică și calificărilor obținute într‑o țară terță. Această Hotărâre Hocsman privea un medic a cărui diplomă argentiniană de bază în medicină fusese recunoscută ca fiind echivalentă cu diploma națională într‑un stat membru, permițându‑i astfel să urmeze studii de specializare în același stat și să obțină în acest stat o diplomă de specialist care ar fi fost recunoscută ca fiind echivalentă în temeiul dreptului Uniunii dacă diploma de bază ar fi fost de asemenea eliberată într‑un stat membru. În acest context, trebuie să se arate că, în Hotărârea Haim, evocată anterior, Curtea a reiterat validitatea principiilor dezvoltate în această jurisprudență, în pofida constatării că recunoașterea unilaterală de către un stat membru a titlurilor eliberate de țări terțe nu poate angaja celelalte state membre ale Uniunii(35).

68. Consecința acestei jurisprudențe este că, la momentul aprecierii cunoștințelor și a calificărilor unui profesionist în situații care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2005/36, statul membru gazdă are obligația de a lua în considerare toată documentația relevantă privind cunoștințele și calificările eliberate de celelalte state membre ale Uniunii(36), în special documentația referitoare la echivalare, indiferent de locul în care a fost asigurată formarea, inclusiv în țările terțe, și indiferent de denumirea acestei formări într‑un alt stat membru sau într‑o țară terță, iar acest stat membru gazdă este de asemenea obligat să ia în considerare întreaga experiență profesională relevantă, în special cea dobândită în cadrul formării specializate(37).

69. Dacă această examinare comparativă conduce la constatarea că cunoștințele și calificările corespund celor impuse de dispozițiile naționale, statul membru este obligat să recunoască faptul că aceste calificări îndeplinesc condițiile stabilite în dispozițiile menționate(38). În cadrul examinării comparative pot fi luate în considerare numai diferențe obiective(39). În cazul în care cunoștințele și calificările solicitantului, atestate de diplomă și de experiența relevantă, nu sunt echivalente sau în cazul în care acestea corespund doar parțial celor impuse de statul membru gazdă, acesta din urmă trebuie să precizeze formarea care lipsește pentru a permite solicitantului să își completeze formarea sau să urmeze una nouă(40). Măsurile compensatorii impuse de statul membru gazdă nu trebuie să fie disproporționate(41).

70. Considerăm că o interpretare diferită nu ar fi de natură să faciliteze exercitarea efectivă a libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE. În această privință, trebuie amintit că dreptul Uniunii impune obligația de a motiva deciziile naționale care afectează exercitarea unui drept fundamental conferit particularilor prin tratat(42). În consecință, un solicitant precum reclamantul din litigiul principal trebuie să fie în măsură să cunoască motivele pe care se întemeiază refuzul, în special formarea care îi lipsește(43).

71. Potrivit unei jurisprudențe constante, nerecunoașterea cunoștințelor și a calificărilor dobândite într‑un alt stat membru al Uniunii poate avea ca efect împiedicarea liberei circulații și a stabilirii profesioniștilor, chiar și atunci când normele naționale se aplică fără discriminare pe criterii legate de cetățenie(44). Prin urmare, statul membru gazdă nu poate face abstracție de cunoștințele și de calificările dobândite într‑un alt stat membru al Uniunii. Considerăm că același lucru trebuie să fie valabil în ceea ce privește nerecunoașterea cunoștințelor și a calificărilor dobândite într‑o țară terță recunoscute ca fiind echivalente de un alt stat membru și că, prin urmare, statul membru gazdă nu poate face abstracție de aceste calificări. În special, dispozițiile naționale adoptate în această privință nu pot constitui un obstacol nejustificat în calea exercitării efective a libertăților fundamentale garantate de dreptul Uniunii(45).

72. Considerăm că, într‑o situație precum cea din speță, în care o formare de medic specialist urmată de un profesionist cetățean al Uniunii îndeplinește, în sine, condițiile de recunoaștere automată în temeiul Directivei 2005/36 și în care formarea de bază urmată într‑o țară terță a fost recunoscută ca fiind echivalentă de către un alt stat membru, marja de manevră care permite restrângerea libertăților fundamentale în mod justificat este limitată. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din această directivă, în cadrul recunoașterii unilaterale a calificărilor profesionale obținute în țări terțe, statele membre sunt obligate să respecte „condițiile minime de formare profesională” prevăzute pentru profesia de medic, ceea ce exclude în principiu ca protecția sănătății și a siguranței publice în Uniune să fie compromisă. Din această perspectivă, ne întrebăm în mod serios dacă nu ar fi corect și adecvat să se considere că există în astfel de împrejurări o prezumție de echivalență a formării de bază în statul membru gazdă(46). În această privință, dorim să se constate că niciuna dintre părțile interesate nu a invocat argumente convingătoare care să repună în discuție o asemenea interpretare.

73. În orice caz, statul membru gazdă nu poate invoca dificultăți practice sau administrative pentru a justifica neefectuarea aprecierii pe care este obligat să o facă în conformitate cu Hotărârea Vlassopoulou(47). Libertățile fundamentale de liberă circulație a lucrătorilor și liberă stabilire trebuie interpretate în sensul că impun statului membru gazdă să efectueze o apreciere a cunoștințelor și a formării atestate prin calificările profesionale ale solicitantului. Astfel, statul membru gazdă trebuie, așa cum am arătat în prezentele concluzii, să ia în considerare toate diplomele, certificatele și alte titluri oficiale de calificare, precum și experiența relevantă. Refuzul de a efectua această apreciere din cauza unor dificultăți practice sau administrative ar constitui în sine o restricție nejustificată adusă libertăților menționate mai sus.

VI. Concluzie

74. În lumina tuturor considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) după cum urmează:

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale

trebuie interpretată în sensul că

autoritățile competente ale unui stat membru nu trebuie să recunoască, în temeiul sistemului de recunoaștere automată definit la articolul 21 din această directivă, un titlu de calificare ca medic specialist eliberat într‑un alt stat membru și care figurează la punctul 5.1.2 din anexa V la directiva menționată decât atunci când medicul titular al acestui titlu face de asemenea dovada unui titlu de calificare de bază în medicină eliberat într‑un stat membru și care figurează la punctul 5.1.1 din anexa V la aceeași directivă. Această interpretare nu aduce atingere posibilității, în lipsa unui astfel de titlu de calificare de bază în medicină, de a recunoaște un titlu de calificare ca medic specialist în temeiul sistemului general de recunoaștere a titlurilor de calificare definit în capitolul I din titlul III din Directiva 2005/36 sau, după caz, în temeiul articolului 45 sau al articolului 49 TFUE.

1 Limba originală: franceza.

2 JO 2005, L 255, p. 22., Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3.

3 A se vedea Hotărârea din 8 iulie 2021, Lietuvos Respublikos sveikatos apsaugos ministerija (C‑166/20, EU:C:2021:554, punctul 25), și Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază) (C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 34).

4 Von Lewinski, K., Europarecht (Schulze/Janssen/Kadelbach), ediția a patra, Baden‑Baden, 2020, punctul 72.

5 A se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Ordre des architectes (C‑365/13, EU:C:2014:280, punctele 21 și 22).

6 A se vedea Hotărârea din 2 septembrie 2021, LG și MH (Autospălarea banilor) (C‑790/19, EU:C:2021:661, punctul 47), și Hotărârea din 16 martie 2023, Colt Technology Services și alții (C‑339/21, EU:C:2023:214, punctul 39).

7 Astfel cum am arătat la punctul 14 din prezentele concluzii, este vorba despre „Zeugnis über die Ärztliche Prüfung” și despre „Zeugnis über die Ärztliche Staatsprüfung und Zeugnis über die Vorbereitungszeit als Medizinalassistent, soweit diese nach den deutschen Rechtsvorschriften noch für den Abschluss der ärztlichen Ausbildung vorgesehen war”.

8 Sublinierea noastră.

9 Sublinierea noastră.

10 Sublinierea noastră.

11 Hotărârea din 9 februarie 1994 (C‑319/92, EU:C:1994:47, punctele 20 și 21).

12 JO 1978, L 233, p. 10, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 70.

13 Articolul 1 alineatul (4) din Directiva 78/687 prevedea următoarele: „Prezenta directivă nu aduce în nici un fel atingere posibilității ca statele membre să autorizeze pe teritoriul lor, în conformitate cu propriile reglementări, titularii diplomelor, certificatelor sau altor titluri oficiale de calificare care nu au fost obținute într‑un stat membru să aibă acces la și să exercite activitățile de medic stomatolog.” (Sublinierea noastră).

14 Sublinierea noastră.

15 Sublinierea noastră.

16 A se vedea în această privință Berthoud, F., „La reconnaissance des qualifications professionnelles”, în Dossiers de droit européen, nr. 30, Geneva, 2016, p. 104 și urm.

17 A se vedea în acest sens Guide de l’utilisateur – Directive 2005/36/CE: tout ce que vous voulez savoir sur la reconnaissance des qualifications professionnelles, p. 25.

18 A se vedea Hotărârea Curții AELS din 25 martie 2021, Lindberg (E‑3/20, EFTA Court Report 2021, punctul 60).

19 A se vedea Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Comisia/Regatul Unit (C‑346/08, EU:C:2009:772, punctul 15).

20 Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale [COM(2002) 119 final] (JO 2002, C 181 E, p. 183).

21 Poziția comună (CE) nr. 10/2005 din 21 decembrie 2004, adoptată de Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, în vederea adoptării unei directive a Parlamentului European și a Consiliului privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, C 58 E, p. 1 și 119).

22 Hotărârea din 16 aprilie 2015 (C‑477/13, EU:C:2015:239).

23 Hotărârea din 16 aprilie 2015, Angerer (C‑477/13, EU:C:2015:239, punctul 27 și urm.).

24 A se vedea Hotărârea din 2 martie 2023, A (Educator în învățământul preșcolar) (C‑270/21, EU:C:2023:147, punctul 66).

25 A se vedea în acest sens Guide de l’utilisateur – Directive 2005/36/CE: tout ce que vous voulez savoir sur la reconnaissance des qualifications professionnelles, p. 8, 25 și 28.

26 A se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Dreessen (C‑31/00, EU:C:2002:35, punctul 26).

27 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 46).

28 A se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Dreessen (C‑31/00, EU:C:2002:35, punctul 31).

29 A se vedea în acest sens Zaglmayer, B., Anerkennung von Gesundheitsberufen in Europa, Viena, 2016, p. 184 și urm.; a se vedea de asemenea Hotărârile Curții AELS din 25 martie 2021, Lindberg (E‑3/20, EFTA Court Report 2021, punctele 60 și 61), și Martinez Haugland (E‑4/20, EFTA Court Report 2021, punctul 83).

30 Hotărârea din 7 mai 1991 (C‑340/89, denumită în continuare „Hotărârea Vlassopoulou”, EU:C:1991:193).

31 Hotărârea Vlassopoulou (punctul 15) și Hotărârea din 8 mai 2008, Comisia/Spania (C‑39/07, EU:C:2008:265, punctul 37).

32 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 52).

33 A se vedea Hotărârea Vlassopoulou (punctul 16).

34 Hotărârea din 14 septembrie 2000 (C‑238/98, EU:C:2000:440).

35 Hotărârea din 9 februarie 1994, Haim (C‑319/92, EU:C:1994:47, punctul 26).

36 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 54).

37 A se vedea în această privință Peeters, M., „Free Movement of Medical Doctors: The New Directive 2005/36/EC on the Recognition of Professional Qualifications”, în European Journal of Health Law, vol. 12, nr. 4, octombrie 2005, p. 377 și urm., care susține că un stat membru nu poate pur și simplu să refuze recunoașterea unei diplome obținute într‑o țară terță.

38 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 57), și Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază) (C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 43).

39 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 56).

40 A se vedea Hotărârea Curții AELS din 25 martie 2021, Lindberg (E‑3/20, EFTA Court Report 2021, punctul 70).

41 A se vedea Hotărârea din 3 martie 2022, Sosiaali- ja terveysalan lupa- ja valvontavirasto (Formare medicală de bază) (C‑634/20, EU:C:2022:149, punctul 45).

42 A se vedea Hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens și alții (222/86, EU:C:1987:442, punctul 17), Hotărârea Vlassopoulou (punctul 22) și Hotărârea din 2 aprilie 1998, Norbrook Laboratories (C‑127/95, EU:C:1998:151, punctul 103).

43 A se vedea Hotărârea Curții AELS din 25 martie 2021, Lindberg (E‑3/20, EFTA Court Report 2021, punctul 69).

44 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 53).

45 A se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Brouillard (C‑298/14, EU:C:2015:652, punctul 52).

46 A se vedea prin analogie Hotărârea Curții AELS din 25 martie 2021, Martinez Haugland (E‑4/20, EFTA Court Report 2021, punctul 51).

47 A se vedea în special Hotărârea din 16 decembrie 1986, Comisia/Grecia (124/85, EU:C:1986:490, punctul 12), Hotărârea din 12 iulie 1990, Comisia/Italia (C‑128/89, EU:C:1990:311, punctul 22), Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Papillon (C‑418/07, EU:C:2008:659, punctul 54), și Hotărârea din 3 iulie 2019, Delfarma (C‑387/18, EU:C:2019:556, punctul 30).