Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 24 octombrie 2024.#Comisia Europeană împotriva Intel Corporation Inc.#Recurs – Concurență – Abuz de poziție dominantă – Piața microprocesoarelor – Decizie prin care se constată o încălcare a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind SEE – Reduceri de fidelitate – Calificare drept practică abuzivă – Strategie privind excluderea de pe piață a concurenților cel puțin la fel de eficienți ca întreprinderea aflată în poziție dominantă.#Cauza C-240/22 P.

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 ianuarie 2022, Intel Corporation/Comisia (T‑286/09 RENV, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2022:19), în măsura în care acesta a anulat, pe de o parte, articolul 1 literele (a)-(e) și articolul 2 din Decizia C(2009) 3726 final a Comisiei din 13 mai 2009 privind o procedură inițiată în temeiul articolului [102 TFUE] și al articolului 54 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C‑3/37.990 – Intel) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), precum și, pe de altă parte, articolul 3 din decizia menționată în ceea ce privește articolul 1 literele (a)-(e) din aceasta.

Istoricul litigiului și conținutul deciziei în litigiu sunt descrise la punctele 1-35 din hotărârea atacată. În scopul prezentei proceduri, acestea pot fi rezumate după cum urmează.

Intel Corporation Inc. (denumită în continuare „Intel”) este o societate de drept american care asigură proiectarea, dezvoltarea, producția și comercializarea de microprocesoare (Central Processing Units, denumite în continuare „UCP”), de chipsets („chipseturi”) și de alte componente semiconductoare, precum și de soluții pentru platforme în cadrul prelucrării datelor și al dispozitivelor de comunicare.

În urma unei plângeri depuse la 18 octombrie 2000 de Advanced Micro Devices, Inc. (denumită în continuare „AMD”) și completată la 26 noiembrie 2003, Comisia a inițiat, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), o investigație privind Intel.

La 26 iulie 2007, Comisia a notificat Intel o comunicare privind obiecțiunile referitoare la comportamentul său în privința a cinci principali producători de echipamente originale informatice (Original Equipment Manufacturer, denumiți în continuare „OEM”), respectiv Dell, Hewlett‑Packard Company (HP), Acer Inc., NEC Corp. și International Business Machines Corp. (IBM).

La 17 iulie 2008, Comisia a notificat Intel o comunicare suplimentară privind obiecțiunile referitoare la comportamentul său în privința Media‑Saturn‑Holding GmbH (denumită în continuare „MSH”), un distribuitor european de dispozitive microelectronice și principalul distribuitor european de calculatoare de birou. Această comunicare privind obiecțiunile privea deopotrivă comportamentul Intel în privința Lenovo Group Ltd (denumită în continuare „Lenovo”) și cuprindea probe noi privind comportamentul Intel față de unii dintre OEM vizați de comunicarea privind obiecțiunile din 26 iulie 2007, probe pe care Comisia le obținuse după acea dată.

La 13 mai 2009 Comisia a adoptat decizia în litigiu, al cărei rezumat figurează în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2009, C 227, p. 13).

Potrivit deciziei în litigiu, Intel a săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului 102 TFUE și a articolului 54 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4) între luna octombrie 2002 și luna decembrie 2007, prin punerea în aplicare a unei strategii care viza excluderea unui concurent, respectiv AMD, de pe piața UCP‑urilor cu arhitectură x86 (denumite în continuare „UCP‑uri x86”).

Produsele în cauză în decizia atacată sunt UCP‑uri, ce reprezintă o componentă‑cheie a oricărui calculator atât în ceea ce privește performanța globală, cât și costul sistemului. Ele sunt considerate adesea ca fiind „creierul” calculatorului. Procesul de producție a UCP‑ului presupune astfel echipamente costisitoare de înaltă tehnologie.

UCP‑urile utilizate pentru calculatoare pot fi clasificate în două categorii, UCP‑uri x86 și UCP‑uri bazate pe altă arhitectură. Arhitectura x86 este un standard proiectat de Intel pentru UCP‑urile sale. Ea permite funcționarea sistemelor de operare Windows și Linux. În principal, Windows este legat de setul de instrucțiuni corespunzătoare arhitecturii x86. Înainte de anul 2000, erau prezenți pe piață mai mulți producători de UCP‑uri x86. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre ei au părăsit această piață. După acea dată, Intel și AMD sunt practic singurele întreprinderi care produc UCP‑uri x86.

Piața geografică a fost definită ca fiind mondială.

Luând în considerare, în primul rând, o cotă de piață de aproximativ 70 % sau mai mult, deținută de Intel între anul 1997 și anul 2007, și, în al doilea rând, existența unor bariere semnificative la intrarea pe această piață și la extinderea decurgând din investițiile nerecuperabile în cercetare și dezvoltare, în proprietatea intelectuală și în instalațiile de producție necesare fabricării de UCP‑uri x86, Comisia a concluzionat că, cel puțin în perioada cuprinsă între luna octombrie 2002 și luna decembrie 2007, Intel a deținut o poziție dominantă pe această piață.

Comisia a imputat Intel două tipuri de comportament abuziv. Este vorba, în primul rând, despre reducerile acordate în favoarea a patru OEM, în speță Dell, Lenovo, HP și NEC, cu condiția ca aceștia să achiziționeze de la Intel totalitatea sau cvasitotalitatea UCP‑urilor x86 ale acestora, și despre plățile acordate MSH, cu condiția ca aceasta din urmă să vândă exclusiv calculatoare echipate cu UCP‑uri x86 produse de Intel (denumite în continuare, împreună, „reducerile contestate”). Aceste reduceri ar constitui reduceri de fidelitate. Plățile condiționate efectuate în beneficiul MSH ar constitui, pe de altă parte, un mecanism echivalent celui al reducerilor menționate.

În decizia în litigiu, Comisia a efectuat o analiză economică a capacității reducerilor de a exclude un concurent care ar fi la fel de eficient ca Intel (as efficient competitor test, denumit în continuare „testul AEC”) fără a ocupa totuși o poziție dominantă. Această analiză permite să se stabilească prețul la care un concurent la fel de eficient ca Intel ar fi trebuit să ofere propriile UCP‑uri în scopul „despăgubirii” unui OEM pentru pierderea unei asemenea reduceri acordate de Intel. O analiză de același tip a fost realizată pentru plățile efectuate de Intel în favoarea MSH.

Pe baza probelor strânse de Comisie, aceasta a concluzionat că reducerile contestate au avut drept consecință asigurarea fidelității unor OEM numiți „cheie” și a MSH. Aceste reduceri ar fi avut efecte suplimentare, în sensul că ar fi redus în mod semnificativ capacitatea concurenților Intel de a rivaliza în ceea ce privește performanțele UCP‑urilor lor de tip x86. Comportamentul anticoncurențial al Intel ar fi determinat astfel limitarea posibilității de alegere a consumatorilor și o motivație mai scăzută pentru inovații.

În al doilea rând, Comisia a imputat Intel practici constitutive de restricții propriu‑zise (naked restrictions) care au constat în remunerarea a trei OEM, și anume HP, Acer și Lenovo, pentru ca aceștia să amâne sau să anuleze lansarea de produse echipate cu UCP‑uri x86 ale AMD sau să impună restricții în ceea ce privește distribuția acestor produse. Comisia a concluzionat că aceste practici, care nu ar ține de o concurență normală bazată pe merite, au cauzat deopotrivă un prejudiciu direct concurenței.

Comisia concluzionează în decizia în litigiu că fiecare dintre comportamentele imputate Intel în raport cu OEM și MSH constituie un abuz în sensul articolului 102 TFUE, toate aceste abuzuri făcând însă parte de asemenea dintr‑o strategie de ansamblu menită să excludă AMD, singurul concurent semnificativ al Intel, de pe piața UPC‑urilor x86. Prin urmare, aceste abuzuri ar constitui o încălcare unică în sensul articolului 102 TFUE.

În conformitate cu Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264), Comisia a aplicat Intel o amendă în cuantum de 1,06 miliarde euro.

Dispozitivul deciziei în litigiu, reprodus la punctul 35 din hotărârea atacată, are următorul cuprins: „Articolul 1 Intel a săvârșit o încălcare unică și continuă a articolului [102 TFUE] și a articolului 54 din Acordul privind SEE, între octombrie 2002 și decembrie 2007, prin punerea în aplicare a unei strategii care are ca obiectiv excluderea concurenților de pe piața de UCP‑uri x86 care a constat în elementele următoare: (a) acordarea de reduceri în favoarea Dell între decembrie 2002 și decembrie 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către Dell a totalității UCP‑urilor x86 de la Intel; (b) acordarea de reduceri în favoarea HP între noiembrie 2002 și mai 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către HP a cel puțin 95 % dintre UCP‑urile x86 destinate calculatoarelor sale de birou pentru întreprinderi de la Intel; (c) acordarea de reduceri în favoarea NEC între octombrie 2002 și noiembrie 2005, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către NEC a cel puțin 80 % dintre UCP‑urile x86 destinate PC‑urilor sale «client» de la Intel; (d) acordarea de reduceri în favoarea Lenovo între ianuarie 2007 și decembrie 2007, al căror nivel era condiționat de achiziționarea de către Lenovo a totalității UCP‑urilor x86 destinate laptopurilor sale de la Intel; (e) efectuarea de plăți către [MSH] între octombrie 2002 și decembrie 2007, cu condiția ca [MSH] să vândă exclusiv calculatoare echipate cu UCP‑uri x86 de la Intel; (f) efectuarea de plăți către HP între noiembrie 2002 și mai 2005, cu condiția ca: (i) HP să îndrepte calculatoarele de birou HP echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD destinate întreprinderilor către întreprinderile mici și mijlocii și clienții din sectorul guvernamental, educativ și medical mai degrabă decât marile întreprinderi; (ii) HP să interzică partenerilor săi de distribuție să stocheze calculatoarele echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD destinate întreprinderilor astfel încât aceste calculatoare să fie disponibile pentru clienți doar comandându‑le la HP (fie direct, fie prin intermediul unor parteneri de distribuție ai HP care îndeplinesc funcția de agenți comerciali); (iii) HP să întârzie cu șase luni lansarea calculatorului său de birou echipat cu un UCP x86 de la AMD destinat întreprinderilor din regiune[a] Europa, Orientul Mijlociu și Africa; (g) efectuarea de plăți către Acer între septembrie 2003 și ianuarie 2004, cu condiția ca Acer să întârzie lansarea unui laptop echipat cu un UCP x86 de la AMD; (h) efectuarea de plăți către Lenovo între iunie 2006 și decembrie 2006, cu condiția ca Lenovo să întârzie și să anuleze în final lansarea laptopurilor sale echipate cu UCP‑uri x86 de la AMD. Articolul 2 Pentru încălcarea menționată la articolul 1, se aplică Intel o amendă în cuantum de 1060000000 de euro […] Articolul 3 Intel va pune imediat capăt încălcării menționate la articolul 1, în măsura în care aceasta este în curs de desfășurare. Intel va evita repetarea acțiunilor sau comportamentelor vizate la articolul 1, precum și a oricărei acțiuni sau a oricărui comportament cu un obiectiv sau un efect identic sau echivalent. […]”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 iulie 2009, Intel a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, invocând nouă motive.

Au fost admise cererile de intervenție în procedură formulate de Association for Competitive Technology Inc. (denumită în continuare „ACT”) și Union fédérale des consommateurs – Que choisir (UFC – Que choisir) în susținerea Intel și, respectiv, a Comisiei.

Prin Hotărârea din 12 iunie 2014, Intel/Comisia (T‑286/09, denumită în continuare hotărârea inițială, EU:T:2014:547), Tribunalul a respins acțiunea în totalitate. Respingerea acestei acțiuni a fost întemeiată în special pe două premise privind rolul testului AEC utilizat de Comisie pentru a analiza incidența reducerilor contestate. Potrivit primei dintre aceste premise, constatarea nelegalității reducerilor contestate nu necesita o examinare a împrejurărilor speței, astfel încât Comisia nu avea obligația să demonstreze capacitatea de excludere a acestor reduceri de la caz la caz. Potrivit celei de a doua dintre aceste premise, chiar dacă s‑ar presupune ca o apreciere a împrejurărilor din speță să fi fost necesară pentru a demonstra efectele anticoncurențiale potențiale ale reducerilor de exclusivitate, nu ar fi fost totuși necesar ca ele să fi fost demonstrate prin intermediul unui test AEC. În cadrul unei examinări efectuate cu titlu subsidiar, Tribunalul a considerat că Comisia demonstrase corespunzător cerințelor legale și pe baza unei analize a împrejurărilor cauzei capacitatea reducerilor contestate de a restrânge concurența. Rezulta că Tribunalul nu avea obligația nici să examineze dacă Comisia efectuase testul AEC în mod corespunzător și fără să săvârșească erori și nici să verifice dacă calculele alternative propuse de Intel pentru testul respectiv fuseseră efectuate în mod corect.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 26 august 2014, Comisia a formulat recurs împotriva hotărârii inițiale. În susținerea recursului formulat, Intel a invocat șase motive.

Prin Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia (C‑413/14 P, denumită în continuare hotărârea pronunțată în recurs, EU:C:2017:632), Curtea a anulat hotărârea inițială și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului.

În special, după ce a respins al cincilea și al patrulea motiv de recurs, întemeiate pe aplicarea eronată de către Tribunal a criteriilor referitoare la competența Comisiei în privința acordurilor încheiate de Intel cu Lenovo și, respectiv, pe un viciu de procedură substanțial, Curtea a examinat și a admis primul motiv de recurs, întemeiat pe o eroare de drept ca urmare a neexaminării reducerilor contestate în lumina tuturor împrejurărilor relevante.

În această privință, la punctele 133 și 134 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a subliniat că articolul 102 TFUE nu are nicidecum ca scop să împiedice o întreprindere să cucerească, prin propriile merite, o poziție dominantă pe o piață. Această dispoziție nu urmărește nici să garanteze că rămân pe piață concurenți mai puțin eficienți decât întreprinderea care ocupă o poziție dominantă. Astfel, nu orice efect de excludere aduce în mod necesar atingere concurenței. Prin definiție, concurența bazată pe merite poate conduce la dispariția de pe piață sau la marginalizarea concurenților mai puțin eficienți decât întreprinderea aflată în poziție dominantă și, așadar, mai puțin interesanți pentru consumatori în special din punctul de vedere al prețurilor, al ofertei, al calității sau al inovării.

La punctele 135-137 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a amintit totuși că, ținând seama de răspunderea specială care îi revine de a nu aduce atingere prin comportamentul său unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă, o întreprindere aflată în poziție dominantă nu poate să excludă concurenții săi considerați la fel de eficienți ca ea însăși și să își consolideze poziția dominantă recurgând la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite, precum un sistem de reduceri condiționate de faptul că clientul trebuie să se aprovizioneze exclusiv pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la această întreprindere.

Cu toate acestea, la punctele 138 și 139 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a precizat că, în situația în care întreprinderea în cauză susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său care constă în aplicarea unor reduceri de fidelitate nu a avut capacitatea de a restrânge concurența și în special de a produce efectele de excludere reproșate, Comisia are nu doar obligația să analizeze, pe de o parte, importanța poziției dominante a întreprinderii pe piața relevantă și, pe de altă parte, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, precum și condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor respective, durata și cuantumul lor, ci de asemenea are obligația să aprecieze existența eventuală a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți ca întreprinderea aflată în poziție dominantă.

Astfel, Curtea a constatat, la punctele 143 și 144 din hotărârea pronunțată în recurs, că testul AEC avusese o importanță reală în aprecierea de către Comisie a capacității reducerilor contestate de a produce un efect de excludere a concurenților la fel de eficienți ca Intel, astfel încât Tribunalul avea obligația să examineze ansamblul argumentelor formulate de Intel cu privire la acest test.

Or, așa cum s‑a arătat la punctele 145 și 146 din hotărârea pronunțată în recurs, Tribunalul a statuat în hotărârea inițială că nu era necesar să examineze dacă Comisia efectuase testul AEC în mod corespunzător și fără a săvârși erori și că nu era necesar nici să examineze chestiunea dacă calculele alternative propuse de Intel fuseseră efectuate în mod corect. În consecință, în cadrul examinării sale cu titlu suplimentar a împrejurărilor speței, Tribunalul a negat, în aceeași hotărâre, orice relevanță a testului AEC efectuat de Comisie și, prin urmare, nu a răspuns la criticile emise de Intel împotriva acestui test.

În aceste condiții, Curtea a considerat, la punctul 147 din hotărârea pronunțată în recurs, că se impunea anularea hotărârii inițiale în măsura în care Tribunalul s‑a abținut în mod eronat, în cadrul analizei sale privind capacitatea reducerilor contestate de a restrânge concurența, să ia în considerare argumentația Intel care urmărea denunțarea unor pretinse erori săvârșite de Comisie în cadrul testului AEC.

Astfel, la punctele 149 și 150 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a statuat că Tribunalului, căruia trebuia să îi fie trimisă cauza spre rejudecare, îi revenea sarcina de a examina, în lumina argumentelor invocate de Intel, capacitatea reducerilor contestate de a restrânge concurența.

La 14, la 15 și la 16 noiembrie 2017, ACT, Intel și, respectiv, Comisia au prezentat observații scrise cu privire la concluziile care trebuie desprinse din hotărârea pronunțată în recurs pentru soluționarea litigiului, în temeiul articolului 217 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului (denumite în continuare „observațiile principale cu privire la trimiterea spre rejudecare”).

La 20 februarie 2018, ACT și, respectiv, la 5 martie 2018, Intel, precum și Comisia au depus observații scrise complementare în conformitate cu articolul 217 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului (denumite în continuare „observațiile complementare cu privire la trimiterea spre rejudecare”).

În observațiile sale principale cu privire la trimiterea spre rejudecare, Intel, susținută de ACT, a reiterat printre altele cererea sa de anulare a deciziei în litigiu. La rândul său, în observațiile sale, Comisia a solicitat Tribunalului respingerea acțiunii.

Cu titlu introductiv, la punctele 74-102 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat asupra obiectului litigiului după trimiterea spre rejudecare și, la punctele 103-111 din această hotărâre, asupra admisibilității observațiilor principale și complementare ale Intel și ACT cu privire la trimiterea spre rejudecare.

În ceea ce privește obiectul litigiului pendinte în fața sa după trimiterea spre rejudecare, Tribunalul a concluzionat că acesta privea în esență analiza capacității reducerilor contestate de a restrânge concurența în lumina, pe de o parte, a precizărilor referitoare la principiile stabilite în Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffmann‑La Roche/Comisia (85/76, EU:C:1979:36), menționate la punctul 133 și următoarele din hotărârea pronunțată în recurs și, pe de altă parte, a observațiilor principale și complementare cu privire la trimiterea spre rejudecare asupra concluziilor care trebuiau deduse din acele precizări.

În această privință, Tribunalul a preluat constatările din hotărârea inițială privind restricțiile propriu‑zise și caracterul lor nelegal în raport cu articolul 102 TFUE, precum și aprecierile din această hotărâre privind calificarea reducerilor contestate drept „reduceri de exclusivitate”. Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că, în conformitate cu aspectele de drept soluționate prin hotărârea pronunțată în recurs, calificarea reducerilor contestate drept „reduceri de exclusivitate” nu presupunea că un test AEC nu era necesar pentru a aprecia capacitatea reducerilor respective de a restrânge concurența și nici că era suficient pentru a le conferi un caracter abuziv, în sensul articolului 102 TFUE.

În ceea ce privește admisibilitatea observațiilor principale și complementare ale Intel și ACT cu privire la trimiterea spre rejudecare, Tribunalul a subliniat că articolul 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu se opune ca Intel să consacre partea esențială a observațiilor menționate pentru a repeta argumentele din cererea introductivă referitoare la testul AEC sau chiar să procedeze la o dezvoltare a acelor argumente. Cu toate acestea, potrivit Tribunalului, hotărârea pronunțată în recurs nu constituie ca atare un element nou care să justifice modificarea sau extinderea criticilor formulate de Intel împotriva deciziei în litigiu.

În continuare, după ce a amintit metoda definită de Curte pentru a aprecia capacitatea unui sistem de reduceri de a restrânge concurența și principiile care decurg din hotărârea pronunțată în recurs, Tribunalul a evaluat temeinicia argumentelor invocate de Intel și de ACT.

În acest context, Tribunalul a examinat într‑o primă etapă argumentul potrivit căruia decizia în litigiu se întemeiază pe o analiză juridică eronată. În această privință, Tribunalul a considerat că, pornind de la premisa potrivit căreia Comisia putea să constate în mod întemeiat că reducerile contestate încălcau articolul 102 TFUE pentru motivul că erau prin natura lor abuzive, fără trebui să țină seama în mod necesar de capacitatea acestor reduceri de a restrânge concurența, ea a viciat decizia atacată printr‑o eroare de drept. Cu toate acestea, invocând „importanța reală” pe care o prezentase testul AEC în aprecierea de către Comisie a capacității reducerilor contestate de a produce un efect de excludere a concurenților la fel de eficienți ca Intel, Tribunalul a considerat că avea obligația să examineze, într‑o a doua etapă, argumentele invocate de Intel prin care aceasta arăta că testul AEC era afectat de numeroase erori.

Partea din hotărârea atacată consacrată acestor argumente cuprinde patru secțiuni. Motivele care figurează la punctele 150 și 151 din hotărârea atacată privesc întinderea controlului Tribunalului.

Motivele cuprinse la punctele 152-159 din această hotărâre sunt consacrate unor considerații generale cu privire la testul AEC efectuat în decizia în litigiu. Aceste puncte din hotărârea atacată au următorul cuprins: „152 Punctul de plecare al testului AEC, astfel cum a fost definit în considerentul (1003) și următoarele ale deciziei [în litigiu] și aplicat de Comisie în prezenta cauză, este că, ținând seama în special de natura produsului său, de imaginea mărcii și de profilul său, Intel era un partener comercial obligatoriu și că OEM ar fi cumpărat întotdeauna cel puțin o parte din nevoile lor de UCP‑uri de la Intel, independent de calitatea ofertei furnizorului alternativ. În consecință, numai în privința unei părți a pieței (denumită în continuare «partea disputabilă») clienții erau dispuși și erau în măsură să își transfere aprovizionarea către acest furnizor alternativ. Din această calitate de partener comercial obligatoriu rezulta capacitatea Intel de a utiliza partea nedisputabilă ca un levier pentru reducerea prețului pe partea disputabilă a pieței. 153 Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 141 din hotărârea inițială, testul AEC efectuat în decizia [în litigiu] pornește de la principiul că un concurent la fel de eficient [ca Intel], care caută să obțină partea disputabilă a comenzilor, până la momentul respectiv onorate de o întreprindere [aflată în poziție] dominantă, trebuie să ofere o compensație clientului pentru reducerea de exclusivitate pe care ar pierde‑o dacă ar achiziționa o parte mai redusă decât cea definită prin condiția de exclusivitate sau de cvasiexclusivitate. Testul AEC urmărește să determine dacă concurentul la fel de eficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă, care suportă aceleași costuri ca și aceasta, poate să își mai acopere costurile în acest caz. 154 Testul AEC, astfel cum este aplicat în speță, stabilește prețul la care un concurent la fel de eficient ca Intel ar trebui să ofere propriile UCP‑uri x86 în vederea acordării unei compensații către un OEM pentru pierderea oricărei plăți de exclusivitate efectuate de Intel. Acest preț este denumit în testul AEC «preț efectiv» sau «PE». 155 În principiu, partea din reducerile totale pentru care un concurent la fel de eficient trebuie să ofere o compensație cuprinde numai cuantumul reducerilor care este supus condiției de aprovizionare exclusivă, fiind excluse reducerile cantitative (denumită în continuare «partea condiționată» a reducerilor). Astfel cum reiese în special din considerentul (1460) al deciziei [în litigiu], pentru a lua în considerare numai partea condiționată a unei plăți, testul AEC se referă, în speță, la prețul de vânzare mediu […], și anume prețul de catalog, după deducerea reducerilor condiționate. 156 Cu cât partea disputabilă și, în consecință, cantitatea de produse cu care furnizorul alternativ poate intra în concurență [sunt mai mici], cu atât este mai mare probabilitatea ca plata de exclusivitate să aibă capacitatea de a exclude un concurent la fel de eficient [ca întreprinderea aflată în poziție dominantă]. Astfel, dacă pierderea plăților efectuate de Intel către clientul său trebuie repartizată pe o cantitate redusă de produse oferite de furnizorul alternativ pe partea disputabilă, ea determină o reducere semnificativă a prețului efectiv. Acesta din urmă va fi, așadar, mai probabil inferior indicatorului costului viabil pentru Intel. 157 Prețul efectiv trebuie comparat cu indicatorul costului viabil pentru Intel. Indicatorul costului viabil pentru Intel adoptat în decizia [în litigiu] este cel al costului evitabil mediu […] 158 Astfel cum reiese în special din considerentul (1006) al deciziei [în litigiu], se poate concluziona că un sistem de plăți de exclusivitate este capabil să blocheze accesul pe piață al concurenților la fel de eficienți [ca Intel] atunci când prețul efectiv este mai mic decât [costul evitabil mediu] al Intel. În acest caz, este vorba despre un rezultat negativ al testului AEC. Dacă, în schimb, prețul efectiv este mai mare decât [costul evitabil mediu al Intel], un concurent la fel de eficient [ca Intel] trebuie să își poată acoperi costurile și, prin urmare, să fie în măsură să aibă acces pe piață. În acest caz, testul AEC conduce la un rezultat pozitiv. 159 În lumina acestor considerații generale trebuie să se examineze temeinicia argumentelor [invocate de Intel] potrivit cărora [testul AEC este viciat] de numeroase erori.”

Reiese în special din cuprinsul punctelor 175, 258, 260, 283, 285, 286, 297-299 și 334 din hotărârea atacată că, potrivit metodologiei adoptate de Comisie, rezultatul, fie pozitiv sau negativ, al testului AEC, în sensul prezentat la punctul 158 din aceeași hotărâre, este determinat în final prin intermediul unei comparații între partea disputabilă și partea necesară, aceasta din urmă fiind partea din nevoile clientului pe care un concurent la fel de eficient ca Intel trebuie să o obțină pentru a putea avea acces pe piață fără a suferi pierderi. Dacă partea disputabilă este mai mare decât partea necesară, rezultatul testului AEC este pozitiv pentru Intel, situația inversă fiind exprimată printr‑un rezultat negativ și, prin urmare, printr‑o capacitate a reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca această întreprindere.

Motivele care figurează la punctele 160-166 din hotărârea atacată privesc sarcina probei și nivelul probatoriu necesar.

În motivele cuprinse la punctele 167-482 din această hotărâre, Tribunalul a examinat temeinicia argumentelor formulate de Intel potrivit cărora decizia în litigiu era afectată de numeroase erori în ceea ce privește testul AEC.

Aceste motive se împart în cinci părți, fiecare dintre acestea fiind consacrată argumentelor pe care Intel le‑a invocat în legătură cu testul AEC cuprins în decizia în litigiu în raport cu cei patru OEM în cauză, și anume Dell, HP, NEC și Lenovo, pe de o parte, și cu distribuitorul MSH, pe de altă parte.

Analiza Tribunalului referitoare la situația Dell este prezentată la punctele 202-282 din hotărârea atacată. La finalul acestei analize, Tribunalul a considerat, în primul rând, la punctul 283 din această hotărâre, că Comisia nu dovedise corespunzător cerințelor legale temeinicia ipotezei sale potrivit căreia partea disputabilă a Dell pentru perioada în cauză era de 7,1 %. Întrucât ipoteza menționată a servit drept bază pentru a demonstra, printr‑o comparație între partea disputabilă și partea necesară, capacitatea reducerilor acordate de Intel în favoarea Dell de a produce un efect de excludere, comparația în discuție nu a demonstrat, potrivit Tribunalului, corespunzător cerințelor legale această capacitate.

În al doilea rând, la punctul 284 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că factorii care, potrivit Comisiei, consolidau capacitatea reducerilor contestate de excludere estimată, care constau în esență în faptul că orice pierdere de reduceri acordate de Intel s‑ar exprima printr‑o creștere a reducerilor acordate de aceasta OEM concurenți ai Dell și în măsura în care estimarea părții disputabile nu ține seama de faptul că Dell achiziționa de asemenea de la Intel alte produse decât microprocesoarele UCP‑uri x86, în special jocuri cu cipuri, nu fuseseră analizați în mod suficient în decizia în litigiu. Pe de altă parte, o metodă alternativă de calcul pusă în aplicare de Comisie în această decizie nu ar demonstra că reducerile contestate erau susceptibile să producă un efect de excludere anticoncurențial pe întreaga perioadă relevantă.

Or, la punctul 285 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că, potrivit considerentului (1281) al deciziei în litigiu, concluziile la care a ajuns Comisia în ceea ce privește capacitatea reducerilor contestate acordate Dell de a produce un efect de excludere anticoncurențial erau deduse din comparația dintre partea disputabilă și partea necesară, din factorii de consolidare și din metoda alternativă de calcul.

În aceste condiții, Tribunalul a apreciat, la punctul 286 din hotărârea atacată, că Comisia nu fusese în măsură să stabilească, pe baza comparației dintre partea disputabilă și partea necesară, precum și a factorilor de consolidare, capacitatea reducerilor contestate acordate Dell de a produce un asemenea efect de excludere. În plus, al treilea element reținut de Comisie, și anume o metodă alternativă de calcul, care, potrivit termenilor considerentului (1281) al deciziei în litigiu, are funcția de a confirma aceste două prime elemente, nu poate, în opinia Tribunalului, să susțină în sine concluziile Comisiei, cu atât mai puțin cu cât nu ar demonstra că reducerile contestate erau susceptibile să producă un efect de excludere anticoncurențial pe întreaga perioadă relevantă.

Prin urmare, la punctul 287 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis critica invocată de Intel și întemeiată pe faptul că Comisia nu a stabilit corespunzător cerințelor legale temeinicia concluziei, formulată în considerentul (1281) al deciziei în litigiu, potrivit căreia, în perioada cuprinsă între luna decembrie 2002 și luna decembrie 2005, reducerile contestate erau capabile sau susceptibile să producă un efect de excludere anticoncurențial pentru motivul că și un concurent la fel de eficient ca Intel ar fi fost împiedicat să aprovizioneze Dell pentru nevoile sale de UCP‑uri x86.

Analiza Tribunalului referitoare la situația HP este prezentată la punctele 288-335 din hotărârea atacată. După ce a examinat o serie de elemente privind volumele de achiziții, cuantumul reducerilor și prețul mediu de vânzare al UCP‑ului x86, la punctul 319 din această hotărâre Tribunalul a apreciat că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a considerat că calculul său din partea necesară îi permitea să tragă concluzii referitoare la efectul de excludere anticoncurențial produs de reducerile acordate HP de Intel pentru întreaga perioadă cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005. În special, Comisia nu ar fi demonstrat existența acestui efect în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna septembrie 2003.

În plus, la punctul 320 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că faptul că, în considerentul (1389) al deciziei în litigiu, Comisia a efectuat un calcul alternativ al părții necesare prin raportare la elementele cifrice prezentate în considerentul (1338) al acestei decizii nu poate remedia această eroare, întrucât nici acest calcul alternativ nu acoperea întreaga perioadă cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005.

În rest, la punctele 328-331 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că, în privința factorului de consolidare legat de transferul reducerilor contestate acordate inițial de Intel în favoarea HP unuia dintre concurenții acestuia din urmă, Comisia ar fi trebuit să precizeze care dintre elementele luate în considerare în testul AEC ar fi fost influențat și în ce mod. Prin urmare, decizia în litigiu era afectată de nemotivare.

În aceste condiții, la punctul 335 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale temeinicia concluziei formulate în considerentul (1406) al deciziei în litigiu, potrivit căreia, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, reducerile acordate de Intel în favoarea HP erau capabile să producă un efect de excludere anticoncurențial sau susceptibile să producă un asemenea efect, întrucât aceasta nu demonstrase existența unui asemenea efect de excludere în privința perioadei cuprinse între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003.

Analiza Tribunalului referitoare la situația NEC este prezentată la punctele 336-411 din hotărârea atacată. La punctul 411 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, prin conferirea unei valori exagerate părții condiționate a reducerilor și prin extrapolarea rezultatelor la care a ajuns în privința celui de al patrulea trimestru al anului 2002 la întreaga perioadă a încălcării, Comisia săvârșise două erori de apreciere. Tribunalul a dedus din aceste constatări că testul AEC al Comisiei era eronat în ceea ce privește parametrii săi de bază. Prin urmare, Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale temeinicia concluziei formulate în considerentul (1456) al deciziei în litigiu, potrivit căreia plățile efectuate de Intel către NEC erau capabile sau susceptibile să excludă un concurent la fel de eficient ca Intel.

Analiza Tribunalului referitoare la situația Lenovo este prezentată la punctele 412-457 din hotărârea atacată. La punctul 439 din această hotărâre, Tribunalul a considerat că calculele efectuate de Comisie pentru a stabili partea condiționată a reducerilor și, prin urmare, partea necesară pe care trebuia să o atingă un concurent la fel de eficient ca Intel pentru a putea avea acces pe piață fără a suferi pierderi erau întemeiate pe un postulat contrar fundamentelor testului AEC expuse în considerentele (1003) și (1004) ale deciziei în litigiu. În special, printre aceste fundamente figurează principiul potrivit căruia concurentul ipotetic este la fel de eficient ca Intel. Or, în analiza sa referitoare la aprecierea cuantumului reducerilor contestate acordate de Intel pentru Lenovo sub forma a două avantaje în natură, și anume extinderea garanției standard a Intel de un an, precum și propunerea unei mai bune utilizări a unei platforme de distribuție în China, Comisia a raționat în realitate, potrivit Tribunalului, în raport cu un concurent mai puțin eficient, care nu ar constitui totuși actorul economic relevant pentru a evalua capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial.

După ce a constatat, la punctele 440-456 din hotărârea atacată, că această considerație nu putea fi infirmată de argumentele Comisiei, Tribunalul a statuat, la punctul 457 din această hotărâre, că instituția menționată nu a dovedit corespunzător cerințelor legale temeinicia concluziei formulate în considerentul (1507) al deciziei în litigiu, potrivit căreia, în anul 2007, reducerile contestate acordate de Intel erau capabile sau susceptibile să producă un asemenea efect de excludere în detrimentul unui concurent la fel de eficient ca aceasta din urmă.

Analiza Tribunalului referitoare la situația MSH este prezentată la punctele 458-481 din hotărârea atacată. La punctele 466-480 din această hotărâre, Tribunalul s‑a concentrat pe metoda „dublei reduceri condiționate”. Această metodă se bazează pe ideea că, pentru a putea vinde către MSH calculatoare ale unei anumite mărci, un concurent la fel de eficient ca Intel trebuia să se asigure nu numai că MSH era pregătită să cumpere calculatoare echipate cu UCP‑uri produse de acest concurent, ci și, mai ales, că OEM erau pregătiți să fabrice aceste calculatoare. Acest concurent ar fi trebuit, așadar, să efectueze două plăți, una pentru a obține partea disputabilă a OEM, iar cealaltă pentru a obține partea disputabilă a MSH. Prin urmare, practicile Intel la diferite niveluri ale lanțului de aprovizionare ar fi putut avea un efect cumulativ. Fără a repune în discuție principiul acestui raționament, Tribunalul a constatat că punerea sa în aplicare, întemeiată pe prezumția că fiecare OEM furnizor al MSH beneficia de o reducere condiționată echivalentă reducerii contestate totale acordate NEC în al patrulea trimestru al anului 2002, era afectată de două vicii, fiecare dintre ele fiind susceptibilă să invalideze rezultatele testului AEC referitor la MSH. În primul rând, Comisia nu ar fi pretins și nici nu ar fi demonstrat că Intel ar fi acordat unuia dintre ceilalți OEM de la care MSH își realiza achizițiile, și anume Fujitsu, Acer, HP, Compaq, Toshiba și Medion, reduceri condiționate pe segmentul calculatoarelor destinate particularilor, în condiții comparabile cu reducerile contestate referitoare la calculatoarele cumpărate de la NEC. În al doilea rând și în orice caz, Comisia nu ar fi demonstrat că reducerile contestate acordate NEC pentru al patrulea trimestru al anului 2002, presupunând că sunt reprezentative pentru toți OEM, fuseseră stabile o perioadă de zece ani.

În aceste condiții, Tribunalul a considerat, la punctul 482 din hotărârea atacată, că se impunea admiterea argumentului invocat de Intel potrivit căruia analiza AEC efectuată de Comisie în decizia în litigiu în raport cu Dell, HP, NEC, Lenovo și MSH era viciată de erori.

În continuare, Tribunalul a examinat, la punctele 483-521 din hotărârea atacată, argumentele formulate de Intel și de ACT întemeiate pe faptul că Comisia nu analizase în mod adecvat, în calitate de criterii menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, pe de o parte, și durata, precum și cuantumul reducerilor respective, pe de altă parte.

În ceea ce privește rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, la punctul 485 din hotărârea atacată, Tribunalul a identificat secțiunea 4.2.4 din decizia în litigiu, care cuprinde considerentele (1577)-(1596) ale acestei decizii, ca fiind relevantă în legătură cu importanța strategică a OEM care au beneficiat de reducerile contestate. Potrivit Tribunalului, în considerentul (1577) al deciziei menționate, Comisia a subliniat în esență că, din cauza cotei lor de piață, a prezenței lor puternice în segmentul cel mai profitabil al pieței relevante, precum și a puterii lor de a legitima un nou procesor pe această piață, anumiți OEM, în speță Dell și HP, erau mai importanți din punct de vedere strategic decât alții pentru a furniza producătorilor de UCP‑uri x86 un acces pe piața respectivă. Tribunalul a identificat de asemenea ca fiind pertinent considerentul (1597) al aceleiași decizii, potrivit căruia OEM vizați de comportamentul Intel dețineau o cotă de piață semnificativă și erau mai importanți din punct de vedere strategic decât ceilalți, ceea ce ar fi avut un impact asupra pieței în ansamblul său mai important decât cel care ar fi corespuns numai cotelor lor de piață cumulate. Comisia a concluzionat că acoperirea pieței de reducerile contestate trebuia considerată semnificativă.

La punctul 493 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că nu se poate exclude ca secțiunea 4.2.4 din decizia în litigiu să fi putut să fie relevantă în cadrul examinării ratei de acoperire a pieței prin reducerile contestate, în măsura în care aceasta abordează anumiți factori a priori pertinenți pentru examinarea capacității de excludere a unui sistem de reduceri. Cu toate acestea, la punctul 494 din hotărârea menționată, Tribunalul a arătat că secțiunea 4.2.4 menționată, precum și considerentul (1597) al acestei decizii, pe care Comisia s‑a întemeiat pentru a considera că rata de acoperire a pieței fusese examinată, nu pot fi interpretate ca reprezentând în sine o examinare suficientă, în împrejurările speței, a ratei de acoperire a pieței de reducerile contestate, în sensul punctului 139 din hotărârea pronunțată în recurs.

În această privință, la punctul 495 din hotărârea atacată, Tribunalul a observat că, presupunând că, mai degrabă, Comisia se putea întemeia în mod valabil pe cotele de piață deținute de anumiți OEM decât să examineze rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, această instituție luase în considerare, în considerentele (1578)-(1580) ale deciziei în litigiu, doar cotele de piață ale Dell și HP, excluzând ceilalți OEM vizați de aceste reduceri. În plus, cotele de piață astfel luate în considerare de Comisie ar privi doar perioada cuprinsă între primul trimestru al anului 2003 și ultimul trimestru al anului 2005, și anume numai o parte din perioada cuprinsă între luna octombrie 2002 și luna decembrie 2007, vizată de această decizie, și ar face, așadar, abstracție și de perioada 2006-2007, în care erau vizate Lenovo și MSH. În sfârșit, cifrele referitoare la cotele de piață pe care s‑a întemeiat Comisia ar ține seama de cotele de piață mondiale deținute de Dell și de HP în toate segmentele, în pofida faptului că doar reducerile contestate privind HP vizau calculatoare de birou pentru întreprinderi, astfel cum se arată la articolul 1 litera (b) din decizia menționată.

În aceste condiții, la punctele 499 și 500 din hotărârea atacată Tribunalul a arătat că Comisia s‑a abținut să determine rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, contrar obligației de a proceda astfel în conformitate cu punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, și a dedus din această împrejurare că aceasta nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire respectivă.

În ceea ce privește durata reducerilor contestate, Tribunalul a identificat, la punctele 508-515 din hotărârea atacată, două grupuri de considerente ale deciziei în litigiu în care Comisia examinase anumite elemente în raport cu această durată. Este vorba, în primul rând, despre considerentele (1013)-(1035) ale acestei decizii și, în al doilea rând, despre considerentele (201), (202), (965)-(968) și (1227) ale acesteia.

În această privință, Tribunalul a considerat, pe de o parte, că obiectul considerentelor (1013)-(1035) ale deciziei în litigiu era numai de a defini orizontul de timp, în speță un an, în care se înscriau alegerile OEM în raport cu nevoile lor de UCP‑uri x86 ca ipoteză care stă la baza calculului părții disputabile a reducerilor contestate acordate de Intel fiecăruia dintre OEM vizați.

Prin urmare, potrivit Tribunalului, Comisia ar fi utilizat un asemenea factor temporal pentru a determina metodologia de calcul a părții disputabile a unui OEM, parte disputabilă care trebuia apoi raportată la alți factori ai testului AEC pentru a evalua capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial. O asemenea examinare nu constituie, așadar, potrivit Tribunalului, o analiză a duratei acestor reduceri ca factor susceptibil, în sine, să demonstreze capacitatea lor de a produce un astfel de efect de excludere.

Pe de altă parte, este adevărat că, în considerentele (201), (202), (965)-(968) și (1227) ale deciziei în litigiu, Comisia a examinat durata și forma angajamentelor asumate de OEM față de Intel care dădeau dreptul la reduceri ca factori susceptibili să favorizeze sau să împiedice intrarea pe piață a unui nou concurent, ținând seama în special de domeniul de aplicare temporal al angajamentelor menționate sau de capacitatea Intel de a plăti sau de a‑și ajusta reducerile în termen scurt.

Totuși, potrivit Tribunalului, deși aceste aspecte ale factorului temporal îi păreau pertinente, Comisia le‑a examinat doar în mod limitat și circumscris. Ea nu a efectuat o examinare a aspectelor respective în cazul tuturor OEM ca factor pertinent pentru a stabili capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial.

În plus, la punctele 516-518 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat un argument al Comisiei întemeiat pe faptul că, deși testul AEC nu ar demonstra capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere, ar trebui să se aibă în vedere durata totală în care Intel a aplicat reduceri și a efectuat plăți de exclusivitate pentru OEM și că, în măsura în care reducerile au durat un an pentru Lenovo și timp de mai mulți ani pentru ceilalți OEM și pentru MSH, ar trebui să se concluzioneze că un concurent al Intel pe piața UCP‑urilor x86 ar fi trebuit să accepte o scădere a rentabilității și un nivel de rentabilitate mult mai scăzut decât Intel cu privire la aceste vânzări. Potrivit Comisiei, aceste considerații rezultau din cuprinsul punctelor 93 și 195 din hotărârea inițială și au rămas, cu acest titlu, definitive.

În această privință, Tribunalul a arătat, într‑o primă etapă, că hotărârea inițială fusese anulată în totalitate de Curte, astfel încât îi revenea sarcina, în urma trimiterii spre rejudecare, să efectueze o nouă examinare a argumentelor părților referitoare la durata reducerilor, fără a fi ținut de punctele 93 și 195 din acea hotărâre.

Într‑o a doua etapă, Tribunalul a apreciat că, având în vedere ansamblul criteriilor menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs care trebuie examinate în situația în care întreprinderea în cauză susține, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a restrânge concurența, simpla referire, în pofida concluziilor care pot fi desprinse din testul AEC, la durata în care reducerile contestate au fost acordate de Intel pentru OEM și MSH nu era suficientă, în sine, pentru a întemeia aprecieri definitive cu privire la efectele de excludere anticoncurențiale produse în acest mod.

Pentru aceleași motive, Tribunalul a înlăturat, la punctul 519 din hotărârea atacată, argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că durata reducerilor contestate nu putea fi disociată de calendarul lor (timing), întrucât ele ar fi fost necesare să depășească incapacitatea Intel de a produce un răspuns tehnic în timp util la UCP‑urile x86 de 64 de biți comercializate de AMD.

Pe baza acestor considerații, Tribunalul a considerat, la punctul 520 din hotărârea atacată, că Comisia a săvârșit o eroare prin faptul că nu a examinat în decizia în litigiu durata reducerilor ca element care permite stabilirea capacității reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial.

Astfel, la punctul 521 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că Intel putea susține în mod întemeiat că analiza criteriilor menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs efectuată în decizia în litigiu era viciată de mai multe erori, întrucât în această decizie Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

La punctele concluzive din hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat motivele care stau la baza dispozitivului acestei hotărâri.

În această privință, la punctul 523 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că Intel a susținut în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că reducerile contestate nu avuseseră capacitatea de a produce efectele de excludere care îi erau reproșate. În considerentele (1002)-(1573) ale deciziei atacate, Comisia a efectuat un test AEC și, având în vedere rezultatele acestui test, a concluzionat, în considerentele (1574) și (1575) ale deciziei menționate, că reducerile contestate și plățile în litigiu efectuate de Intel erau capabile sau susceptibile să aibă efecte de excludere anticoncurențiale, întrucât chiar un concurent la fel de eficient ca Intel ar fi fost împiedicat să aprovizioneze Dell, HP, NEC și Lenovo pentru nevoile lor de UCP‑uri x86 sau să vândă, prin intermediul unor calculatoare comercializate de MSH, UCP‑urile x86 pe care le producea.

La punctul 524 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că rezulta totuși din aprecierile referitoare la motivele și la argumentele examinate, în primul rând, că testul AEC efectuat în decizia în litigiu era viciat de erori și, în al doilea rând, în ceea ce privește criteriile menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, că Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

În ceea ce privește în special reducerile acordate HP, la punctul 525 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că Comisia nu a ajuns în mod corespunzător cerințelor legale la concluzia sa potrivit căreia, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, reducerile pe care Intel le‑a acordat HP erau capabile sau susceptibile să producă un efect de excludere anticoncurențial, întrucât nu a demonstrat existența unui asemenea efect în perioada cuprinsă între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003. Prin urmare, presupunând că ar fi trebuit să se deducă din cele arătate că testul AEC ar putea fi considerat ca fiind probant pentru o parte din perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, efectul de excludere anticoncurențial al acestor reduceri nu poate, potrivit Tribunalului, să fie demonstrat corespunzător cerințelor legale, din moment ce Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

Este motivul pentru care, la punctele 526 și 527 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că Comisia nu fusese în măsură să demonstreze că reducerile contestate și plățile în litigiu efectuate de Intel erau capabile sau susceptibile să aibă efecte de excludere anticoncurențiale și că acestea constituiau, așadar, o încălcare a articolului 102 TFUE, astfel încât motivele deciziei în litigiu nu puteau servi drept temei al articolului 1 literele (a)-(e) din această decizie.

În aceste condiții, Tribunalul a anulat, în primul rând, articolul 1 literele (a)-(e), precum și articolul 2 din decizia în litigiu și, în al doilea rând, articolul 3 din această decizie numai în ceea ce privește acțiunile descrise la articolul 1 literele (a)-(e) din aceasta. În schimb, întrucât și‑a reluat constatările din hotărârea inițială privind restricțiile propriu‑zise și caracterul lor nelegal în raport cu articolul 102 TFUE, Tribunalul a respins în rest acțiunea.

Prin decizia președintelui Curții din 5 august 2022, a fost admisă cererea de intervenție formulată de Republica Federală Germania în susținerea concluziilor Comisiei.

Comisia solicită Curții: – anularea hotărârii atacate, cu excepția punctului 3 din dispozitiv, în temeiul căruia Tribunalul a respins în rest acțiunea cu care a fost sesizat; – trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și – soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Intel și ACT solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul recursului și a Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul intervenției sale.

Republica Federală Germania solicită Curții: – anularea hotărârii atacate, cu excepția punctului 3 din dispozitivul acesteia; – trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și – soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

În susținerea recursului, Comisia invocă șase motive: – primul este întemeiat pe o încălcare a principiului ne ultra petita, însoțită de o interpretare și de o aplicare eronate ale criteriilor stabilite de Curte în hotărârea pronunțată în recurs în ceea ce privește capacitatea reducerilor contestate de a exclude concurența; – al doilea este întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC; – al treilea este întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește standardele de probă necesare, pe o încălcare a dreptului la apărare și pe o denaturare a elementelor de probă în cadrul examinării testului AEC în privința Dell; – al patrulea este întemeiat pe mai multe erori de drept și pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC în privința HP; – al cincilea este întemeiat pe o interpretare eronată a testului AEC efectuat de Comisie și a articolului 102 TFUE, pe o denaturare a probelor și pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC în privința Lenovo și – al șaselea este întemeiat pe o apreciere eronată a consecințelor care trebuie deduse din erorile constatate în cadrul testului AEC.

Înainte de a formula răspunsul său la fiecare dintre motivele invocate în susținerea recursului, Intel, susținută de ACT, observă că aceste motive sunt inoperante întrucât Comisia nu a repus în discuție analiza efectuată de Tribunal la punctele 144-149 din hotărârea atacată. Potrivit acestei analize, calificarea reducerilor contestate drept abuzive prin natura lor și independent de capacitatea lor de a restrânge concurența ar constitui o eroare de drept. Comisia ar fi recunoscut astfel că testul AEC nu făcea parte din raționamentul care stă la baza dispozitivului deciziei în litigiu. În aceste condiții, constatarea erorii menționate ar fi suficientă, în sine, pentru a justifica dispozitivul hotărârii atacate, orice pretinsă eroare săvârșită de Tribunal în cadrul aprecierilor efectuate de acesta din urmă ca urmare a constatării respective fiind lipsită de relevanță.

Acest argument nu poate fi reținut. Astfel cum a observat în esență Tribunalul la punctul 149 din hotărârea atacată, eroarea privind calificarea reducerilor contestate ca fiind, prin natura lor, o încălcare a articolului 102 TFUE nu era suficientă pentru a anula decizia în litigiu, din moment ce Comisia efectuase un test AEC care a prezentat o importanță reală în aprecierea capacității acestor reduceri de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel. Prin urmare, anularea acestei decizii de către Tribunal se întemeiază, așa cum reiese, în plus, din cuprinsul punctului 524 din hotărârea atacată, pe erorile constatate în cadrul testului AEC, pe neexaminarea ratei de acoperire a pieței de reducerile contestate și pe caracterul incorect al analizei pe care Comisia a consacrat‑o duratei acestor reduceri. Rezultă că motivele invocate în susținerea prezentului recurs sunt susceptibile să repună în discuție aprecierile Tribunalului care stau la baza dispozitivului hotărârii atacate și să conducă, sub rezerva temeiniciei lor, la anularea acestei hotărâri. În consecință, se impune respingerea obiecției formulate de Intel și întemeiate pe caracterul inoperant al acestor motive și, prin urmare, efectuarea examinării lor.

Primul motiv cuprinde două aspecte, întemeiate pe faptul că Tribunalul s‑a pronunțat ultra petita și, respectiv, cu titlu subsidiar, pe faptul că a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale criteriilor care permit recunoașterea capacității reducerilor contestate de a exclude concurența.

Comisia arată că Intel nu a invocat în cererea sa introductivă în primă instanță niciun argument potrivit căruia întinderea examinării, în decizia în litigiu, a criteriilor referitoare la rata de acoperire a pieței și la durata reducerilor contestate era insuficientă. Intel ar fi invocat argumente în acest sens numai în observațiile principale cu privire la trimiterea spre rejudecare.

Astfel, pe de o parte, această cerere introductivă nu ar conține nicio referire la considerentele deciziei în litigiu referitoare la importanța strategică a OEM care au beneficiat de reducerile contestate. În cadrul recursului pe care l‑a introdus împotriva hotărârii inițiale, Intel ar fi contestat doar aprecierea Tribunalului privind importanța ratei de acoperire a pieței de aceste reduceri. Argumentul pe care Intel l‑a invocat în cererea introductivă menționată ar fi privit partea, pretins foarte limitată, a pieței afectate în mod real de efectul de excludere anticoncurențial rezultat din aceste reduceri, iar nu aspectul dacă Comisia analizase în mod adecvat rata de acoperire a pieței de aceleași reduceri.

Pe de altă parte și în mod similar, Intel nu ar fi repus în discuție întinderea analizei Comisiei privind durata reducerilor contestate, ci ar fi contestat doar validitatea abordării acestei instituții care a constat în cumularea acordurilor de scurtă durată încheiate cu OEM și cu MSH, ceea ce ar reprezenta o chestiune situată în aval. Astfel, în susținerea recursului pe care l‑a introdus împotriva hotărârii inițiale, Intel s‑ar fi limitat să repună în discuție cumulul acestor acorduri, preluat de Tribunal pentru a susține capacitatea reducerilor contestate de a exclude concurența. Contrar celor indicate de Tribunal la punctul 506 din hotărârea atacată, criticile întemeiate pe durata reducerilor contestate nu ar avea legătură cu cele prezentate la punctele 102 și 111-114 din cererea introductivă.

Susținută de ACT, Intel contestă temeinicia acestui aspect al primului motiv.

Din normele ce reglementează procedura în fața instanțelor Uniunii Europene, în special din articolul 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 76 și din articolul 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, rezultă că litigiul este în principiu determinat și delimitat de părți și că instanța Uniunii nu se poate pronunța ultra petita (Hotărârea din 13 iulie 2023, Comisia/CK Telecoms UK Investments,C‑376/20 P, EU:C:2023:561, punctul 324), anularea pronunțată neputând depăși anularea solicitată de reclamant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, British Airways/Comisia,C‑122/16 P, EU:C:2017:861, punctul 81 și jurisprudența citată).

În speță, așa cum s‑a arătat la punctul 83 din prezenta hotărâre, Tribunalul a anulat, în primul rând, articolul 1 literele (a)-(e), precum și articolul 2 din decizia în litigiu și, în al doilea rând, articolul 3 din această decizie numai în ceea ce privește acțiunile descrise la articolul 1 literele (a)-(e) din aceasta. Pe de altă parte, în temeiul punctului 3 din dispozitivul hotărârii atacate, Tribunalul a respins în rest acțiunea, și anume în ceea ce privește restricțiile propriu‑zise și caracterul nelegal al acestora în raport cu articolul 102 TFUE.

Trebuie să se arate în această privință că, la punctul 674 din cererea introductivă, Intel a solicitat în special anularea în întregime a deciziei în litigiu, astfel încât anularea pronunțată de Tribunal se situează sub cea solicitată de Intel. Rezultă că, în măsura în care Comisia reproșează în mod formal Tribunalului că s‑a pronunțat ultra petita, această critică trebuie înlăturată.

Comisia reproșează de asemenea Tribunalului că, la punctele 485-500 din hotărârea atacată, a controlat legalitatea aprecierilor efectuate de aceasta în decizia în litigiu cu privire la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate în lumina unui motiv invocat pentru prima dată de Intel în cadrul observațiilor principale cu privire la trimiterea spre rejudecare. Procedând în acest mod, Tribunalul ar fi depășit cadrul litigiului așa cum a fost stabilit și delimitat prin cererea introductivă și, eventual, prin replică, încălcând astfel articolul 84 din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se întemeiază pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii.

Rezultă că, așa cum Tribunalul a subliniat în mod întemeiat la punctul 106 din hotărârea atacată, după o hotărâre de trimitere spre rejudecare pronunțată de Curte, părțile nu pot invoca, în principiu, motive care nu ar fi fost invocate în cursul procedurii în care s‑a pronunțat hotărârea Tribunalului anulată de Curte (Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 71). Numai un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea de sesizare și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 66).

În speță, după ce a arătat la punctul 12 din cererea introductivă că, încălcând articolul 102 TFUE, Comisia a omis să aprecieze capacitatea reducerilor contestate de a restrânge concurența în lumina ansamblului împrejurărilor speței, Intel a arătat, la punctele 115-117 din cererea introductivă, că Comisia ar fi trebuit să ia în considerare cota neglijabilă de pe piața UCP‑urilor x86 vizată de aceste reduceri, situată între 0,3 % și 2 % pe an. La aceleași puncte din cererea introductivă, Intel a criticat de asemenea abordarea Comisiei constând în aprecierea efectelor de excludere anticoncurențiale ale acestor reduceri în mod izolat pe segmentul de piață, în timp ce AMD putea rivaliza în segmentele nevizate de reducerile contestate, și a subliniat că Comisia nu constatase acordarea de reduceri mai multor alți OEM de prim plan. Intel a dezvoltat mai mult aceste critici la punctele 12, 37, 38, 52, 155, 185, 208 și 257 din replică, ultimele patru puncte privind reducerile contestate acordate HP, Lenovo, NEC și, respectiv, MSH. Pentru a‑și documenta calculele, Intel a făcut referire în mod repetat la raportul profesorului Salop și al Dr. Hayes din 22 iulie 2009 (denumit în continuare „raportul Salop‑Hayes”).

Rezultă că, prin intermediul criticilor menționate, Intel a susținut în esență în fața Tribunalului că rata de acoperire a pieței de reducerile contestate era atât de scăzută încât era exclusă orice capacitate de excludere anticoncurențială. Prin urmare, examinând la punctele 492-500 din hotărârea atacată legalitatea aprecierilor efectuate în această privință de Comisie în decizia în litigiu, Tribunalul nu a depășit cadrul litigiului astfel cum a fost stabilit și delimitat de Intel în acțiunea sa în primă instanță.

Comisia arată de asemenea că examinarea, în hotărârea atacată, a analizei duratei reducerilor contestate care a fost efectuată în decizia în litigiu nu corespunde niciunui motiv invocat în cererea introductivă, ci corespunde doar unui motiv nou invocat în cadrul observațiilor principale și complementare ale Intel cu privire la trimiterea spre rejudecare, care ar fi din această cauză inadmisibil.

În această privință, la punctele 101 și 102 din cererea introductivă, Intel a subliniat importanța duratei unei practici în cadrul aprecierii capacității acesteia de a restrânge concurența. În cadrul amintit, la punctele 111 și 112 din cererea introductivă, referitoare la capacitatea de excludere anticoncurențială a reducerilor contestate, Intel a evidențiat că reducerile contestate erau acordate doar pentru perioade de câteva luni și că OEM puteau înceta unele dintre acordurile care le prevedeau, sub rezerva respectării unui termen de 30 de zile, astfel încât un asemenea efect de excludere nu putea fi prezumat. Intel a reiterat acest argument la punctul 39 din replică.

Din cele arătate rezultă că, prin intermediul acestor critici, Intel a arătat în esență că durata reducerilor contestate avea o asemenea natură încât nu permitea să se prezume capacitatea lor de a produce un efect de excludere anticoncurențial. Prin urmare, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 506 din hotărârea atacată, respingând excepția de inadmisibilitate invocată în această privință de Comisie, că argumentele prezentate de Intel în observațiile sale principale și complementare cu privire la trimiterea spre rejudecare, referitoare la durata reducerilor contestate, erau legate în mod clar de cele prezentate în cererea sa introductivă și că erau din această cauză admisibile.

Rezultă că primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

Cu titlu subsidiar, Comisia arată că Tribunalul și‑a limitat examinarea referitoare la criteriile stabilite la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs la caracterul suficient al analizei ratei de acoperire a pieței de reducerile contestate și a duratei lor, fără a ține seama de niciunul dintre celelalte criterii pertinente pentru aprecierea capacității reducerilor respective de a exclude concurența. Această abordare ar fi contrară cerinței unei aprecieri globale a tuturor împrejurărilor pertinente ale cauzei.

În această privință, fără a fi exhaustive, criteriile stabilite de Curte la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs ar face parte din împrejurările pertinente pentru aprecierea capacității unui sistem de reduceri de a exclude concurența. Criteriile în discuție nu ar fi, așadar, cumulative, în sensul că Comisia nu ar avea obligația să analizeze pe fiecare dintre ele separat și nici să atribuie fiecăruia aceeași pondere. Ar rezulta că această capacitate a unui sistem de reduceri de a exclude concurența nu poate fi infirmată în temeiul uneia sau a două împrejurări examinate în mod izolat. Totuși, la punctele 519-521 și 525-527 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi considerat că faptul că Comisia nu a examinat în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și că nu a efectuat o analiză corectă a duratei reducerilor contestate era suficient pentru a determina anularea deciziei în litigiu. Astfel, pe de o parte, măsura în care Tribunalul și‑a întemeiat aprecierea pe erorile constatate în testul AEC nu ar reieși cu claritate din hotărârea atacată. Pe de altă parte, la punctul 525 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că nu se poate considera că s‑a demonstrat capacitatea de excludere anticoncurențială în cazul în care Comisia nu examinează în mod corespunzător criteriile referitoare la rata de acoperire a pieței și la durata reducerilor.

Prin urmare, s‑ar părea că Tribunalul a adoptat o abordare formalistă, potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să examineze toate criteriile stabilite la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs și să acorde fiecăruia dintre ele aceeași importanță, independent, pe de o parte, de importanța relativă a fiecărui criteriu în contextul specific al cauzei cu care era sesizat și, pe de altă parte, de o apreciere globală a tuturor împrejurărilor relevante susceptibile să demonstreze capacitatea reducerilor contestate de a exclude concurența.

Or, potrivit Comisiei, Tribunalul nu putea ajunge la o concluzie cu privire la capacitatea comportamentului incriminat de a exclude concurența fără a examina, în primul rând, importanța poziției dominante avute de Intel pe piața relevantă, în al doilea rând, condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor contestate, precum și influența acestora asupra deciziilor OEM și ale MSH referitoare la aprovizionarea lor, în al treilea rând, cuantumul acestor reduceri, în al patrulea rând, calendarul lor și, în al cincilea rând, existența unei strategii anticoncurențiale.

Mai specific, în ceea ce privește primele două criterii menționate la punctul precedent, Intel nu ar fi contestat faptul că acea condiție de aprovizionare exclusivă, de care depindeau reducerile contestate, a influențat deciziile OEM și MSH referitoare la sursele lor de aprovizionare. În mod similar, ținând seama de duopolul care caracterizează piața UCP‑urilor x86, existența unei strategii care vizează excluderea AMD ar implica un risc de eliminare a oricărei concurențe pe această piață. Cu toate acestea, Tribunalul ar fi omis să țină seama de existența unei asemenea strategii, nu numai ca un criteriu relevant în sine, ci și în cadrul testului AEC. În plus, potrivit Comisiei, calendarul reducerilor contestate ar avea o importanță sporită întrucât ar demonstra că punerea în aplicare a acestora din urmă corespundea incapacității Intel de a produce în timp util un răspuns tehnic la UCP‑urile x86 de 64 de biți comercializate de AMD.

Tribunalul ar fi anulat, în consecință, decizia în litigiu pentru simplul motiv că Comisia a analizat insuficient două criterii dintre cele stabilite la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs. Or, această împrejurare nu ar fi suficientă pentru a pronunța anularea unui act întemeiat pe un ansamblu de aprecieri complexe dacă alte elemente ale acestor aprecieri, care nu au fost contestate sau au fost validate, sunt suficiente pentru a susține concluzia la care ajunge actul menționat. Astfel, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă, în pofida lacunelor constatate în întinderea examinării celor două criterii în discuție, ce a fost realizată în decizia în litigiu, aceasta din urmă conținea o analiză în raport cu celelalte criterii care justifică constatarea capacității reducerilor contestate de a exclude concurența.

Republica Federală Germania arată că Tribunalul ar fi trebuit să examineze mai întâi dacă, în cursul procedurii administrative, Intel invocase argumente precise cu privire la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și la durata acestor reduceri, de natură să răstoarne prezumția relativă privind capacitatea reducerilor menționate de a exclude concurența. Numai în acest caz Comisia ar fi avut obligația, în temeiul dreptului de a fi ascultat, să abordeze aceste două criterii în decizia în litigiu. În plus, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă o analiză sau o ponderare diferită a acestor două criterii de către Comisie ar fi condus la concluzia că excluderea anticoncurențială nu era posibilă. Astfel, Tribunalul ar fi trebuit să măsoare importanța acestor criterii în raport cu existența unei strategii de ansamblu pe care Intel ar fi pus‑o în aplicare pentru a exclude AMD, singurul său concurent pe piața UCP‑urilor x86. Or, existența unei intenții de a exclude concurenții poate contrabalansa orice îndoială referitoare la acoperirea pieței de reducerile contestate și la durata acestora.

Intel și ACT resping temeinicia acestui aspect al primului motiv.

Trebuie amintit că o parte care, în temeiul articolului 40 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, este admisă ca intervenientă într‑un litigiu supus acesteia din urmă nu poate să modifice obiectul litigiului, astfel cum a fost circumscris prin concluziile și prin motivele părților principale. Rezultă că numai argumentele unui intervenient care se înscriu în cadrul definit prin aceste concluzii și motive sunt admisibile, intervenientul neputând invoca motive noi, distincte de cele invocate de recurent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, DTS Distribuidora de Televisión Digital/Comisia,C‑449/14 P, EU:C:2016:848, punctele 114 și 121).

Critica invocată de Republica Federală Germania întemeiată pe faptul că Tribunalul ar fi trebuit să examineze mai întâi dacă, în cursul procedurii administrative, Intel invocase argumente precise cu privire la nivelul de acoperire a pieței prin reducerile contestate și la durata acestor reduceri trebuie înlăturată ca fiind inadmisibilă. Într‑adevăr, această critică nu are legătură cu niciun motiv invocat de Comisie în susținerea recursului. În plus, ea contrazice în realitate afirmația pe care Comisia o formulează în cadrul celui de al doilea motiv, potrivit căreia Intel a prezentat, în cursul procedurii administrative, un volum foarte mare de elemente de probă cu privire la capacitatea reducerilor contestate de a produce efectele de excludere anticoncurențiale reproșate, ceea ce, potrivit punctelor 138 și 139 din hotărârea pronunțată în recurs, implică obligația Comisiei de a analiza în special rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, precum și durata acestora.

În ceea ce privește criticile pe care se întemeiază Comisia în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, trebuie arătat că, în recursul formulat, Comisia arată că acest aspect se întemeiază pe premisa potrivit căreia Tribunalul a anulat decizia în litigiu întemeindu‑se exclusiv pe faptul că nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri. Comisia arată de asemenea că, în cazul în care Curtea consideră că această premisă este eronată, este necesar să se treacă la examinarea celorlalte motive de recurs.

Pentru a justifica această premisă, Comisia invocă drept temei punctul 525 din hotărârea atacată, al cărui conținut este reprodus la punctul 81 din prezenta hotărâre.

Comisia deduce din cuprinsul acestui punct 525, care privește în special reducerile contestate pe care Intel le‑a acordat HP, că, în pofida referirii exprese efectuate la punctul 524 din hotărârea atacată la trei motive care stau la baza anulării deciziei în litigiu, și anume, în primul rând, erorile care afectează testul AEC în raport cu OEM și cu MSH, în al doilea rând, examinarea deficitară a ratei de acoperire a pieței de reducerile contestate și, în al treilea rând, analiza incorectă a duratei acestor reduceri, Tribunalul a întemeiat în realitate această anulare numai pe aprecierile referitoare la ultimele două motive. Adoptând această abordare, Tribunalul ar fi apreciat în mod abstract și formalist, potrivit Comisiei, caracterul suficient al examinării pe care a efectuat‑o în privința acestor două criterii, fără a ține seama de importanța relativă a fiecăruia dintre ele și fără a lua în considerare alte împrejurări analizate în decizia în litigiu.

În această privință, trebuie amintit că, după ce a considerat, la punctele 145 și 147 din hotărârea atacată, că era afectată de o eroare de drept abordarea adoptată în decizia în litigiu, potrivit căreia reducerile contestate erau prin natura lor abuzive independent de capacitatea lor de a restrânge concurența prin excluderea unui concurent la fel de eficient, astfel încât nu era necesar un test AEC pentru a aprecia această capacitate, Tribunalul a constatat la punctul 149 din această hotărâre că Comisia efectuase totuși un asemenea test și că el a prezentat o importanță reală în aprecierea capacității respective, astfel încât era necesar să se examineze și argumentele formulate de Intel cu privire la acest test. În concordanță cu această apreciere, Tribunalul a examinat la punctele 150-482 din hotărârea menționată argumentele Intel întemeiate pe faptul că decizia în litigiu trebuia anulată, pentru motivul că testul AEC efectuat în privința Dell, HP, NEC, Lenovo și MSH era viciat de mai multe erori (a se vedea punctele 42-61 din prezenta hotărâre).

Numai după ce a considerat, la punctul 482 din hotărârea atacată, că se impunea admiterea unei mari părți a acestor argumente, Tribunalul a examinat, la punctele 483-520 din această hotărâre, argumentele formulate de Intel și de ACT întemeiate pe faptul că Comisia nu analizase în mod corespunzător, drept criterii menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, pe de o parte, și durata și cuantumul acestor reduceri, pe de altă parte (a se vedea punctele 62-77 din prezenta hotărâre).

La finalul acestei examinări, Tribunalul a considerat, la punctul 521 din hotărârea atacată, că Intel putea susține în mod întemeiat că analiza criteriilor menționate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs efectuată în decizia în litigiu era viciată de mai multe erori, întrucât în această decizie Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

Astfel, la punctele 523 și 524 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, deși Comisia constatase, în temeiul unui test AEC efectuat în considerentele (1002)-(1575) ale deciziei în litigiu, capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel și de a restrânge astfel concurența, nu era mai puțin adevărat, în primul rând, că acest test era viciat de erori, în al doilea rând, că Comisia nu a examinat în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și, în al treilea rând, că nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

În acest context, Tribunalul a amintit, la punctul 525 din hotărârea atacată, că eroarea constatată în testul AEC în ceea ce privește în special reducerile contestate acordate HP privea perioada cuprinsă între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003, în timp ce perioada încălcării referitoare la acest OEM era cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005. Totuși, ținând seama de faptul că Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri, Tribunalul a apreciat că această capacitate a practicii puse în aplicare în privința HP de a genera un efect de excludere anticoncurențial nu poate fi stabilită corespunzător cerințelor legale pentru întreaga perioadă a încălcării, chiar dacă trebuia să se considere că testul AEC era probant în privința unei părți a acestei perioade.

Rezultă din cele ce precedă că Comisia recurge la o lectură eronată a punctului 525 din hotărârea atacată.

Astfel, pe de o parte, acest punct 525, în măsura în care privește numai reducerile acordate HP, nu poate repune în discuție faptul că, așa cum reiese din cuprinsul punctului 524 din hotărârea atacată, capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel de pe piața constituită din Dell, Lenovo, NEC și MSH se întemeiază pe examinarea mai multor criterii, și anume testul AEC, rata de acoperire a pieței și durata acestor reduceri. Pe de altă parte, în măsura în care această capacitate ar trebui apreciată numai în raport cu reducerile contestate consimțite în favoarea HP, reiese din cuprinsul punctului 525 din această hotărâre că rata de acoperire a pieței de aceste reduceri și durata lor au cu atât mai mult o importanță fundamentală pentru constatarea unei asemenea capacități și, așadar, a unei încălcări în privința întregii perioade a încălcării. Or, Comisia nu arată că decizia în litigiu ar conține o analiză susceptibilă să demonstreze existența unei capacități de excludere anticoncurențială doar pe baza reducerilor acordate HP pentru perioada cuprinsă între luna octombrie 2003 și luna mai 2005. De altfel, din cuprinsul punctelor 483-521 din hotărârea menționată nu reiese că decizia în litigiu conține o asemenea analiză.

Rezultă că punctul 525 din hotărârea atacată nu poate fi înțeles în mod izolat de contextul său, în sensul că presupune să se facă abstracție de analiza Tribunalului referitoare la testul AEC, efectuată la punctele 150-482 din această hotărâre, chiar dacă la punctul 524 din hotărârea menționată se arată în mod expres că această analiză stă la baza anulării deciziei în litigiu, la fel ca aprecierile privind rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și durata acestor reduceri. Premisa expusă la punctul 118 din prezenta hotărâre, pe care Comisia întemeiază al doilea aspect al primului motiv, este, așadar, inexactă.

Inexactitatea acestei premise implică de asemenea faptul că Comisia nu poate reproșa în mod valabil Tribunalului că a anulat decizia în litigiu pentru un motiv pur formal, potrivit căruia această instituție ar fi trebuit să examineze fiecare dintre criteriile enunțate la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, separat și cu același grad de detaliu, independent de ponderea relativă a fiecărui criteriu în raport cu împrejurările speței.

În această privință, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 137-139 din hotărârea pronunțată în recurs, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și durata acestora fac parte din elementele pe care Comisia trebuie să le aprecieze pentru a stabili că întreprinderea incriminată a săvârșit un abuz de poziție dominantă, faptul că această întreprindere susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a produce un efect de excludere anticoncurențial determinând în privința acestei instituții obligația specială de a aprecia existența eventuală a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți.

În acest context, pe de o parte, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 485, 493-495, 509 și 510 din hotărârea atacată și contrar criticilor ce i‑a fost adresate de Comisie, Tribunalul a urmărit să identifice considerentele deciziei în litigiu susceptibile să prezinte relevanță în legătură cu rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și cu durata acestora.

Pe de altă parte, din cuprinsul punctelor 493-500 și 506-520 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a identificat o serie de lacune ce viciază considerentele relevante ale deciziei în litigiu, care l‑au determinat să considere că Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și nici durata acestor reduceri ca elemente care permit demonstrarea capacității lor de a produce un efect de excludere anticoncurențial. Or, în cadrul prezentului recurs, Comisia nu repune în discuție aceste aprecieri ale Tribunalului.

În rest, nu poate fi admisă nici critica Comisiei, împărtășită de Republica Federală Germania, potrivit căreia Tribunalul nu putea anula decizia în litigiu fără a examina importanța poziției dominante a Intel pe piața relevantă, condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor contestate și a plăților în cauză, precum și influența acestora asupra deciziilor OEM și ale MSH referitoare la aprovizionarea lor, cuantumul acestor reduceri, calendarul și existența unei strategii anticoncurențiale.

În această privință, în primul rând, în măsura în care face parte integrantă din al doilea aspect al primului motiv de recurs, această critică se întemeiază deopotrivă pe premisa eronată potrivit căreia anularea deciziei în litigiu este întemeiată exclusiv pe aprecierile Tribunalului referitoare la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și la durata acestor reduceri.

În al doilea rând, potrivit hotărârii atacate, singura analiză cuprinsă în decizia în litigiu prin care se urmărește să se demonstreze că reducerile contestate constituie un abuz independent de capacitatea lor de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel este cea care reiese în special din considerentele (920)-(926), (950), (972), (981), (989), (1000) și (1001) ale acestei decizii, examinate la punctele 133-144 din hotărârea atacată. Astfel cum a observat Tribunalul la punctele 145-147 din această hotărâre, din cuprinsul punctelor 139-137 și 141 din hotărârea pronunțată în recurs reiese că această analiză este viciată de o eroare de drept.

Or, în măsura în care Comisia se întemeiază pe poziția dominantă în care se afla Intel, pe caracterul condiționat al reducerilor și pe existența unei strategii care vizează excluderea unui concurent al acesteia din urmă, independent de aspectul dacă acesta este la fel de eficient ca Intel, argumentele astfel invocate în susținerea acestei critici se întemeiază, implicit, dar necesar, pe ideea unui caracter abuziv per se al reducerilor contestate.

În măsura în care Comisia invocă cuantumul reducerilor contestate, factorii de consolidare a efectelor de excludere și caracterul strategic al OEM beneficiari ai acestor reduceri, este necesar să se arate că, în mod contrar celor susținute de această instituție, Tribunalul a examinat elementele menționate în cadrul aprecierilor pe care le‑a efectuat cu privire la testul AEC, la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate sau la durata acestora.

În realitate, Comisia reproșează astfel Tribunalului că nu a examinat dacă diferitele capitole din decizia în litigiu conțin elemente care permit construirea unui raționament prin care să se demonstreze capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial, în pofida constatărilor Tribunalului referitoare la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și la durata acestora, deși Comisia nu contestă aceste constatări în cadrul prezentului recurs. Or, independent de faptul că, prin ele însele, criteriile pe care se întemeiază Comisia nu par suficiente pentru a constata o încălcare a articolului 102 TFUE, Tribunalul nu putea efectua o asemenea examinare, din moment ce, așa cum a amintit în esență la punctul 150 din hotărârea atacată, nu poate modifica elementele constitutive ale încălcării constatate de Comisie înlocuind motivarea autorului actului a cărui legalitate o controlează în temeiul articolului 263 TFUE cu propria motivare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2022, Sony Corporation și Sony Electronics/Comisia, C‑697/19 P, EU:C:2022:478, punctul 95, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că, identificând la punctele 150-527 din hotărârea atacată, erorile care, în opinia sa, afectau de nelegalitate motivele deciziei în litigiu în ceea ce privește desfășurarea testului AEC, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și durata acestora, astfel încât motivele respective nu erau, conform analizei sale, de natură să demonstreze o încălcare a articolului 102 TFUE și, prin urmare, să servească drept temei pentru articolul 1 literele (a)-(e) din această decizie, Tribunalul nu a încălcat criteriile referitoare la capacitatea reducerilor contestate de a exclude concurența.

În consecință, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins, astfel încât primul motiv trebuie respins în totalitate.

Potrivit Comisiei, din moment ce reducerile contestate acordate de Intel sunt prezumate abuzive, această instituție nu poate fi obligată să motiveze decizia în litigiu astfel încât să răspundă nu numai la volumul foarte mare de elemente de probă prezentate de Intel în cursul procedurii administrative, ci și la argumente pe care Intel nu le‑a invocat în cursul acestei proceduri. În cursul procedurii în fața Tribunalului, Intel ar fi prezentat, sub forma unor rapoarte de expertiză economică, argumente suplimentare privind testul AEC. În pofida faptului că Tribunalul a ținut seama de aceste numeroase elemente de probă noi, ar fi refuzat, la punctele 235, 236, 252, 253, 316, 317, 443 și 444 din hotărârea atacată, să țină seama de contestarea acestor elemente prezentate de Comisie, pentru motivul că o asemenea examinare l‑ar determina să substituie raționamentul expus în decizia în litigiu cu propriul raționament. Or, aceste contestări ar avea ca obiect nu să acopere vreo lacună în motivarea acestei decizii, ci să răspundă la noile analize economice furnizate de Intel pentru prima dată în cursul procedurii. Prin urmare, luarea în considerare a argumentelor Comisiei nu ar fi determinat Tribunalul să substituie cu propria apreciere analizele cuprinse în decizia în litigiu.

În aceste condiții, Tribunalul ar fi încălcat dreptul la apărare al Comisiei în ceea ce privește, în primul rând, calculul părții disputabile a Dell, în al doilea rând, capacitatea de excludere a reducerilor contestate consimțite în favoarea HP între luna noiembrie 2002 și luna septembrie 2003 și, în al treilea rând, valoarea avantajelor în natură acordate Lenovo.

Intel contestă temeinicia celui de al doilea motiv.

Trebuie amintit, pe de o parte, că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 137-139 din hotărârea pronunțată în recurs, Comisia are obligația să aprecieze existența eventuală a unei strategii a întreprinderii aflate în poziție dominantă prin care se urmărește excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți ca aceasta numai dacă întreprinderea respectivă susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a restrânge concurența și în special de a produce efectele de excludere reproșate.

Rezultă că, atunci când această capacitate este demonstrată de Comisie prin intermediul unui test AEC care ține seama de elementele furnizate de întreprinderea incriminată, Tribunalul nu poate concluziona că testul respectiv nu este valid întemeindu‑se pe elemente pe care întreprinderea respectivă le‑a prezentat pentru prima dată în fața sa în acest scop, în condițiile în care ele nu erau cunoscute de Comisie și ar fi putut să fie prezentate în cursul procedurii administrative.

Pe de altă parte, potrivit metodologiei adoptate de Comisie pentru a aprecia capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel, rezultatul, fie pozitiv sau negativ, al testului AEC, în sensul prezentat la punctul 158 din hotărârea atacată, este determinat in fine prin intermediul unei comparații între partea disputabilă și partea necesară. Aceasta din urmă este partea din nevoile clientului pe care un concurent la fel de eficient ca Intel trebuie să o obțină pentru a putea avea acces pe piață fără a suferi pierderi. Dacă partea disputabilă este mai mare decât partea necesară, rezultatul testului AEC este pozitiv pentru Intel, în timp ce situația inversă conduce la rezultat negativ și, așadar, la o capacitate a reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca această întreprindere.

În primul rând, în ceea ce privește situația Dell, la punctele 204-206, 215 și 220 din hotărârea atacată, Tribunalul a prezentat elementele de probă invocate de Intel pentru a contesta calculul părții disputabile de 7,1 % pe care Comisia o reținuse în privința acestei întreprinderi în decizia în litigiu.

Este vorba, primo, despre un e‑mail datat 10 noiembrie 2005 și redactat de un cadru de conducere al Dell, denumit „D 1” (denumit în continuare „e‑mailul lui D 1”), din care ar reieși că transferul cererii Dell adresate AMD putea privi până la 25 % din volumul de UCP‑uri x86, acest cadru de conducere confirmând de altfel sub jurământ conținutul e‑mailului menționat într‑o procedură contencioasă privată între Intel și AMD în statul Delaware (Statele Unite ale Americii). La punctul 204 din hotărârea atacată, Tribunalul arată în plus că, potrivit raportului Salop‑Hayes, prezentat de Intel pentru prima dată în fața Tribunalului, proiecția în volum de 25 % din nevoile Dell era exprimată printr‑o parte disputabilă de 17,5 % pentru primul an sau de 12,5 %, dacă era utilizată abordarea Comisiei, pe care Intel o considera nerezonabilă.

Secundo, un e‑mail datat 9 martie 2004 și redactat de alt cadru de conducere al Dell, denumit „D 5”, făcea referire la un posibil transfer al aprovizionărilor Dell către AMD pentru 25 % din volumul total al nevoilor Dell de UCP‑uri x86 în 90 de zile (denumit în continuare „e‑mailul lui D 5”).

Tertio, o declarație făcută la 21 decembrie 2007 de, așa cum reiese din cuprinsul punctului 194 din hotărârea atacată, un angajat responsabil din cadrul Intel cu privire la relația cu Dell la data faptelor, denumit „I1”, ar menționa că Intel aprecia pe plan intern că partea disputabilă a nevoilor Dell de UCP‑uri x86 se situa între 15 % și 25 % în cursul primului an (denumită în continuare „declarația dată de I1”).

În sfârșit, quarto, o declarație a D 1 făcută în cadrul procedurii contencioase private dintre Intel și AMD în statul Delaware ar confirma conținutul e‑mailului său din 10 noiembrie 2005, în timp ce o declarație a unui alt cadru de conducere al Dell, denumit „D 3”, făcută în cadrul aceleiași proceduri, ar menționa că declarantul nu avea niciun motiv să își ridice problema exactității afirmațiilor făcute de D 1.

Din cuprinsul punctelor 174, 196, 209-211 și 222 din hotărârea atacată reiese că, exceptând raportul Salop‑Hayes, toate documentele invocate de Intel făceau parte din dosarul administrativ și că acestea au fost avute în vedere în decizia în litigiu, situație care nu este contestată de Comisie. Aceasta din urmă își concentrează argumentația pe utilizarea de către Tribunal a raportului Salop‑Hayes pentru a pune la îndoială partea contestabilă de 7,1 % calculată de această instituție în decizia în litigiu și critică refuzul Tribunalului de a lua în considerare analize care nu fac parte din motivarea deciziei menționate, pe care Comisia le‑a anexat la memoriul în apărare și la memoriul în duplică depuse în cadrul procedurii în primă instanță.

În această privință, din cuprinsul punctelor 171, 229, 233 și 234 din hotărârea atacată reiese că, în ceea ce privește testul AEC referitor la Dell, Comisia a reținut o parte disputabilă de 7,1 % pe baza unei foi de calcul din luna ianuarie 2004 (denumită în continuare „foaia de calcul din 2004”) pe care Dell i‑a furnizat‑o în cursul procedurii administrative. În special, Comisia a dedus partea disputabilă de 7,1 % pe baza unui transfer al cererii Dell adresate AMD privind 7 % din volumul de UCP‑uri x86 pe care, potrivit foii de calcul din 2004, Dell avea intenția să le cumpere de la această din urmă întreprindere pentru anul 2005.

La punctul 175 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit la compararea părții necesare cu partea disputabilă, astfel cum a fost efectuată de Comisie în decizia în litigiu. Pe baza acestei comparații, Comisia a concluzionat că, în privința a nouă dintre cele treisprezece trimestre care constituie perioada încălcării în cazul Dell, partea necesară a fost mai mare decât partea discutabilă.

Este adevărat că, așa cum reiese din cuprinsul punctului 204 din hotărârea atacată, consacrat prezentării argumentației prezentate de Intel, raportul Salop‑Hayes a permis exprimarea proiecției în volum de 25 % din nevoile Dell rezultate din e‑mailul lui D 1 și e‑mailul lui D 5 în parte disputabilă, stabilind această cotă la 17,5 % pentru primul an, procent care ar fi diminuat la 12,5 % dacă ar trebui utilizată abordarea Comisiei, pe care Intel o respinge.

Cu toate acestea, primo, reiese din cuprinsul punctelor 220-234 din hotărârea atacată, consacrate aprecierii elementelor de probă de care s‑a prevalat Intel în fața Tribunalului, că acesta a pus la îndoială calculul părții disputabile a Dell efectuat în decizia în litigiu întemeindu‑se pe e‑mailul lui D 1 și pe e‑mailul lui D 5, pe declarațiile făcute de cadrele de conducere ale Dell în cadrul procedurii contencioase private dintre Intel și AMD în statul Delaware, precum și pe declarația dată de I1. În schimb, Tribunalul nu s‑a întemeiat, în scopul aprecierii sale, pe raportul Salop‑Hayes, care, de altfel, nu este menționat la aceste puncte.

În consecință, contrar premisei pe care Comisia își întemeiază raționamentul, Tribunalul nu și‑a întemeiat aprecierea pe acest raport, astfel încât argumentația acestei instituții trebuie, în orice caz, să fie înlăturată.

Secundo, este adevărat că la punctul 236 din hotărârea atacată Tribunalul a amintit că a ține seama de analizele suplimentare, prezentate de Comisie pentru prima dată în fața sa, pentru a susține testul AEC cuprins în decizia în litigiu l‑ar determina să substituie motivarea care figurează în această decizie cu propria motivare, ceea ce nu i‑ar fi permis în cadrul controlului de legalitate prevăzut la articolul 263 TFUE. Totuși, la punctele 237-239 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat însă, cu titlu superfluu, aceste elemente și a concluzionat că ele nu repuneau în discuție considerația formulată la punctul 234 din aceeași hotărâre, astfel încât critica invocată de Comisie în susținerea acestui motiv de recurs este și din această cauză întemeiată pe o premisă eronată.

În plus, la punctele 240-255 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat elementele referitoare la transferul efectiv al cererii Dell adresate AMD în anii 2006 și în 2007, considerând că acestea întăreau existența unei îndoieli cu privire la stabilirea părții disputabile a Dell la 7,1 %. În această privință, la punctul 243 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, potrivit considerentului (1245) al deciziei în litigiu, era posibil să se calculeze, pornind de la observațiile întemeiate pe transferul efectiv al unei părți din cererea Dell adresată AMD, o parte disputabilă mai mare de 7,1 %, cuprinsă între 8,2 % și 10,1 %.

Contrar celor susținute de Comisie, aprecierile Tribunalului referitoare la transferul efectiv al cererii Dell adresate AMD în anii 2006 și în 2007 se întemeiază exclusiv pe elemente ce reies din decizia în litigiu. Tribunalul nu se întemeiază pe niciun element prezentat de Intel pentru prima dată în cursul procedurii, iar Comisia nu indică în ce punct din hotărârea atacată Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe un asemenea element.

Rezultă că critica Comisiei întemeiată pe faptul că Tribunalul și‑a întemeiat aprecierea referitoare la partea disputabilă a Dell pe elemente prezentate pentru prima dată în fața sa, fără a ține seama de analizele pe care această instituție le‑a prezentat pentru a respinge temeinicia acestor elemente, se întemeiază, în orice caz, pe premise eronate.

În al doilea rând, în ceea ce privește HP, Tribunalul a arătat că Comisia nu demonstrase existența unor efecte de excludere anticoncurențiale între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003. Or, Comisia consideră că, deși Intel ar avea dreptul să susțină, pentru prima dată în fața Tribunalului, că elemente privind o anumită perioadă nu fuseseră incluse în testul AEC, acestei instituții ar trebui să i se permită să completeze testul respectiv în cursul procedurii.

Trebuie să se sublinieze în această privință că argumentația prezentată de Intel în fața Tribunalului, referitoare la HP, urmărea să conteste legalitatea testului AEC cuprins în decizia în litigiu, fără a invoca elemente care nu fuseseră prezentate în cursul procedurii administrative. Rezultă că, în orice caz, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a respins, la punctele 300 și 301 din hotărârea atacată, în temeiul Hotărârii din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, EU:C:2010:389, punctul 89), argumentul Comisiei întemeiat pe pretinsa inadmisibilitate a acestei argumentații pentru motivul că Intel nu ar fi contestat în cursul procedurii administrative perioadele utilizate de Comisie pentru calculele sale. În mod similar, astfel cum s‑a arătat la punctul 138 din prezenta hotărâre, la punctul 317 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în mod întemeiat că nu putea ține seama de calculele suplimentare care nu reies din decizia în litigiu, prezentate de Comisie pentru prima dată în anexa la duplică pentru a susține testul AEC cuprins în această decizie, fără a substitui motivarea care stă la baza deciziei menționate cu propria motivare.

În al treilea rând, Tribunalul a considerat că, în analiza sa referitoare la aprecierea cuantumului reducerilor contestate acordate Lenovo sub forma a două avantaje în natură, și anume extinderea garanției standard a Intel de un an și cea mai bună utilizare a unei platforme de distribuție în China, întemeindu‑se mai degrabă pe valoarea avantajelor sale pentru Lenovo decât pe costul lor pentru Intel, Comisia raționase în realitate în raport cu un concurent mai puțin eficient decât Intel, care nu ar constitui însă actorul economic relevant pentru a evalua capacitatea reducerilor contestate de a produce un efect de excludere anticoncurențial.

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 433-439 din hotărârea atacată, pentru a susține această apreciere, care privește principiile testului AEC, Tribunalul s‑a întemeiat pe natura testului menționat, așa cum este descrisă în decizia în litigiu. Contrar celor susținute de Comisie pentru a demonstra o încălcare a dreptului său la apărare de către Tribunal, acesta nu s‑a întemeiat, în scopul arătat, pe raportul suplimentar Shapiro‑Hayes din 28 ianuarie 2009 (denumit în continuare„raportul suplimentar Shapiro‑Hayes”), prezentat de Intel pentru prima dată în primă instanță, care, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 423 și 452 din hotărârea atacată, privește o chestiune distinctă, și anume calculul costului pentru Intel al celor două avantaje în natură.

În aceste condiții, refuzul Tribunalului, ce reiese din cuprinsul punctelor 443 și 444 din hotărârea atacată, de a ține seama de calculele prezentate de Comisie și care privesc costurile reale, pentru Intel, ale avantajelor în natură în cauză, pentru motivul că o asemenea luare în considerare l‑ar determina să substituie aprecierea cuprinsă în decizia în litigiu cu propria apreciere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare al acestei instituții.

Numai în contextul unei analize a elementelor prezentate de Comisie pentru prima dată în fața sa, efectuată cu titlu suplimentar la punctele 451-453 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit, la punctul 452 din această hotărâre, la raportul suplimentar Shapiro‑Hayes.

Reiese din cele ce precedă că al doilea motiv trebuie respins.

Al treilea motiv cuprinde trei aspecte.

Comisia arată că Tribunalul s‑a întemeiat pe criterii juridice eronate pentru a aprecia proba prezentată de această instituție în susținerea constatării sale privind existența unui abuz de poziție dominantă. În special, în primul rând, testul AEC s‑ar întemeia nu pe supoziții referitoare la comportamentul care decurge din fapte observate, ci pe aplicarea unui model econometric în cazul evaluărilor valorilor de intrare (input values) pentru acest model. În consecință, contrar celor arătate de Tribunal la punctul 165 din hotărârea atacată, împrejurarea că Intel a furnizat o explicație plauzibilă a faptelor care ar permite să se concluzioneze în sensul inexistenței unei încălcări nu poate conduce la anularea deciziei în litigiu. În al doilea rând, testul AEC ar fi în esență un exercițiu de evaluare care, în ceea ce privește partea disputabilă a unui OEM, se întemeiază pe ipoteze în care, prin definiție, nu există un răspuns cert și definitiv, ci numai o apreciere optimă sau rezonabilă. Astfel, contrar a ceea ce ar fi considerat Tribunalul la punctul 166 din hotărârea atacată, nu ar fi suficient să se pună la îndoială aprecierea efectuată de Comisie în urma unui asemenea test sau, a fortiori, să se sugereze doar că ar fi avut în vedere un alt rezultat pentru a obține anularea deciziei în litigiu.

Abordarea corectă în ceea ce privește nivelul probatoriu și controlul jurisdicțional al unui test AEC ar fi, așadar, cea care, fără a sustrage testul AEC de la controlul jurisdicțional, constă în a verifica nu doar exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și în a controla dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse. Așa fiind, capacitatea unei practici a unei întreprinderi dominante de a restrânge concurența ar fi apreciată pe baza unor elemente contextuale care nu sunt exclusiv legate de comportamentul acelei întreprinderi.

Prin urmare, în aplicarea unui standard de probă eronat, Tribunalul ar fi înlăturat aprecierea părții disputabile a Dell efectuată în decizia în litigiu, limitându‑se să constate, la punctul 244 din hotărârea atacată, că „ipoteza unei părți disputabile de 7,1 % nu era singura care putea fi avută în vedere” și că acest fapt „conduce[a] la punerea la îndoială a temeiniciei evaluării reținute de Comisie în decizia [în litigiu]”. Prezumția de nevinovăție nu ar însemna că aprecierile privind elemente contextuale, care nu sunt legate de comportamentul întreprinderii aflate în poziție dominantă, trebuie considerate ca nefiind valide, din moment ce Tribunalul are o „îndoială” cu privire la unul dintre acestea.

Intel contestă temeinicia acestui aspect al celui de al treilea motiv.

Pentru a aprecia temeinicia argumentelor Comisiei, trebuie amintit contextul din care face parte testul AEC efectuat în speță.

La punctele 133 și 134 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a amintit că articolul 102 TFUE nu urmărește nici să împiedice o întreprindere să cucerească, prin propriile merite, o poziție dominantă pe una sau pe mai multe piețe, nici să garanteze că rămân pe piață întreprinderi concurente mai puțin eficiente decât cele care dețin o asemenea poziție. Astfel, nu orice efect de excludere aduce în mod necesar atingere concurenței. Într‑adevăr, concurența bazată pe merite poate, prin definiție, să conducă la dispariția sau la marginalizarea întreprinderilor concurente mai puțin eficiente și, așadar, mai puțin interesante pentru consumatori în special din punctul de vedere al prețurilor, al producției, al ofertei, al calității sau al inovării (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctele 126 și 127, precum și jurisprudența citată).

În consecință, pentru a putea considera, într‑un anumit caz, că un comportament trebuie calificat drept „folosire abuzivă a unei poziții dominante”, este necesar în general să se demonstreze că, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite între întreprinderi, acest comportament are ca efect actual sau potențial restrângerea acestei concurențe prin excluderea întreprinderilor concurente la fel de eficiente de pe piața sau de pe piețele relevante sau prin împiedicarea dezvoltării lor pe aceste piețe (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 129 și jurisprudența citată).

În acest context, ținând seama de răspunderea specială care revine unei întreprinderi aflate în poziție dominantă de a nu aduce atingere prin comportamentul său unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă, articolul 102 TFUE îi interzice să pună în aplicare practici, inclusiv tarifare, care produc efecte de excludere a concurenților săi considerați la fel de eficienți precum ea însăși, consolidând astfel poziția sa dominantă prin recurgerea la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite (a se vedea în acest sens hotărârea pronunțată în recurs, punctele 135 și 136, precum și Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 76).

O asemenea practică poate lua forma, astfel cum amintește Curtea la punctul 137 din hotărârea pronunțată în recurs, a unui sistem de reduceri de fidelitate, cu alte cuvinte reduceri condiționate de faptul că clientul, indiferent de valoarea achizițiilor sale de la întreprinderea aflată în poziție dominantă, se aprovizionează exclusiv pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la această întreprindere.

Cu toate acestea, demonstrarea efectului restrictiv actual sau potențial al unui comportament asupra concurenței, care poate implica recurgerea la grile de analiză diferite în funcție de tipul de comportament în discuție într‑un anumit caz, trebuie efectuată în toate situațiile prin aprecierea tuturor împrejurărilor de fapt pertinente, indiferent dacă ele privesc comportamentul însuși, piața sau piețele relevante sau funcționarea concurenței pe aceasta sau pe acestea. În plus, demonstrația amintită trebuie să urmărească să stabilească, întemeindu‑se pe elemente de analiză și de probă precise și concrete, că comportamentul menționat are cel puțin capacitatea de a produce efecte de excludere (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctele 129 și 130, precum și jurisprudența citată).

Astfel, în ceea ce privește o practică constând în acordarea de reduceri de fidelitate, în privința căreia întreprinderea aflată în poziție dominantă susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că nu a avut capacitatea de a produce efectele de excludere reproșate, revine Comisiei sarcina de a analiza nu numai elemente precum importanța poziției dominante a întreprinderii în cauză, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, precum și condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor în cauză, durata și cuantumul acestora, ci și eventuala existență a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți (hotărârea pronunțată în recurs, punctele 138 și 139, precum și jurisprudența citată; a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2023, Unilever Italia Mkt.Operations, C‑680/20, EU:C:2023:33, punctele 47-49).

Capacitatea unor asemenea reduceri de a exclude un concurent la fel de eficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă, concurent care se presupune că face față acelorași costuri precum cele suportate de această întreprindere, se apreciază în general prin recurgerea la testul AEC. Astfel, chiar dacă acest test este doar una dintre modalitățile de a aprecia dacă o întreprindere aflată în poziție dominantă a recurs la alte mijloace decât cele care țin de o concurență „normală”, el urmărește tocmai să aprecieze capacitatea pe care ar avea‑o un asemenea concurent la fel de eficient, considerat în mod abstract, de a reproduce comportamentul întreprinderii aflate în poziție dominantă și, pe cale de consecință, dacă acest comportament trebuie considerat ca ținând de o concurență normală, și anume întemeiată pe merite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctele 80-82, precum și jurisprudența citată).

Pentru a aprecia temeinicia argumentelor invocate de Comisie, trebuie să se țină seama și de faptul că, astfel cum s‑a arătat la punctele 43 și 44 din prezenta hotărâre, testul AEC, astfel cum a fost efectuat în speță, ține seama în special de eventuala pierdere a reducerilor contestate în cazul aprovizionării unui OEM de la AMD și se întemeiază, in fine, pe o comparație între partea disputabilă și partea necesară pentru fiecare OEM, precum și pentru MSH.

În ceea ce privește comparația dintre partea disputabilă și partea necesară, reiese din cuprinsul punctului 175 din hotărârea atacată că Comisia a indicat partea necesară în tabelul nr. 22 din decizia în litigiu (denumit în continuare „tabelul nr. 22”).

În plus, la punctul 171 din hotărârea atacată, Tribunalul arată că Comisia a reținut o parte disputabilă de 7,1 %, cifră care decurge din foaia de calcul din 2004 menționată la punctul 153 din prezenta hotărâre.

La punctul 175 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, în esență, Comisia a considerat această cifră ca fiind procentul relevant care trebuia aplicat pentru a determina partea disputabilă și a comparat‑o cu partea necesară ce reiese din tabelul nr. 22 pentru fiecare trimestru în cauză.

Ultima coloană a acestui tabel, la care face trimitere de asemenea punctul 175 din hotărârea atacată, arată că, în privința perioadei cuprinse între al patrulea trimestru al exercițiului fiscal 2003 și al patrulea trimestru al exercițiului fiscal 2006, partea necesară s‑a situat între 4,9 %, care este valoarea calculată pentru primul trimestru al anului 2004, și 12,1 %, care este valoarea calculată pentru al patrulea trimestru al anului 2006. Astfel cum arată Tribunalul la punctul menționat din hotărârea atacată, Comisia a apreciat că, în privința ultimelor nouă trimestre ale perioadei examinate, partea necesară era mai mare decât partea disputabilă.

După ce a înlăturat, la punctele 189-201 din hotărârea atacată, argumentele formulate de Intel care criticau Comisia pentru că a încălcat principiul securității juridice luând în considerare foaia de calcul din 2004, Tribunalul a examinat la punctele 202-256 din această hotărâre argumentele prezentate de Intel privind evaluarea părții disputabile la 7,1 %.

În această privință, din cuprinsul punctelor 203 și 240 din hotărârea atacată reiese că Intel a contestat partea disputabilă de 7,1 % reținută de Comisie invocând, în primul rând, alte elemente de probă decât foaia de calcul din 2004 și, în al doilea rând, date referitoare la transferul efectiv al cererii Dell către AMD în anii 2006 și în 2007, care ar demonstra că partea disputabilă a Dell putea fi mai mare de 7,1 %.

În primul rând, elementele de probă pe care s‑a întemeiat Intel sunt, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 204-206, 215 și 220 din hotărârea atacată, e‑mailul lui D 1, e‑mailul lui D 5, declarațiile făcute de conducătorii Dell în cadrul procedurii contencioase private dintre Intel și AMD în statul Delaware, precum și declarația lui I1, menționate la punctele 147-151 din prezenta hotărâre.

Tribunalul a analizat aceste elemente de probă la punctele 213-232 din hotărârea atacată. La punctul 233 din această hotărâre, Tribunalul a considerat că reiese din e‑mailul lui D 1 și din e‑mailul lui D 5, din declarațiile date de cadre de conducere ale Dell în cadrul procedurii contencioase private dintre Intel și AMD în statul Delaware, precum și din declarația dată de I1, care, considerate împreună, se coroborează unele de celelalte, că, în cursul anului 2005, transferul cererii Dell către AMD putea privi până la 25 % din volumul de UCP‑uri x86, iar nu 7 %, așa cum reieșea din foaia de calcul din 2004.

În aceste condiții, Tribunalul a considerat, la punctul 234 din hotărârea atacată, că elementele de probă de care se prevala Intel conduceau la punerea la îndoială a faptului că partea disputabilă a Dell trebuia să fie evaluată numai pornind de la foaia de calcul din 2004, care menționa un transfer al cererii Dell către AMD pentru un volum de 7 % pentru anul 2005, pe baza căruia Comisia a dedus că partea disputabilă era de 7,1 %.

În al doilea rând, la punctul 243 din hotărârea atacată, Tribunalul a observat că Comisia admisese în mod expres în considerentul (1245) al deciziei în litigiu, pornind de la observațiile referitoare la transferul efectiv al unei părți din cererea Dell adresată AMD în anii 2006 și 2007, că era posibilă calcularea unei părți disputabile mai mare de 7,1 %, care ar fi cuprinsă între 8,2 % și 10,1 %.

În acest context, Tribunalul a arătat, pe de o parte, la punctul 244 din hotărârea atacată, că existența însăși a acestor estimări era suficientă pentru a demonstra că ipoteza unei părți disputabile de 7,1 % nu era singura ce putea fi avută în vedere și conducea la punerea la îndoială a temeiniciei evaluării reținute de Comisie în decizia în litigiu.

Pe de altă parte, la punctele 246-251 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat argumentele Comisiei întemeiate pe faptul că transferul aprovizionărilor Dell către AMD în anii 2006 și în 2007 avea doar un interes limitat pentru a examina situația în perioada încălcării, că ar trebui cel puțin să se reajusteze anumiți parametri ai calculului, în special nivelul reducerilor contestate în cursul anului 2006, și că, în decizia în litigiu, Comisia efectuase cu titlu subsidiar un test AEC, ținând seama de situația din anii 2006 și din 2007, care confirma concluziile sale.

În acest cadru, la punctul 254 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că din decizia în litigiu reieșea că era posibil să se stabilească o parte disputabilă pentru Dell cuprinsă între 8,2 % și 10,1 % pornind de la alte elemente decât foaia de calcul din 2004. Astfel, Tribunalul a reiterat aprecierea potrivit căreia existența însăși a estimărilor care merg în acest sens chiar în decizia în litigiu demonstra că ipoteza unei părți disputabile de 7,1 % în ceea ce privește Dell nu era singura posibilă, ceea ce l‑a determinat să aibă îndoieli cu privire la temeinicia acestei ipoteze, care a fost reținută de Comisie în decizia în litigiu.

La punctul 255 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că această constatare, precum și cea formulată la punctul 234 din hotărârea atacată, care privește evaluarea părții disputabile pe baza unor elemente invocate de Intel, altele decât foaia de calcul din 2004, susțineau, considerate împreună, îndoiala privind evaluarea acestei părți disputabile reținute în decizia în litigiu.

Ținând seama de aceste aprecieri, la punctul 256 din hotărârea atacată Tribunalul a considerat că elementele invocate de Intel erau în măsură să dea naștere unei îndoieli în percepția instanței cu privire la faptul că partea disputabilă pentru Dell trebuia stabilită la 7,1 %. În consecință, potrivit Tribunalului, Comisia nu demonstrase corespunzător cerințelor legale temeinicia evaluării acestei părți disputabile.

În plus, la punctele 257-271 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat, cu titlu suplimentar, temeinicia analizei Comisiei privind partea disputabilă a Dell pentru partea inițială a perioadei relevante, cuprinsă între luna decembrie 2002 și luna octombrie 2003. În această privință, la punctul 260 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că tabelul nr. 22 evidenția în mod clar, în privința primelor patru trimestre care figurează în acesta, că partea disputabilă era mai mare decât partea necesară, chiar și dacă ar fi acceptate calculele privind partea necesară și partea disputabilă efectuate de Comisie.

După ce a analizat argumentele prezentate de Comisie în această privință, la punctele 270 și 271 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că această instituție nu a putut explica sau valida a posteriori diferența dintre rezultatele pozitive pentru Intel, indicate în tabelul nr. 22 în privința primelor patru trimestre ale perioadei încălcării, și concluzia sa, adoptată pentru acea întreagă perioadă, potrivit căreia Intel nu trecuse testul AEC.

Considerațiile finale ale Tribunalului cu privire la testul AEC pentru reducerile contestate acordate Dell figurează la punctele 283-287 din hotărârea atacată, al căror conținut este reprodus la punctele 48-51 din prezenta hotărâre.

În această privință, este necesar să se arate că, așa cum arată și Comisia, testul AEC, în modalitatea în care a fost efectuat în speță, este un model econometric alimentat cu valori de intrare (input values) care permite, în primul rând, calcularea părții necesare și, în al doilea rând, stabilirea părții disputabile. Pentru calcularea părții necesare se ține seama de reducerile condiționate acordate de întreprinderea aflată în poziție dominantă, de costul mediu evitabil și de prețul mediu de vânzare aplicat de această întreprindere. Pentru calcularea părții disputabile, se ține seama de estimările pe care întreprinderea beneficiară a reducerilor, dar și ceilalți actori implicați le pot fi făcute în legătură cu partea din nevoile pe care beneficiarul menționat le poate acoperi aprovizionându‑se de la un concurent al întreprinderii aflate în poziție dominantă.

Astfel, rezultatul testului AEC este de natură să indice dacă o practică tarifară precum reducerile de fidelitate, adoptată de o întreprindere aflată în poziție dominantă, care prezintă caracteristici suficient de pronunțate din punctul de vedere al ratei de acoperire a pieței, al condițiilor și al modalităților de acordare a acestor reduceri, al duratei și al cuantumului lor, are capacitatea de a exclude un concurent la fel de eficient ca această întreprindere și de a aduce astfel atingere concurenței protejate prin intermediul articolului 102 TFUE.

În ceea ce privește Dell, rezultatul, fie pozitiv sau negativ, al testului AEC depinde, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 183-186 din prezenta hotărâre, de o comparație între două rate, cea a părții disputabile și cea a părții necesare, exprimate până la prima poziție zecimală. Pentru calcularea acestor rate, Comisia se bazează pe ipoteze care implică luarea în considerare a unui ansamblu de numeroase date cifrice.

Rezultă că, așa cum susține și Comisia, nu este suficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă să repună în discuție exactitatea unuia dintre calculele efectuate în cadrul testului AEC pentru a invalida concluzia Comisiei, întemeiată pe un asemenea test, referitoare la capacitatea unui sistem de reduceri de fidelitate de a exclude un concurent la fel de eficient ca această întreprindere. Este necesar de asemenea ca deficiența sau eroarea evidențiată să fie de natură să vicieze rezultatul testului, trecându‑l de la negativ la pozitiv, astfel încât să dea naștere unei îndoieli rezonabile cu privire la temeinicia rezultatului reținut de Comisie și, prin urmare, cu privire la capacitatea reducerilor în cauză de a exclude un concurent la fel de eficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă. Acest tip de îndoială poate apărea din cauza unor erori de calcul sau chiar din cauza luării în considerare selective sau lacunare a unor elemente de probă.

În această privință, din cuprinsul punctelor 213-256 și 283 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul nu și‑a întemeiat considerațiile referitoare la testul AEC în privința reducerilor contestate acordate Dell pe o îndoială care afectează o parte nedeterminantă a aprecierii Comisiei sau pe simpla sugestie că pentru acest test putea fi avut în vedere un alt rezultat. În schimb, Tribunalul s‑a întemeiat pe faptul că toate datele relevante care trebuie luate în considerare pentru a evalua partea disputabilă a Dell, a căror apreciere ține, sub rezerva afirmației privind denaturarea și care este examinată în cadrul celui de al treilea aspect al prezentului motiv, de competența exclusivă a Tribunalului, date cu privire la care numai foaia de calcul din 2004 fusese luată în considerare de Comisie, evidențiau că această parte disputabilă putea fi foarte probabil mai mare nu numai decât rata de 7,1 % reținută de Comisie, ci și decât partea necesară, astfel încât rezultatul testului AEC ar fi putut fi modificat, putând fi trecut de la negativ la pozitiv, dacă s‑ar fi ținut seama de toate aceste date. Pe acest temei, Tribunalul a considerat, în cadrul aprecierii sale suverane a elementelor de probă, că ipoteza Comisiei potrivit căreia acea parte disputabilă era de 7,1 % nu era dovedită corespunzător cerințelor legale, astfel încât concluziile deduse de această instituție din testul AEC nu erau valide.

Comisia nu poate deduce un argument valabil în sens contrar doar din formularea punctelor 244 și 254 din hotărârea atacată, potrivit cărora existența estimărilor care figurează în decizia în litigiu și care privesc transferul efectiv al unei părți din cererea Dell către AMD în anul 2006 și în anul 2007 „este suficientă pentru a demonstra că ipoteza unei părți disputabile de 7,1 % nu era singura care putea fi avută în vedere și că […] conduce la punerea la îndoială a temeiniciei evaluării reținute de Comisie în decizia [în litigiu]”.

Astfel, din formularea acestor puncte din hotărârea atacată, interpretate în lumina punctelor 242 și 243 din această hotărâre, reiese că Tribunalul a intenționat să sublinieze că o parte disputabilă mai mare nu doar de 7,1 %, ci și față de partea necesară putea fi avută în vedere chiar pe baza estimărilor Comisiei care figurează în decizia în litigiu. Astfel, această parte disputabilă putea fi „avută în vedere” chiar de Comisie, care a ales totuși să se întemeieze numai pe foaia de calcul din 2004. Pe de altă parte, Tribunalul a ajuns la aprecierea care figurează la punctul 254 din hotărârea atacată după ce a înlăturat, la punctele 245-251 din această hotărâre, argumentele Comisiei ce urmăreau să repună în discuție pertinența datelor referitoare la transferul efectiv al cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007.

Rezultă că Tribunalul nu a încălcat natura testului AEC ca model econometric care permite să se aprecieze capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă, astfel încât primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

Cu titlu subsidiar, Comisia susține că Tribunalul a aplicat în mod greșit standardul probatoriu pe care el însuși l‑a reținut la punctul 166 din hotărârea atacată. În special, astfel cum ar fi reținut Tribunalul la punctul 217 din această hotărâre, foaia de calcul din 2004, pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a calcula partea disputabilă a Dell, ar avea o valoare probantă superioară documentelor sau declarațiilor unor cadre de conducere ale Dell, de care se prevalează Intel. În aceste condiții, împrejurarea că elementele de probă de care se prevalează Intel nu sunt lipsite de orice valoare probantă nu ar fi suficientă pentru a repune în discuție cele invocate de Comisie.

Intel contestă temeinicia acestui aspect al celui de al treilea motiv.

La punctul 166 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit în esență că, atunci când întreprinderea aflată în poziție dominantă evocă posibilitatea producerii unei împrejurări care poate afecta valoarea probantă a probelor pe care se întemeiază Comisia, revine acestei întreprinderi sarcina de a stabili corespunzător cerințelor legale existența și pertinența împrejurării pe care o invocă, precum și influența pe care aceasta o exercită asupra valorii probante a elementelor invocate împotriva sa.

În această privință, trebuie să se arate că aprecierile cuprinse la punctele 217 și 218 din hotărârea atacată constituie un răspuns la argumentul formulat de Intel, prezentat la punctul 215 din această hotărâre, potrivit căruia, primo, documentele de care aceasta din urmă se prevala fuseseră redactate de cadre de conducere ale Dell, secundo, D 1 confirmase sub jurământ, în cadrul procedurii contencioase private dintre Intel și AMD în statul Delaware, conținutul e‑mailului său din 10 noiembrie 2005 și, tertio, D 3, un alt cadru de conducere al Dell, declarase, în cursul acestei proceduri, că nu avea niciun motiv să ridice problema exactității afirmațiilor făcute de D 1.

La punctul 216 din hotărârea atacată, Tribunalul a răspuns la acest argument specific că răspunsurile date în numele unei întreprinderi precum cel pe care Dell îl furnizase în cursul procedurii administrative, în cadrul căreia aceasta prezentase foaia de calcul din 2004, au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului său ori de unul dintre cadrele sale de conducere. Prin urmare, din punctul de vedere al acestei reguli generale, Tribunalul a evidențiat, la punctele 217 și 218 din hotărârea atacată, valoarea probantă superioară și caracterul detaliat și precis al foii de calcul din 2004.

Cu toate acestea, în primul rând, regula generală menționată nu aduce atingere obligației Comisiei de a lua în considerare toate elementele pertinente pentru a aprecia dacă o încălcare a articolului 102 TFUE poate fi demonstrată corespunzător cerințelor legale. Această apreciere se impune cu atât mai mult cu cât, așa cum arată Tribunalul la punctul 172 din hotărârea atacată, foaia de calcul din 2004 constituia deopotrivă un document intern al Dell, ce prezenta ipoteze în care relația dintre Dell și AMD putea evolua, cu o penetrare în creștere a AMD în diferitele segmente de activitate ale Dell.

Secundo, din examinarea detaliată a probelor efectuată la punctele 220-256 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul nu a atribuit elementelor pe care Intel s‑a întemeiat pe o valoare probantă superioară celei a foii de calcul din 2004, ci a considerat, în cadrul aprecierii sale suverane a elementelor de probă, că aceste elemente repuneau în discuție corespunzător cerințelor legale temeinicia stabilirii părții disputabile mai degrabă la 7,1 % decât la niveluri superioare precise, care, dacă ar fi fost reținute, ar fi modificat rezultatul testului AEC într‑un mod favorabil Intel. În plus, la punctele 257-271 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat de asemenea, așa cum s‑a arătat la punctele 198 și 199 din prezenta hotărâre, că Comisia nu demonstrase că reducerile acordate Dell erau capabile să restrângă concurența în partea inițială a perioadei relevante.

Rezultă că argumentația Comisiei întemeiată pe nerespectarea standardului de probă reținut de Tribunal se bazează pe o lectură parțială a hotărârii atacate.

În consecință, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins.

Cu titlu încă mai subsidiar, Comisia susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă, și‑a întemeiat decizia pe motive contradictorii și a încălcat dreptul său la apărare.

În special, considerația expusă la punctul 239 din hotărârea atacată, potrivit căreia rămânea o îndoială cu privire la procentul care putea fi consacrat definitiv ca parte disputabilă pentru Dell și, mai precis, cu privire la faptul că acesta trebuia stabilit la 7,1 %, ar fi afectată de o denaturare a elementelor de probă. Din cuprinsul punctelor 204-206 din hotărârea atacată ar reieși că Intel și‑a întemeiat argumentația în principal pe trei documente, și anume e‑mailul lui D 1, e‑mailul lui D 5 și declarația dată de I1, precum și pe analize economice care se întemeiază pe aceste documente.

În ceea ce privește primele două documente, Comisia arată că, deducând, la punctul 233 din hotărârea atacată, o parte disputabilă care putea atinge 25 % din nevoile Dell, Tribunalul a făcut un amalgam între nevoile pe care Dell putea reuși să le acopere de la AMD la sfârșitul unei perioade de un an și media nevoilor menționate pe întreaga această perioadă. Or, ar fi de la sine înțeles că acea medie era mai mică de 25 %. Astfel cum ar fi recunoscut Tribunalul la punctul 218 din hotărârea atacată, Comisia s‑ar fi prevalat în mod întemeiat de caracterul precis și detaliat al informațiilor care figurează în foaia de calcul din 2004, ceea ce ar justifica stabilirea părții disputabile a Dell la 7,1 %. În consecință, contrar celor arătate de Tribunal la punctul 239 din hotărârea atacată, faptul că e‑mailul lui D 1 justifică o apreciere a părții disputabile a Dell între 5,6 % și 10,4 % nu ar permite să se pună la îndoială faptul că partea disputabilă a Dell trebuia stabilită la 7,1 %. În plus, stabilirea unei părți disputabile pe baza documentelor menționate la punctul 219 din prezenta hotărâre ar necesita luarea în considerare a ipotezelor privind calendarul și rata de creștere a trecerii de la Intel la AMD în calitate de furnizor al Dell, deși foaia de calcul din 2004 ar conține toate informațiile necesare în acest scop. Or, elementele de probă pe care s‑a întemeiat Tribunalul i‑ar fi permis să calculeze partea disputabilă doar sub formă de intervale, în timp ce informațiile precise și detaliate care figurează în foaia de calcul din 2004 ar fi permis calcularea unei cifre concrete, astfel cum s‑a recunoscut la punctul 218 din hotărârea atacată.

În ceea ce privește al treilea document, și anume declarația dată de I1, pregătită în scopul investigației și destinată să exonereze Intel de orice răspundere, la punctul 227 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi calificat valoarea sa probantă ca fiind redusă, încercând totodată, la punctul 230 din această hotărâre, să își restabilească credibilitatea prin intermediul unor motive contradictorii care indică o denaturare a acestei declarații. Într‑adevăr, probele cu valoare probantă redusă nu pot avea prioritate față de probele precise și detaliate. Fără a considera că foaia de calcul din 2004 nu era de natură să susțină concluziile deduse din aceasta în decizia în litigiu, Tribunalul ar fi aplicat un criteriu eronat constând în a determina dacă aprecierea Comisiei susținută corespunzător, referitoare la partea disputabilă la 7,1 %, era singura ce putea fi avută în vedere.

În plus, prin faptul că a considerat, la punctul 247 din hotărârea atacată, că Comisia utilizase, în scopul evaluării părții disputabile, observațiile deduse din transferul unei părți a cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007, Tribunalul ar fi denaturat decizia în litigiu. Comisia nu ar fi ținut seama de date ulterioare încălcării, astfel încât nu s‑ar admite că partea disputabilă putea atinge 10,1 % în perioada încălcării. Împrejurarea că presiunea concurențială în creștere exercitată de AMD și evidențiată în considerentul (1243) al deciziei în litigiu a permis în definitiv AMD să se afle în concurență la nivelul unei părți disputabile care putea ajunge până la 10,1 % între luna octombrie 2006 și luna iunie 2007 ar implica obligatoriu o presiune concurențială mai redusă în perioada încălcării. Considerațiile Tribunalului efectuate la punctele 249-251 din hotărârea atacată s‑ar întemeia de asemenea pe o denaturare a considerentelor (1245) și (1258) ale deciziei în litigiu, în măsura în care ele ar porni de la principiul că Comisia a ținut seama de datele referitoare la perioada ulterioară încălcării pentru a calcula partea disputabilă și ar ignora elementele ce reies din tabelul nr. 22. La punctul 250 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi confundat anii calendaristici și exercițiile fiscale ale Dell, ceea ce l‑ar fi determinat să concluzioneze în mod eronat că perioada ulterioară încălcării fusese luată în considerare în cadrul testului AEC.

În rest, contrar aprecierii pe care Tribunalul a formulat‑o la punctul 263 din hotărârea atacată, nu poate fi constatată nicio contradicție între ceea ce reiese, pe de o parte, din considerentul (1256) al deciziei în litigiu, potrivit căruia, cel puțin în patru trimestre ale perioadei încălcării, Intel reușea să treacă testul AEC, și, pe de altă parte, din concluziile Comisiei în considerentele (1281) și (1282) ale acestei decizii, din care rezultă că reducerile contestate acordate Dell erau susceptibile să producă un efect de excludere în toată această perioadă. Astfel, în timp ce considerentul (1263) al deciziei menționate s‑ar limita să compare partea necesară și partea disputabilă, considerentul (1281) al aceleiași decizii ar conține o apreciere globală a capacității reducerilor contestate de a exclude concurența, ținând seama și de factori de consolidare, pe care Comisia nu ar fi obligată să îi cuantifice și a căror existență nu ar fi fost contestată de Intel. Acești factori de consolidare, care ar face parte din contextul testului AEC și ar fi pertinenți în vederea aprecierii capacității reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel, ar fi de asemenea prezenți în primele patru trimestre ale încălcării.

În mod similar, considerația efectuată la punctul 268 din hotărârea atacată, întemeiată pe faptul că Comisia nu ar fi ținut seama de părți disputabile de ordinul a 17,3 %, a 22,5 % și a 24,2 %, care ar reieși deopotrivă din foaia de calcul din 2004, ar fi întemeiată pe o denaturare a considerentului (1212) al deciziei în litigiu. Astfel, procentele menționate de Tribunal s‑ar raporta la perioade ulterioare celei luate în considerare pentru calcularea părții disputabile, în care, după ce ar fi reușit să obțină acceptarea pieței pentru calculatoarele sale echipate cu UCP‑uri x86 produse de AMD, Dell ar fi fost în măsură să își mărească proporția de achiziții de aceste UCP‑uri. Faptul că Tribunalul califică aceste cifre mai ridicate drept „parte disputabilă” ar arăta că a săvârșit o eroare considerând că cifrele menționate repuneau în discuție constatarea de către Comisie a unei părți disputabile de 7,1 %.

Această denaturare a deciziei în litigiu ar afecta considerația pe care Tribunalul a efectuat‑o la punctul 270 din hotărârea atacată, potrivit căreia argumentele Comisiei nu permiteau explicarea sau validarea a posteriori a diferenței dintre rezultatele indicate de aceasta în privința primelor patru trimestre ale perioadei încălcării în tabelul nr. 22 și considerația pe care a efectuat‑o în privința întregii aceste perioade, potrivit căreia Intel nu a trecut testul AEC.

În sfârșit, Tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare analizele economice prezentate de Comisie în cursul judecății, care urmăreau să demonstreze că, presupunând chiar că ar fi necesar să se calculeze partea disputabilă pornind de la documentele menționate la punctul 219 din prezenta hotărâre, nu se poate deduce din ele o parte disputabilă cuprinsă între 12,5 % și 17,5 %. Prin refuzul de a proceda astfel, Tribunalul ar fi încălcat, la punctele 235, 236, 252 și 253 din hotărârea atacată, dreptul la apărare al Comisiei.

Intel contestă temeinicia acestui aspect al celui de al treilea motiv.

Ținând seama de natura excepțională a unei critici întemeiate pe denaturarea elementelor de probă, recurentul trebuie, în temeiul articolului 256 TFUE, al articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în opinia sa, l‑ar fi condus la această denaturare. O asemenea denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, QuaMa Quality Management/EUIPO,C‑139/17 P, EU:C:2018:608, punctul 34).

Deși o denaturare a elementelor de probă poate consta într‑o interpretare a unui document contrară conținutului acestuia, în vederea stabilirii unei asemenea denaturări nu este suficient să se demonstreze că acel document putea face obiectul unei interpretări diferite față de cea reținută de Tribunal. Este necesar în acest scop să se stabilească faptul că Tribunalul a depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile a acelui document, în special printr‑o interpretare a sa contrară textului său (Hotărârea din 25 februarie 2021, Dalli/Comisia,C‑615/19 P, EU:C:2021:133, punctul 139, și și Hotărârea din 23 martie 2023, PV/Comisia,C‑640/20 P, EU:C:2023:232, punctul 134).

Trebuie amintit că pasajele din hotărârea atacată referitoare la testul AEC aplicat Dell se compun dintr‑o parte care privește evaluarea părții disputabile (punctele 171-271 din hotărârea atacată), dintr‑o parte care privește un calcul alternativ aplicat de Comisie în scopul de a confirma că reducerile contestate acordate Dell erau capabile să excludă un concurent la fel de eficient ca Intel (punctele 272-276 din această hotărâre) și dintr‑o parte care privește luarea în considerare a anumitor factori care, dacă erau incluși în testul AEC, ar consolida, potrivit deciziei în litigiu, capacitatea de excludere estimată a acestor reduceri. Acești factori de consolidare ar consta, în primul rând, în faptul că Dell ar fi considerat în mod clar că orice pierdere a sa a unor reduceri contestate ar fi însoțită de o creștere a reducerilor contestate acordate de Intel pentru OEM care sunt concurenții săi și, în al doilea rând, în faptul că estimarea părții disputabile nu ține seama de faptul că Dell cumpăra de la Intel și alte produse decât microprocesoarele UCP‑uri x86, în special chipseturi (punctele 177 și 277-282 din hotărârea menționată).

Partea care se referă la evaluarea părții disputabile a Dell se împarte în trei subpărți. Prima, care include punctele 189-201 din hotărârea atacată, privește argumentele formulate de Intel întemeiate pe principiul securității juridice, pe care Tribunalul le‑a respins. A doua, care include punctele 202-256 din această hotărâre, privește argumentele formulate de Intel prin care se urmărește contestarea părții disputabile de 7,1 % reținute de Comisie, pe care Tribunalul le‑a admis. A treia, care include punctele 257-271 din hotărârea menționată, privește susținerile Intel privind partea inițială a perioadei încălcării, cuprinsă între luna decembrie 2002 și luna octombrie 2003, pe care Tribunalul le‑a examinat cu titlu suplimentar și pe care de asemenea le‑a admis.

În ceea ce privește partea privind calculul alternativ aplicat de Comisie, Tribunalul a concluzionat, la punctul 276 din hotărârea atacată, că acesta nu demonstra că practicile de reducere ale Intel erau susceptibile să producă un efect de excludere pe întreaga perioadă a încălcării.

În ceea ce privește partea referitoare la factorii de consolidare, la punctul 282 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că acești factori fuseseră incluși în decizia în litigiu ca elemente susceptibile să consolideze examinarea principală referitoare la existența unui efect de excludere produs de reducerile contestate și că ei nu fuseseră analizați suficient de Comisie cu privire la incidența pe care ar fi avut‑o asupra aprecierii capacității de excludere a reducerilor menționate. Astfel, potrivit acestui punct din hotărârea atacată, luarea lor în considerare nu putea fi controlată în mod util de Tribunal și nici nu ar fi putut să se substituie analizei principale a Comisiei cu privire la capacitatea reducerilor contestate acordate Dell de a produce un efect de excludere.

Argumentele pe care Comisia le invocă în susținerea criticii privind denaturarea elementelor de probă privesc ultimele două subpărți ale părții din hotărârea atacată referitoare la evaluarea părții disputabile a Dell, precum și factorii de consolidare (a se vedea punctele 231 și 233 din prezenta hotărâre).

În această privință, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 203 și 240 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat în două etape argumentația Intel prin care urmărea să conteste partea disputabilă de 7,1 % reținută de Comisie în legătură cu Dell. În primul rând, la punctele 203-239 din această hotărâre, Tribunalul a examinat elementele de probă pe care se întemeiase Intel pentru a contesta partea menționată și, în al doilea rând, la punctele 255-240 din hotărârea menționată, a examinat argumentele acesteia din urmă întemeiate pe transferul efectiv al cererii Dell către AMD în cursul anilor 2006 și 2007.

În acest context, primo, argumentul Comisiei potrivit căruia Tribunalul ar fi denaturat e‑mailul lui D 1 sau e‑mailul lui D 5 făcând un amalgam între un transfer în volum al nevoilor Dell către AMD la sfârșitul unei perioade de un an și partea disputabilă a Dell se întemeiază pe o lectură eronată a hotărârii atacate. Într‑adevăr, reiese mai ales din cuprinsul punctelor 204, 233 și 234 din hotărârea atacată că Tribunalul distinge între noțiunea de transfer al volumului de achiziții de UCP‑uri x86 de la Intel către AMD, pe de o parte, și noțiunea de parte disputabilă, pe de altă parte. În special, la aceste puncte, Tribunalul arată că proiecția unui transfer de 25 % dintr‑un asemenea volum putea, potrivit estimărilor părților în litigiu, să se exprime într‑o parte disputabilă situată între 12,5 % și 17,5 % și compară acest transfer în volum cu 7 % luat în considerare de Comisie pentru a stabili o parte disputabilă de 7,1 %. În aceste condiții, trebuie să se constate că, sub pretextul unei susțineri privind denaturarea, Comisia urmărește în realitate, prevalându‑se de valoarea probantă ridicată a foii de calcul din 2004 în raport cu cea a e‑mailului lui D 1, să obțină o nouă apreciere a elementelor de probă de către Curte. Această argumentație trebuie, pentru acest motiv, să fie respinsă ca fiind inadmisibilă.

Secundo, în ceea ce privește argumentația Comisiei referitoare la declarația dată de I1, reiese din cuprinsul punctului 233 din hotărârea atacată că declarația respectivă a fost doar unul dintre cele patru elemente pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a considera, la același punct, că transferul cererii Dell către AMD putea să privească până la 25 % din volumul de UCP‑uri x86, iar nu 7 %, așa cum reieșea din foaia de calcul din 2004. În plus, Comisia nu indică în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal. În aceste condiții, argumentul în cauză nu este întemeiat în realitate pe o denaturare a declarației date de I1, în sensul expus la punctele 228 și 229 din prezenta hotărâre, ci urmărește, în schimb, să obțină din partea Curții o nouă apreciere a acestui element de probă și a importanței sale în ansamblul probelor examinate de Tribunal, astfel încât trebuie respins ca fiind inadmisibil.

În ceea ce privește, tertio, argumentele prin care Comisia susține că aprecierile Tribunalului, expuse la punctele 247-251 din hotărârea atacată, privind luarea în considerare a datelor ce rezultă din transferul efectiv al unei părți al cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007, și anume ulterior perioadei încălcării, care s‑a încheiat în luna decembrie 2005, sunt afectate de o denaturare a deciziei în litigiu, trebuie să se arate următoarele.

La punctele 247 și 248 din hotărârea atacată, Tribunalul a observat că Comisia nu se poate întemeia pe pertinența elementelor deduse din transferul unei părți a cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007 pentru a contrazice argumentația Intel referitoare la punctul de plecare al orizontului temporal de un an în cadrul calculului părții disputabile, negând totodată pertinența acelorași elemente în vederea evaluării ratei precise a părții disputabile. Contrar celor susținute de Comisie, prin adoptarea acestei poziții de principiu, care critică o utilizare selectivă de către aceasta a elementelor de probă, Tribunalul nu a considerat că instituția menționată utilizase, în vederea evaluării părții disputabile, observațiile deduse din transferul unei părți a cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007.

În plus, la punctul 249 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat argumentul Comisiei prezentat în observațiile sale complementare cu privire la trimiterea spre rejudecare, potrivit căruia pertinența transferului efectiv al unei părți a cererii Dell către AMD în anii 2006 și 2007 trebuia relativizată ca urmare a creșterii reducerilor contestate acordate de Intel în acea perioadă. În această privință, Tribunalul a observat că Comisia nu a reajustat partea disputabilă reținută în considerentul (1245) al deciziei în litigiu, evaluată între 8,2 % și 10,1 %, pentru a ține seama de acest element. Din cuprinsul punctului menționat din hotărârea atacată nu reiese că Tribunalul ar fi considerat că, în perioada încălcării, Comisia reținuse cote ale părții disputabile stabilite între 8,2 % și 10,1 %. Tribunalul observă la acest punct doar că, în cazul în care Comisia aprecia că un anumit factor afecta fiabilitatea cotelor menționate în considerentul (1245) al acestei decizii, ea ar fi trebuit să le reajusteze pentru a ține seama de acel factor.

La punctul 250 din hotărârea atacată, Tribunalul se referă la un alt argument pe care Comisia l‑a invocat în observațiile sale complementare cu privire la trimiterea spre rejudecare, potrivit căruia testul AEC „integrase” cotele de piață reale ale AMD în achizițiile efectuate de Dell în anii 2006 și 2007 și că rezultatele acestor calcule confirmau constatările din decizia în litigiu „pentru perioada care s‑a încheiat în anul 2005”. În această privință, la punctul 251 din hotărârea atacată, Tribunalul a observat că Comisia nu a efectuat o reajustare a părții disputabile reținute pentru anul 2005 pornind de la calculele efectuate în considerentul (1245) al acestei decizii, ce privesc perioada ulterioară încălcării. Astfel, în lipsa unei asemenea reajustări, nu ar fi posibil să se afirme că rezultatele calculelor efectuate în decizia menționată confirmau constatările din aceeași decizie referitoare la perioada încălcării, cu atât mai puțin cu cât evidențiază o parte disputabilă ridicată, care mai degrabă repune în discuție aceste constatări.

Din aceste considerații rezultă că Tribunalul a făcut în mod corect distincție între datele testului AEC referitoare la perioada încălcării și cele referitoare la perioada ulterioară încălcării, care nu fac parte din acest test. Astfel, Tribunalul a examinat, ca răspuns la argumentele formulate de Intel, temeinicia aprecierilor Comisiei privind pertinența datelor privind perioada ulterioară încălcării, fără a denatura conținutul considerentelor relevante ale deciziei în litigiu.

Pe de altă parte, argumentele Comisiei potrivit cărora Tribunalul a încălcat dreptul său la apărare prin faptul că a refuzat, la punctele 236 și 253 din hotărârea atacată, să ia în considerare analizele suplimentare, menționate la punctele 235 și 252 din această hotărâre, prezentate de aceasta pentru prima dată în cursul procedurii pentru a contrazice elemente pretins prezentate de Intel pentru prima dată în fața Tribunalului, ele nu pot fi admise. Într‑adevăr, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 156-161 din prezenta hotărâre, Tribunalul nu a ținut seama de elemente prezentate de Intel pentru prima dată în fața sa, astfel încât argumentele prezentate de Comisie în susținerea acestui motiv de recurs sunt, în orice caz, întemeiate pe o premisă eronată.

Având în vedere aprecierile care figurează la punctele 235-243 din prezenta hotărâre, este necesar să se înlăture ca inoperante argumentele Comisiei privind evaluarea pe care Tribunalul a efectuat‑o, cu titlu suplimentar, la punctele 257-271 din hotărârea atacată, referitoare la analiza părții disputabile a Dell privind partea inițială a perioadei încălcării, care a fost cuprinsă între luna decembrie 2002 și luna octombrie 2003. Astfel, așa cum s‑a precizat la punctul 257 din hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat această evaluare, deși concluzia la care a ajuns la punctul 256 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia nu demonstrase corespunzător cerințelor legale temeinicia evaluării părții disputabile a Dell reținute în decizia în litigiu, invalida deja în sine aprecierea acestei părți disputabile efectuată de Comisie.

În sfârșit, argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept impunând o cuantificare a factorilor de consolidare invocați de aceasta pentru a demonstra capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel se întemeiază pe o lectură eronată a punctelor 278-282 din hotărârea atacată. Din cuprinsul acestor puncte rezultă că Tribunalul a înlăturat analiza efectuată în decizia în litigiu în legătură cu transferul reducerilor contestate acordate Dell către concurenții acesteia și cu pierderea acestor reduceri în cadrul cumpărării de chipseturi, pentru motivul că, în lipsa unei evaluări cifrice în această privință, era imposibil ca Tribunalul să controleze în mod util dacă acești doi factori de consolidare erau apți să neutralizeze deficiențele rezultate din erorile care afectează testul AEC referitor la partea disputabilă a Dell sau să demonstreze o capacitate de excludere a acestor reduceri. În consecință, Tribunalul a considerat nu că factorii de consolidare trebuiau să fie cuantificați cu precizie în toate împrejurările, ci că, dacă aceștia ar trebui să se substituie analizei principale a Comisiei privind capacitatea reducerilor contestate acordate Dell de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel, examinarea care le era consacrată trebuia să fie adecvată pentru a demonstra această capacitate.

Rezultă că al treilea aspect trebuie respins, precum și al treilea motiv în totalitate.

Al patrulea motiv cuprinde două aspecte.

Potrivit Comisiei, prin faptul că a statuat, la punctele 319 și 335 din hotărârea atacată, că calculul părții necesare a HP nu permitea să se considere că reducerile contestate care îi erau acordate erau capabile să excludă concurența în perioada cuprinsă între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003, Tribunalul ar fi viciat hotărârea atacată cu erori de drept.

În această privință, în primul rând, Comisia arată că Tribunalul a aplicat un standard de probă eronat care, în ceea ce privește testul AEC referitor la HP, ar fi afectat de nelegalitate punctele 292-320 din hotărârea atacată. Astfel, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat la punctul 335 din hotărârea atacată că Comisia nu a demonstrat că, în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, reducerile contestate acordate HP erau capabile să producă un efect de excludere anticoncurențial.

În special, Tribunalul nu ar fi contestat că decizia în litigiu indica deopotrivă partea necesară în privința perioadei cuprinse între luna noiembrie 2002 și luna septembrie 2003. Totuși, la punctele 304 și 305 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi criticat faptul că, pentru a determina această parte, Comisia s‑a întemeiat pe cifre obținute din suma sau din media aritmetică a cifrelor care priveau doar trei trimestre, și anume al patrulea trimestru al exercițiului fiscal 2003, precum și primul și al doilea trimestru ale exercițiului fiscal 2004. Or, cifrele respective ar fi suficient de reprezentative pentru întreaga perioadă a primului acord încheiat între Intel și HP, în vigoare între luna noiembrie 2002 și luna mai 2004 (denumit în continuare „acordul HPA 1”), motiv pentru care Comisia s‑ar fi întemeiat pe aceste cifre.

Tribunalul ar fi criticat, așadar, alegerea de către Comisie a unui parametru economic, în speță perioada de referință aleasă pentru calcularea părții necesare. Totuși, acest parametru economic ar fi nu o chestiune de fapt, ci un aspect al unei aprecieri economice complexe pentru care Comisia ar dispune de o marjă largă de apreciere, controlul Tribunalului trebuind, în consecință, să se limiteze la a verifica posibila existență a unei erori vădite de apreciere, precum utilizarea de către Comisie a unei metode nelegale. Or, Intel nu ar fi prezentat un calcul alternativ privind trimestrele vizate, abordarea Comisiei fiindu‑i, în orice ipoteză, favorabilă. În aceste condiții, Tribunalul ar fi substituit aprecierea Comisiei cu propria apreciere.

În plus, alegerea metodologică efectuată de Comisie pentru a stabili această perioadă de referință ar fi întemeiată pe o motivare implicită ce rezultă, pe de o parte, din faptul că tabelul nr. 35 din decizia în litigiu prezintă partea necesară ca acoperind întreaga durată a acordului HPA 1 și, pe de altă parte, din faptul că, astfel cum s‑ar fi arătat în considerentul (346) al deciziei în litigiu, factorul cel mai decisiv, și anume cuantumul reducerilor contestate acordate HP, a rămas neschimbat pe toată perioada acoperită de acordul menționat, situație pe care Intel nu ar fi contestat‑o.

În al doilea rând, prin refuzul de a ține seama, pe de o parte, de faptul că Intel nu a contestat în cursul procedurii administrative perioadele utilizate de Comisie pentru calculele sale în comunicarea privind obiecțiunile și, pe de altă parte, că această întreprindere chiar utilizase acele perioade pentru propriile calcule, pe care le‑a prezentat Comisiei în cursul acestei proceduri, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept.

În al treilea rând, chiar presupunând că aprecierea Tribunalului potrivit căreia Comisia nu demonstrase un efect de excludere anticoncurențial în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna septembrie 2003 ar fi întemeiată, ea nu ar justifica să se concluzioneze, astfel cum procedează Tribunalul la punctul 335 din hotărârea atacată, că această eroare vicia ansamblul analizei potrivit căreia reducerile contestate acordate HP erau capabile să excludă concurența în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, care cuprinde perioada dintre luna iunie 2004 și luna mai 2005 acoperită de al doilea acord semnat între Intel și HP (denumit în continuare „acordul HPA 2”). Dimpotrivă, așa cum ar fi admis Tribunalul la punctul 525 din hotărârea atacată, testul AEC ar putea fi considerat probant pentru perioada cuprinsă între luna octombrie 2003 și luna mai 2005.

În al patrulea rând, prin faptul că a concluzionat la punctul 334 din hotărârea atacată că decizia în litigiu nu este motivată corespunzător cerințelor legale în ceea ce privește factorii de consolidare, Tribunalul s‑a referit obligatoriu la cei doi factori de consolidare luați în considerare în această decizie, citați la punctul 321 din hotărârea atacată, și anume utilizarea de către Comisie a unor cifre favorabile pentru Intel și riscul de transfer al reducerilor contestate, inițial destinate HP, către un al concurent al acesteia. Or, Tribunalul ar fi examinat motivarea deciziei în litigiu doar în ceea ce privește al doilea factor de consolidare, astfel încât hotărârea atacată nu ar fi motivată, nici măcar implicit, în ceea ce privește primul factor de consolidare. În orice ipoteză, statuând la punctele 328, 331 și 334 din hotărârea atacată, că decizia în litigiu nu era motivată corespunzător cerințelor legale în ceea ce privește al doilea factor de consolidare, Tribunalul ar fi săvârșit și o eroare de drept. În această privință, Comisia observă în special că Tribunalul i‑a solicitat în realitate să efectueze mai mult decât o apreciere a capacității reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel și să cuantifice efectele de excludere, prin referire la un element străin de parametrii testului AEC și ipotetic. În consecință, chiar dacă Tribunalul a considerat în mod întemeiat în hotărârea atacată că decizia în litigiu nu demonstra existența unui efect de excludere anticoncurențial în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna septembrie 2003, concluzia generală formulată la punctul 335 din această hotărâre ar fi eronată.

Intel contestă temeinicia argumentelor Comisiei.

Tribunalul a prezentat contextul factual referitor la reducerile contestate acordate HP la punctele 288 și 289 din hotărârea atacată. Din cuprinsul acestor puncte reiese că Intel încheiase cu HP, pentru perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, două acorduri succesive care au avut ca obiect echiparea cu UCP‑uri x86 a calculatoarelor de birou destinate întreprinderilor. Primul dintre aceste acorduri, și anume acordul HPA 1, acoperea o perioadă cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2004, iar al doilea, și anume acordul HPA 2, o perioadă cuprinsă între luna iunie 2004 și luna mai 2005. Acordarea reducerilor prevăzute în aceste acorduri era supusă condiției nescrise ca HP să se aprovizioneze de la Intel pentru cel puțin 95 % din nevoile sale de UCP‑uri x86 pentru a‑și echipa calculatoarele de birou destinate întreprinderilor. Potrivit punctului 288 din hotărârea atacată, care face trimitere în această privință la considerentul (1406) al deciziei în litigiu, Comisia a concluzionat, pe baza testului AEC, că aceste reduceri erau susceptibile să aibă efecte de excludere anticoncurențiale.

Potrivit punctelor 298, 299, 303 și 321 din hotărârea atacată, această concluzie se întemeiază, pe de o parte, pe o comparație între partea disputabilă și partea necesară și, pe de altă parte, pe doi factori de consolidare. Acești factori sunt constituiți, în primul rând, din utilizarea de către Comisie a cifrelor celor mai favorabile pentru Intel și, în al doilea rând, din faptul că, în cazul transferului de către HP al achizițiilor sale de UCP‑uri x86 către AMD, Intel ar putea, la rândul său, să transfere reducerile contestate inițial destinate HP către un alt concurent al acesteia din urmă, precum Dell.

Din cuprinsul punctului 299 din hotărârea atacată reiese că, potrivit deciziei în litigiu, partea disputabilă a HP fusese stabilită de Comisie la 7 %.

În ceea ce privește partea necesară, aceasta este indicată în tabelul nr. 34, care figurează în considerentul (1334) al deciziei în litigiu (denumit în continuare „tabelul nr. 34”), la care face trimitere punctul 303 din hotărârea atacată. Ultima coloană a acestui tabel evidențiază că, pentru perioada cuprinsă între al treilea trimestru al exercițiului fiscal 2003 și al treilea trimestru al exercițiului fiscal 2006, partea necesară s‑a situat între 9,7 %, care este valoarea calculată pentru al patrulea trimestru al exercițiului fiscal 2003, și 18,9 %, care este valoarea calculată pentru primul trimestru al anului fiscal 2005. Comisia a apreciat astfel, în considerentul (1387) al deciziei în litigiu, la care face trimitere punctul 298 din hotărârea atacată, că, pe întreaga perioadă a încălcării, partea necesară era mai mare decât partea disputabilă.

În plus, tabelul nr. 35, care figurează în considerentul (1337) al deciziei în litigiu, la care face trimitere punctul 292 din hotărârea atacată, demonstrează, potrivit acestui considerent, soliditatea concluziei Comisiei și este prezentat astfel încât să sugereze că include întreaga perioadă acoperită de acordul HPA 1. Acest tabel prezintă o parte necesară de 10,6 % în privința perioadei acoperite de acordul HPA 1.

Din cuprinsul punctului 291 din hotărârea atacată reiese că Intel a reproșat Comisiei că a săvârșit în special patru erori referitoare, prima, la partea disputabilă, a doua, la cuantumul părții condiționate a reducerilor contestate, a treia, la perioada încălcării examinate și, a patra, la factorii de consolidare luați în considerare. Tribunalul și‑a concentrat analiza pe erorile invocate în al treilea și în al patrulea rând.

În ceea ce privește perioada încălcării examinată, la punctul 303 din hotărârea atacată, Tribunalul a observat că tabelul nr. 34 acoperea perioada cuprinsă între al patrulea trimestru al exercițiului fiscal 2003 și al treilea trimestru al exercițiului fiscal 2005, astfel încât nu cuprindea nicio dată referitoare la lunile noiembrie și decembrie 2002 și nici la primele trei trimestre ale exercițiului fiscal 2003.

În mod similar, la punctul 304 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că cifrele referitoare la acordul HPA 1 care figurează la primul rând din tabelul nr. 35 rezultă din suma sau din media aritmetică a cifrelor care figurează la primele trei rânduri din tabelul nr. 34. Tribunalul a prezentat detaliile care stau la baza acestei aprecieri la punctul 305 din hotărârea menționată, adăugând, la punctul 306 din aceasta, că Comisia nu susținuse că această relație matematică ar rezulta dintr‑o coincidență sau că diferitele valori identificate ar fi identice în privința celor trei trimestre care lipseau, precum și în privința următoarelor trei trimestre.

În aceste condiții, la punctul 307 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că lunile noiembrie și decembrie 2002, precum și primele trei trimestre ale exercițiului fiscal 2003 nu fuseseră luate efectiv în considerare de Comisie în calculele din care rezultau cifrele ce figurau în tabelul nr. 35. Tribunalul a adăugat la același punct că calculul părții necesare pe durata acordului HPA 1 care a condus la rezultatele ce figurează în tabelele nr. 34 și nr. 35 nu acoperea, așadar, întreaga perioadă cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, în privința căreia Comisia apreciase că putea demonstra existența unui efect de excludere anticoncurențial produs de reducerile contestate acordate HP.

La punctele 308-320 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentele pe care Comisia le întemeiase, în primul rând, pe faptul că rezultatul unui calcul trimestrial nu diferă în mod fundamental de rezultatul calculului global pretins efectuat și, în al doilea rând, pe trimiteri făcute la o anexă la memoriul în apărare și la o anexă la duplică.

În ceea ce privește argumentele Comisiei întemeiate pe faptul că testul AEC implică aprecieri economice complexe în raport cu care această instituție dispune de o marjă de apreciere pe care Tribunalul ar fi trebuit să o respecte, trebuie amintit că Comisia a efectuat un test AEC pentru a demonstra că reducerile contestate aveau capacitatea de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel.

Așa cum arată în esență doamna avocată generală la punctele 83-85 din concluzii, calculul părții necesare implică alegeri metodologice pe care Comisia trebuie să le efectueze astfel încât să se asigure că își întemeiază concluziile pe toate datele exacte, fiabile și coerente, necesare în acest scop. În acest context, Comisia putea decide să analizeze capacitatea reducerilor contestate acordate HP de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel pe bază trimestrială în privința perioadei cuprinse între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005. Cu toate acestea, în lipsa unui alt motiv utilizat în decizia în litigiu pentru a demonstra această capacitate, testul AEC trebuie să poată susține în mod util concluzia potrivit căreia reducerile respective au o asemenea capacitate pe întreaga această perioadă.

Or, în primul rând, Comisia nu susține că constatările de fapt ale Tribunalului, care țin de aprecierea sa suverană, potrivit cărora, pe de o parte, tabelul nr. 34, consacrat calculului părții necesare, nu acoperă perioada de până la începutul celui de al patrulea trimestru al anului fiscal 2004 și, pe de altă parte, tabelul nr. 35 este, în pofida unei trimiteri la acordul HPA 1, afectat de aceeași lacună, rezultă dintr‑o oarecare denaturare a elementelor de probă sau din însăși decizia în litigiu.

În al doilea rând, așa cum arată în esență doamna avocată generală la punctele 91 și 92 din concluzii, chiar dacă recurgerea la mecanismul extrapolării nu este o alegere în principiu interzisă, în măsura în care acest mecanism urmărește să deducă un element necunoscut plecând de la date care sunt cunoscute, ele trebuie să se bazeze pe o secvență logică concretă, definită și explicată de partea care suportă sarcina probei, în speță Comisia.

Or, Comisia nu susține și nici din hotărârea atacată nu reiese că aceasta a invocat în fața Tribunalului caracterul reprezentativ al datelor referitoare la perioada care a urmat după al treilea trimestru fiscal 2003 pentru a justifica extrapolarea lor la partea din perioada încălcării mergând până la finalul acelui trimestru și, cu atât mai puțin, că din decizia în litigiu reiese un asemenea caracter reprezentativ. Dimpotrivă, în nota de subsol 1658 menționată în considerentul (1337) al deciziei în litigiu, la care fac trimitere punctele 292 și 297 din hotărârea atacată, se arată că perioada examinată nu coincide în totalitate cu durata acordurilor în cauză, întrucât, în ceea ce privește acordul HPA 1, cifrele furnizate de HP nu acopereau durata acestui acord în integralitatea sa. Această referire exclude, pe de altă parte, posibilitatea de a se considera că decizia în litigiu conține o motivare implicită legată de caracterul reprezentativ al datelor referitoare la perioada care a urmat după al treilea trimestru fiscal 2003, care ar fi putut să justifice o extrapolare. În definitiv, întrucât Comisia nu repune în discuție afirmația prezentată la punctul 306 din hotărârea atacată, descrisă la punctul 264 din prezenta hotărâre, trebuie să se considere că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 307 din hotărârea atacată, că lunile noiembrie și decembrie 2002, precum și primele trei trimestre ale exercițiului fiscal 2003 nu fuseseră luate în considerare în mod efectiv de Comisie.

În al treilea rând, la punctul 318 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat cu titlu suplimentar calculele pe care Comisia le prezentase în anexa la duplică pentru a demonstra că rezultatele referitoare la partea necesară a HP ar fi fost aceleași pentru cele două luni și cele trei trimestre care lipseau ca rezultatele referitoare la această parte pentru trimestrele pe care Comisia le‑a luat efectiv în considerare. În această privință, Tribunalul a considerat că niciun element nu demonstra exactitatea ipotezei potrivit căreia, din cauza stabilității reducerilor contestate în perioada acoperită de acordul HPA 1, rezultatele părții necesare în privința acestei din urmă perioade ar fi aplicabile și perioadei care nu a fost luată în considerare, cu atât mai puțin cu cât niciun element nu evidenția că volumul achizițiilor efectuate de HP și prețul mediu de vânzare rămăseseră identice pe întreaga perioadă a încălcării. Or, Comisia se limitează să indice că cuantumul reducerilor contestate pierdute de HP este factorul cel mai important al calculului părții necesare, fără a susține însă că aprecierea sus‑menționată a Tribunalului este viciată de o denaturare a elementelor de probă.

În ceea ce privește argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că Intel nu a contestat în cursul procedurii administrative perioadele utilizate de aceasta pentru calculele sale, este necesar de amintit că Comisia trebuie să aprecieze în special existența eventuală a unei strategii privind excluderea, prin intermediul acordării unor reduceri de fidelitate, a concurenților cel puțin la fel de eficienți ca întreprinderea aflată în poziție dominantă atunci când aceasta susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a restrânge concurența și în special de a produce efectele de excludere reproșate (a se vedea punctele 138 și 139 din hotărârea pronunțată în recurs).

Rezultă că Comisia are dreptul să își întemeieze aprecierea pe aceleași premise și elemente ca cele invocate de întreprinderea incriminată, la fel cum are dreptul să efectueze propriile analize pe baza altor elemente obținute în cursul investigației sale.

Totuși, faptul că Intel a prezentat în cursul procedurii administrative calcule care, deși bazate pe perioadele de referință utilizate de Comisie, evidențiază, potrivit acestei întreprinderi, că reducerile contestate nu aveau capacitatea de a exclude un concurent la fel de eficient ca aceasta se diferențiază net de o situație în care Intel ar fi prezentat în cursul acestei proceduri elemente privind o parte din perioada încălcării pe care ea însăși le‑ar fi extrapolat la o altă parte a acesteia, pe care Comisia s‑ar fi întemeiat la rândul său în comunicarea privind obiecțiunile și, în lipsa unei contestări, în decizia în litigiu. Această diferențiere se impune independent de aspectul dacă, astfel cum afirmă Intel, ea evidențiase în cursul procedurii administrative lacuna privind perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna iulie 2003.

În acest context, trebuie amintit că, așa cum reiese deja din cuprinsul punctului 163 din prezenta hotărâre și așa cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat la punctul 300 din hotărârea atacată, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu impune destinatarului comunicării privind obiecțiunile să conteste diferitele elemente de fapt sau de drept ale acesteia în cursul procedurii administrative, sub sancțiunea de a nu mai putea să facă acest lucru ulterior în etapa procedurii jurisdicționale (Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia,C‑407/08 P, EU:C:2010:389, punctul 89).

Astfel, din moment ce Intel a susținut în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu avusese capacitatea de a restrânge concurența în privința HP, declanșând astfel obligația Comisiei de a aprecia existența eventuală a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți ca Intel, nimic nu o împiedica să conteste în fața Tribunalului elementele acestei aprecieri referitoare la perioada în cauză care fac parte din motivarea deciziei în litigiu. Rezultă că, adoptând aceeași abordare la punctele 300-302 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept.

Argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că, întrucât a considerat că lacuna testului AEC privind partea din perioada încălcării care a urmat până la sfârșitul celui de al treilea trimestru fiscal 2003 vicia analiza referitoare la întreaga perioadă a încălcării, cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept se întemeiază pe o lectură eronată a punctului 335 din hotărârea atacată. Într‑adevăr, la acest punct, Tribunalul a arătat că concluzia formulată în considerentul (1406) al deciziei în litigiu, potrivit căreia reducerile contestate acordate HP erau de natură să producă un efect de excludere anticoncurențial în perioada cuprinsă între luna noiembrie 2002 și luna mai 2005, nu fusese dovedită corespunzător cerințelor legale doar „întrucât [Comisia] nu a demonstrat existența unor efecte de excludere în perioada cuprinsă între 1 noiembrie 2002 și 30 septembrie 2003”. Astfel, la punctul 525 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis că această împrejurare nu era aptă să determine anularea deciziei în litigiu în privința întregii perioade a încălcării reținute în cazul HP. În aceste condiții, așa cum reiese din cuprinsul aceluiași punct din această hotărâre, Tribunalul a pronunțat anularea în privința întregii aceste perioade numai după ce a constatat, la punctele 485-520 din hotărârea menționată, că Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și că nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

Rezultă că, în mod contrar celor susținute de Comisie, Tribunalul nu a întemeiat anularea deciziei atacate în ceea ce privește reducerile contestate acordate HP pe deficiența care a afectat doar o parte a perioadei încălcării.

Argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că Tribunalul a examinat doar factorul de consolidare determinat de riscul de transfer al reducerilor contestate, destinate inițial HP, către un alt concurent al acesteia, cu excluderea factorului care constă în utilizarea de către Comisie a unor cifre favorabile Intel, trebuie de asemenea înlăturat. Este suficient să se arate în această privință că, ținând seama de natura deficienței constatate de Tribunal, care constă în lipsa totală a unor elemente referitoare la prima parte a perioadei încălcării, un „factor de consolidare” întemeiat pe faptul că Comisia ar fi utilizat elemente avantajoase pentru Intel nu putea, prin definiție, să privească această parte. Prin urmare, Tribunalul nu era obligat să consacre o analiză specifică factorului amintit.

În ceea ce privește argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi impus, în realitate, ca aceasta să efectueze mai mult decât o apreciere a capacității reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel și să cuantifice efectele de excludere produse de un factor de consolidare, reiese din cuprinsul punctelor 328 și 329 din hotărârea atacată că nemotivarea constatată de Tribunal la punctul 331 din această hotărâre privește în esență posibilitatea ca factorul de consolidare constând într‑un transfer al reducerilor contestate, acordate inițial HP, către unul dintre concurenții acesteia să permită înlăturarea tuturor argumentelor formulate de Intel cu privire la testul AEC și neutralizarea tuturor erorilor pe care le‑ar conține decizia în litigiu cu privire la această chestiune.

În această privință, la punctul 330 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că argumentul prezentat de Comisie în ședință, potrivit căruia HP ar fi refuzat o ofertă a AMD constând în a‑i furniza gratuit un milion de UCP‑uri x86 doar din cauza consecințelor pe care o acceptare le‑ar fi avut asupra relației sale cu Intel, era o simplă supoziție nesusținută, care nu poate acoperi nemotivarea deciziei în litigiu în ceea ce privește influența pe care ar avea‑o factorul de consolidare constând într‑un transfer al reducerilor contestate, acordate inițial HP, către unul dintre concurenții acesteia asupra concluziilor Comisiei ce decurg din testul AEC.

În același context, reiese din coroborarea punctelor 321, 334 și 335 din hotărârea atacată că Tribunalul a examinat dacă considerentele (1390)-(1395) ale deciziei în litigiu, consacrate factorilor de consolidare, cuprindeau motive care permiteau remedierea lipsei elementelor care stau la baza calculului părții necesare a HP pentru cele două luni și pentru cele trei trimestre, în privința cărora analiza AEC s‑a dovedit deficitară.

În această privință, trebuie amintit că capacitatea reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel a fost apreciată prin intermediul unei comparații efectuate în cadrul analizei AEC între partea necesară și partea contestabilă ale HP. Această comparație se întemeiază la rândul ei pe un calcul care ia în considerare cuantumul reducerilor contestate, ce sunt pierdute în cazul în care nu sunt respectate condițiile de exclusivitate care stau la baza lor, volumul achizițiilor HP, precum și prețul mediu de vânzare și costul evitabil mediu al Intel. Or, astfel cum reiese din considerentele (1393) și (1394) ale deciziei în litigiu, la care se face trimitere la punctul 321 din hotărârea atacată, eventualul transfer al acestor reduceri către unul dintre concurenții HP este un parametru cuantificabil, evocat în cadrul contactelor dintre HP și AMD, susceptibil să influențeze printre altele efectul generat de pierderea reducerilor menționate luată în considerare în vederea calculării părții necesare. În mod similar, în considerentul (1285) al deciziei în litigiu, invocat în susținerea acestui aspect al celui de al patrulea motiv, Comisia arată că calculul părții necesare în legătură cu HP, efectuat în decizia în litigiu, „se întemeiază pe ipoteza că reducerile potențial pierdute nu sunt transferate concurenților [HP]”.

În consecință, astfel cum arată Tribunalul la punctele 328 și 329 din hotărârea atacată, în cazul în care Comisia intenționa să se întemeieze pe eventualul transfer al reducerilor contestate acordate HP către un concurent al acesteia pentru a stabili capacitatea lor de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel, independent de lacunele care afectează testul AEC, această instituție trebuia să expună raționamentul ce ilustra influența acestui transfer asupra vreunuia dintre factorii care stau la baza calculului părții necesare.

Această analiză a Tribunalului nu ar fi mai puțin întemeiată dacă, așa cum arată Comisia în susținerea acestui aspect al celui de al patrulea motiv, considerentul (1285) al deciziei în litigiu ar trebui înțeles în sensul că parametrii calculului părții necesare în privința HP exclud o luare în considerare a eventualului transfer al reducerilor contestate acordate acesteia către unul sau mai mulți concurenți ai acestei întreprinderi. Astfel, dacă un asemenea transfer nu face parte dintre parametrii acestui calcul, el nu poate decât să agraveze impactul excluderii anticoncurențiale, așa cum a arătat Comisia în considerentul (1392) al deciziei în litigiu. Or, așa cum reiese din cuprinsul punctelor 267-280 din prezenta hotărâre, Tribunalul a concluzionat fără a săvârși o eroare de drept că Comisia nu demonstrase o capacitate de excludere anticoncurențială a reducerilor contestate în privința a două luni și trei trimestre care făceau parte din perioada încălcării, astfel încât, în lipsa unei motivări specifice în acest sens, nu poate fi luată în considerare o agravare a impactului unei eventuale excluderi anticoncurențiale în cazul acelei perioade.

Rezultă că, în mod contrar celor susținute de Comisie, Tribunalul nu a impus implicit ca aceasta să efectueze mai mult decât o apreciere a capacității reducerilor contestate de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel și nici să cuantifice efectele de excludere. Tribunalul s‑a limitat să constate că, pentru a considera că un factor de consolidare precum cel invocat de Comisie este apt să permită înlăturarea argumentelor Intel privind calculele efectuate pentru testul AEC și să neutralizeze erorile care afectează această analiză, elementele care permit recunoașterea acestei aptitudini trebuie, la fel ca elementele principale ale acestor calcule, să reiasă din motivarea deciziei de constatare a încălcării.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie respins primul aspect a celui de al patrulea motiv.

Comisia arată că, la punctele 316 și 317 din hotărârea atacată, Tribunalul a refuzat să ia în considerare anumite elemente prezentate în cursul procedurii. Aceste elemente ar demonstra că, chiar dacă ar fi reținut noul argument al Intel privind perioada de referință pentru testul AEC, o asemenea împrejurare nu ar vicia rezultatul acestui test. Or, pentru aceleași motive precum cele expuse în susținerea celui de al doilea motiv, refuzul Tribunalului de a examina argumentele de combatere a afirmațiilor Intel ar încălca dreptul la apărare al Comisiei.

Intel contestă temeinicia acestui aspect al celui de al patrulea motiv.

Trebuie să se arate că, din moment ce, având în vedere argumentele și probele prezentate de Intel în cursul procedurii administrative, Comisia trebuia să examineze dacă această întreprindere a pus în aplicare o strategie prin care se urmărea excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți ca ea, această instituție avea sarcina să demonstreze în decizia în litigiu că strategia în discuție avea o asemenea capacitate.

În speță, din cuprinsul punctelor 316 și 317 din hotărârea atacată reiese că Comisia s‑a prevalat în fața Tribunalului de un calcul suplimentar, care acoperă al doilea și al treilea trimestru ale exercițiului fiscal 2003, pentru prima dată într‑un document prezentat ca anexă la duplică.

Or, așa cum s‑a arătat la punctul 163 din prezenta hotărâre, fără a săvârși o eroare, Tribunalul a refuzat să țină seama de aceste calcule suplimentare prezentate de Comisie pentru prima dată în anexa la duplică, cu atât mai mult cu cât această instituție nu susține că a justificat prezentarea lor tardivă în primă instanță, astfel cum impune articolul 85 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Rezultă că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat și, alături de acesta, al patrulea motiv în totalitate.

Comisia amintește că Tribunalul, în examinarea sa privind testul AEC în măsura în care privește Lenovo, și‑a concentrat atenția asupra chestiunii valorii a două avantaje în natură de care aceasta a beneficiat, cu titlu de reduceri în schimbul unei aprovizionări exclusive de la Intel, pentru pierderea cărora un concurent la fel de eficient ca aceasta din urmă ar fi trebuit să îi ofere o compensație. Ar fi vorba, în primul rând, de extinderea garanției standard a Intel de un an și, în al doilea rând, de punerea la dispoziție a unei platforme de distribuție a Intel la Shenzhen (China). În această privință, Comisia arată că, la punctele 436-439 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a ținut seama de natura testului AEC, ceea ce ar fi implicat o definiție greșită a concurentului „la fel de eficient” ca Intel și, in fine, o încălcare a articolului 102 TFUE.

În plus, pe de o parte, la punctul 454 din hotărârea atacată, Tribunalul nu ar fi calificat ca fiind „vădite” erorile de apreciere constatate la punctele precedente din această hotărâre. Or, având în vedere alegerile metodologice pe care le necesită un test AEC, numai erorile „vădite” de apreciere ar putea determina anularea unei decizii întemeiate pe un asemenea test.

Pe de altă parte, întemeindu‑se pe ansamblul costurilor suportate de Intel, inclusiv pe cele efectuate pentru punerea la dispoziția Lenovo a unei platforme de distribuție, iar nu numai pe cele referitoare la producția UCP‑urilor, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că ultima chestiune care trebuie soluționată în raport cu articolul 102 TFUE este aceea dacă există o capacitate de excludere anticoncurențială ce rezultă din existența reducerilor contestate, care sunt de asemenea aplicate asupra părții nedisputabile, mult mai mare decât partea disputabilă. În consecință, accentul ar fi trebuit pus pe chestiunea dacă concurentul la fel de eficient ca Intel era în măsură să obțină partea disputabilă a nevoilor unui OEM, în pofida faptului că operează la o scară mai modestă decât aceasta.

Astfel, ar trebui luat în considerare nu costul reducerilor contestate pentru întreprinderea aflată în poziție dominantă, ci beneficiul pe care aceste reduceri îl reprezintă pentru destinatarul lor, și anume clientul întreprinderii respective. Această abordare, care ar garanta că poziția întreprinderii dominante nu ar opera în avantajul său în cadrul testului AEC, ar trebui adoptată independent de aspectul dacă reducerile iau forma unor plăți în numerar sau în natură. În plus, din elementele de probă prezentate de Intel ar reieși că aceasta nu a considerat că costurile aferente punerii la dispoziția Lenovo a unei platforme de distribuție făceau parte din costul evitabil mediu al unui concurent la fel de eficient ca aceasta.

În orice caz, la punctul 438 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi înlăturat în mod eronat abordarea adoptată de Comisie în decizia în litigiu potrivit căreia un concurent al Intel nu ar dispune de o platformă de distribuție precum cea pusă la dispoziția Lenovo și că, din această cauză, ar fi trebuit să îi ofere acesteia din urmă o compensație pentru pierderea avantajului respectiv în natură.

În ceea ce privește extinderea garanției standard, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că Intel ar continua să vândă Lenovo o parte nedisputabilă mult mai mare decât partea disputabilă vândută de concurent. Presupunând că rata de deficiențe ale UCP‑urilor x86 în timpul perioadei de garanție și costurile de reparare sau înlocuire ar fi aceleași, costul total al răspunsului la cererile de garanție pentru UCP‑urile x86 ale Intel din computerele Lenovo ar fi mult mai mare decât costul aferent cererilor de garanție pentru computerele Lenovo care conțin UCP‑uri x86 de la un concurent la fel de eficient al Intel. În consecință, nivelul similar de eficiență al celor doi producători nu ar schimba cu nimic împrejurarea că, pentru a convinge Lenovo să renunțe la extinderea garanției oferite de Intel în schimbul exclusivității, concurentul la fel de eficient ca aceasta ar trebui să propună UCP‑urile x86 ale sale la un preț care ar compensa costul aferent cererilor de garanție pe care Lenovo nu le‑ar putea transfera către Intel. Prin urmare, în mod întemeiat, în cadrul testului său AEC, Comisia a tratat valoarea, în cazul Lenovo, a extinderii garanției standard a Intel în același mod ca o reducere în numerar.

Cu titlu subsidiar, prin refuzul de a examina elementele ce resping afirmațiile făcute de Intel, pe care Comisia le‑a prezentat în cursul procedurii ca anexa D.39 la duplică, Tribunalul ar fi încălcat dreptul la apărare al Comisiei. În măsura în care Tribunalul a examinat elementele prezentate de Comisie ca anexa D.39 la duplică, din care ar rezulta, potrivit acesteia, că Intel ar fi estimat costurile avantajelor în natură la 47 de milioane USD, la punctul 452 din hotărârea atacată, Tribunalul nu și‑ar fi motivat refuzul de a ține seama de un document intitulat „Intel Chart entitled 2006 v. 2007 Trend”, din care ar reieși că costul pentru Intel de extindere a garanției standard se ridica la 23 de milioane USD. În cazul în care Tribunalul nu a ținut seama de acest document pentru motivul că putea avea drept scop prezentarea propunerii formulate de Intel în mod favorabil în cursul negocierilor cu Lenovo, acest motiv ar constitui o denaturare a documentului în discuție în măsura în care acest document ar purta mențiunea „Intel confidențial”.

Intel contestă temeinicia celui de al cincilea motiv.

La punctul 98 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că Intel și Lenovo încheiaseră o declarație de intenție, Memorandum of Understanding de 2007 (denumit în continuare „MoU 2007”), care era supusă unei condiții nescrise de exclusivitate. La punctul 415 din această hotărâre, Tribunalul s‑a referit la considerentul (1461) al deciziei în litigiu, în care, potrivit afirmațiilor Comisiei, cuantumul reducerilor contestate acordate Lenovo era indicat în MoU 2007, ce prevedea un sprijin financiar de 180 de milioane USD pentru anul 2007 sub formă de plăți trimestriale.

La punctul 417 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a referit la considerentul (1463) al deciziei în litigiu, care menționează argumentul formulat de Intel potrivit căruia, pentru aprecierea cuantumului acestor reduceri, era relevant doar un cuantum de 138 de milioane USD. Astfel, la punctul 417 din această hotărâre s‑a explicat că, în ceea ce privește sprijinul financiar în favoarea Lenovo de 180 de milioane USD prevăzut în MoU 2007, doar 135 de milioane USD ar fi fost atribuite în numerar. Restul acestui sprijin ar fi fost acordat sub formă de avantaje în natură, și anume extinderea garanției standard de un an a Intel și propunerea unei utilizări mai bune a unei platforme de distribuție a Intel situate în China. Comisia a subliniat că Intel arătase că, deși valoarea acestor două contribuții nemonetare către Lenovo era de 20 și, respectiv, de 24 de milioane USD, costul lor pentru Intel era net inferior, și anume de 1,7 și, respectiv, de 1,3 milioane USD. Intel arătase de asemenea că, pentru a stabili dacă un concurent era la fel de eficient ca și ea, aceste elemente trebuiau evaluate în funcție de costul lor economic în privința sa, iar nu în funcție de valoarea lor pentru Lenovo. Intel a ajuns la suma de 138 de milioane USD prin adăugarea la sprijinul financiar plătit în numerar, și anume 135 de milioane USD, a acestor costuri de 1,7 și 1,3 milioane USD.

La punctele 420 și 421 din hotărârea atacată, Tribunalul arată că în considerentele (1466) și (1467) ale deciziei în litigiu Comisia, pe de o parte, a înlăturat acest din urmă argument al Intel pentru motivul că testul AEC necesită examinarea prețului la care un concurent la fel de eficient, dar care nu era dominant, ar fi trebuit să propună produsele sale unui client pentru a compensa pierderea avantajelor condiționate acordate de întreprinderea aflată în poziție dominantă, pierdere ce rezultă din transferul de către acest client al părții disputabile a nevoilor sale de aprovizionare a întreprinderii aflate în poziție dominantă către acest ipotetic concurent la fel de eficient. Pe de altă parte, Comisia a dedus din această situație că trebuia să evalueze pierderea suferită de client, din moment ce această pierdere ar trebui să fie compensată de concurent la fel de eficient, iar nu costul economic pentru întreprinderea aflată în poziție dominantă, în cazul în care cele două cifre erau diferite.

La punctele 433-439 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că metoda utilizată de Comisie pentru a evalua amploarea reducerilor contestate acordate Lenovo era întemeiată pe un postulat contrar fundamentelor testului AEC, astfel cum erau expuse în considerentele (1003) și (1004) ale deciziei în litigiu.

În această privință, la punctul 434 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că, potrivit considerentului (1003) al deciziei în litigiu, testul AEC are ca obiect să se examineze dacă, ținând seama de propriile costuri și de efectul reducerilor contestate, Intel ar fi ea însăși în măsură să intre pe piață pe o bază mai restrânsă fără a suferi pierderi. Astfel, la punctul 435 din această hotărâre, Tribunalul a subliniat că, după cum s‑a arătat în considerentul (1004) al acestei decizii, testul AEC este un exercițiu ipotetic, în sensul că este vorba despre a stabili dacă accesul pe piață al unui concurent la fel de eficient ca Intel, în ceea ce privește producerea și furnizarea de UCP‑uri x86 de o valoare echivalentă cu cea pe care o oferă Intel clienților săi, dar care nu ar avea o bază de vânzare atât de largă ca Intel, ar fi blocat.

Trebuie să se amintească în plus că, așa cum a arătat Tribunalul la punctele 154, 157 și 158 din hotărârea atacată, reproduse la punctul 43 din prezenta hotărâre, testul AEC, astfel cum a fost aplicat în speță, stabilește „prețul efectiv”, și anume prețul la care un concurent la fel de eficient ca Intel ar fi trebuit să ofere UCP‑urile x86 ale sale pentru a compensa pierderea de către un OEM a vreunei plăți de exclusivitate acordate de Intel, prețul efectiv trebuind să fie comparat ulterior cu „indicatorul costului viabil pentru Intel”, și anume cu costul evitabil mediu. Or, un sistem de plăți de exclusivitate este capabil să excludă concurenții la fel de eficienți ca Intel atunci când prețul efectiv este inferior costului evitabil mediu al acesteia. Astfel cum s‑a arătat, pe de altă parte, la punctul 44 din prezenta hotărâre, rezultatul, fie pozitiv sau negativ, al testului AEC este determinat in fine prin intermediul unei comparații între partea disputabilă și partea necesară, aceasta din urmă fiind partea din nevoile unui client al Intel pe care un concurent la fel de eficient ca aceasta din urmă trebuie să o obțină pentru a putea avea acces pe piață fără a suferi pierderi.

În această privință, reiese din cuprinsul punctului 412 din hotărârea atacată, care face trimitere la considerentele (1457)-(1508) ale deciziei în litigiu, că amploarea și natura reducerilor contestate acordate Lenovo sunt factori luați în considerare la calcularea părții necesare. Atunci când aceste reduceri sunt acordate în numerar, valoarea lor este obiectivă și identică atât pentru Intel, cât și pentru beneficiarul lor. În schimb, atunci când sunt acordate în natură, chiar și parțial, ele trebuie evaluate.

Este necesar să se arate în acest context că, desigur, concurentul la fel de eficient ca Intel trebuie să propună produsele sale la un preț care compensează pierderea avantajelor condiționate acordate de întreprinderea aflată în poziție dominantă. Totuși, această compensație nu trebuie neapărat să ia forma unei prestații în numerar egale cu valoarea prestației în natură pentru clientul respectiv. Ea poate consta într‑o prestație în natură echivalentă cu cea pe care o va pierde acel client ca urmare a deciziei sale de a se aproviziona pentru partea disputabilă de la concurentul întreprinderii aflate în poziție dominantă. În acest caz este de asemenea indiferent dacă prestația respectivă poate reprezenta, din punctul de vedere subiectiv al clientului care beneficiază de ea, o valoare diferită de costul pe care concurentul la fel de eficient pe care întreprinderea aflată în poziție dominantă a trebuit să îl expună pentru a o acorda acelui client.

În consecință, în conformitate cu fundamentele testului AEC, trebuie să se evalueze o reducere acordată sub forma unei prestații în natură prin luarea în considerare a unui concurent ipotetic având o structură a costurilor similară celei a întreprinderii aflate în poziție dominantă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia,C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 198, și Hotărârea din 19 ianuarie 2023, Unilever Italia Mkt.Operations, C‑680/20, EU:C:2023:33, punctul 59).

O asemenea abordare este cu atât mai justificată cu cât, așa cum a arătat Tribunalul în mod întemeiat la punctul 190 din hotărârea atacată, este deopotrivă conformă cu principiul general al securității juridice. Astfel, luarea în considerare a costurilor întreprinderii aflate în poziție dominantă îi permite, având în vedere răspunderea specială care îi revine în temeiul articolului 102 TFUE, să aprecieze legalitatea propriilor comportamente, din moment ce își cunoaște propriile costuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia (C‑280/08 P, EU:C:2010:603, punctul 202).

Cu toate acestea, nu se poate exclude, astfel cum arată doamna avocată generală la punctele 160 și 165 din concluzii, posibilitatea ca acest cost al prestației în natură să necesite o anumită ajustare care să permită luarea în considerare a faptului că acel concurent la fel de eficient nu deține o poziție dominantă. O asemenea ajustare se poate dovedi necesară atunci când costurile concurentului la fel de eficient ca întreprinderea aflată în poziție dominantă sunt afectate din cauză că satisface doar partea disputabilă a clienților, care este mai puțin importantă decât partea lor nedisputabilă, aprovizionată de această întreprindere.

Rezultă, similar observației doamnei avocate generale din cuprinsul punctului 155 din aceste concluzii, că prin constatarea, la punctele 437 și 438 din hotărârea atacată, că Comisia nu raționase ținând seama de un concurent ipotetic capabil să vândă UCP‑uri x86 către Lenovo oferindu‑i în același timp avantaje în natură în aceleași condiții ca Intel și, la punctul 439 din această hotărâre, că, procedând astfel, Comisia a pornit de la un postulat contrar fundamentelor testului AEC expuse în decizia în litigiu, Tribunalul nu a substituit cu aprecierea sa o analiză valabilă efectuată de Comisie, ci a evidențiat o incoerență internă a testului AEC astfel cum este aplicat în speță de această instituție.

Așa cum observă, pe de altă parte, Tribunalul la punctul 441 din hotărârea atacată, fără a fi contestat de Comisie în cadrul recursului, decizia în litigiu nu oferă un răspuns la chestiunea care ar fi fost costul pentru un concurent la fel de eficient ca Intel dacă ar fi trebuit să furnizeze accesul la o platformă de distribuție sau să procedeze prin intermediul unei simple transformări a propriei platforme deja existente, astfel încât să o extindă în beneficiul unui OEM, așa cum Intel a propus Lenovo, și nici la chestiunea care ar fi fost costurile legate de o extindere a garanției.

Din cuprinsul punctului 428 din hotărârea atacată rezultă că Comisia a prezentat o asemenea analiză pentru prima dată în anexa D.39 la duplică. Totuși, pe de o parte, această analiză depășește cadrul definit de motivarea deciziei în litigiu, astfel încât, așa cum a arătat la punctele 443 și 444 din hotărârea atacată, Tribunalul nu o poate lua în considerare.

În această privință, motivul invocat de Comisie cu titlu subsidiar, întemeiat pe încălcarea dreptului său la apărare (a se vedea punctul 301 din prezenta hotărâre), trebuie să fie înlăturat pentru motivele expuse la punctele 164-167 din această hotărâre, din care rezultă că, prin faptul că Tribunalul a arătat la punctul 444 din hotărârea atacată că nu putea, fără a substitui motivarea Comisiei care figurează în decizia în litigiu cu propria motivare, să țină seama de elementele prezentate pentru prima dată în anexa la duplică și să iasă astfel din cadrul definit prin motivarea acestei decizii, acesta nu a săvârșit o eroare de drept și nici nu a încălcat dreptul la apărare al Comisiei.

Pe de altă parte, la punctul 448 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat cu titlu suplimentar analiza cuprinsă în anexa D.39 la duplică și a respins‑o pentru motivul că costurile suportate, potrivit Comisiei, de un concurent la fel de eficient ca Intel și care dispune de o platformă de distribuție în China diferă de valoarea în privința Lenovo a prestațiilor în natură de care Comisia a ținut seama în vederea testului său AEC. Or, în orice ipoteză, Comisia nu susține că această apreciere, efectuată cu titlu suplimentar de Tribunal, este viciată de vreo denaturare a probelor.

În mod similar, trebuie înlăturat și argumentul Comisiei potrivit căruia, la punctul 452 din hotărârea atacată, în cadrul căruia Tribunalul examinează valoarea probantă a documentului intitulat „Intel Chart entitled 2006 v. 2007 Trend”, prezentat de această instituție pentru prima dată ca anexa D.41 la duplică, acesta ar fi ignorat costul pentru Intel generat de extinderea garanției standard, astfel cum figurează în acest document, și ar fi acceptat costul mai mic calculat în raportul suplimentar Shapiro‑Hayes.

Într‑adevăr, așa cum reiese din termenii „În orice caz”, care au introdus punctul 451 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat cu titlu suplimentar valoarea probantă a documentului menționat. Or, Comisia nu contestă constatarea efectuată cu titlu principal de Tribunal la punctul 450 din această hotărâre, potrivit căreia elementele care figurează în acest document nu au fost menționate în decizia în litigiu. În aceste condiții, argumentul Comisiei este inoperant.

Din aprecierile care precedă reiese că al cincilea motiv trebuie respins.

Comisia invocă al șaselea motiv cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar respinge celelalte motive invocate în susținerea recursului. În acest cadru, Comisia arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse, în primul rând, din erorile constatate referitor la testul AEC și, în al doilea rând, din noțiunea de concurent la fel de eficient ca Intel, astfel cum aceasta ar rezulta din hotărârea pronunțată în recurs.

În special, pe de o parte, constatarea unor erori care viciază testul AEC nu ar însemna că Intel a trecut acest test și că reducerile contestate nu aveau capacitatea de a exclude concurența, ci doar că, în decizia în litigiu, Comisia nu a dovedit că Intel nu trecuse acest test. În această privință, făcând trimitere la observațiile sale principale cu privire la trimiterea spre rejudecare, care se întemeiază în special pe considerentele (1037) și (1038) ale acestei decizii, Comisia amintește că „indicatorul costului viabil pentru Intel” adoptat în decizia menționată este cel a costului evitabil mediu, care ar fi un criteriu de cost prudent și favorabil pentru Intel, întrucât ar exclude costurile fixe importante necesare pe care un concurent al acesteia ar trebui să le suporte pentru a fi viabil pe termen lung. Astfel, faptul că Intel a trecut testul AEC ținând seama de costul evitabil mediu ar fi doar o împrejurare dintre cele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii de ansamblu necesare pentru a răspunde la chestiunea dacă reducerile contestate aveau capacitatea de a exclude concurența. Republica Federală Germania adaugă că, în anumite împrejurări, precum cele din prezenta cauză, acordurile de exclusivitate sunt susceptibile să facă partenerii comerciali mai reticenți în a accepta oferte echivalente ale concurenților furnizorului lor, din cauza angajamentului asumat și a dependenței față de partea nedisputabilă a produselor cumpărate.

Prin urmare, la punctele 518 și 519 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi apreciat, prin denaturarea argumentului invocat de Comisie în observațiile sale cu privire la trimiterea spre rejudecare, că simpla referire la durata în care Intel a pus în aplicare reducerile contestate și la calendarul acesteia nu era suficientă în sine, în pofida concluziilor care puteau fi desprinse din testul AEC, pentru a fundamenta concluzii definitive cu privire la efectele de excludere astfel produse.

Ar rezulta că concluzia Tribunalului, formulată la punctele 526 și 527 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia nu a demonstrat că reducerile contestate și plățile în litigiu erau capabile sau susceptibile să aibă efecte de excludere anticoncurențiale ar fi viciată de o eroare de drept. Înainte de a ajunge la această concluzie, Tribunalul ar fi trebuit, în cadrul unei aprecieri globale a împrejurărilor cauzei, să examineze dacă testul AEC era un factor deosebit de determinant în decizia în litigiu și dacă erorile constatate în acest test erau suficient de importante pentru a determina anularea ei.

Pe de altă parte, această concluzie nu ar ține seama de faptul că noțiunea de „concurent la fel de eficient” nu este întemeiată numai pe considerații referitoare la prețuri și la costuri. În această privință, din cuprinsul punctului 139 din hotărârea pronunțată în recurs ar reieși că chestiunea dacă reducerile contestate erau capabile să excludă un concurent la fel de eficient ca Intel depinde și de parametri precum alegerea, calitatea și inovarea de care ar da dovadă produsele acelui concurent. Or, din cuprinsul punctelor 116-122 și 134 din hotărârea atacată ar reieși că Tribunalul a omis să țină seama de aceste criterii, deși erau pertinente pentru noțiunea de „concurent eficient”, astfel cum ar putea fi AMD, ale cărei produse ar fi atât inovatoare, cât și performante și, prin urmare, atractive pentru OEM.

Intel contestă temeinicia acestei argumentații.

În primul rând, trebuie amintit că revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor normelor de concurență pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența elementelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C‑2/01 P și C‑3/01 P, EU:C:2004:2, punctul 62, precum și Hotărârea din 16 februarie 2017, Hansen & Rosenthal și H&R Wax Company Vertrieb/Comisia, C‑90/15 P, EU:C:2017:123, punctul 26).

Aceste elemente constitutive trebuie să reiasă din motivarea actului prin care se constată încălcarea, instanțele Uniunii neputând, astfel cum s‑a arătat la punctele 138 și 163 din prezenta hotărâre, să le modifice prin substituirea, în cadrul controlului de legalitate prevăzut la articolul 263 TFUE, a motivării autorului actului în cauză cu propria motivare.

În al doilea rând, din cuprinsul punctelor 175-181 din prezenta hotărâre rezultă că, deși acordarea de reduceri de fidelitate de către o întreprindere aflată în poziție dominantă poate constitui o încălcare a articolului 102 TFUE, faptul că acea întreprindere susține în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a restrânge concurența și în special de a produce efectele de excludere reproșate obligă Comisia să efectueze o analiză prin care să se stabilească existența acestei capacități.

În această ipoteză, din moment ce demonstrarea efectului actual sau potențial de restrângere a concurenței se apreciază în raport cu toate împrejurările de fapt pertinente, Comisia are obligația să analizeze, astfel cum a subliniat Curtea la punctul 139 din hotărârea pronunțată în recurs, nu numai importanța poziției dominante a întreprinderii pe piața relevantă, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate, condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor în cauză, durata și cuantumul acestora, ci și existența eventuală a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți ca această întreprindere.

Pe baza acestei analize, Comisia trebuie, în acest caz, să își îndeplinească obligația descrisă la punctele 328 și 329 din prezenta hotărâre de a demonstra, în motivarea deciziei adoptate la finalul investigației sale, că comportamentul incriminat constituie un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 102 TFUE.

În al treilea rând, din cuprinsul punctelor 142, 143, 147 și 149 din hotărârea pronunțată în recurs, precum și în special din cuprinsul punctelor 30, 31, 152-158, 175, 283, 285, 286, 297-299, 339, 412, 413, 457 și 466-468 din hotărârea atacată rezultă că tocmai prin intermediul testului AEC, care urmărește stabilirea prețului la care un concurent la fel de eficient ca Intel ar fi trebuit să propună propriile UCP‑uri x86 în vederea „despăgubirii” unui OEM pentru pierderea reducerilor contestate, Comisia a motivat în decizia în litigiu capacitatea reducerilor contestate de a exclude un asemenea concurent și de a restrânge astfel concurența, în raport cu OEM și cu MSH, în mod interzis de articolul 102 TFUE.

Astfel cum rezultă, pe de altă parte, din cuprinsul punctelor 147 și 149 din hotărârea pronunțată în recurs, Curtea a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului tocmai având în vedere efectuarea de către Comisie a unui test AEC, pentru ca Tribunalul să examineze capacitatea reducerilor contestate de a restrânge concurența în lumina argumentelor formulate de Intel prin care se urmărește denunțarea unor pretinse erori săvârșite de Comisie în cadrul acestui test. Așa cum a observat Tribunalul la punctul 523 din hotărârea atacată, Comisia a concluzionat, având în vedere rezultatele acestui test, că reducerile contestate și plățile în litigiu acordate de Intel erau capabile sau susceptibile să aibă efecte de excludere anticoncurențiale, pentru motivul că chiar un concurent la fel de eficient ca aceasta ar fi fost împiedicat să aprovizioneze Dell, HP, NEC și Lenovo pentru nevoile lor de UCP‑uri x86 sau să asigure vânzarea de către MSH a unor calculatoare echipate cu propriile UCP‑uri x86.

În acest context, din cuprinsul punctului 157 din hotărârea atacată rezultă că, pentru a efectua testul AEC, Comisia a ținut seama de costul evitabil mediu al Intel. Este cert că Comisia s‑a întemeiat pe acest criteriu al costului pentru motivul că, având în vedere caracterul său mai favorabil pentru Intel, imposibilitatea concurentului la fel de eficient ca aceasta de a acoperi un asemenea cost ar indica în mod clar că el își sacrifică beneficiile și înregistrează pierderi atunci când efectuează vânzări către clienții vizați de comportamentul întreprinderii aflate în poziție dominantă, astfel încât concurența ar fi exclusă.

În al patrulea rând, reiese din cuprinsul punctelor 485, 493-495, 509 și 510 din hotărârea atacată că Comisia a consacrat un anumit număr de considerente ale deciziei în litigiu analizei ratei de acoperire a pieței de reducerile contestate, precum și a duratei acestora și că, printre considerentele referitoare la această durată, mai multe fac parte din partea din decizia în litigiu consacrată testului AEC. Or, așa cum s‑a arătat la punctele 62-76 din prezenta hotărâre, Tribunalul a considerat, în urma unei examinări efectuate la punctele 483-521 din hotărârea atacată, ale cărei elemente specifice nu sunt contestate în cadrul recursului, că Comisia nu examinase în mod corespunzător criteriul referitor la nivelul de acoperire a pieței de reducerile contestate și nu efectuase o analiză corectă a duratei acestor reduceri.

Acestea sunt condițiile în care, așa cum s‑a arătat la punctele 80-82 din prezenta hotărâre, Tribunalul a apreciat, la punctele 524-527 din hotărârea atacată, că erorile pe care le identificase în testul AEC, rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și durata de aplicare a acestora justificau anularea articolului 1 literele (a)-(e) din decizia în litigiu.

Ținând seama de aprecierile care precedă, Tribunalul nu avea obligația să examineze, înainte de a pronunța anularea în parte a deciziei în litigiu, dacă reducerile contestate aveau capacitatea de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel, întemeindu‑se, în scopul acestei examinări, pe elemente diferite de cele pe care se întemeiase Comisia pentru a demonstra această capacitate.

În special, Tribunalul nu avea obligația să cerceteze dacă o asemenea capacitate putea fi demonstrată prin intermediul unui raționament lipsit de erorile constatate de acesta, în măsura în care un atare raționament nu este formulat în decizia în litigiu în mod coerent care să permită să se deducă că este susceptibil să susțină dispozitivul acesteia independent de motivele viciate de erori de drept sau de fapt care invalidează concluziile Comisiei.

În această privință, pe de o parte, reiese din cuprinsul punctelor 133-147 din hotărârea atacată că analiza efectuată în decizia în litigiu, prin care se urmărește să se demonstreze că reducerile contestate constituie un abuz, independent de concluziile pe care Comisia le‑a dedus din testul AEC, este viciată de o eroare de drept întrucât pornește de la premisa că reducerile contestate erau abuzive, independent de capacitatea lor de a exclude un concurent la fel de eficient ca Intel. Pe de altă parte, în ceea ce privește testul AEC, Comisia nu susține nici că această decizie conține o examinare suplimentară care ține seama de un criteriu de cost diferit de costul evitabil mediu, care ar permite să se constate această capacitate, nici că a demonstrat în decizia menționată că comportamentul incriminat cuprindea și alte componente care ar fi fost capabile să genereze, independent de concluziile care trebuiau deduse din testul AEC, un efect de excludere anticoncurențial pe care Intel l‑ar fi urmărit prin exploatarea părții nedisputabile.

În aceste condiții, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 518 și 519 din hotărârea atacată, că simpla referire, în pofida concluziilor care pot fi deduse din testul AEC, la perioada în care Intel a pus în aplicare reducerile contestate și la calendarul acestora nu era suficientă în sine pentru a fundamenta concluzii definitive cu privire la efectele de excludere astfel produse. Această considerație pare cu atât mai justificată în lumina constatărilor Tribunalului cu privire, pe de o parte, la rata de acoperire a pieței de reducerile contestate și la durata acestora, efectuate la punctele 492-500 și, respectiv, 508-515 din hotărârea atacată, și, pe de altă parte, la reducerile contestate astfel cum sunt puse în aplicare în raport cu NEC și cu MSH, elementele specifice ale constatărilor efectuate în această din urmă privință nefiind contestate în cadrul recursului.

De altfel, argumentul Comisiei întemeiat pe faptul că Tribunalul nu a ținut seama de împrejurarea că AMD este un concurent „eficient”, astfel cum este definit prin hotărârea pronunțată în recurs, datorită caracterului performant, inovator și atractiv al produselor sale, este de asemenea lipsit de pertinență.

Într‑adevăr, așa cum reiese din cuprinsul punctului 435 din hotărârea atacată, testul AEC este un exercițiu ipotetic care permite să se stabilească dacă un concurent care ar fi la fel de eficient ca Intel în ceea ce privește producerea și furnizarea de UCP‑uri x86 reprezentând o valoare echivalentă cu cea pe care Intel o procură clienților săi, dar care nu ar avea o bază de vânzare la fel de largă ca aceasta, ar fi exclus de pe piață din cauza reducerilor contestate. Rezultă că această analiză este independentă de capacitatea efectivă a AMD însăși de a rămâne pe piață. Analiza în discuție poate demonstra, așadar, că reducerile contestate aveau, încălcând articolul 102 TFUE, o capacitate de a exclude un concurent prezumat a fi la fel de eficient ca Intel în ceea ce privește costurile, opțiunile, calitatea și inovația, chiar dacă AMD nu ar fi fost ea însăși exclusă, la fel cum poate dovedi lipsa unei asemenea capacități, în pofida faptului că un concurent oarecare al întreprinderii aflate în poziție dominantă a părăsit piața sau a fost marginalizat.

Reiese din cele ce precedă că al șaselea motiv trebuie respins și, în consecință, că recursul trebuie respins în totalitate.

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Intel și ACT au solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

Întrucât Intel și ACT au solicitat obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată, aceasta din urmă va suporta, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Intel și de ACT în cadrul intervenției.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

24 octombrie 2024 ( *1 )

Cuprins

Hotărâre

Istoricul litigiului și decizia în litigiu

Prima procedură în fața Tribunalului și a Curții

Procedura în fața Tribunalului după trimiterea spre rejudecare și hotărârea atacată

Procedura în fața Curții și concluziile părților

Cu privire la recurs

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul s‑a pronunțat ultra petita și a efectuat o interpretare și o aplicare eronate ale capacității reducerilor contestate de a exclude concurența

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe faptul că Tribunalul s‑a pronunțat ultra petita

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o interpretare și pe o aplicare eronate ale criteriilor referitoare la capacitatea reducerilor contestate de a exclude concurența

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare al Comisiei

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește standardele de probă necesare, pe o încălcare a dreptului la apărare și pe o denaturare a elementelor de probă în cadrul examinării testului AEC în privința Dell

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește standardele de probă necesare

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o aplicare greșită a standardului probatoriu reținut

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă în cadrul examinării testului AEC în privința Dell și pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe mai multe erori de drept și pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC în privința HP

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe erori de drept în cadrul examinării testului AEC în privința HP

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC în privința HP

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o interpretare eronată a testului AEC și a articolului 102 TFUE, pe o denaturare a elementelor de probă și pe o încălcare a dreptului la apărare al Comisiei în cadrul examinării testului AEC în privința Lenovo

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a consecințelor care trebuie deduse din erorile constatate în cadrul testului AEC

Argumentația părților

Aprecierea Curții

Cu privire la cheltuielile de judecată