Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 iulie 2024.#JX împotriva FTI Touristik GmbH.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 18 – Competența judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori – Stabilirea competenței internaționale și teritoriale a instanțelor dintr‑un stat membru – Element de extraneitate – Călătorie într‑un stat terț.#Cauza C-774/22.

Cauza C‑774/22

împotriva

FTI Touristik GmbH

(cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Nürnberg)

Hotărârea Curții (Camera a doua) din 29 iulie 2024

„Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 18 – Competența judiciară în materia contractelor încheiate de consumatori – Stabilirea competenței internaționale și teritoriale a instanțelor dintr‑un stat membru – Element de extraneitate – Călătorie într‑un stat terț”

Cooperarea judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul nr. 1215/2012 – Competență în materia contractelor încheiate de consumatori – Domeniu de aplicare – Litigiu între un consumator, pe de o parte, și un operator de turism, pe de altă parte, în urma încheierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie – Cocontractanți care au domiciliul pe teritoriul aceluiași stat membru – Destinație a călătoriei situată în străinătate – Competență internațională și teritorială a instanței în a cărei rază teritorială are domiciliul consumatorul – Includere

[Regulamentul nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 3 alin. (1) și Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentele (3) și (26) și art. 18 și art. 19 alin. (3)]

(a se vedea punctele 25-37, 40-45 și 47 și dispozitivul)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar în cadrul unui litigiu între un consumator domiciliat într‑un stat membru, pe de o parte, și un operator de turism stabilit în același stat membru, pe de altă parte, în legătură cu o călătorie în străinătate, rezervată de primul, Curtea precizează domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia ( 1 ), examinând în special existența unui element de extraneitate într‑o asemenea situație.

În decembrie 2021, JX, o persoană fizică cu domiciliul în Nürnberg (Germania), a încheiat un contract privind un pachet de servicii de călătorie cu FTI Touristik GmbH, un operator de turism cu sediul în München (Germania), în vederea unei călătorii într‑un stat terț.

În fața Amtsgericht Nürnberg (Tribunalul Districtual din Nürnberg, Germania), instanța de la domiciliul său, JX solicită plata de daune interese în cuantum de 1500 de euro, considerând că nu a fost informat suficient cu privire la condițiile de intrare și de viză în țara în cauză. În opinia sa, competența teritorială a acestei instanțe decurge din normele de competență de protecție prevăzute de Regulamentul Bruxelles Ia în favoarea consumatorilor ( 2 ). FTI Touristik susține, la rândul său, că această instanță nu este competentă din punct de vedere teritorial și arată că acest regulament nu se aplică unor situații pur interne precum cea în discuție în speță. Într‑o asemenea situație, nu ar exista elementul de extraneitate necesar pentru aplicarea acestui regulament.

Prin intermediul trimiterii preliminare, această instanță solicită Curții să precizeze dacă Regulamentul Bruxelles Ia stabilește competența atât internațională, cât și teritorială a instanței din statul membru în a cărei rază teritorială este domiciliat consumatorul, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care elementul de extraneitate este limitat la destinația călătoriei, aceasta situându‑se în străinătate.

Aprecierea Curții

Pentru a examina, în primul rând, dacă Regulamentul Bruxelles Ia se aplică unui litigiu precum litigiul principal, în care reclamantul și pârâtul au domiciliul în același stat membru, Curtea amintește că aplicarea normelor de competență din acest regulament necesită existența unui element de extraneitate. Un astfel de element există în special atunci când situația litigiului în cauză este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională. Deși elementul de extraneitate este în mod vădit prezent în ipoteza în care cel puțin una dintre părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât statul membru în care se află sediul instanței sesizate, caracterul internațional poate să rezulte însă și din alți factori legați în special de fondul litigiului. Astfel, implicarea unui stat membru și a unui stat terț, de exemplu, deoarece reclamantul și un pârât au domiciliul în primul stat, iar faptele în litigiu au avut loc în al doilea stat, poate conferi de asemenea caracter internațional raportului juridic în cauză, întrucât această situație este de natură să ridice în statul membru probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională. Rezultă că un litigiu referitor la obligații contractuale care ar urma să fie executate fie într‑un stat terț, fie într‑un alt stat membru decât statul membru în care au domiciliul cele două părți este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională și îndeplinește, prin urmare, condiția elementului de extraneitate necesar pentru ca litigiul să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia.

În ceea ce privește litigiile dintre consumatori și profesioniști, această interpretare este confirmată mai întâi de articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia ( 3 ), în temeiul căruia consumatorii se pot prevala de norma edictată în favoarea lor împotriva profesioniștilor domiciliați nu numai în alte state membre, inclusiv în state terțe, ci și în același stat membru în care au domiciliul. În plus, această interpretare este conformă cu finalitatea Regulamentului Bruxelles Ia, Curtea statuând în repetate rânduri că acesta urmărește un obiectiv de securitate juridică, care impune ca instanța națională sesizată să se poată pronunța cu ușurință asupra propriei competențe, fără a fi nevoită să efectueze o examinare pe fond a cauzei. Conform acestui obiectiv, o cauză care implică o cerere a unui călător cu privire la probleme întâmpinate în cadrul unei călătorii în străinătate, organizată și vândută de un operator de turism, trebuie să fie considerată ca prezentând un caracter internațional în sensul Regulamentului Bruxelles Ia, destinația turistică fiind un element ușor de verificat. În sfârșit, această interpretare nu poate fi repusă în discuție de trimiterea făcută de Curte la noțiunea de „litigiu transfrontalier” definită la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 ( 4 ) ca fiind un litigiu în care cel puțin una dintre părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate. Astfel, întrucât acest regulament și Regulamentul Bruxelles Ia nu au nici același obiect, nici același domeniu de aplicare, al doilea regulament nu ar trebui interpretat în lumina primului regulament.

În consecință, un litigiu privind un contract de călătorie intră în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles Ia atunci când destinația turistică se află în străinătate, chiar dacă părțile contractante, și anume consumatorul și cealaltă parte contractuală, sunt, ambele, domiciliate în același stat membru.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă articolul 18 din Regulamentul Bruxelles Ia stabilește competența atât internațională, cât și teritorială a instanței în cauză, Curtea subliniază că din însuși modul de redactare a alineatului (1) al acestui articol reiese că normele de competență jurisdicțională prevăzute de această dispoziție atunci când acțiunea este introdusă de un consumator vizează, pe de o parte, „instanțele din statul membru pe teritoriul căruia [cealaltă parte] își are domiciliul” și, pe de altă parte, „instanța din locul unde consumatorul își are domiciliul”. În timp ce prima dintre cele două norme astfel enunțate se limitează să confere o competență internațională sistemului judiciar al statului desemnat, luat în ansamblu, cea de a doua normă conferă în mod direct competența teritorială instanței de la locul unde este domiciliat consumatorul. Această a doua normă stabilește nu numai competența judiciară internațională a instanței în cauză, ci desemnează de asemenea în mod direct o anumită instanță dintr‑un stat membru, fără a face trimitere la normele de repartizare a competenței teritoriale în vigoare în acest stat membru.

Curtea conchide din acestea că articolul 18 din Regulamentul Bruxelles Ia stabilește competența atât internațională, cât și teritorială a instanței din statul membru în a cărei rază teritorială are domiciliul consumatorul, atunci când o asemenea instanță este sesizată de acest consumator cu un litigiu între el și un operator de turism în urma încheierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie, iar cele două părți contractante sunt, ambele, domiciliate în acest stat membru, dar destinația turistică se află în străinătate.

( 1 ) Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”).

( 2 ) JX face referire în special la articolele 17 și 18 din Regulamentul Bruxelles Ia.

( 3 ) În temeiul acestei dispoziții, „[u]n consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul”.

( 4 ) Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO 2006, L 399, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 108).