Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 5 februarie 2026.#Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală împotriva Nowhere Co. Ltd.#Recurs – Cerere de înregistrare a mărcii Uniunii Europene figurative APE TEES – Mărci figurative anterioare neînregistrate reprezentând o maimuță, protejate în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolul 8 alineatul (4) – Motiv relativ de refuz – Opoziție – Cale de atac la camera de recurs – Respingere – Acțiune la Tribunal – Articolul 50 alineatele (1) și (3) TUE – Retragerea Regatului Unit din Uniune – Articolele 126 și 127 din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – Perioada de tranziție – Expirare – Împrejurări anterioare adoptării deciziei în litigiu – Momentul relevant pentru aprecierea existenței unei mărci anterioare – Principiul teritorialității – Domeniul de aplicare teritorial al mărcii Uniunii Europene – Existența unui conflict.#Cauza C-337/22 P.

Prin recursul formulat, Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 martie 2022, Nowhere/EUIPO – Ye (APE TEES) (T‑281/21, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2022:139), prin care acesta, pe de o parte, a anulat Decizia Camerei a doua de recurs a EUIPO din 10 februarie 2021 (cauza R 2474/2017‑2) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) privind o procedură de opoziție între Nowhere Co. Ltd și domnul Junguo Ye și, pe de altă parte, a respins în rest acțiunea.

Primul și al patrulea considerent ale preambulului Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul de retragere”), aprobat în numele Uniunii Europene și al Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA) prin Decizia (UE) 2020/135 a Consiliului din 30 ianuarie 2020 (JO 2020, L 29, p. 1) și intrat în vigoare la 1 februarie 2020, enunță: „Întrucât, la data de 29 martie 2017, ca urmare a rezultatului unui referendum desfășurat în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord […] și a deciziei sale suverane de a părăsi Uniunea Europeană, Regatul Unit și‑a notificat intenția de a se retrage din [Uniune] în conformitate cu articolul 50 [TUE] […] Reamintind că, în conformitate cu articolul 50 [TUE] și sub rezerva condițiilor prevăzute de prezentul acord, dreptul Uniunii […] încetează în totalitate să se aplice Regatului Unit începând cu data intrării în vigoare a prezentului acord.”

Acordul de retragere cuprinde partea a treia, intitulată „Dispoziții privind separarea”. Titlul IV din această parte a treia, intitulat „Proprietatea intelectuală”, cuprinde printre altele articolele 54 și 59 din acest acord. Acest articol 54, intitulat „Menținerea protecției în Regatul Unit a drepturilor înregistrate sau acordate”, prevede: „(1) Titularul oricăruia dintre următoarele drepturi de proprietate intelectuală care au fost înregistrate sau acordate înainte de încheierea perioadei de tranziție devine, fără nicio reexaminare, titularul unui drept de proprietate intelectuală înregistrat și executoriu comparabil în Regatul Unit în temeiul legislației Regatului Unit: (a) titularul unei mărci a Uniunii Europene înregistrate în conformitate cu Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului [din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1)] devine titularul unei mărci în Regatul Unit, constând în același semn, pentru aceleași bunuri sau servicii; […] (3) În pofida alineatului (1), dacă în Uniune un drept de proprietate intelectuală menționat la alineatul respectiv este declarat nevalid sau este revocat […] dreptul corespunzător din Regatul Unit, la rândul său, este declarat nevalid sau este revocat sau este declarat nul și neavenit sau este retras. Data de la care declarația, revocarea sau retragerea produce efecte în Regatul Unit este aceeași ca data de la care aceasta produce efecte în Uniune. Prin derogare de la primul paragraf, Regatul Unit nu are obligația să declare nevalid sau să revoce dreptul corespunzător în Regatul Unit în cazul în care motivele nevalidității sau ale revocării mărcii Uniunii Europene […] nu se aplică în Regatul Unit. […]”

Articolul 59 din Acordul de retragere, intitulat „Dreptul de prioritate în cazul cererilor în curs pentru o marcă a Uniunii Europene, un desen sau un model industrial comunitar și un drept comunitar de proprietate asupra unui soi de plante”, prevede la alineatul (1): „În cazul în care o persoană a depus o cerere pentru o marcă a Uniunii Europene […] în conformitate cu dreptul Uniunii înainte de încheierea perioadei de tranziție și în cazul în care cererii respective i s‑a acordat o dată de depunere, persoana respectivă are dreptul de a depune în Regatul Unit, în termen de nouă luni de la încheierea perioadei de tranziție, o cerere pentru aceeași marcă în ceea ce privește bunuri sau servicii care sunt identice sau incluse în cele pentru care a fost depusă cererea în Uniune […] Se consideră că o cerere depusă în temeiul prezentului articol are aceeași dată de depunere și aceeași dată de prioritate ca și cererea corespunzătoare depusă în Uniune și, după caz, beneficiază de senioritatea unei mărci a Regatului Unit revendicată în temeiul articolului 39 sau 40 din Regulamentul [2017/1001].”

Partea a patra din acest acord, intitulată „Dispoziții tranzitorii”, cuprinde, printre altele, articolele 126 și 127 din acesta. Potrivit articolului 126: „Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”

Articolul 127 din același acord, intitulat „Domeniul de aplicare al dispozițiilor tranzitorii”, prevede la alineatele (1), (3) și (6): „(1) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia. […] (3) În cursul perioadei de tranziție, dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1) produce, în privința și pe teritoriul Regatului Unit, aceleași efecte juridice pe care le produce în Uniune și în statele sale membre și se interpretează și se aplică în conformitate cu aceleași metode și principii generale ca cele aplicabile în Uniune. […] (6) În absența unor dispoziții contrare în prezentul acord, în cursul perioadei de tranziție, orice trimitere la statele membre în dreptul Uniunii aplicabil în temeiul alineatului (1), inclusiv astfel cum este pus în aplicare și executat de statele membre, se interpretează ca incluzând Regatul Unit.”

Articolul 185 al patrulea paragraf din Acordul de retragere are următorul cuprins: „Partea a doua și partea a treia […] se aplică din momentul încheierii perioadei de tranziție.”

Articolul 8 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 422/2004 al Consiliului din 19 februarie 2004 (JO 2004, L 70, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 27) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 40/94”), intitulat „Motive relative de refuz”, prevede la alineatul (4): „În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn: (a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii comunitare; (b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.”

Considerentele (2)-(4), (7), (8) și (10) ale Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO 2009, L 78, p. 1) aveau următorul cuprins: „(2) […] Realizarea […] piețe[i interne] și întărirea unității sale implică nu numai eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor și liberei prestări a serviciilor, precum și stabilirea unui sistem care să asigure respectarea concurenței, ci și crearea condițiilor juridice care să permită întreprinderilor să își adapteze încă de la început activitățile de producție și distribuție a bunurilor sau de prestare a serviciilor la dimensiunea Comunității. Printre instrumentele juridice de care ar trebui să dispună întreprinderile în acest scop, sunt adecvate în special mărcile care le permit să își identifice produsele sau serviciile, în egală măsură, în întreaga Comunitate, indiferent de frontieră. (3) […] [E]ste necesar să se prevadă un regim comunitar al mărcilor care conferă întreprinderilor dreptul de a dobândi, conform unei proceduri unice, mărci comunitare care să se bucure de o protecție uniformă și să producă efecte pe întreg teritoriul Comunității. Principiul caracterului unitar al mărcii comunitare, astfel exprimat, ar trebui să se aplice cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezentul regulament. (4) Apropierea legislațiilor statelor membre nu permite înlăturarea obstacolului teritorialității drepturilor pe care legislațiile statelor membre le conferă titularilor de mărci. Pentru a permite întreprinderilor să exercite fără nicio piedică o activitatea economică în cadrul întregii piețe interne, sunt necesare mărci reglementate de un drept comunitar unic, care să se aplice direct în toate statele membre. […] (7) Dreptul asupra mărcii comunitare poate fi dobândit numai prin înregistrare, iar aceasta se refuză în special […] dacă se opun drepturi anterioare. (8) […] [S]cop[ul protecției conferite de marca comunitară] este în special garantarea funcției inițiale a mărcii […] […] (10) Nu se justifică protejarea mărcilor comunitare și nici protecția, împotriva acestora, a oricărei mărci înregistrate anterior, decât în măsura în care aceste mărci sunt în mod efectiv utilizate.”

Articolul 1 din acest regulament, intitulat „Marca comunitară”, prevedea la alineatul (2): „Marca comunitară are un caracter unitar. Aceasta produce aceleași efecte în întreaga Comunitate[.]”

Articolul 6 din regulamentul menționat, intitulat „Modul de dobândire a mărcii comunitare”, prevedea: „Marca comunitară se dobândește prin înregistrare.”

Articolul 8 din același regulament, intitulat „Motive relative de refuz”, prevedea la alineatele (1), (2) și (4): „(1) La opoziția titularului unei mărci anterioare, se respinge înregistrarea mărcii solicitate […] […] (2) În înțelesul alineatului (1), «mărci anterioare» înseamnă: (a) mărci a căror dată de depunere este anterioară cererii de înregistrare a mărcii comunitare, ținând cont, dacă este cazul, de dreptul la prioritate invocat în sprijinul acestor mărci și care aparțin următoarelor categorii: […] […] (4) În cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local, marca solicitată este refuzată la înregistrare, atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația comunitară sau cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn: (a) au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul cererii de înregistrare a mărcii comunitare; (b) acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.”

Articolul 9 din Regulamentul nr. 207/2009, intitulat „Dreptul conferit de marca comunitară”, prevedea: „(1) O marcă comunitară conferă titularului său un drept exclusiv. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să folosească, fără acordul său, în comerț: (a) un semn identic cu marca comunitară pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care este înregistrată; (b) un semn pentru care, din cauza identității sau similitudinii sale cu marca comunitară și din cauza identității sau similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de marca comunitară și de semn, există un risc de confuzie pentru public; riscul de confuzie cuprinde riscul de asociere între semn și marcă; (c) un semn identic sau similar cu marca comunitară pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară, atunci când aceasta este de notorietate în Comunitate și când folosirea semnului fără motiv întemeiat generează un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii comunitare sau aduce atingere acestora. […] (3) Dreptul conferit de o marcă comunitară nu este opozabil terților decât de la data publicării înregistrării mărcii. Cu toate acestea, poate fi solicitată o compensație rezonabilă cu privire la fapte, săvârșite după data publicării înregistrării mărcii, care ar fi interzise în temeiul acesteia. Instanța sesizată nu se poate pronunța asupra fondului până la publicarea înregistrării.”

Articolul 41 din acest regulament, intitulat „Opoziție”, prevede la alineatele (1) și (3): „(1) Se poate formula o opoziție la înregistrarea mărcii în termen de trei luni de la publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, pe motiv că marca ar trebui să fie respinsă la înregistrare în temeiul articolului 8: […] (c) în cazurile prevăzute la articolul 8 alineatul (4), de către titularii mărcilor sau semnelor anterioare menționați de această dispoziție, precum și de persoanele autorizate, în temeiul dreptului intern aplicabil, să exercite aceste drepturi. […] (3) Opoziția trebuie formulată în scris și motivată. Aceasta nu se consideră ca formulată decât după achitarea taxei pentru opoziție. Într‑un termen acordat de [Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (OAPI)], persoana care a formulat opoziția poate prezenta în susținerea acesteia fapte, dovezi și observații.”

Articolul 42 din regulamentul menționat, intitulat „Examinarea opoziției”, prevede la alineatele (2) și (3): „(2) La cererea solicitantului, titularul unei mărci comunitare anterioare care a formulat opoziția aduce dovada că, în decursul a cinci ani ce precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii comunitare, marca comunitară anterioară a făcut obiectul unei utilizări cu bună‑credință în cadrul Comunității pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată și pe care se întemeiază opoziția sau că există motive întemeiate pentru neutilizare, deoarece la data respectivă marca anterioară fusese înregistrată cu cel puțin cinci ani în urmă. În absența unei astfel de dovezi, opoziția se respinge. În cazul în care marca comunitară anterioară nu a fost utilizată decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, aceasta nu se consideră înregistrată, în sensul examinării opoziției, decât pentru acea parte de produse sau servicii. (3) Alineatul (2) se aplică mărcilor naționale anterioare menționate la articolul 8 alineatul (2) litera (a), înțelegându‑se că utilizarea lor în cadrul Comunității se înlocuiește cu utilizarea lor în statul membru în care marca națională anterioară este protejată.”

Articolul 46 din același regulament, intitulat „Durata înregistrării”, prevedea: „Durata înregistrării mărcii comunitare este de zece ani cu începere de la data depunerii cererii. […]”

Regulamentul nr. 207/2009 a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 (JO 2015, L 341, p. 21), care a intrat în vigoare la 23 martie 2016. Ulterior, Regulamentul nr. 207/2009 a fost abrogat și înlocuit, cu începere de la 1 octombrie 2017, prin Regulamentul 2017/1001.

Considerentul (12) al Regulamentului 2017/1001 enunță: „Pentru a se asigura securitatea juridică și coerența deplină cu principiul priorității, potrivit căruia o marcă înregistrată anterior are prioritate față de mărcile înregistrate ulterior, este necesar să se prevadă că asigurarea respectării drepturilor conferite de o marcă UE nu ar trebui să aducă atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data de depunere sau de data de prioritate a mărcii UE. […]”

Articolul 1 alineatul (2), articolul 8 alineatele (1) și (4), articolul 9 alineatul (1) și articolul 46 alineatele (1) și (4) din acest regulament sunt redactate în termeni similari celor ai articolului 1 alineatul (2), ai articolului 8 alineatele (1) și (4), ai articolului 9 alineatul (1) prima teză, precum și ai articolului 41 alineatul (1) și, respectiv, ai articolului 41 alineatul (3) ultima teză din Regulamentul nr. 207/2009. Articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul 2017/1001, care corespunde în esență articolului 9 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 207/2009, precizează că, „[f]ără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii UE”, titularul acestei mărci a Uniunii Europene este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în comerț, semnele enumerate la acest articol 9 alineatul (2).

Articolul 47 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Examinarea opoziției”, care este redactat în termeni similari celor ai articolului 42 din Regulamentul nr. 207/2009, prevede la alineatele (1) și (5): „(1) În cursul examinării opoziției, [EUIPO] invită părțile, ori de câte ori este necesar, să prezinte, într‑un termen pe care acesta îl acordă, observațiile asupra comunicărilor celorlalte părți sau ale Oficiului. […] (5) În cazul în care din examinarea opoziției reiese că marca este exclusă de la înregistrare pentru toate sau doar pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care este solicitată înregistrarea mărcii UE, cererea se respinge pentru produsele sau serviciile respective. În caz contrar, se respinge opoziția.”

Articolul 51 din Regulamentul 2017/1001, intitulat „Înregistrarea”, prevede la alineatul (1): „[…] [Î]n cazul în care toate opozițiile formulate au fost eliminate prin retragere, respingere sau printr‑o altă dispoziție, marca și caracteristicile menționate la articolul 111 alineatul (2) se înregistrează în registru. Înregistrarea se publică.”

Articolul 70 din acest regulament, intitulat „Examinarea căii de atac”, are următorul cuprins la alineatul (2): „În cursul examinării căii de atac, camera de recurs invită părțile, ori de câte ori este necesar, să‑și prezinte, în termenul alocat, observațiile referitoare la notificările pe care aceasta le‑a adresat sau la comunicările prezentate de celelalte părți.”

Articolul 71 din regulamentul menționat, intitulat „Decizia privind calea de atac”, prevede la alineatul (1): „În urma examenului de fond asupra căii de atac, camera de recurs se pronunță asupra acesteia. Aceasta poate fie să exercite competențele organului care a pronunțat decizia atacată, fie să retrimită cauza spre soluționare organului în cauză.”

Articolul 139 din același regulament, intitulat „Cerere în vederea inițierii procedurii naționale”, prevede la alineatele (1)-(3): „(1) Solicitantul sau titularul unei mărci UE poate să ceară transformarea cererii sale sau a mărcii sale UE în cerere de înregistrare a mărcii naționale: (a) în măsura în care cererea de înregistrare a mărcii UE este respinsă, retrasă sau considerată retrasă; […] (2) Transformarea nu are loc: […] (b) în vederea unei protecții într‑un stat membru în care, conform hotărârii [EUIPO] sau instanței naționale, cererea sau marca UE prezintă un motiv de respingere a înregistrării, de revocare sau de nulitate. (3) Cererea de înregistrare a mărcii naționale provenită din transformarea unei cereri sau a unei mărci UE beneficiază, în statul membru respectiv, de data de depunere sau de data de prioritate a acestei cereri sau a acestei mărci […]”

Norma 19 din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1041/2005 al Comisiei din 29 iunie 2005 (JO 2005, L 172, p. 4, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 71) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 2868/95”), intitulată „Argumentarea opoziției”, prevedea la alineatele (1) și (2): „(1) [OAPI] oferă persoanei care a formulat opoziția posibilitatea de a prezenta faptele, dovezile și argumentele în sprijinul opoziției sale sau de a completa orice fapte, dovezi sau argumente deja prezentate în temeiul normei 15 alineatul (3) într‑un termen pe care îl stabilește și care trebuie să fie de cel puțin două luni de la data la care se consideră că procedurile de opoziție încep în conformitate cu norma 18 alineatul (1). (2) În termenul menționat la alineatul (1), persoana care a formulat opoziția depune de asemenea dovada existenței, valabilității și a domeniului de protecție a mărcii sale anterioare sau a dreptului său anterior, precum și dovada care atestă dreptul său de a depune o opoziție. În special, persoana care a formulat opoziția furnizează următoarele dovezi: […] (d) în cazul în care opoziția se bazează pe un drept anterior, în sensul articolului 8 alineatul (4) din regulament, dovada achiziției sale, a existenței continue și a domeniului de protecție a dreptului respectiv; […]”

Norma 20 din Regulamentul nr. 2868/95, intitulată „Examinarea opoziției”, prevedea la alineatul (1): „În cazul în care, până la expirarea termenului menționat la norma 19 alineatul (1), persoana care a formulat opoziția nu a dovedit existența, valabilitatea și domeniul de protecție ale mărcii sale anterioare sau ale dreptului său anterior, precum și dreptul de a depune o opoziție, opoziția este respinsă ca fiind nefondată.”

Articolul 80 din Regulamentul delegat (UE) 2018/625 al Comisiei din 5 martie 2018 de completare a Regulamentului (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului privind marca Uniunii Europene și de abrogare a Regulamentului delegat (UE) 2017/1430 (JO 2018, L 104, p. 1), intitulat „Măsuri tranzitorii”, are următorul cuprins: „Dispozițiile [Regulamentului] (CE) nr. 2868/95 […] continuă să se aplice în ceea ce privește procedurile aflate în curs, până la încheierea acestora, în cazul în care prezentul regulament nu se aplică, în conformitate cu articolul 82.”

Articolul 82 din acest regulament delegat, intitulat „Intrarea în vigoare”, prevede la alineatul (2): „[Prezentul regulament] este aplicabil de la data intrării în vigoare menționată la alineatul (1), cu următoarele excepții: […] (b) articolele 7 și 8 nu se aplică procedurilor de opoziție ale căror etape contradictorii au început înainte de 1 octombrie 2017; […] (j) titlul V nu se aplică recursurilor depuse înainte de 1 octombrie 2017; […]”

Situația de fapt, astfel cum este prezentată la punctele 1-15 și 22 din hotărârea atacată, poate fi rezumată după cum urmează.

La 30 iunie 2015, domnul Ye a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la EUIPO.

Marca a cărei înregistrare a fost solicitată este semnul figurativ următor:

Înregistrarea a fost solicitată pentru produse și servicii din clasele 3, 9, 14, 18, 25 și 35 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare.

Cererea de înregistrare a mărcii a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 234/2015 din 9 decembrie 2015.

La 8 martie 2016, Nowhere, reclamantă în primă instanță, a formulat, în temeiul articolului 41 din Regulamentul nr. 207/2009, opoziție la înregistrarea mărcii solicitate pentru toate produsele și serviciile menționate la punctul 32 din prezenta hotărâre.

Opoziția se întemeia printre altele pe următoarele trei mărci figurative anterioare neînregistrate, utilizate în comerț în Regatul Unit:

Motivul invocat în susținerea opoziției în ceea ce privește aceste mărci anterioare era cel prevăzut la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009.

Printr‑o decizie din 20 septembrie 2017, divizia de opoziție a respins opoziția.

La 17 noiembrie 2017, Nowhere a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii.

Printr‑o primă decizie din 8 octombrie 2018, Camera a doua de recurs a EUIPO a admis această cale de atac.

Printr‑un act depus la grefa Tribunalului la 7 ianuarie 2019, Nowhere a introdus o acțiune având ca obiect anularea acestei prime decizii.

Printr‑o decizie din 17 iulie 2019 [cauza R 2474/2017‑2 (REV)], Camera a doua de recurs a EUIPO a revocat prima decizie sus‑menționată, ca urmare a unei erori vădite imputabile EUIPO.

Prin Ordonanța din 18 decembrie 2019, Nowhere/EUIPO – Ye (APE TEES) (T‑12/19, EU:T:2019:907), Tribunalul a constatat că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la acțiunea amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre.

Printr‑o a doua decizie, și anume decizia în litigiu, Camera a doua de recurs a EUIPO a respins calea de atac menționată la punctul 38. Astfel, în ceea ce privește mărcile anterioare la care s‑a făcut referire la punctul 35 din prezenta hotărâre, camera de recurs a considerat în esență că, după retragerea Regatului Unit din Uniune și după expirarea perioadei tranzitorii la31 decembrie 2020, drepturile care puteau exista în Regatul Unit nu mai constituiau un temei în cadrul unei proceduri de opoziție întemeiate mai ales pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. Prin urmare, aceasta a apreciat că, în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, Nowhere nu mai putea invoca, în susținerea opoziției sale, regimul acțiunii în constatarea utilizării abuzive a unei denumiri („action for passing off”) existent în dreptul Regatului Unit. Astfel, în ceea ce privește aceste mărci anterioare, Camera a doua de recurs a EUIPO a confirmat respingerea opoziției exclusiv pentru acest motiv.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 mai 2021, Nowhere a introdus o acțiune prin care a solicitat anularea și reformarea deciziei în litigiu numai în măsura în care, prin această decizie, Camera a doua de recurs a EUIPO a respins, pentru motivul arătat la punctul 43 de mai sus, calea de atac menționată la punctul 38 din prezenta hotărâre.

În susținerea acțiunii inițiate la Tribunal, Nowhere a invocat un motiv unic întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. În cadrul acestui motiv, Nowhere a susținut în esență că singura dată relevantă pentru stabilirea existenței unui drept anterior pe care se întemeia o opoziție la înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene este cea a depunerii cererii de înregistrare a acesteia.

La rândul său, EUIPO a arătat că un astfel de drept anterior trebuia să existe nu numai la această dată, ci și la data la care a adoptat decizia finală cu privire la opoziție, cu alte cuvinte, în speță, la data adoptării deciziei în litigiu.

În primul rând, la punctul 24 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, deși, conform articolului 50 alineatul (3) TUE, dreptul Uniunii încetase să fie aplicabil în Regatul Unit de la intrarea în vigoare a Acordului de retragere încheiat în temeiul articolului 50 alineatul (2) TUE, și anume de la 1 februarie 2020, din articolul 126 coroborat cu articolul 127 alineatul (1) prima teză din acest acord reieșea că dreptul Uniunii continua să fie aplicabil, mai puțin în cazul în care existau dispoziții contrare, în acest stat și pe teritoriul său, pe parcursul unei perioade de tranziție care a început la data intrării în vigoare a acordului menționat și s‑a terminat la 31 decembrie 2020 (denumită în continuare „perioada de tranziție”). În plus, la punctul 25 din acea hotărâre, Tribunalul a arătat că prevederile articolelor 54-61 din Acordul de retragere, care figurează în titlul IV din partea a treia din acest acord, referitor la proprietatea intelectuală, sunt „tăcute” în ceea ce privește soarta unei opoziții formulate înainte de intrarea în vigoare a Acordului de retragere, în temeiul unui drept anterior protejat în Regatul Unit.

În al doilea rând, la punctele 26 și 27 din hotărârea menționată, Tribunalul a arătat că, în speță, singurul element din dosarul administrativ relevant pentru cauza aflată pe rolul său care era ulterior încheierii perioadei de tranziție era decizia în litigiu, toate celelalte acte referitoare la procedura în fața EUIPO de la depunerea cererii de înregistrare a mărcii solicitate intervenind înainte de intrarea în vigoare a Acordului de retragere și deci, în orice caz, înainte de încheierea perioadei de tranziție.

În al treilea rând, mai întâi, la punctul 28 din aceeași hotărâre, Tribunalul a considerat, la fel ca în jurisprudența Curții rezultate din Hotărârea din 8 mai 2014, Bimbo/OAPI (C‑591/12 P, EU:C:2014:305, punctul 12), și din Hotărârea din 18 iunie 2020, Primart/EUIPO (C‑702/18 P, EU:C:2020:489, punctul 2 și jurisprudența citată), citate la punctul 18 din hotărârea atacată, potrivit căreia, în esență, determinantă pentru identificarea dreptului material aplicabil este data formulării cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene împotriva căreia se formulează opoziție, că reieșea dintr‑o jurisprudență „consacrată actualmente” a Tribunalului, enunțată în special în Hotărârea din 30 ianuarie 2020, Grupo Textil Brownie/EUIPO – The Guide Association (BROWNIE) (T‑598/18, denumită în continuare jurisprudența Brownie, EU:T:2020:22, punctul 19), că existența unui motiv relativ de refuz trebuia apreciată la data depunerii cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene împotriva căreia s‑a formulat opoziție.

La punctul 29 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că, potrivit jurisprudenței Brownie, împrejurarea că marca anterioară ar putea pierde statutul de marcă înregistrată într‑un stat membru la o dată ulterioară celei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene, în special ca urmare a unei eventuale retrageri a statului membru în cauză din Uniune, era în principiu lipsită de relevanță pentru soluționarea opoziției.

În continuare, tot în temeiul acestei jurisprudențe, la punctul 30 din hotărârea menționată, Tribunalul a dedus din aceste considerații că împrejurarea că o opoziție era întemeiată, în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, pe mărci anterioare neînregistrate utilizate în comerț în Regatul Unit și pe dreptul referitor la utilizarea abuzivă a unei denumiri reglementat în dreptul Regatului Unit nu avea nicio relevanță în ceea ce privește opoziția formulată împotriva unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene care a fost depusă înainte de data la care a intrat în vigoare Acordul de retragere și de data la care a expirat perioada de tranziție.

În sfârșit, la punctul 31 din aceeași hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, din moment ce, în speță, cererea de înregistrare a mărcii solicitate fusese depusă înainte de aceste date, mărcile anterioare neînregistrate în principiu erau de natură, având în vedere că fuseseră utilizate în comerț în Regatul Unit, să constituie temeiul opoziției în speță, aspect de care Camera a doua de recurs a EUIPO ar fi trebuit să țină seama în cadrul aprecierii pe care a făcut‑o.

În al patrulea rând, Tribunalul a considerat că argumentele invocate de EUIPO în fața sa nu pot repune în discuție această concluzie.

Primo, la punctul 34 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat argumentul EUIPO întemeiat pe utilizarea indicativului prezent la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, arătând, pe de o parte, că simpla utilizare a indicativului prezent într‑o dispoziție nu permite să se tragă nicio concluzie cu privire la interpretarea sa și, pe de altă parte, că, având în vedere termenii „[î]n cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate”, cu care începe acest articol 8 alineatul (4), nu se poate exclude că această utilizare se referă mai degrabă la data formulării opoziției decât la data adoptării deciziei în litigiu.

Secundo, în ceea ce privește dispozițiile normei 19 alineatul (2) litera (d) și ale normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, invocate de EUIPO, Tribunalul a arătat, la punctul 36 din această hotărâre, că din modul de redactare a acestei ultime norme reiese că dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție a dreptului anterior trebuia făcută înainte de expirarea termenului prevăzut de cea dintâi normă. Or, Tribunalul a constatat că, în speță, acest termen expirase la o dată anterioară datei de intrare în vigoare a Acordului de retragere și a datei de expirare a perioadei de tranziție. La punctul 37 din hotărârea menționată, Tribunalul a concluzionat că, „cel puțin în speță”, aceste dispoziții se opun tezei EUIPO potrivit căreia data relevantă pentru stabilirea existenței drepturilor anterioare în cauză era cea a adoptării deciziei în litigiu.

Tertio, ca răspuns la argumentul EUIPO întemeiat pe articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, Tribunalul a subliniat la punctele 38 și 39 din aceeași hotărâre că examinarea unei opoziții nu implică în mod sistematic o examinare a utilizării efective a mărcii anterioare, această ultimă examinare neputând avea loc decât la cererea solicitantului, și că, în orice caz, articolul 42 alineatul (2) din acest regulament se referă la cei cinci ani care precedă publicarea cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, iar nu la perioada care se încheie la data la care EUIPO pronunță decizia sa finală cu privire la opoziție.

Quarto, la punctul 40 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat trimiterile făcute de EUIPO la dispoziții și la jurisprudența referitoare la cereri de declarare a nulității arătând că acestea nu erau neapărat relevante într‑un litigiu privind o procedură de opoziție.

Quinto, ca răspuns la argumentul EUIPO potrivit căruia, în esență, de la sfârșitul perioadei de tranziție, nu poate surveni niciun conflict între marca solicitată și mărcile anterioare neînregistrate utilizate în comerț în Regatul Unit, Tribunalul a arătat la punctul 41 din hotărârea atacată că, în conformitate cu articolul 51 din Regulamentul 2017/1001, marca solicitată este înregistrată în cazul în care toate opozițiile formulate au fost eliminate printre altele prin respingerea lor și că reiese în mod explicit din articolul 52 din acest regulament că înregistrarea este valabilă cu începere de la data depunerii cererii, iar nu doar de la data respingerii definitive a unei eventuale opoziții.

La punctul 42 din această hotărâre, Tribunalul a concluzionat că, chiar dacă s‑ar admite că, după sfârșitul perioadei de tranziție, nu ar mai putea surveni un conflict între mărcile în cauză, totuși, în cazul înregistrării mărcii solicitate, un astfel de conflict ar fi putut exista însă în perioada cuprinsă între data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene și data de expirare a perioadei de tranziție. Or, Tribunalul a arătat că este dificil de înțeles de ce ar trebui să se refuze protecția mărcilor anterioare neînregistrate deținute de Nowhere și utilizate în comerț în Regatul Unit inclusiv pentru această perioadă și că, prin urmare, trebuie să se recunoască interesul legitim al reclamantei în admiterea opoziției sale în ceea ce privește respectiva perioadă.

Sexto, la punctele 44 și 45 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că trebuia înlăturat și argumentul EUIPO întemeiat pe faptul că, potrivit articolului 139 din Regulamentul 2017/1001, solicitantul mărcii Uniunii Europene în cauză ar fi în măsură să transforme cererea sa de înregistrare a mărcii Uniunii Europene în cereri de înregistrare a unor mărci naționale în toate statele membre ale Uniunii și să obțină astfel protecția aceleiași mărci pe același teritoriu printr‑o modalitate împovărătoare și costisitoare, în condițiile în care obstacolul în calea înregistrării nu ar mai exista în Uniune. Astfel, Tribunalul a arătat, pe de o parte, că asemenea considerații sunt valabile, în principiu, în cazul oricărei proceduri de opoziție și, pe de altă parte, că, potrivit articolului 139 alineatul (3) din Regulamentul 2017/1001, întrucât cererea de înregistrare a mărcii naționale provenită din transformarea unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene care beneficiază, în statul membru respectiv, de data de depunere a acestei ultime cereri, un conflict ar fi fost deci posibil în perioada cuprinsă între data de depunere a cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene și data de expirare a perioadei de tranziție.

Având în vedere cele ce precedă, la punctul 46 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că niciunul dintre argumentele invocate de EUIPO nu era susceptibil să își demonstreze poziția sa potrivit căreia data adoptării deciziei în litigiu, „singurul element în speță […] intervenit după expirarea perioadei de tranziție”, era data relevantă pentru soluționarea prezentului litigiu și a considerat că era necesar să se admită motivul unic invocat de Nowhere și să se anuleze decizia în litigiu. În schimb, pentru motivele expuse la punctele 47 și 48 din această hotărâre, Tribunalul a respins în rest acțiunea.

Prin înscrisul depus la 23 mai 2022, EUIPO a solicitat, în temeiul articolului 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, admiterea în principiu a recursului, în conformitate cu articolul 58a al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin Ordonanța din 16 noiembrie 2022, EUIPO/Nowhere (C‑337/22 P, EU:C:2022:908), recursul a fost admis în principiu.

Prin decizia din 21 martie 2023 a președintelui Curții, a fost admisă cererea de intervenție în susținerea EUIPO formulată de Republica Federală Germania.

Prin Ordonanța președintelui Curții din 27 aprilie 2023, EUIPO/Nowhere (C‑337/22 P, EU:C:2023:409), a fost admisă cererea de intervenție a International Trademark Association (INTA) în susținerea concluziilor EUIPO.

Prin decizia președintelui Curții din 3 octombrie 2023, procedura în prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea Hotărârii din 20 iunie 2024, EUIPO/Indo European Foods (C‑801/21 P, EU:C:2024:528). După pronunțarea acestei hotărâri, s‑a dispus reluarea prezentei proceduri printr‑o decizie a președintelui Curții din 20 iunie 2024.

Prin recursul formulat, EUIPO solicită Curții: – anularea în totalitate a hotărârii atacate; – respingerea în totalitate a acțiunii formulate de Nowhere împotriva deciziei în litigiu și – obligarea Nowhere la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri și celei care s‑a aflat pe rolul Tribunalului.

Nowhere solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea EUIPO la plata cheltuielilor aferente recursului.

Republica Federală Germania susține concluziile EUIPO.

INTA solicită Curții: – anularea hotărârii atacate și – obligarea la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului, EUIPO invocă un motiv unic. Prin intermediul acestui motiv, el susține în esență că concluzia Tribunalului potrivit căreia Camera a doua de recurs a EUIPO era obligată ca, la soluționarea opoziției în cauză, să ia în considerare mărcile anterioare neînregistrate, având în vedere că fuseseră utilizate în comerț în Regatul Unit, este viciată de o motivare insuficientă și de erori de drept. Acest motiv cuprinde trei aspecte, primul este întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a obligației sale de motivare, întrucât nu a expus corespunzător cerințelor legale motivele pentru care, prin această concluzie, s‑a îndepărtat de jurisprudența sa constantă, al doilea este întemeiat pe o eroare de drept referitoare la interpretarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 și al treilea este întemeiat pe nerespectarea consecințelor juridice ale articolului 50 alineatul (3) TUE și ale articolelor 126 și 127 din Acordul de retragere, precum și pe încălcarea principiului teritorialității prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009.

În susținerea concluziilor acestui recurs, Republica Federală Germania arată de asemenea că acțiunea introdusă de Nowhere la Tribunal ar fi trebuit să fie respinsă pentru lipsa interesului de a acționa ca urmare a dispariției acestor mărci anterioare pe parcursul desfășurării procedurii căii de atac la EUIPO.

Nowhere contestă admisibilitatea recursului în esență pentru motivul că acesta nu ridică o chestiune importantă pentru unitatea, coerența sau dezvoltarea dreptului Uniunii, în sensul articolului 58a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, dat fiind că decizia în litigiu era viciată de o încălcare a principiului bunei administrări, consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), și că, în aceste condiții, ea ar trebui să fie, în orice caz, anulată, fiind necesar ca dispozitivul hotărârii atacate să se întemeieze pe acest motiv.

În această privință, pe de o parte, se cuvine a sublinia că Curtea a admis în principiu recursul în totalitate, considerând că cererea de admitere în principiu a recursului formulată de EUIPO, în conformitate cu articolul 170a alineatul (1) din Regulamentul de procedură, demonstra corespunzător cerințelor legale că recursul ridica o chestiune importantă pentru unitatea, coerența și dezvoltarea dreptului Uniunii (Ordonanța din 16 noiembrie 2022, EUIPO/Nowhere,C‑337/22 P, EU:C:2022:908, punctele 41 și 42).

Pe de altă parte, aspectul dacă dispozitivul hotărârii atacate se poate întemeia pe alte motive de drept decât cele ale acestei hotărâri nu are incidență asupra admisibilității recursului.

Argumentația formulată de Nowhere trebuie, așadar, înlăturată.

Trebuie amintit că o parte căreia, în temeiul articolului 40 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, i se admite cererea de intervenție într‑un litigiu aflat pe rolul său nu poate modifica obiectul litigiului, astfel cum a fost delimitat prin concluziile și motivele formulate de părțile principale. Rezultă că sunt admisibile doar argumentele unui intervenient care se înscriu în cadrul definit de aceste concluzii și motive (Hotărârea din 10 noiembrie 2016, DTS Distribuidora de Televisión Digital/Comisia, C‑449/14 P, EU:C:2016:848, punctul 114 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, prin invocarea unui motiv de ordine publică, care poate sau chiar trebuie să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii, un intervenient nu depășește cadrul litigiului cu care este aceasta sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda ș.a., C‑89/08 P, EU:C:2009:742, punctele 34 și 35, precum și jurisprudența citată). În cadrul unui recurs, un astfel de motiv de ordine publică îl constituie orice împrejurare legată de admisibilitatea unei acțiuni în anulare formulate la Tribunal și în special de interesul părții care a formulat această acțiune de a obține anularea actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2023, Silver ș.a./Consiliul, C‑499/21 P, EU:C:2023:479, punctele 38 și 40, precum și jurisprudența citată).

În speță, în memoriul său în intervenție în susținerea concluziilor recursului, Republica Federală Germania evocă îndeosebi faptul că acțiunea formulată de Nowhere la Tribunal ar fi trebuit respinsă pentru lipsa interesului de a acționa, dat fiind că, din cauza „dispariției” mărcii anterioare, invocată în susținerea opoziției în cursul procedurii căii de atac de la camera de recurs, această acțiune nu mai putea aduce niciun beneficiu societății Nowhere.

Or, având în vedere cele arătate la punctul 78 din prezenta hotărâre, deși EUIPO nu a invocat în recursul său lipsa unui interes al Nowhere de a acționa împotriva deciziei în litigiu, argumentația Republicii Federale Germania referitoare la aceasta este admisibilă.

Cu privire la fond, trebuie amintit că existența unui interes de a exercita acțiunea în anulare presupune ca, prin rezultatul său, acțiunea să poată aduce un beneficiu persoanei care a introdus‑o. Problema existenței unui astfel de beneficiu trebuie apreciată în mod concret, în raport cu ansamblul consecințelor care pot decurge din constatarea unei eventuale nelegalități care a afectat decizia care face obiectul acestei acțiuni și cu natura prejudiciului pretins suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 iunie 2024, EUIPO/Indo European Foods, C‑801/21 P, EU:C:2024:528, punctele 80 și 81, precum și jurisprudența citată).

Or, decizia în litigiu confirmă decizia diviziei de opoziție de respingere a opoziției formulate de Nowhere pentru motivul că aceasta din urmă nu mai putea, de la data expirării perioadei de tranziție, să revendice în susținerea acestei opoziții beneficiul mărcilor sale anterioare neînregistrate în Regatul Unit. Nowhere putea obține, așadar, un beneficiu din constatarea nelegalității acestui motiv și din anularea deciziei în litigiu.

Argumentația Republicii Federale Germania referitoare la lipsa interesului Nowhere de a introduce acțiunea la Tribunal trebuie deci înlăturată ca nefondată.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, întrucât cererea de înregistrare a mărcii Uniunii Europene în discuție în prezentul litigiu a fost depusă la 30 iunie 2015, acest litigiu este guvernat, pe de o parte, de dispozițiile materiale ale Regulamentului nr. 207/2009, în vigoare la acea dată, și, pe de altă parte, de dispozițiile procedurale ale Regulamentului 2017/1001 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 iunie 2024, EUIPO/Indo European Foods, C‑801/21 P, EU:C:2024:528, punctul 50 și jurisprudența citată).

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, care trebuie analizat în primul rând, EUIPO, susținut de Republica Federală Germania și de INTA, arată că, atât în cadrul procedurilor de opoziție, cât și în cel al procedurilor de declarare a nulității, titularul unui drept anterior este obligat să dovedească existența, valabilitatea și întinderea acestui drept nu numai la data de depunere sau de prioritate a cererii în cauză de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, pentru a stabili anterioritatea dreptului menționat în raport cu această cerere, ci și la data la care EUIPO se pronunță, pentru a‑i stabili continuitatea existenței. Dispariția ex nunc a aceluiași drept în cursul procedurii desfășurate la EUIPO, în special în cazul expirării, al decăderii sau al renunțării, ar determina obligatoriu respingerea opoziției sau a cererii de declarare a nulității în cauză. Astfel de reguli generale ar fi fost recunoscute de Tribunal la punctele 30-34 din Hotărârea din 13 septembrie 2006, MIP Metro/OAPI – Tesco Stores (METRO) (T‑191/04, denumită în continuare „Hotărârea Metro”, EU:T:2006:254) și confirmată de jurisprudența sa ulterioară.

Potrivit EUIPO, aceste norme rezultă din textul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, în special din utilizarea indicativului prezent și din structura sa gramaticală, din contextul său, în special din termenii normei 19 alineatul (2) litera (d) și ai normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 și din articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, precum și din finalitatea generală a procedurii de opoziție, care ar fi protejarea intereselor titularilor de drepturi anterioare prin menținerea funcției esențiale a acestor drepturi împotriva conflictelor cu mărci ale Uniunii Europene, rezultate din existența simultană a două drepturi valide și opozabile.

Or, pe de o parte, EUIPO reproșează Tribunalului că, la punctele 28-31 din hotărârea atacată, a „creat” o nouă regulă generală, potrivit căreia evenimentele privind o marcă anterioară care se produc după data de depunere a cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene ar fi lipsite de relevanță în ceea ce privește rezultatul opoziției la această înregistrare. În această privință, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe considerații referitoare la dreptul material aplicabil ratione temporis și la aprecierea existenței unui motiv relativ de refuz la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene solicitate, precum și pe o jurisprudență a Tribunalului care nu ar fi relevantă. El ar fi concluzionat în mod eronat că EUIPO are obligația de a ține seama de drepturile anterioare protejate în Regatul Unit invocate împotriva unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene depuse înainte de încheierea perioadei de tranziție.

Pe de altă parte, EUIPO susține că Tribunalul, la punctele 34-42 din această hotărâre, a făcut o interpretare a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 care încalcă modul de redactare, contextul și obiectivele acestei dispoziții, înlăturând argumentele referitoare la acestea pe care i le‑a prezentat în vederea stabilirii existenței regulilor menționate la punctul 85 din prezenta hotărâre.

În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, Tribunalul, la punctul 34 din hotărârea atacată, ar fi interpretat în mod incorect argumentația sa și ar fi înțeles greșit structura gramaticală a dispoziției menționate.

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul aceleiași dispoziții, la punctele 36 și 37 din această hotărâre, Tribunalul ar fi minimalizat rolul său considerând că norma 19 alineatul (1) și norma 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 nu fac trimitere la data la care este adoptată decizia cu privire la opoziție. În plus, la punctele 38 și 39 din hotărârea menționată, Tribunalul ar fi înlăturat în mod eronat argumentația formulată de EUIPO cu privire la condițiile de utilizare efectivă a mărcii anterioare, deși acestea ilustrează existența unui mecanism care împiedică respingerea cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene în cazul în care nu există un conflict la data la care este adoptată decizia cu privire la opoziție. În sfârșit, la punctul 40 din aceeași hotărâre, Tribunalul ar fi refuzat în mod eronat să considere relevante aplicarea dispozițiilor dreptului Uniunii și jurisprudența referitoare la procedurile de declarare a nulității.

În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivele procedurilor de opoziție, EUIPO susține că concluzia Tribunalului de la punctul 42 din hotărârea atacată, potrivit căreia Nowhere avea un interes legitim în admiterea opoziției sale, se întemeiază pe considerații eronate. Pe de o parte, aprecierea Tribunalului referitoare la existența unui conflict potențial în cazul înregistrării s‑ar întemeia pe o confuzie între data de depunere sau de prioritate a unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, al cărei rol esențial ar fi stabilirea ordinii cronologice a drepturilor, în conformitate cu principiul priorității, și data publicării înregistrării acestei mărci, dată de la care mărcile Uniunii Europene sunt opozabile terților. Pe de altă parte, ar reieși în special din jurisprudența Curții că acțiunile în materie de contrafacere și procedurile administrative s‑ar distinge prin obiectul și prin efectele lor. În consecință, contrar afirmațiilor Tribunalului, poziția EUIPO nu ar însemna să se refuze societății Nowhere protecția mărcilor sale anterioare neînregistrate în Regatul Unit în perioada cuprinsă între data depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate și cea a expirării perioadei de tranziție.

Nowhere consideră că argumentația EUIPO este nefondată.

În această privință, pe de o parte, ea arată că retragerea Regatului Unit din Uniune nu are o implicație asupra protecției de care beneficiază drepturile sale anterioare pentru motivul că singura dată relevantă pentru examinarea opoziției pe care a formulat‑o este data depunerii cererii de înregistrare a mărcii solicitate, dată la care Regatul Unit era încă un stat membru al Uniunii.

În plus, ea susține că, la data formulării opoziției sale, marca anterioară în cauză beneficia de o protecție teritorială în temeiul dreptului mărcilor în cadrul Uniunii.

Pe de altă parte, ea susține că EUIPO se întemeiază pe o premisă care nu are niciun temei în dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 207/2009, potrivit căruia orice încetare a valabilității unui drept anterior care intervine în cursul procedurii de opoziție, înaintea deciziei finale cu privire la opoziție, trebuie să determine respingerea opoziției.

Astfel, în primul rând, aceasta afirmă că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că simpla utilizare a indicativului prezent la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 nu sprijină această premisă.

În al doilea rând, din dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 207/2009, în special din articolul 41 din acesta, nu rezultă că, la data deciziei în litigiu, drepturile anterioare în cauză ar trebui încă să poată fi calificate ca atare. Important ar fi numai să se stabilească dacă, la data de depunere sau de prioritate a cererii în cauză de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, mărcile anterioare în cauză constituiau „drepturi anterioare”.

În al treilea rând, trimiterea făcută de EUIPO la Hotărârea Metro ar face referire la o ipoteză diferită de cea din prezentul litigiu, astfel cum a subliniat Tribunalul la punctul 35 din hotărârea atacată, din moment ce reînnoirea unei mărci nu poate fi asimilată unui eveniment politic independent în raport cu părțile.

În al patrulea rând, raționamentul EUIPO referitor la cerințele care decurg din articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 ar ignora numeroasele cazuri în care, întrucât marca anterioară nu a fost înregistrată de cel puțin cinci ani, nu se ține seama de utilizarea efectivă a acestei mărci.

Tribunalul s‑a întemeiat pe jurisprudența sa Brownie, amintită la punctele 28-30 din această hotărâre, pentru a concluziona la punctul 31 din hotărârea atacată că mărcile anterioare neînregistrate în Regatul Unit, invocate de Nowhere în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, erau, în principiu, de natură să stea la baza opoziției.

Această jurisprudență se întemeiază pe premisa că, din moment ce existența unui motiv relativ de refuz invocat în susținerea unei opoziții la înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene trebuie apreciată la data depunerii cererii referitoare la această înregistrare, faptul că marca anterioară invocată în susținerea acestei opoziții pierde, după această dată, statutul de marcă înregistrată sau protejată într‑un stat membru nu are, în principiu, efecte asupra soluționării opoziției.

Or, astfel cum susține EUIPO în esență în cadrul celui de al doilea aspect al motivului său unic, o asemenea premisă nu își găsește o justificare nici în modul de redactare și în contextul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, nici, mai general, în obiectivele procedurii de opoziție.

În această privință, în primul rând, potrivit articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, „se respinge înregistrarea mărcii solicitate”„[î]n cazul opoziției titularului unei mărci neînregistrate sau al unui alt semn utilizat în comerț cu un domeniu de aplicare care depășește domeniul local”, „atunci când și în măsura în care” acest semn îndeplinește, în conformitate cu legislația Uniunii sau cu legislația aplicabilă a statului membru, două condiții, și anume, pe de o parte, potrivit acestui articol 8 alineatul (4) litera (a), „au fost dobândite drepturi pentru acest semn înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene] sau, dacă este cazul, înaintea datei priorității invocate în sprijinul [acestei cereri]” și, pe de altă parte, potrivit articolului 8 alineatul (4) litera (b) menționat, „acest semn conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente”.

În ceea ce privește condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) litera (a) din acest regulament, astfel cum subliniază utilizarea perfectului compus și a prepoziției „înaintea”, aceasta se raportează în mod explicit la un criteriu temporal al anteriorității dobândirii unor drepturi asupra semnului invocat în susținerea opoziției în raport cu data de depunere a cererii în cauză de înregistrare a mărcii Uniunii Europene sau, dacă este cazul, cu data de prioritate invocată în susținerea acesteia.

În schimb, dacă condiția prevăzută la articolul 8 alineatul (4) litera (b) din regulamentul menționat pune de asemenea în aplicare acest criteriu al anteriorității, impunând ca semnul invocat în susținerea opoziției să confere titularului său, în temeiul legislației care îi este aplicabilă, „dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente”, este necesar să se arate că aceasta este redactată la indicativ prezent și că nu se referă la nicio dată la care ar trebui să fie îndeplinită.

De asemenea, trebuie subliniat că, la acest articol 8 alineatul (4), formularea „se respinge înregistrarea mărcii solicitate”, care se referă la decizia EUIPO de admitere a opoziției și de respingere a cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, este de asemenea redactată la indicativul prezent.

Din modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că, desigur, dobândirea dreptului anterior invocat în susținerea unei opoziții întemeiate pe dispoziția sus‑menționată trebuie apreciată în raport cu data de depunere a cererii în cauză de înregistrare a mărcii Uniunii Europene sau, dacă este cazul, cu data de prioritate. Cu toate acestea, mai rezultă că, pentru ca această opoziție să poată fi admisă, este necesar ca acest drept anterior să confere titularului său „dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente” în temeiul legislației unui stat membru sau a legislației Uniunii, nu doar la această dată, ci și la data ulterioară formulării acestei opoziții și până la data la care se decide dacă „se respinge înregistrarea mărcii solicitate”.

În al doilea rând, această interpretare este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009.

Pe de o parte, este necesar să se arate că textul articolului 8 alineatele (1) și (2) din acest regulament, la fel ca cel al articolului 8 alineatul (4) din acest regulament, cu o structură comparabilă, sugerează, în ceea ce privește opozițiile întemeiate pe mărci anterioare înregistrate cărora le este aplicabilă prima dispoziție, că, deși data de depunere a cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene este relevantă pentru a aprecia anterioritatea acestor mărci anterioare înregistrate, este necesar ca ele să existe până la data la care se statuează asupra opoziției pentru ca această opoziție să fie admisă. Astfel, în timp ce acest articol 8 alineatul (2) definește „mărcile anterioare”, în sensul articolului 8 alineatul (1), ca vizând, printre altele, „mărci a căror dată de depunere este anterioară cererii de înregistrare a mărcii [Uniunii Europene], ținând cont, dacă este cazul, de dreptul de prioritate invocat în sprijinul acestor mărci”, același articol 8 alineatul (1) prevede că, „[l]a opoziția titularului unei mărci anterioare, se respinge înregistrarea mărcii solicitate” atunci când sunt îndeplinite condițiile menționate în această din urmă dispoziție.

Pe de altă parte, din jurisprudența Curții reiese că revine camerelor de recurs sarcina de a verifica dacă dreptul anterior invocat în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 40/94 nu a fost invalidat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă și nesupusă căilor de atac la data la care camera de recurs sesizată se pronunță cu privire la calea de atac formulată împotriva deciziei diviziei de opoziție pentru a se asigura că acest drept produce încă efectele impuse de această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctele 95-97 și 205).

În plus, din această jurisprudență reiese că, în lipsa unei astfel de hotărâri judecătorești definitive și întrucât dreptul anterior în cauză continuă să existe la data la care EUIPO se pronunță definitiv cu privire la opoziție, revine EUIPO sarcina de a examina dacă persoana care a formulat opoziția a demonstrat că semnul în cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului statului membru care a fost invocat și dacă permite interzicerea utilizării unei mărci mai recente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctele 95-97 și 205-207).

Din considerațiile care precedă rezultă, așadar, că problema dacă există încă un drept anterior protejat în mod valid trebuie apreciată la data la care EUIPO se pronunță definitiv cu privire la opoziție pentru a decide dacă „se respinge înregistrarea mărcii solicitate”, inclusiv în stadiul căii de atac în fața camerei de recurs. Este vorba despre o chestiune prealabilă pe care acest organ trebuie să o soluționeze înainte de a verifica dacă persoana care a formulat opoziția a dovedit că acest drept anterior îndeplinea, pe de altă parte, condițiile materiale prevăzute la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 și în special faptul că el îi conferea titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.

În al treilea rând, această interpretare este confirmată de obiectivele procedurii de opoziție.

În această privință, este necesar să se arate că criteriile de anterioritate enunțate la articolul 8 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru mărcile anterioare înregistrate, și la articolul 8 alineatul (4) din acest regulament, pentru mărcile neînregistrate, pun în aplicare principiul priorității amintit în considerentul (12) al Regulamentului 2017/1001.

În temeiul acestui principiu, dreptul exclusiv conferit de aceste regulamente titularului mărcii Uniunii Europene aparține celui care a înregistrat sau a dobândit primul marca în cauză. În această privință, astfel cum reiese din articolul 46 din Regulamentul nr. 207/2009, este determinantă data de depunere a cererii de înregistrare referitoare la această marcă sau, dacă este cazul, data de prioritate invocată în susținerea acestei cereri. În caz de conflict între două mărci, se prezumă că cea dobândită sau înregistrată prima îndeplinește condițiile necesare pentru a fi protejată înaintea mărcii Uniunii Europene înregistrate ulterior (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2013, Fédération Cynologique Internationale, C‑561/11, EU:C:2013:91, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

Din această perspectivă, procedura de opoziție, care se numără printre mecanismele de control prealabil disponibile în cadrul procedurii de înregistrare a mărcilor Uniunii Europene, răspunde unei finalități preventive care constă în evitarea înregistrării unor mărci ale Uniunii Europene susceptibile să intre în conflict cu alte mărci sau cu alte semne utilizate în comerț, permițând titularului unei mărci anterioare să împiedice înregistrarea unui semn care ar putea aduce atingere acestei mărci, lăsând neatinsă posibilitatea de care dispune acest titular, în temeiul Regulamentului nr. 207/2009, de a introduce o acțiune în contrafacere ca urmare a utilizării unei mărci ulterioare sau o cerere de declarare a nulității în privința acesteia din urmă, odată ce ea a fost înregistrată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2013, Fédération Cynologique Internationale, C‑561/11, EU:C:2013:91, punctele 42, 43, 45 și 48).

În plus, obiectivul general al Regulamentului nr. 207/2009 este acela de a pune în balanță, pe de o parte, interesele titularului unei mărci de a menține funcția esențială a acesteia, care constă în a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produsului sau serviciului desemnat de această marcă, permițându‑i să distingă, fără vreo posibilitate de confuzie, acest produs sau serviciu de cele care au o altă proveniență, și, pe de altă parte, interesele altor operatori economici de a dispune de semne susceptibile să desemneze produsele și serviciile lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2018, Tsujimoto/EUIPO,C‑85/16 P și C‑86/16 P, EU:C:2018:349, punctul 90, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO,C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

Astfel, pentru ca funcția esențială a unei mărci să poată fi îndeplinită de această marcă, Regulamentul nr. 207/2009 conferă titularului acesteia din urmă un ansamblu de drepturi, limitându‑le în același timp la ceea ce este strict necesar pentru a asigura această funcție, în special prin aplicarea unor norme referitoare la „utilizarea cu bună‑credință”, în sensul articolului 42 alineatul (2) prima teză din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO,C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 36 și jurisprudența citată).

În această privință, articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, în versiunea aplicabilă în prezentul litigiu, prevede că solicitantul unei mărci a Uniunii Europene îi poate cere titularului unei mărci anterioare înregistrate să facă dovada că această marcă anterioară a făcut obiectul unei „utilizări cu bună‑credință” în Uniune în decursul a cinci ani ce precedă publicarea cererii de înregistrare a mărcii care a făcut obiectul unei opoziții. În plus, în cazul în care marca anterioară nu a fost utilizată decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, „aceasta nu se consideră înregistrată, în sensul examinării opoziției”, decât pentru acea parte de produse sau servicii. Astfel, aceste dispoziții reflectă, în cadrul specific al procedurilor de opoziție, obiectivul general al acestor regulamente de echilibru între menținerea și conservarea drepturilor exclusive conferite titularului mărcii anterioare și limitarea lor pentru a ține seama de interesele terților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/OAPI, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctele 33, 38 și 39).

În aceste condiții, astfel cum s‑a arătat la punctul 101 din prezenta hotărâre, din cuprinsul punctelor 28-30 din hotărârea atacată reiese că, potrivit jurisprudenței Brownie, atunci când o marcă anterioară încetează să mai fie protejată pe teritoriul relevant la o dată ulterioară datei de depunere a cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene și, prin urmare, inclusiv înainte ca EUIPO să se pronunțe cu privire la opoziția la înregistrarea acestei din urmă mărci, în stadiul procedurii de opoziție sau al procedurii căii de atac, EUIPO nu trebuie să țină seama de această împrejurare pentru a stabili dacă opoziția respectivă trebuie admisă. Această interpretare are obligatoriu ca rezultat posibilitatea ca EUIPO să fie nevoit să refuze înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene din cauza unui potențial conflict cu o marcă anterioară, în condițiile în care, la data acestei decizii de refuz, această ultimă marcă nu mai este protejată pe teritoriul respectiv de legislația sau de dispozițiile convenționale care îi sunt aplicabile.

Cu toate acestea, într‑o situație în care marca anterioară nu mai beneficiază de o astfel de protecție, funcția esențială a acestei mărci nu mai poate fi compromisă prin înregistrarea mărcii Uniunii Europene, din moment ce o astfel de marcă anterioară nu mai este aptă să își îndeplinească această funcție esențială. Prin urmare, interpretarea Regulamentului nr. 207/2009 pe care se întemeiază concluzia care figurează la punctul 31 din hotărârea atacată este contrară obiectivului general al acestui regulament de evaluare comparativă a intereselor titularului unei mărci anterioare cu ale celor ale terților de a dispune de semne susceptibile să desemneze produsele și serviciile lor.

Rezultă din toate cele ce precedă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când s‑a întemeiat, la punctele 28-30 din hotărârea atacată, pe premisa că existența unui motiv relativ de refuz invocat în susținerea unei opoziții la înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene trebuie apreciată numai la data de depunere a cererii referitoare la această înregistrare.

În ceea ce privește punctul 42 din hotărârea atacată, în care Tribunalul, ca răspuns la argumentul EUIPO referitor la lipsa unui conflict între mărcile anterioare ale Nowhere și marca solicitată după încheierea perioadei de tranziție, a considerat că ar putea exista un conflict cel puțin în perioada cuprinsă între data de depunere a cererii de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene și cea a expirării perioadei de tranziție, astfel încât această societate dispunea de un interes legitim pentru admiterea opoziției sale, trebuie arătat, în primul rând, că procedurile de declarare a nulității și de opoziție se disting, prin obiectul și prin efectele lor, de procedurile de contrafacere.

Astfel, reiese din jurisprudență că posibilitatea titularului unei mărci a Uniunii Europene anterioare de a introduce o acțiune în contrafacere împotriva titularului unei mărci a Uniunii Europene ulterioare nu poate lipsi de sens nici introducerea la EUIPO a unei cereri de declarare a nulității, nici mecanismele de control prealabil disponibile în cadrul procedurii de înregistrare a mărcilor Uniunii, inclusiv procedurile de opoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 2013, Fédération Cynologique Internationale, C‑561/11, EU:C:2013:91, punctul 48).

În mod simetric, introducerea unei opoziții care poate fi respinsă de EUIPO fără a fi examinată pe fond nu lipsește de obiect o acțiune în contrafacere vizând interzicerea utilizării în comerț a unor semne identice sau similare cu marca anterioară, inclusiv în ceea ce privește o marcă a Uniunii Europene ulterioare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2013, Fédération Cynologique Internationale, C‑561/11, EU:C:2013:91, punctele 45, 46 și 52) și deci cu atât mai mult în ceea ce privește un semn care, la fel ca cel în discuție în speță, face obiectul unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene încă pendinte.

Acest raționament este aplicabil mutatis mutandis unei mărci anterioare neînregistrate precum cea menționată la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, care, potrivit acestei dispoziții, „conferă titularului dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente”.

În consecință, contrar premisei pe care se întemeiază raționamentul Tribunalului care figurează la punctul 42 din hotărârea atacată, respingerea opoziției formulate de Nowhere pentru motivul că nu va putea surveni niciun conflict între mărcile în cauză după data expirării perioadei de tranziție nu are drept consecință faptul că acestei societăți ar trebui să i se refuze protecția mărcilor sale anterioare neînregistrate utilizate în comerț în Regatul Unit anterior acestei date, în special în ceea ce privește un eventual conflict legat de utilizarea unei mărci a Uniunii Europene.

Astfel, în măsura în care Nowhere dispunea efectiv, în temeiul legislației Regatului Unit, de dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente, în sensul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, această societate era abilitată în această perioadă să introducă în fața instanțelor din Regatul Unit o acțiune în încălcarea drepturilor sale împotriva utilizării mărcii Uniunii Europene care face obiectul cererii de înregistrare în cauză, fără ca înregistrarea ulterioară a acestei ultime mărci să poată, în orice caz, să împiedice această acțiune.

În al doilea rând, trebuie arătat că, spre deosebire de procedurile de contrafacere, procedurile de opoziție nu privesc un conflict legat de utilizarea efectivă a mărcilor în comerț, ci un conflict potențial, condiționat de înregistrarea solicitată și legat de coexistența a două drepturi de proprietate intelectuală concurente, la fel de valide și de opozabile.

În acest context, astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 41 din hotărârea atacată, conform articolului 46 din Regulamentul nr. 207/2009, durata înregistrării mărcii Uniunii Europene este de zece ani începând de la data de depunere a cererii.

Cu toate acestea, contrar a ceea ce Tribunalul pare că deduce din acest lucru la punctul 42 din acea hotărâre, nu rezultă că un risc de conflict între această marcă și o marcă anterioară există încă de la această dată. Astfel, conform articolului 9 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 207/2009, marca Uniunii Europene nu este opozabilă terților decât de la data publicării înregistrării ei. Cu precădere, rezultă că dreptul exclusiv pe care marca Uniunii Europene îl conferă titularului său, care îi permite, printre altele, în cadrul unei acțiuni în contrafacere întemeiate pe articolul 9 alineatele (1) și (2) din acest regulament, să le interzică terților să utilizeze o marcă, nu poate privi decât fapte săvârșite de terți după data publicării înregistrării acestei mărci a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2016, Nikolajeva, C‑280/15, EU:C:2016:467, punctul 37).

Or, în ipoteza invocată de EUIPO la Tribunal și avută în vedere la punctul 42 din hotărârea atacată, și anume cea în care mărcile anterioare protejate în Regatul Unit nu ar mai fi protejate în Uniune începând de la sfârșitul perioadei de tranziție, desigur, ar exista riscul unui potențial conflict între aceste mărci anterioare și marca Uniunii Europene în cazul înregistrării acestei ultime mărci înainte de data expirării acestei perioade.

Cu toate acestea, dat fiind că, în speță, la acea dată, opoziția Nowhere era pendinte, iar Camera a doua de recurs a EUIPO nu adoptase încă, până la data menționată, decizia în litigiu, opoziția formulată a permis societății Nowhere să protejeze funcția esențială a mărcilor anterioare, împiedicând această înregistrare.

În schimb, presupunând că se verifică ipoteza amintită la punctul 132 din prezenta hotărâre, din moment ce, la data expirării perioadei de tranziție, marca Uniunii Europene solicitată nu era încă înregistrată, ea nu putea fi oricum înregistrată decât după încetarea efectelor produse de aceste mărci anterioare.

În consecință, în cazul în care este înregistrată, marca Uniunii Europene nu devine validă și opozabilă decât la o dată la care nu va exista niciun conflict, nici măcar potențial, cu mărcile anterioare menționate. Prin urmare, având în vedere obiectivul procedurii de opoziție, astfel cum este indicat la punctul 116 din prezenta hotărâre, care este tocmai acela de a evita apariția unui astfel de conflict potențial, nu se poate constata, contrar a ceea ce reiese din cuprinsul punctului 42 din hotărârea atacată, că Nowhere ar fi păstrat un „interes legitim” pentru refuzul înregistrării mărcii solicitate în această ipoteză.

Rezultă că Tribunalul a înlăturat, la acel punct din hotărârea atacată, argumentația EUIPO referitoare la lipsa unui conflict între mărcile anterioare și marca solicitată după încheierea perioadei de tranziție bazându‑se pe premise eronate.

În ceea ce privește erorile de drept pretins săvârșite de Tribunal la punctele 34-40 din hotărârea atacată în cuprinsul cărora acesta a înlăturat argumentele EUIPO vizând, în primul rând, interpretarea textului articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, în al doilea rând, pertinența normei 19 alineatul (2) litera (d) și a normei 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95, în al treilea rând, importanța care trebuie acordată condițiilor referitoare la utilizarea efectivă a unei mărci anterioare și, în al patrulea rând, jurisprudența Tribunalului referitoare la procedurile de declarare a nulității, este suficient să se arate că, având în vedere constatările făcute la punctele 102-136 din prezenta hotărâre, existența sau inexistența acestor erori de drept nu poate ava efecte asupra soluționării celui de al doilea aspect al motivului unic.

Având în vedere toate cele ce precedă și fără a fi necesar să se examineze celelalte argumente invocate de EUIPO în susținerea celui de al doilea aspect al motivului său unic, este necesar să se concluzioneze că acest al doilea aspect trebuie admis.

Argumentele invocate de Nowhere și întemeiate în esență pe aceeași premisă precum cea pe care și‑a întemeiat chiar Tribunalul poziția la punctele 28-31 din hotărârea atacată, care a fost înlăturată la punctele 102-122 din prezenta hotărâre, nu sunt de natură să răstoarne această concluzie.

În plus, în ceea ce privește relevanța trimiterii făcute de EUIPO la Hotărârea Metro, trimitere pe care Nowhere a contestat‑o, trebuie să se constate, pe de o parte, că, astfel cum a arătat acest oficiu în memoriul în replică, în hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat situației de fapt din prezentul litigiu principii generale referitoare la data relevantă pentru a aprecia existența unor drepturi anterioare, fără a lua în considerare faptul că retragerea Regatului Unit ar constitui, spre deosebire în special de nereînnoirea unei mărci anterioare, o împrejurare independentă de voința părților. Pe de altă parte, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 121 din prezenta hotărâre, problema de a ști dacă, la examinarea unei opoziții, prezintă relevanță faptul că dreptul anterior a încetat să beneficieze de protecția conferită de dreptul Uniunii ca urmare a unei împrejurări independente de voința titularului său, nu este determinantă din moment ce, într‑o asemenea ipoteză, funcția esențială a acestui drept anterior oricum nu mai poate fi amenințată prin înregistrarea mărcii solicitate.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al motivului unic, care trebuie analizat în al doilea rând, EUIPO arată, cu titlu introductiv, că normele generale menționate la punctul 85 din prezenta hotărâre sunt aplicabile în cazul în care marca anterioară nu mai este validă și opozabilă în Uniune ca urmare a retragerii efective a Regatului Unit din Uniune la încheierea perioadei de tranziție.

În susținerea acestei afirmații, în primul rând, el observă că Acordul de retragere nu conține o dispoziție explicită care să prevadă, prin derogare de la aceste norme generale, un tratament al încetării efectelor drepturilor și mărcilor anterioare protejate în Regatul Unit diferit față de cel aplicabil oricărui drept anterior.

Ar rezulta că, la punctul 25 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi subliniat inutil că Acordul de retragere nu conține dispoziții care să reglementeze soarta unei opoziții formulate, în temeiul unui drept anterior protejat în Regatul Unit, înainte de data intrării în vigoare a Acordului de retragere, din moment ce această împrejurare nu putea justifica derogarea de către Tribunal de la normele generale menționate.

În plus, faptul că decizia în litigiu ar fi, astfel cum a constatat Tribunalul la punctele 26 și 27 din această hotărâre, singurul element pertinent a cărui dată este ulterioară datei expirării perioadei de tranziție ar fi lipsit de relevanță.

În al doilea rând, în opinia EUIPO, nu s‑ar putea solicita, pe baza articolului 9 alineatul (3) a doua teză din Regulamentul nr. 207/2009, nicio compensație rezonabilă întemeiată pe marca Uniunii Europene solicitată pentru fapte care s‑au produs în Regatul Unit, acesta din urmă nefiind un stat membru la data publicării înregistrării acestei mărci. Acest element ar pleda de asemenea în favoarea inexistenței unui potențial conflict după data expirării perioadei de tranziție și ar confirma că punctul 42 din hotărârea atacată este viciat de o eroare de drept în această privință.

În al treilea rând, EUIPO arată că, în ipoteza unei înregistrări a mărcii Uniunii Europene solicitate, aceasta va fi validă și opozabilă în actualele 27 de state membre ale Uniunii cu beneficiul datei de prioritate a cererii de înregistrare a acestei mărci. Or, în caz de refuz al înregistrării și în ipoteza unei transformări a acestei cereri în 27 de cereri de înregistrare a unor mărci naționale, solicitantul ar putea obține mărci naționale în toate aceste state membre, tot cu beneficiul acestei date. În plus, acest solicitant ar avea ulterior posibilitatea de a depune o nouă cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, revendicând, în temeiul articolului 139 din Regulamentul 2017/1001, mărcile naționale astfel obținute și, în consecință, de a obține o marcă unitară la nivelul Uniunii, asemănătoare cu cea a mărcii Uniunii Europene solicitate în speță. Nowhere nu ar avea, așadar, niciun interes să obțină respingerea cererii de înregistrare a mărcii Uniunii Europene în cauză, care ar putea fi „eludată în mod legal” prin transformarea acestei ultime cereri care produce aceleași efecte.

În ceea ce privește teritoriul Regatului Unit, oricum Nowhere ar avea încă posibilitatea, conform articolului 59 alineatul (1) din Acordul de retragere, de a contesta, pe baza mărcilor sale anterioare neînregistrate în acest stat, eventuala înregistrare a cererii de înregistrare a mărcii pe care solicitantul mărcii în cauză ar depune‑o în Regatul Unit în termen de nouă luni de la data expirării perioadei de tranziție. Această posibilitate ar fi însă deconectată de procedura de opoziție în fața EUIPO.

În consecință, EUIPO susține că, contrar indicațiilor de la punctul 45 din hotărârea atacată, considerațiile sale expuse la Tribunal referitoare la transformarea cererii în cauză de înregistrare a mărcii Uniunii Europene în cereri de înregistrare a unor mărci naționale nu sunt valabile pentru orice procedură de opoziție, întrucât, într‑o situație „normală”, în care dreptul anterior este protejat de dreptul unui stat membru al Uniunii, solicitantul mărcii Uniunii Europene nu ar obține, în caz de transformare, o protecție echivalentă cu cea pe care ar aduce‑o înregistrarea mărcii solicitate în discuție în prezentul litigiu.

Pe de altă parte, EUIPO arată că, contrar celor susținute de Tribunal la acel punct, nu ar putea exista niciun conflict între o marcă națională rezultată dintr‑o astfel de transformare și o marcă anterioară neînregistrată în Regatul Unit în perioada anterioară datei de expirare a perioadei de tranziție din cauza principiului teritorialității drepturilor de proprietate intelectuală menționat în considerentul (5) al Regulamentului 2017/1001. În sfârșit, EUIPO afirmă că Tribunalul ignoră voința legiuitorului Uniunii, enunțată în considerentul (1) al Regulamentului nr. 40/94, de a crea un drept de proprietate intelectuală unitar la nivelul Uniunii ca alternativă la mărcile naționale.

Nowhere consideră că argumentația EUIPO este nefondată.

Pe de o parte, ea susține că cronologia evenimentelor trebuie luată în considerare cu ocazia examinării principiului proporționalității, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, într‑o procedură inițiată înainte de retragerea Regatului Unit din Uniune sau chiar înainte de organizarea referendumului cu privire la această retragere, și anume la o dată la care nimic nu lăsa să se întrevadă retragerea menționată.

Pe de altă parte, deși arată că Acordul de retragere nu conține nicio dispoziție expresă cu privire la încetarea, pe teritoriul Uniunii, a efectului drepturilor protejate în Regatul Unit, ea invocă articolul 6 alineatul (3) litera (a) din European Union (Withdrawal) Act 2018 [Legea privind Uniunea Europeană din 2018 (notificarea retragerii)], în temeiul căruia instanțele competente în domeniul mărcilor din Regatul Unit sunt ținute să aplice dreptul național derivat din dreptul Uniunii în conformitate cu dreptul Uniunii, astfel cum exista la sfârșitul perioadei de tranziție.

În plus, în temeiul regimului dispozițiilor tranzitorii din Trade Marks (Amendment etc.) (EU Exit) Regulations 2019 [Regulamentul din 2019 privind mărcile (amendamente etc.) (ieșirea din Uniunea Europeană)], este recunoscut faptul că înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene ca bază oficială pentru o procedură de opoziție continuă să fie dreptul relevant în cadrul acestei proceduri. Astfel, Oficiul pentru Proprietate Intelectuală din Regatul Unit este obligat să se pronunțe cu privire la opoziția în cauză întemeindu‑se pe dreptul în vigoare la data cererii. Nowhere concluzionează că, pentru a aplica principiul proporționalității și pentru a asigura reciprocitatea legii, ar trebui să se țină seama de aceste dispoziții care permit atenuarea consecințelor încetării, pe teritoriul Uniunii, a efectului drepturilor protejate în Regatul Unit.

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 50 alineatul (3) TUE, tratatele au încetat să se mai aplice Regatului Unit la data intrării în vigoare, la 1 februarie 2020, a Acordului de retragere, astfel încât acest stat nu mai este, de la această dată, un stat membru (Hotărârea din 9 iunie 2022, Préfet du Gers și Institut national de la statistique et des études économiques, C‑673/20, EU:C:2022:449, punctul 55, precum și jurisprudența citată). Cu toate acestea, al patrulea considerent al preambulului acestui acord arată că dreptul Uniunii încetează în totalitate să se aplice statului respectiv începând cu data intrării în vigoare a acestui acord, „sub rezerva condițiilor prevăzute” de acesta.

Or, acordul menționat prevede, la articolele 126 și 127, o perioadă de tranziție care începe de la data intrării în vigoare a acestuia și se încheie la 31 decembrie 2020, în cursul căreia, cu excepția cazului în care se prevede altfel în același acord, dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia și orice trimitere la statele membre în acest drept se înțelege ca incluzând acest stat.

În schimb, astfel cum a constatat Tribunalul în esență la punctul 25 din hotărârea atacată, articolele 54-61 din Acordul de retragere, care figurează în titlul IV din partea a treia din acesta, intitulat „Proprietate intelectuală”, și care se aplică, potrivit articolului 185 al patrulea paragraf din acest acord, din momentul încheierii perioadei de tranziție, nu indică ce soartă trebuie să aibă o opoziție formulată înainte de data intrării în vigoare a acordului menționat, în temeiul unui drept anterior protejat în Regatul Unit, și care este pendinte la sfârșitul acestei perioade.

Cu toate acestea, constatând lipsa unei astfel de indicații, Tribunalul a considerat că această constatare pleda pentru posibilitatea de a invoca, inclusiv după data expirării perioadei de tranziție, a mărcilor protejate în Regatul Unit în temeiul cărora a fost formulată o opoziție înainte de data intrării în vigoare a Acordului de retragere, astfel cum reiese din inserarea constatării sus‑menționate în raționamentul expus la punctele 24-31 din hotărârea atacată. Procedând în acest fel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

Astfel, pe de o parte, după cum s‑a arătat la punctul 154 din prezenta hotărâre, din al patrulea considerent al preambulului Acordului de retragere reiese că, sub rezerva condițiilor definite în acest acord, dreptul Uniunii încetează să se mai aplice Regatului Unit de la data intrării în vigoare a acordului menționat. Pe de altă parte, potrivit articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, marca sau dreptul anterior avut în vedere în această dispoziție trebuie, în special „în conformitate cu legislația statului membru care este aplicabilă [acestei mărci sau acestui drept]”, să confere titularului său „dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente”. Or, din momentul încheierii perioadei de tranziție, dreptul Regatului Unit, invocat de Nowhere în susținerea opoziției sale, nu mai reprezenta, în lipsa oricărei dispoziții contrare în Acordul de retragere, „dreptul unui stat membru”.

Prin urmare, în mod eronat a constatat Tribunalul la punctul 25 din hotărârea atacată inexistența în Acordul de retragere a unor dispoziții explicite referitoare la soarta unei opoziții formulate înainte de data intrării în vigoare a acestui acord, fără a deduce însă consecințele juridice adecvate în legătură cu posibilitatea de a invoca, după încheierea perioadei de tranziție, mărcile anterioare protejate în Regatul Unit pe care se întemeiază această opoziție.

În al doilea rând, în temeiul principiului teritorialității, amintit în considerentele (2)-(4) ale Regulamentului nr. 207/2009 și pus în aplicare, în ceea ce privește marca Uniunii Europene, la articolul 1 alineatul (2) a doua teză din acest regulament, efectele juridice ale unei mărci sunt limitate la teritoriul pe care aceasta este protejată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik și Danzinger, C‑9/93, EU:C:1994:261, punctul 22, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2012, Leno Merken, C‑149/11, EU:C:2012:816, punctele 38, 40 și 41). Astfel, în conformitate cu acest principiu, în vederea aplicării articolului 8 alineatul (4) din regulamentul menționat, numai pe teritoriul de protecție a semnului în cauză dreptul aplicabil conferă acestui semn drepturi exclusive care pot intra în conflict cu o marcă a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, EU:C:2011:189, punctul 162).

Or, din articolele 54-61 din Acordul de retragere nu rezultă că părțile la acest acord au prevăzut ca, prin derogare de la principiul teritorialității menționat, unei mărci a Uniunii Europene înregistrate să i se confere, după data expirării perioadei de tranziție, un efect pe teritoriul Regatului Unit, inclusiv pentru perioada de valabilitate a acestei mărci anterioare acestei date. Mai precis, la aceste articole nu este stabilită nicio legătură între soluționarea unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene pendinte la data menționată și soluționarea unei cereri similare depuse la autoritățile din Regatul Unit în temeiul articolului 59 alineatul (1) din acest acord.

Rezultă că, astfel cum a arătat EUIPO în esență în cadrul celui de al treilea aspect al motivului său unic, nu poate exista un conflict între mărci anterioare protejate în Regatul Unit și o marcă a Uniunii Europene în cazul în care aceasta din urmă este înregistrată după data expirării perioadei de tranziție, dat fiind că, în această ipoteză, marca Uniunii își va produce efectele pe un teritoriu diferit de cel pe care sunt protejate respectivele mărci anterioare.

Cu toate acestea, referindu‑se, la punctele 42 și 45 din hotărârea atacată, la un potențial conflict între, pe de o parte, mărcile anterioare protejate în Regatul Unit și, pe de altă parte, marca Uniunii Europene solicitată sau, eventual, cererea de înregistrare a unei mărci naționale rezultată din transformarea unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, în caz că înregistrarea acesteia din urmă este refuzată, Tribunalul s‑a întemeiat în mod implicit, dar obligatoriu pe premisa că, atât timp cât o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii a fost depusă înainte de data expirării perioadei de tranziție, marca Uniunii, înregistrată după această dată sau cel puțin o marcă națională rezultată în urma transformării acesteia din urmă, ar putea produce efecte pe teritoriul Regatului Unit. Or, o asemenea premisă ar presupune să existe dispoziții explicite în Acordul de retragere care să permită, prin derogare de la principiul teritorialității mărcilor, prelungirea unor astfel de efecte după data menționată, ceea ce nu este cazul.

Rezultă că, prin faptul că s‑a întemeiat, la punctele 42 și 45 din hotărârea atacată, pe existența unui astfel de conflict potențial, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a ținut seama în mod corect de consecințele juridice ale încheierii perioadei de tranziție și ale principiului teritorialității mărcilor asupra opoziției în discuție în prezentul litigiu.

Prin urmare, trebuie admis al treilea aspect al motivului unic, nefiind necesară examinarea celorlalte argumente invocate de EUIPO în susținerea acestuia.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentele Nowhere referitoare la principiile proporționalității și reciprocității. Astfel, întrucât Tribunalul nu s‑a întemeiat pe aceste principii în hotărârea atacată, ele nu pot veni în susținerea raționamentului pe care se întemeiază aceasta din urmă.

Presupunând că, prin aceste argumente, Nowhere intenționează să solicite Curții să înlocuiască motivele pe care se întemeiază această hotărâre cu alte motive, este suficient, pe de o parte, să se arate că împrejurarea că opoziția a fost formulată la o dată la care retragerea Regatului Unit nu era previzibilă este lipsită de efect, din moment ce, oricum, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 102-122 din prezenta hotărâre, pentru ca o opoziție să poată fi admisă, marca anterioară care face obiectul unei protecții în temeiul dreptului Uniunii trebuie să continue să existe până la data pronunțării deciziei finale prin care se statuează cu privire la această opoziție.

Pe de altă parte, în ceea ce privește invocarea de către Nowhere a dispozițiilor legislative din Regatul Unit referitoare la opozițiile întemeiate pe mărci ale Uniunii Europene, care au fost adoptate în perspectiva retragerii acestui stat din Uniune, trebuie amintit, în primul rând, că regimul mărcilor Uniunii Europene este un sistem autonom, constituit dintr‑un ansamblu de norme și care urmărește obiective care îi sunt specifice, aplicarea sa fiind independentă de orice sistem național (Hotărârea din 6 iunie 2018, Apcoa Parking Holdings/EUIPO,C‑32/17 P, EU:C:2018:396, punctul 31 și jurisprudența citată). În al doilea rând, astfel cum s‑a constatat la punctul 161 din prezenta hotărâre, din articolele 54-61 din Acordul de retragere nu rezultă că părțile la acest acord au prevăzut, prin derogare de la principiul teritorialității, să confere un efect pe teritoriul Regatului Unit unei mărci a Uniunii Europene înregistrate după data expirării perioadei de tranziție. În aceste condiții, chiar admițând că principiul reciprocității ar fi, în speță, pertinent, acesta nu poate, în orice caz, să determine EUIPO să admită că un drept anterior protejat în Regatul Unit poate fi invocat în cadrul unei opoziții la înregistrarea unei astfel de mărci după această dată.

Având în vedere toate cele ce precedă și fără a fi necesară examinarea primului aspect al motivului unic, se impune admiterea recursului și anularea hotărârii atacate.

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

În prezenta cauză, litigiul este în stare de a fi judecat.

În această privință, astfel cum s‑a arătat la punctul 45 din prezenta hotărâre, Nowhere a invocat, în susținerea acțiunii formulate, un motiv unic întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, în cadrul căruia aceasta susține în esență că singura dată relevantă pentru stabilirea existenței unui drept anterior pe care se întemeiază o opoziție la înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene este data de depunere a cererii de înregistrare a acestei mărci.

Or, pentru motivele expuse la punctele 102-137 din prezenta hotărâre, motivul trebuie respins, întrucât acest drept anterior trebuie să continue să existe până la data la care EUIPO se pronunță cu privire la opoziția întemeiată pe dreptul menționat, inclusiv în calea de atac la camera de recurs, ceea ce nu a fost cazul mărcii invocate de Nowhere în susținerea opoziției sale.

În prezentul recurs, Nowhere susține că invocase în plus un motiv întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări, consacrat la articolul 41 din cartă.

Cu toate acestea, astfel cum reiese din conținutul cererii sale de sesizare a instanței, deși Nowhere a susținut că suferise, din cauză faptului că în decizia în litigiu nu i‑au fost luate în considerare drepturile anterioare protejate în Regatul Unit, un prejudiciu de care EUIPO era singurul răspunzător având în vedere în special revocarea primei decizii din 8 octombrie 2018 a Camerei a doua de recurs a EUIPO menționate la punctul 39 din prezenta hotărâre, această argumentație este dezvoltată în susținerea motivului său unic întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, iar nu pe un motiv distinct și autonom, întemeiat pe încălcarea principiului bunei administrări.

Rezultă că acțiunea formulată de Nowhere trebuie respinsă.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Conform articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, întrucât EUIPO a solicitat obligarea Nowhere la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de EUIPO cu ocazia prezentului recurs și a procedurii în primă instanță.

Conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, Republica Federală Germania, care a intervenit în litigiu în cadrul acestei proceduri, suportă propriile cheltuieli de judecată.

Articolul 140 alineatul (3) din acest regulament, de asemenea aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că Curtea poate decide ca un intervenient, altul decât un stat membru sau o instituție, să suporte propriile cheltuieli de judecată.

În prezentele cauze, este necesar să se decidă că INTA va suporta propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

5 februarie 2026 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Acordul de retragere

Regulamentul (CE) nr. 40/94

Regulamentul (CE) nr. 207/2009

Regulamentul 2017/1001

Regulamentul nr. 2868/95

Regulamentul delegat (UE) 2018/625

Istoricul cauzei

Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

Procedura în fața Curții și concluziile părților în recurs

Cu privire la recurs

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la argumentația Republicii Federale Germania referitoare la lipsa interesului de a acționa al Nowhere în fața Tribunalului

Cu privire la fond

Cu privire la al doilea aspect al motivului unic, întemeiat pe o eroare de drept referitoare la interpretarea articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009

Cu privire la al treilea aspect al motivului unic, întemeiat pe nerespectarea consecințelor juridice ale articolului 50 alineatul (3) TUE și ale articolelor 126 și 127 din Acordul de retragere, precum și pe încălcarea principiului teritorialității, prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009

Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată