Ordonanța Curții (Camera a opta) din 16 noiembrie 2023.#PY.#Cerere de decizie preliminară formulată de Corte d'appello di Lecce.#Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Răspuns care poate fi în mod clar dedus din jurisprudență – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia-cadru 2002/584/JAI – Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent – Articolul 5 punctul 3 – Obiectiv de reinserție socială – Resortisanți ai unor țări terțe care au reședința pe teritoriul statului membru de executare – Egalitate de tratament – Articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-636/22.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (3) și a articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), precum și a articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Italia, a unui mandat european de arestare emis la 23 mai 2022 de procureur de la République près le tribunal judiciaire de Rennes (procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul judiciar din Rennes, Franța) în scopul efectuării urmăririi penale începute împotriva lui PY.

Potrivit articolului 1 din Decizia‑cadru 2002/584: „(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. (2) Statele membre execută orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru. (3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

Articolul 4 din această decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”, prevede: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare: […] 6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern; […]”

Potrivit articolului 5 punctul 3 din decizia‑cadru menționată: „Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții: […] 3. atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care a fost pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.”

Considerentul (9) al Deciziei‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27) enunță: „Executarea condamnării în statul de executare ar trebui să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate. În vederea dobândirii certitudinii că executarea pedepsei de către statul de executare va contribui la facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate, autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip.”

Potrivit articolului 25 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Executarea sentințelor ca urmare a unui mandat european de arestare”: „Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în conformitate cu articolul 4 [punctul 6] din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 [punctul 3] din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

Articolul 18 bis din legge n. 69 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla decisione quadro 2002/584/GAI del Consiglio, del 13 giugno 2002, relativa al mandato d’arresto europeo e alle procedure di consegna tra Stati membri (Legea nr. 69 privind dispozițiile de punere a dreptului intern în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre) din 22 aprilie 2005 (GURI nr. 98 din 29 aprilie 2005), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea nr. 69 din 2005”), prevede: „1. Atunci când mandatul european de arestare a fost emis pentru efectuarea urmăririi penale, Corte d’appello [(Curtea de Apel)] poate refuza predarea în următoarele cazuri: a) dacă mandatul european de arestare privește infracțiuni care sunt considerate de legea italiană ca fiind săvârșite în tot sau în parte pe teritoriul său sau într‑un loc asimilat ori infracțiuni săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent, iar legea italiană nu permite urmărirea acelorași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului său; b) în cazul în care urmărirea penală este în curs de desfășurare împotriva persoanei căutate pentru aceeași faptă care se află la originea mandatului european de arestare. 2. Atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, Corte d’appello [(Curtea de Apel)] poate refuza predarea persoanei căutate în cazul unui resortisant italian sau al unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii care a fost rezident sau a rămas în mod legal și efectiv pe teritoriul italian pentru o perioadă de cel puțin cinci ani, cu condiția ca Corte d’appello [(Curtea de Apel)] să dispună ca această pedeapsă sau această măsură de siguranță să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern.”

Articolul 19 din această lege prevede că executarea unui mandat european de arestare de către autoritatea judiciară italiană, în cazurile enumerate la acest articol, este supusă anumitor condiții. În special, acest articol prevede la alineatul 1 litera b) că, atunci când un mandat european de arestare a fost emis în scopul urmăririi penale împotriva unui resortisant italian sau a unui resortisant al unui alt stat membru al Uniunii care a fost rezident în mod legal și efectiv pe teritoriul italian pentru o durată de cel puțin cinci ani, executarea mandatului este supusă condiției ca persoana, după ce a fost urmărită penal, să fie returnată în Italia pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate care i‑ar fi aplicată în statul membru emitent.

La 23 mai 2022, procureur de la République près le tribunal judiciaire de Rennes (procurorul Republicii de pe lângă Tribunalul judiciar din Rennes, Franța) a emis un mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale împotriva lui PY, resortisant afgan, acuzat de infracțiuni de tăinuire, de spălare de bani și de participare la o organizație criminală.

Sesizată cu cererea de executare a acestui mandat european de arestare, Corte d’appello di Lecce (Curtea de Apel din Lecce, Italia), instanța de trimitere în prezenta cauză, a dispus, într‑o primă hotărâre, predarea persoanei în cauză autorității judiciare emitente.

La 16 septembrie 2022, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) a anulat în parte această hotărâre. Astfel, această instanță a apreciat că Corte d’appello di Lecce (Curtea de Apel din Lecce) ar fi trebuit să verifice, pe de o parte, dacă și în ce măsură PY s‑a instalat în mod durabil pe teritoriu și, prin urmare, dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 19 alineatul (1) litera b) din Legea nr. 69 din 2005. Pe de altă parte, potrivit Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), instanța de trimitere ar fi trebuit să verifice dacă PY era un resortisant italian sau al unei țări terțe și, în această din urmă ipoteză, să țină seama de cererea de decizie preliminară formulată de Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) în cauza în care s‑a pronunțat ulterior Hotărârea Curții din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, denumită în continuare „Hotărârea O. G., EU:C:2023:444).

În urma deciziei din 16 septembrie 2022 a Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație), instanța de trimitere a dispus din nou, prin intermediul unei a doua hotărâri, predarea persoanei interesate autorităților franceze, constatând că nu se punea problema instalării efective a lui PY în Italia. Astfel, potrivit Corte d’appello di Lecce (Curtea de Apel din Lecce), condițiile necesare pentru aplicarea articolelor 18 bis și 19 din Legea nr. 69 din 2005 nu erau, în orice caz, îndeplinite, această persoană nefiind cetățean italian și nici cetățean al unui alt stat membru, ci un resortisant afgan.

Această a doua hotărâre a fost de asemenea anulată de Corte di cassazione (Curtea de Casație), considerând că elementele de probă referitoare la stabilirea persoanei interesate în Italia nu fuseseră evaluate în mod adecvat.

Instanța de trimitere, căreia i‑a fost trimisă din nou cauza, consideră necesar să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584 și în special cu privire la eventuala incompatibilitate a articolelor 18 bis și 19 din Legea nr. 69 din 2005 cu articolul 5 punctul 3 din această decizie‑cadru. Astfel, aceste dispoziții naționale nu ar permite autorității judiciare de executare, atunci când persoana în cauză este resortisant al unei țări terțe rezident în Italia, să supună predarea condiției ca, după ce a fost audiată, această persoană să fie returnată în Italia pentru executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care i‑ar fi aplicată de statul membru emitent.

În aceste condiții, Corte d’appello di Lecce (Curtea de Apel din Lecce) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 5 punctul 3 din [Decizia‑cadru 2002/584], interpretat în lumina articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru și a articolului 7 din [cartă], se opune unei reglementări precum legislația italiană, care – în cadrul unei proceduri privind un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale – interzice în mod absolut și automat autorităților judiciare de executare să refuze predarea resortisanților unor țări terțe care locuiesc sau au reședința pe teritoriul său, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, pe baza căror criterii și condiții astfel de legături trebuie considerate suficient de semnificative pentru a impune autorității judiciare de executare să refuze predarea?”

Pe de altă parte, instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere să fie judecată potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

Prin Decizia președintelui Curții din 14 noiembrie 2022, procedura a fost suspendată până la pronunțarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza C‑700/21. După pronunțarea, la 6 iunie 2023, a Hotărârii O. G., procedura a fost reluată în temeiul unei decizii a președintelui Curții din 9 iunie 2023.

În ceea ce privește cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate, trebuie să se constate că, având în vedere decizia de a se pronunța prin ordonanță motivată în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură, nu mai este necesară pronunțarea asupra acestei cereri (a se vedea prin analogie Ordonanța din 16 decembrie 2021, Fedasil, C‑505/21, EU:C:2021:1049, punctul 35).

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată, printre altele atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.

În această privință, trebuie amintit că cooperarea judiciară instituită la articolul 267 TFUE este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte. Pe de o parte, Curtea nu este abilitată să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația Forumul Judecătorilor din România și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 201, precum și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în conformitate cu punctul 11 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1), instanțele de trimitere sunt cele cărora le revine sarcina de a deduce în litigiul aflat pe rolul lor consecințele concrete din elementele de interpretare furnizate de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2018, Roche Lietuva, C‑413/17, EU:C:2018:865, punctul 43).

În speță, Curtea apreciază că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța de trimitere poate fi dedusă în mod clar din Hotărârea O. G. Prin urmare, este necesar să se aplice articolul 99 din Regulamentul de procedură în prezenta cauză.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 21 din această ordonanță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a deduce consecințele concrete, în litigiul principal, din elementele de interpretare care decurg din această jurisprudență a Curții.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care interzice în mod absolut și automat autorității judiciare a statului membru de executare să supună predarea unui resortisant al unei țări terțe, care este rezident pe teritoriul acestui stat membru, condiției ca această persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru menționat pentru executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.

În această privință, trebuie amintit că, sesizată cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolului 1 alineatul (3) și a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a statuat, la punctul 38 din Hotărârea O. G., că marja de apreciere de care dispune un stat membru atunci când alege să transpună motivul de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut de această din urmă dispoziție nu poate fi nelimitată.

Astfel, în primul rând, statul membru menționat este obligat, conform articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, să respecte drepturile și principiile fundamentale prevăzute la articolul 6 TUE, printre care figurează principiul egalității în fața legii, care este garantat la articolul 20 din cartă. Respectarea acestei din urmă dispoziții se impune statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, situație care se regăsește atunci când transpun motivul de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea O. G., punctele 39 și 40).

În măsura în care articolul 20 din cartă nu prevede nicio limitare a domeniului său de aplicare, principiul egalității în fața legii se aplică tuturor situațiilor reglementate de dreptul Uniunii. Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea O. G., punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).

În cadrul aprecierii referitoare la condițiile de aplicare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a considerat, la punctul 44 din Hotărârea O. G., că este necesar să se stabilească dacă situația unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și care rămâne sau este rezident în statul membru de executare este comparabilă cu cea a unui resortisant al acestui stat membru sau cu cea a unui resortisant al unui alt stat membru ce rămâne sau este rezident în statul membru respectiv și care face obiectul unui atare mandat.

În special, în ceea ce privește condiția privind „reședința” prevăzută la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a statuat că o persoană căutată „este rezident” în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acesta din urmă. Rezultă că, având în vedere această condiție, un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui mandat european de arestare și care are reședința în statul membru de executare se află într‑o situație comparabilă cu cea a unui resortisant al acestui stat membru sau cu cea a unui resortisant al unui alt stat membru care are reședința în statul membru respectiv și care face obiectul unui atare mandat (a se vedea în acest sens Hotărârea O. G., punctul 47).

Pe de altă parte, la punctul 49 din Hotărârea O. G., Curtea a statuat că autoritatea judiciară de executare trebuie să constate, după ce a verificat, printre altele, că este îndeplinită condiția „reședinței” menționată la punctul anterior din prezenta ordonanță, dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent. Această apreciere permite autorității respective să țină seama de obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, care constă, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în creșterea șanselor de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctele 33 și 36, precum și jurisprudența citată). Or, cetățenii Uniunii și resortisanții țărilor terțe care îndeplinesc condiția amintită la punctul 29 din prezenta ordonanță pot avea șanse comparabile de reinserție socială dacă, atunci când sunt vizați de un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, își execută pedeapsa sau măsura de siguranță în statul membru de executare.

În aceste condiții, Curtea a statuat, la punctul 51 din Hotărârea O. G., că o reglementare națională prin care se transpune în dreptul național articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi considerată conformă cu principiul egalității în fața legii consacrat la articolul 20 din cartă dacă ea tratează în mod diferit, pe de o parte, propriii resortisanți și ceilalți cetățeni ai Uniunii și, pe de altă parte, resortisanții țărilor terțe, refuzându‑le acestora din urmă, în mod absolut și automat, beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut la această dispoziție, chiar dacă acești resortisanți ai unor țări terțe rămân sau au reședința pe teritoriul respectivului stat membru și fără să se țină seama de gradul de integrare a resortisanților țărilor terțe menționați în cadrul societății statului membru amintit. Astfel, nu se poate considera că o asemenea diferență de tratament poate fi justificată în mod obiectiv, în sensul jurisprudenței Curții amintite la punctul 42 din Hotărârea O. G.

În al doilea rând, la punctul 53 din Hotărârea O. G., Curtea a statuat că o transpunere a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect privarea autorității judiciare de executare de marja de apreciere necesară pentru ca aceasta să poată decide dacă este sau nu este necesar, în raport cu obiectivul privind reinserția socială al acestei dispoziții, să refuze executarea mandatului european de arestare.

Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 55 din Hotărârea O. G., articolul 18 bis din Legea nr. 69 din 2005, care urmărește transpunerea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul italian, limitează aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la această din urmă dispoziție, numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre, astfel încât resortisanții țărilor terțe sunt excluși în mod absolut și automat de la beneficiul acestui motiv, fără să fie lăsată o marjă de apreciere în această privință autorității judiciare de executare, deși articolul 4 punctul 6 amintit nu limitează domeniul de aplicare al motivului menționat numai la cetățenii Uniunii.

În aceste condiții, la punctul 56 din Hotărârea O. G., Curtea a constatat că, atunci când persoana vizată de mandatul european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate este un resortisant al unei țări terțe, o asemenea reglementare națională privează autoritatea judiciară de executare de puterea de a aprecia, luând în considerare împrejurările specifice ale fiecărui caz, dacă legăturile acestei persoane cu statul membru de executare sunt suficiente pentru ca obiectivul de reinserție socială urmărit de această dispoziție să fie mai bine atins dacă persoana menționată își execută pedeapsa în acest stat membru, compromițând în acest mod obiectivul menționat.

Având în vedere aceste considerații, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea O. G., că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu principiul egalității în fața legii, consacrat la articolul 20 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru ce transpune acest articol 4 punctul 6 și care exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care îl prevede dispoziția respectivă orice resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile acestui resortisant cu statul membru menționat.

În ceea ce privește articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, în primul rând, în ceea ce privește comparabilitatea situației unui cetățean al Uniunii care face obiectul unui mandat european de arestare prevăzut de această dispoziție cu cea a unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui asemenea mandat, trebuie să se constate că această dispoziție se poate aplica, la fel ca articolul 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru, oricărei persoane „rezidente” în statul membru de executare. Astfel, articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, în ceea ce privește condiția „reședinței”, nu prevede nicio indicație care să justifice ca situația unui resortisant al unei țări terțe să poată fi diferențiată de cea a unui cetățean al Uniunii. În consecință, un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul efectuării urmăririi penale și care este rezident în statul membru de executare se află într‑o situație comparabilă cu cea a unui resortisant al acestui stat membru sau a unui resortisant al unui alt stat membru care este rezident în statul membru respectiv și care face obiectul unui astfel de mandat. Rezultă că, în temeiul articolului 20 din cartă, situațiile acestor persoane nu pot fi tratate în mod diferit.

Pe de altă parte, în ceea ce privește obiectivul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie amintit că această dispoziție urmărește creșterea șanselor de reinserție socială a resortisantului sau a rezidentului statului membru de executare, permițându‑i să execute, pe teritoriul acestuia, pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care, ca urmare a predării sale, în executarea unui mandat european de arestare, au fost pronunțate împotriva lui în statul membru emitent [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 48]. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 30 din prezenta ordonanță, acest obiectiv coincide cu cel al articolului 4 punctul 6 din aceeași decizie‑cadru. Astfel, cetățenii Uniunii și resortisanții țărilor terțe vizați de un mandat european de arestare în scopul urmăririi penale prezintă, atunci când îndeplinesc condiția privind „reședința” menționată la punctul 29 din prezenta ordonanță, șanse comparabile de reinserție socială în cazul în care ar fi determinați să execute în statul membru de executare pedeapsa sau măsura de siguranță pronunțată în statul membru emitent.

În al doilea rând, din decizia de trimitere reiese că articolele 18 bis și 19 din Legea nr. 69 din 2005, care transpun articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul italian, limitează în esență aplicarea acestei din urmă dispoziții numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre, astfel încât resortisanții țărilor terțe sunt excluși în mod absolut și automat din domeniul de aplicare al dispoziției menționate, fără ca în această privință să fie lăsată vreo marjă de apreciere autorității judiciare de executare, în condițiile în care articolul 5 punctul 3 menționat nu limitează domeniul său de aplicare numai la cetățenii Uniunii.

Astfel, atunci când persoana vizată de mandatul european de arestare în scopul urmăririi penale este un resortisant al unei țări terțe cu reședința în Italia, o asemenea reglementare națională privează autoritatea judiciară de executare de puterea de a aprecia, luând în considerare împrejurările specifice ale cazului în cauză, dacă legăturile acestei persoane cu statul membru de executare sunt suficiente pentru ca obiectivul de reinserție socială urmărit de această dispoziție să fie mai în măsură să fie atins în cazul în care persoana menționată ar executa pedeapsa care i‑ar putea fi aplicată în acest stat membru, compromițând în acest mod obiectivul menționat.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu principiul egalității în fața legii, consacrat la articolul 20 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care interzice în mod absolut și automat autorității judiciare a statului membru de executare să supună predarea unui resortisant al unei țări terțe care este rezident pe teritoriul acestui stat membru condiției ca această persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru respectiv pentru executarea pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțată împotriva sa în statul membru emitent.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă este necesar să se supună executarea unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care are reședința pe teritoriul statului membru de executare condiției prevăzute la această dispoziție, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere a elementelor care pot indica dacă există între acest resortisant și statul membru de executare legături care să demonstreze că este suficient de integrat în statul respectiv și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt aceste elemente.

În această privință, Curtea a statuat, la punctul 68 din Hotărârea O. G., că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă este necesar să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația respectivului resortisant, susceptibile să indice dacă între acesta și statul membru de executare există legături care să demonstreze că este suficient de integrat în acest stat și dacă, prin urmare, executarea în statul membru respectiv a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la creșterea șanselor sale de reinserție socială după executarea acestei pedepse sau măsuri de siguranță. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul țării terțe le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru.

Având în vedere considerațiile care figurează la punctele 36 și 37 din prezenta ordonanță în ceea ce privește domeniul de aplicare și obiectivul articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, aprecierea globală menționată la punctul anterior din prezenta ordonanță trebuie realizată și în cadrul aplicării acestei din urmă dispoziții.

În aceste condiții, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă este necesar să se supună executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care este rezident pe teritoriul statului membru de executare condiției prevăzute la această dispoziție, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația respectivului resortisant, susceptibile să indice dacă între acesta și statul membru de executare există legături care să demonstreze că este suficient de integrat în acest stat și dacă, prin urmare, executarea în statul membru respectiv a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțată împotriva sa în statul membru emitent ar contribui la creșterea șanselor sale de reinserție socială după executarea acestei pedepse sau măsuri de siguranță. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul țării terțe le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)

16 noiembrie 2023 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Decizia‑cadru 2002/584

Decizia‑cadru 2008/909/JAI

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată