Concluziile avocatului general domnul N. Emiliou prezentate la 5 septembrie 2024.#Procedură penală împotriva lui OP.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal judiciaire de Marseille.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Conflict între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț – Articolul 16 alineatul (3) – Noțiunea de «autoritate competentă» – Reglementare națională care atribuie unui organ al puterii executive competența de a decide cu privire la acordarea priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, în caz de conflict – Dreptul la o cale de atac.#Cauza C-763/22.

OP – resortisant francez – este trimis în judecată în fața Tribunal judiciaire de Marseille (Tribunalul Judiciar din Marsilia, Franța, denumit în continuare „Tribunalul din Marsilia” sau „instanța de trimitere”). Acesta urma să compară în fața acestei instanțe pentru comiterea mai multor infracțiuni. Cu toate acestea, el a fost plasat în detenție în Spania în urma unei cereri de extrădare formulate de autoritățile elvețiene ( 2 ).

În vederea asigurării prezenței sale în cadrul procedurii franceze, Procureur de la République (procurorul francez) a emis un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”), adresat autorităților spaniole. Confruntat cu aceste două cereri concurente, Consejo de Ministros (Consiliul de Miniștri, Spania, denumit în continuare „Consiliul de Miniștri”) a decis să acorde prioritate cererii de extrădare elvețiene (în timp ce OP a rămas în detenție în Spania).

În acest context, Tribunalul din Marsilia solicită clarificări cu privire la condițiile în care autoritatea statului membru de executare (în prezenta cauză, Spania) poate decide să acorde prioritate unui mandat MEA ori unei cereri de extrădare și în special cu privire la aspectul dacă o astfel de decizie poate fi luată de un organism guvernamental în condițiile în care, potrivit instanței de trimitere, decizia acestui organism nu este supusă controlului jurisdicțional.

Articolul 16 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 3 ), intitulat „Decizia în cazul concursului de cereri”, prevede: „(1) În cazul în care mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleași persoane, alegerea mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele și în special de gravitatea relativă și de locul comiterii infracțiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum și de faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. […] (3) În cazul unui conflict între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț, decizia de acordare a priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare este adoptată de autoritatea competentă a statului membru de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special de cele prevăzute la alineatul (1), precum și de cele menționate în convenția aplicabilă. […]”

Din cuprinsul articolului 57 alineatul (2) din Ley 23/2014 de reconocimiento mutuo de resoluciones penales en la Unión Europea (Legea 23/2014 privind recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în Uniunea Europeană, denumită în continuare „Legea 23/2014”), astfel cum se arată în decizia de trimitere și cum a precizat ulterior guvernul spaniol, rezultă că, în cazul unui conflict între un MEA și o cerere de extrădare formulată de un stat terț, autoritatea judiciară spaniolă trebuie să suspende procedura și să transmită toate documentele în cauză Ministerului Justiției. Propunerea de a lua o decizie cu privire la acordarea de prioritate fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special de cele prevăzute la alineatul (1) ( 4 ), precum și de cele menționate în convenția aplicabilă, trebuie să fie prezentată de către ministrul justiției Consiliului de Miniștri.

Acuzațiile formulate în Franța împotriva lui OP se referă la mai multe infracțiuni (precum deținerea de echipamente pentru contrafacerea cardurilor de plată și participarea la un grup infracțional organizat în legătură cu falsificarea de carduri de plată) comise în mai multe țări (Franța, România și Thailanda).

În septembrie 2021, OP urma să compară în fața Tribunalului din Marsilia pentru săvârșirea acestor infracțiuni. Cu toate acestea, apărătorul său a informat instanța menționată în legătură cu faptul că OP a fost reținut și plasat în detenție în Spania în temeiul unui mandat de arestare și a unei cereri de extrădare, ambele emise de autoritățile elvețiene.

În iunie 2022, apărătorul lui OP a informat această instanță că OP rămâne încarcerat în Spania și că nu dorește să fie extrădat în Elveția. În schimb, acesta a solicitat repatrierea în Franța pentru a se prezenta în persoană și a se apăra față de acuzațiile formulate împotriva sa.

În aceste condiții, instanța de trimitere a emis un mandat de arestare în vederea obligării acestuia să compară în fața instanței în Franța. Pe acest temei, procurorul francez a emis un MEA în vederea predării sale din Spania.

Cu toate acestea, instanța de trimitere a luat ulterior cunoștință de faptul că Consiliul de Miniștri decisese să acorde prioritate cererii de extrădare elvețiene, în timp ce OP a rămas încarcerat în Spania.

În decembrie 2022, apărătorul lui OP a solicitat Tribunalului din Marsilia să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară cu privire la compatibilitatea cu Decizia‑cadru 2002/584 a unei legislații naționale care conferă unui organism guvernamental competența de a decide care dintre cererile concurente de predare/extrădare trebuie să aibă prioritate.

În această privință, instanța de trimitere arată că normele naționale în discuție permit unui organism guvernamental – Consiliul de Miniștri –, spre deosebire de o autoritate judiciară, să decidă cu privire la ordinea de prioritate dintre un MEA și o cerere de extrădare formulată de un stat terț. În plus, din câte se poate observa, nu pare să existe nicio cale de atac pentru a contesta decizia Consiliului de Miniștri. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea unor astfel de norme naționale cu Decizia‑cadru 2002/584.

Cu toate acestea, Ministerul Public francez a considerat că Tribunalul din Marsilia nu avea un interes legitim, în cadrul cauzei pendinte în fața sa, să adreseze o întrebare preliminară Curții de Justiție cu privire la conformitatea dreptului spaniol cu respectiva decizie‑cadru.

Instanța de trimitere nu împărtășește această opinie. Aceasta susține în esență că are un interes real în a solicita Curții lămuriri cu privire la compatibilitatea legislației naționale în discuție cu Decizia‑cadru 2002/584, întrucât în esență aceasta va determina condițiile în care se va putea continua procedura judiciară care îl vizează pe OP.

În aceste condiții, instanța de trimitere a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „[Decizia‑cadru 2002/584/JAI] se opune ca legislația unui stat membru să atribuie competența de a decide care dintre [un MEA] și o cerere de extrădare în concurs prezentată de un stat terț va trebui pusă în executare unei autorități guvernamentale, fără posibilitatea introducerii unei căi de atac?”

Guvernele francez, spaniol și polonez, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. OP, guvernele francez, spaniol, neerlandez și polonez, precum și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 28 noiembrie 2023.

Înainte de a examina esența întrebării adresate de instanța de trimitere (B), vom aborda problema admisibilității prezentei cereri (și a necesității pronunțării asupra fondului) (A).

Guvernul spaniol consideră că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă. La rândul său, Comisia susține contrariul. Cu toate acestea, în cadrul ședinței, aceasta și‑a exprimat opinia potrivit căreia nu mai este necesar un răspuns al Curții la întrebarea preliminară.

În ceea ce privește, mai întâi, admisibilitatea prezentei cereri, trebuie amintit că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare care să îi permită să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe ( 5 ).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență și că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 6 ).

Având în vedere aceste elemente jurisprudențiale, guvernul spaniol arată, pe de o parte, că prezenta cerere este inadmisibilă pentru motivul că instanța de trimitere nu identifică nici o hotărâre judecătorească sau decizie guvernamentală spaniolă și nici o dispoziție din Decizia‑cadru 2002/584 care să fie pertinentă pentru întrebarea adresată.

Contrar acestei poziții, considerăm că este suficient de clar faptul că instanța de trimitere pune în discuție, în primul rând, articolul 57 alineatul (2) din Legea 23/2014, care prevede că, în cazul unui concurs de cereri de extrădare și de executare a unui MEA – precum cele în discuție în litigiul principal –, decizia cu privire la care dintre aceste cereri are prioritate trebuie luată de Consiliul de Miniștri. În al doilea rând, instanța de trimitere se referă la o decizie prin care Consiliul de Miniștri a acordat prioritate cererii de extrădare formulate de autoritățile elvețiene în detrimentul mandatului european de arestare, ambele emise cu privire la OP. Cu toate că nu au fost furnizate detalii cu privire la această decizie (precum data sau motivația acestei decizii, astfel cum a arătat Comisia în cadrul ședinței), din decizia de trimitere reiese că informațiile privind existența acesteia au fost prezentate instanței de trimitere printr‑o scrisoare din 2 septembrie 2022 adresată de Juzgado Central n 5 de Madrid (Tribunalul Central nr. 5 din Madrid, Spania) ( 7 ). În al treilea rând, este destul de clar că instanța de trimitere solicită o interpretare în special a articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, care privește problema conflictelor între un MEA și o cerere de extrădare.

Prin urmare, considerăm că instanța de trimitere a identificat în mod suficient elementele pertinente ale dreptului național și ale dreptului Uniunii astfel încât să permită Curții să înțeleagă problema de drept al Uniunii care trebuie clarificată.

Pe de altă parte, guvernul spaniol susține că întrebarea adresată este ipotetică, întrucât în esență privește legislația unui alt stat membru, iar răspunsul care urmează a fi formulat de Curte nu ar fi pertinent pentru litigiul principal.

Nu împărtășim această opinie. În această privință, arătăm, în primul rând, că sistemul specific de cooperare judiciară în materie penală între statele membre poate conduce în mod firesc la situații în care instanța națională a statului emitent (în speță, Franța) are nevoie de clarificări cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a condițiilor de executare a unui MEA în statul de executare (în speță, Spania). Astfel cum recunoaște și guvernul spaniol, Curtea a considerat admisibile astfel de cereri de decizie preliminară atunci când interpretarea solicitată a Deciziei‑cadru 2002/584 ar permite instanței de trimitere în cauză să stabilească maniera corespunzătoare de urmat în materie de emitere sau de retragere a unui anumit MEA ori de emitere a unui nou MEA atunci când executarea unui MEA anterior a fost refuzată ( 8 ).

În al doilea rând și astfel cum a arătat în esență Comisia, înțelegem că, în ipoteza în care Curtea ar concluziona că modalitățile procedurale prevăzute de legislația spaniolă în cauză sunt incompatibile cu Decizia‑cadru 2002/584, aceasta ar lăsa în principiu deschisă posibilitatea ca MEA care îl vizează pe OP să fie în continuare pus în executare atât timp cât OP rămâne pe teritoriul Spaniei. În schimb, în cazul în care Curtea ar statua că normele naționale în discuție sunt compatibile cu decizia‑cadru, această constatare va fi relevantă în cadrul procedurii pendinte pe rolul instanței de trimitere, întrucât îi va permite să adopte măsuri pentru a asigura extrădarea ulterioară a lui OP din Elveția, dacă și când acesta este extrădat în această țară, cu respectarea normelor de drept internațional aplicabile.

În aceste împrejurări, considerăm că întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este ipotetică.

Revenind acum la necesitatea în continuare a unei pronunțări asupra fondului, arătăm că apărătorul lui OP a observat în cadrul ședinței că OP fusese extrădat către Elveția ulterior formulării prezentei cereri de decizie preliminară. În consecință, Comisia a susținut că prezenta cerere de decizie preliminară a rămas fără obiect. În opinia sa, un răspuns al Curții cu privire la aspectul dacă Decizia‑cadru 2002/584 se opune normelor respective ale dreptului spaniol nu mai este necesar pentru a stabili modul în care urmează să se procedeze în litigiul principal.

În această privință, Comisia s‑a întemeiat pe Ordonanța Curții în cauza Ministerio Fiscal ( 9 ), în care Curtea a concluzionat că nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii formulate de Audiencia Nacional (Curtea Națională, Spania) în ceea ce privește compatibilitatea extrădării aflate în desfășurare a unui cetățean al Regatului Unit din Spania către Statele Unite ale Americii, după ce a fost informată de către apărătorul persoanei căutate, astfel cum a confirmat instanța de trimitere în acea cauză, că extrădarea avusese loc efectiv.

Suntem de acord cu Comisia că, în cazul în care se confirmă că OP a fost în realitate extrădat în Elveția, ar trebui să se considere că prezenta cerere de decizie preliminară nu mai are obiect. Într‑adevăr, din decizia de trimitere nu rezultă cu claritate motivul pentru care, în astfel de (noi) împrejurări, răspunsul Curții ar fi necesar pentru procedura aflată pe rolul instanței de trimitere ( 10 ).

Cu toate acestea, informațiile referitoare la extrădarea lui OP nu au putut fi confirmate de guvernul spaniol în ședință (din cauza anonimizării prezentei cereri de decizie preliminară, după cum a explicat acest guvern). Vom proceda în continuare la examinarea pe fond a întrebării adresate.

Amintim că din decizia de trimitere reiese că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă Decizia‑cadru 2002/584, în special articolul 16 alineatul (3) din aceasta, este incompatibilă cu o normă de drept național în temeiul căreia un organism guvernamental (iar nu o autoritate judiciară) are competența de a decide dacă trebuie să se acorde prioritate fie unui MEA, fie unei cereri de extrădare emise de o țară terță cu privire la aceeași persoană, în condițiile în care o astfel de decizie privind ordinea de prioritate nu este, potrivit instanței de trimitere, supusă unui control jurisdicțional.

Vom începe analiza explicând de ce situația din prezenta cauză nu pare să fie incompatibilă cu mecanismul din cauza Petruhhin, din care decurge o normă privind ordinea de prioritate care se aplică, în anumite condiții, atunci când cererea de extrădare și MEA sunt emise cu privire la aceeași persoană și la aceleași fapte (1).

Vom analiza apoi esența întrebării preliminare, care, astfel cum reiese din decizia de trimitere, cuprinde în realitate două aspecte. Primul aspect privește posibilitatea ca un stat membru să confere unui organism guvernamental sarcina de a decide cu privire la ordinea de prioritate între cererile de extrădare și mandatele europene de arestare (o soluție pe care instanța de trimitere o consideră exclusă de Decizia‑cadru 2002/584). Al doilea aspect privește necesitatea de a prevedea posibilitatea exercitării unui control jurisdicțional asupra deciziei adoptate de un astfel de organism.

Vom aborda pe rând aceste două aspecte pentru a explica faptul că Decizia‑cadru 2002/584 nu se opune unei norme naționale care conferă unui organism guvernamental competența de a decide cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare (2), dar impune ca o astfel de decizie să poată face obiectul unui controlul jurisdicțional (3).

Observăm de la bun început că, atunci când un stat membru primește un MEA (din partea unui alt stat membru) și o cerere de extrădare (din partea unui stat terț) referitoare la aceeași persoană, nu există o obligație generală de a soluționa situația în favoarea MEA. Deși propunerea inițială care a condus la adoptarea Deciziei‑cadru 2002/584 conținea o normă în acest sens pentru situația în care un MEA ar fi fost „contestat” de o cerere de extrădare provenită de la o țară terță care nu este semnatară a Convenției europene de extrădare din 1957, nicio normă cu privire la prioritatea automată în favoarea MEA nu a fost adoptată în final în Decizia‑cadru 2002/584 ( 11 ). În consecință, fiecare situație în care un MEA și o cerere de extrădare se află „în concurs” trebuie, în principiu, să fie rezolvată ad‑hoc, potrivit unor criterii generale pe care le vom prezenta ulterior.

Prin excepție de la această normă, singura ipoteză în care un MEA trebuie să aibă prioritate este cea care poate rezulta din aplicarea așa‑numitului „mecanism Petruhhin”.

În această privință, în Hotărârea Petruhhin Curtea a precizat că, în cazul în care un stat membru este sesizat cu o cerere de extrădare din partea unei țări terțe cu privire la un resortisant al unui alt stat membru, atunci când acest resortisant și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, iar statul membru solicitat nu își extrădează propriii resortisanți, aceste împrejurări determină obligația acestui stat de a da statului membru al cărui cetățean este persoana căutată posibilitatea de a urmări penal această persoană prin emiterea unui MEA (în cazul în care dreptul național al statului membru al cărui cetățean este persoana solicitată permite urmărirea penală pentru infracțiuni săvârșite în afara teritoriului național). Această obligație decurge din articolul 18 TUE, care interzice discriminarea exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate, și din articolul 21 TFUE, care consacră libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre ( 12 ).

În consecință, dacă faptele care fac obiectul cererii de extrădare și al MEA în discuție în prezenta cauză ar fi fost identice, decizia de stabilire a priorității luată de Consiliul de Miniștri ar fi incompatibilă cu logica „mecanismului Petruhhin” ( 13 ), ceea ce ar face oarecum accesorie analiza cu privire la aspectele procesului care a condus la această decizie, astfel cum au fost expuse în prezenta cerere de decizie preliminară.

Cu toate acestea, decizia de trimitere nu conține nicio informație referitoare la conținutul cererii de extrădare elvețiene. În consecință, doar lipsa oricărei discuții cu privire la posibila suprapunere între cele două cereri (și cu privire la implicațiile mecanismului Petruhhin) indică faptul că acestea par să vizeze fapte diferite. Această ipoteză a fost reținută în mod explicit de unele dintre interveniente și este confirmată de remarca formulată de guvernul spaniol în observațiile sale scrise potrivit căreia, după ce au primit cererea de extrădare elvețiană, autoritățile spaniole s‑au consultat cu autoritățile franceze, în conformitate cu mecanismul Petruhhin, iar autoritățile franceze au renunțat la posibilitatea de a emite un MEA în vederea inculpării lui OP pentru faptele care au condus la cererea de extrădare elvețiană. Cu toate acestea, guvernul francez nu a putut confirma acest fapt în cadrul ședinței ( 14 ).

Prin urmare, vom porni de la premisa că singurele probleme juridice ce trebuie abordate în prezenta cauză sunt într‑adevăr legate de aspectele identificate de instanța de trimitere, dat fiind că niciun element din dosar nu indică faptul că mecanismul Petruhhin și consecințele care trebuie deduse din acesta au fost încălcate.

În ceea ce privește primul aspect al întrebării preliminare adresate, și anume dacă Decizia‑cadru 2002/584 se opune unei norme naționale care conferă unui organism guvernamental, iar nu unuia judiciar sarcina de decide cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare, considerăm că răspunsul la această întrebare ar trebui să fie unul negativ. Suntem de acord în această privință cu toate guvernele interveniente care au luat poziție cu privire la această problemă, precum și cu Comisia.

Această concluzie decurge în primul rând din modul de redactare a articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.

Amintim că, în temeiul acestei dispoziții, „decizia de acordare a priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare este adoptată de autoritatea competentă a statului membru de executare” ( 15 ).

Caracterul larg al acestei sintagme implică faptul că nu este posibil să se considere că aceasta se referă exclusiv la o autoritate judiciară.

Dimpotrivă, caracterul său larg coroborat cu lipsa oricărei definiții sau precizări aduse acestei noțiuni în Decizia‑cadru 2002/584 indică faptul că legiuitorul Uniunii a ales să lase la latitudinea statelor membre să stabilească ce organism trebuie să aibă competența de a decide cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare.

Concluzia potrivit căreia sintagma „autoritate competentă” nu se referă în mod necesar doar la o autoritate judiciară este confirmată, în al doilea rând, de o interpretare comparativă a mai multor dispoziții ale Deciziei‑cadru 2002/584.

În această privință, arătăm că alegerea sintagmei „autoritate competentă”, care figurează la articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, contrastează cu utilizarea noțiunii de „autoritate judiciară de executare” ( 16 ) utilizată la articolul 16 alineatul (1) din această decizie‑cadru pentru a identifica organul național competent să decidă în cazul în care intervin două sau mai multe MEA concurente emise de diferite state membre cu privire la aceeași persoană.

Cu alte cuvinte, din coroborarea alineatelor (1) și (3) ale articolului 16 din Decizia‑cadru 2002/584 rezultă că, deși legiuitorul Uniunii impune în mod clar statelor membre să confere unui organism judiciar („autoritatea judiciară de executare”) sarcina de a decide ordinea de prioritate în contextul mai multor MEA, acesta lasă statelor membre o marjă de alegere mai largă („autoritatea competentă”) atunci când este vorba despre un MEA și o cerere de extrădare aflate în concurs.

Poziția de mai sus nu este afectată de articolul 28 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, care a fost discutat pe larg în cadrul ședinței.

Mai precis, articolul 28 din decizia‑cadru menționată privește „predarea [ulterioară] sau extrădarea ulterioară”. Articolul 28 alineatele (1) și (3) din aceasta stabilește în detaliu condițiile în care persoana deja care a fost deja predată statului membru emitent poate fi predată unui alt stat membru (diferit de statul membru de executare) pe baza unui MEA emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării inițiale. În acest context, articolul 28 alineatul (3) din decizia‑cadru se referă la condițiile în care trebuie solicitat consimțământul autorității judiciare de executare pentru predarea ulterioară (către alt stat membru).

În schimb, articolul 28 alineatul (4) prima teză din Decizia‑cadru 2002/584 precizează că „[…] o persoană care a fost predată în temeiul unui [MEA] nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat‑o”.

Ținând seama de această formulare, dezbaterea din cursul ședinței s‑a concentrat pe aspectul dacă utilizarea sintagmei „autoritate competentă” la articolul 28 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 poate, în realitate, să se refere (exclusiv) la o autoritate judiciară de executare, dat fiind că extrădarea ulterioară privește, în temeiul acestei dispoziții, o persoană care a fost mai întâi predată pe baza unui MEA, precum și dat fiind că o astfel de predare trebuie în mod necesar să fi fost efectuată pe baza unei decizii adoptate de o autoritate judiciară (de executare). În cazul unui răspuns afirmativ, s‑ar ridica problema, astfel cum am înțeles dezbaterea, dacă această concluzie trebuie extinsă la sintagma „autoritate competentă” care figurează la articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, ceea ce ar implica faptul că această sintagmă face trimitere, în realitate și în pofida sensului mai larg utilizat, (doar) la o autoritate judiciară.

În opinia noastră, această discuție se întemeiază pe o neînțelegere datorată unei ambiguități a versiunii în limba franceză a articolului 28 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, care există și în versiunea engleză, precum și în alte câteva versiuni ( 17 ).

Astfel, unele dintre versiunile lingvistice par să lase deschisă problema dacă sintagma „autorității competente a statului membru care a predat‑o”, utilizată la articolul 28 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, se referă efectiv la autoritatea competentă care a predat această persoană sau, mai degrabă, la statul membru care a predat persoana în discuție. În aceste versiuni lingvistice, ar putea fi vorba despre oricare dintre acestea sau despre ambele.

Această incertitudine nu apare însă în alte versiuni lingvistice, precum versiunile în limbile germană, spaniolă, italiană sau polonă ( 18 ), din care reiese cu claritate că această sintagmă se referă la statele membre care au predat persoana căutată și a căror „autoritare competentă” și‑a dat acordul pentru extrădarea ulterioară.

Considerăm că trebuie adoptată a doua interpretare.

Mai întâi, prima interpretare nu permite să se ajungă la o concluzie cu privire la problema examinată în speță. A doua interpretare este, în schimb, foarte clară și nu lasă nicio îndoială cu privire la semnificația precisă a acestei sintagme. În sfârșit, a doua interpretare este pe deplin coerentă cu logica generală a Deciziei‑cadru 2002/584, care, din nou, atribuie responsabilitatea executării unui MEA în mod expres autorităților judiciare, utilizând în același timp noțiunea mai largă de „autoritate competentă” în contextul în care intră în discuție problema extrădării către o țară terță [articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584].

Din această perspectivă, distincția dintre „autoritatea judiciară de executare” și „autoritatea competentă”, făcută, pe de o parte, la articolul 16 alineatul (1) și, respectiv, (3) din decizia‑cadru menționată și, pe de altă parte, la articolul 28 alineatele (3) și, respectiv, (4) din aceasta pare a fi guvernată de aceeași logică.

Astfel, deși reiese în mod clar din articolul 28 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 că consimțământul pentru o predare ulterioară (către un alt stat membru) trebuie dat de autoritatea judiciară de executare care a predat persoana căutată și că acest consimțământ pentru o extrădare ulterioară trebuie dat de autoritatea competentă (eventual diferită de autoritatea judiciară de executare), aceeași logică se regăsește la articolul 16 alineatele (1) și (3) din aceeași decizie‑cadru în ceea ce privește decizia referitoare la ordinea de prioritate în cazul unor cereri multiple după cum cererile multiple privesc două sau mai multe MEA (autoritatea judiciară de executare) sau un MEA și o cerere de extrădare (autoritatea competentă) ( 19 ).

Mai mult, decizia de a oferi statelor membre o marjă de alegere mai largă în ceea ce privește autoritatea competentă să decidă ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare pare să fie confirmată și de procesul legislativ, astfel cum a arătat în esență guvernul spaniol.

După cum s‑a arătat deja, propunerea inițială care a condus la Decizia‑cadru 2002/584 prevedea că decizia privind ordinea de prioritate este necesară doar atunci când cererea de extrădare în concurs era prezentată de un stat semnatar al Convenției europene de extrădare din 1957 ( 20 ). Într‑o astfel de situație, se sugera ca decizia privind ordinea de prioritate să fie luată de „autoritatea judiciară de executare”. Cu toate acestea, în textul articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 (astfel cum a fost adoptat în final), această sintagmă a fost înlocuită cu sintagma „autoritate competentă” ( 21 ).

Concluzia de mai sus este de altfel confirmată dacă se ia în considerare contextul mai larg în care se înscrie articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.

În primul rând, sintagma „autoritate judiciară” – fie sub forma unei „autorități judiciare emitente”, fie a unei „autorități judiciare de executare” – este utilizată în mod coerent în întreaga Decizie‑cadru 2002/584 pentru a desemna organismele responsabile de emiterea și executarea mandatelor europene de arestare ( 22 ).

Insistența cu privire la implicarea autorităților judiciare (sau a celor echivalente acestora) reflectă, în al doilea rând, faptul că întregul regim specific de predare prevăzut de Decizia‑cadru 2002/584 este conceput ca o cooperare judiciară cu organe judiciare (de emitere și de executare) care acționează la ambele capete ale acestui mecanism specific ( 23 ).

Acest lucru reflectă, în al treilea rând, obiectivul Deciziei‑cadru 2002/584, care este „să instituie un sistem simplificat de predare direct între autoritățile judiciare, destinat să se substituie unui sistem de cooperare clasică între state suverane, care implică intervenția și aprecierea puterii politice, în scopul de a asigura libera circulație a deciziilor judiciare în materie penală în spațiul de libertate, securitate și justiție” ( 24 ), care se întemeiază pe gradul ridicat de încredere reciprocă care trebuie să existe între statele membre ( 25 ). Curtea a exprimat aceeași idee potrivit căreia Decizia‑cadru 2002/584 are la bază cooperarea dintre autoritățile judiciare atunci când a statuat că această decizie‑cadru urmărește să asigure că puterii executive nu îi este conferită o competență decizională în procedura de predare a persoanelor căutate ( 26 ).

În acest context, este clar în opinia noastră că, atunci când legiuitorul Uniunii a decis să facă trimitere, la articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, la „autoritatea competentă” (mai degrabă decât la o autoritate judiciară), acesta a decis în mod conștient să se îndepărteze de logica de ansamblu a deciziei‑cadru, astfel cum este descrisă mai sus (și astfel cum a arătat în esență OP în ședință).

Astfel, rațiunea utilizării termenilor „autoritate competentă” în această dispoziție se întemeiază pe faptul că, în timp ce decizia privind mandatele europene de arestare aflate în concurs intră în întregime și exclusiv în domeniul acoperit de sistemul de predare simplificat și guvernat de autoritatea judiciară instituit de Decizia‑cadru 2002/584, nevoia de a pune în balanță executarea unui MEA cu o cerere de extrădare emisă de un stat terț face legătura între situația în cauză și regimul de extrădare convenit cu statele terțe respective. Este posibil ca un astfel de regim să se întemeieze pe implicarea tradițională a puterii executive (și poate include considerații politice), astfel cum au arătat în esență guvernul polonez și Comisia în ședință și astfel cum rezultă și din constatările formulate în jurisprudența Curții, așa cum au fost acestea citate mai sus și vizate la punctul 66, și așa cum poate fi confirmat în mod expres și de acordul de extrădare în cauză.

Un astfel de acord poate, în plus, să prevadă o soluție instituțională specifică în ceea ce privește organismul competent să ia decizia atunci când există două sau mai multe cereri, cum este cazul de exemplu în Acordul de extrădare UE‑SUA. Potrivit acestuia din urmă, un conflict între un MEA și o cerere de extrădare formulată de Statele Unite se soluționează de „autoritatea executivă” a statului membru solicitat („pouvoir executif” în versiunea în limba franceză a acestui acord) „dacă, în temeiul Tratatului bilateral de extrădare în vigoare între Statele Unite și statul membru, deciziile privind cererile multiple sunt luate de respectiva autoritate” ( 27 ).

Prin urmare, atunci când legiuitorul Uniunii nu a impus ca o decizie cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare să fie luată în mod necesar de o autoritate judiciară a unui stat membru, ci a ales să le lase acestora din urmă o mai mare libertate în această privință, scopul său era, în opinia noastră, să recunoască implicarea tradițională a puterii executive în materie de extrădare și să nu împiedice funcționarea regimurilor bilaterale de extrădare convenite cu state terțe.

Aceste considerații confirmă astfel aprecierea precedentă și ne determină să concluzionăm că Decizia‑cadru 2002/584 nu se opune unei norme de drept național care conferă unui organism guvernamental competența de a decide ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare.

Acestea fiind spuse, din considerațiile care precedă rezultă că articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 se situează la intersecția între regimurile de extrădare convenite cu statele terțe și regimul simplificat de predare aplicabil relațiilor dintre statele membre. Deși am explicat de ce considerațiile specifice regimurilor de extrădare au condus la alegerea de a oferi statelor membre o marjă de manevră suficientă pentru a stabili autoritățile care decid cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare, nu există nicio îndoială că, atunci când decizia privind ordinea de prioritate este luată de o autoritate guvernamentală, spre deosebire de una judiciară, o astfel de soluție introduce o anumită tensiune în sistemul de predare care există în interiorul Uniunii.

Astfel, deși acest sistem se întemeiază pe cooperarea între autoritățile judiciare, o situație precum cea din prezenta cauză face ca situația persoanei căutate să fie decisă în cele din urmă (ca o consecință a deciziei privind ordinea de prioritate) de către un organism care nu este o instanță. În consecință, considerăm că o astfel de decizie trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional, pentru motivele pe care le vom prezenta în secțiunea următoare.

În cadrul examinării chestiunii controlului jurisdicțional, vom formula mai întâi observații introductive cu privire la domeniul exact de aplicare al investigației care trebuie efectuată în această privință (a) înainte de a examina Decizia‑cadru 2002/584 din această perspectivă (b).

În primul rând, astfel cum a arătat guvernul neerlandez în ședință, decizia privind ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare în sensul articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie diferențiată de decizia referitoare la îndeplinirea condițiilor de executare a acestor acte. Astfel cum a arătat Comisia în aceeași ordine de idei, pentru a se acorda prioritate unuia sau alteia (și pentru ca problema priorității să fie de la bun început relevantă), cererea respectivă trebuie să fie „executabilă” în raport cu normele aplicabile. De exemplu, atunci când condițiile aplicabile executării unui MEA nu sunt îndeplinite, dar sunt îndeplinite condițiile aplicabile pentru cererea de extrădare, aceasta din urmă va avea în mod logic prioritate ( 28 ).

În această privință, subliniem că aprecierea aspectului dacă fiecare dintre cererile „aflate în concurs” este executabilă nu are relevanță directă în prezenta cauză, care privește aspectul dacă o decizie (diferită) privind criteriile de prioritate, prevăzute la articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional atunci când a fost adoptată de un organism guvernamental.

În al doilea rând, guvernul francez precizează că această dispoziție nu impune disponibilitatea controlului jurisdicțional împotriva unei decizii privind ordinea de prioritate, întrucât nu există de la bun început obligația de a adopta o decizie separată privind ordinea de prioritate. În opinia sa, decizia privind ordinea de prioritate poate constitui un element inerent procedurii decizionale prin care fie este executat MEA, fie este încuviințată extrădarea. În consecință, respectarea cerinței controlului jurisdicțional (în măsura în care o astfel de cerință există) trebuie examinată în raport cu procedurile naționale în ansamblul lor.

Desigur, recunoaștem diversitatea soluțiilor pe care statele membre le pot adopta în conceperea mecanismului în cadrul căruia se adoptă o decizie privind ordinea de prioritate (în sens formal sau substanțial). Cu toate acestea, examinarea care trebuie efectuată în speță se circumscrie caracteristicilor mecanismului intern astfel cum au fost ele prezentate în această procedură. Astfel, analiza care urmează trebuie înțeleasă ca fiind interpretată în primul rând în contextul specific al dreptului intern care pare să prevadă o decizie separată privind ordinea de prioritate, fără ca o asemenea decizie să fie defalcată în diferite etape procedurale.

În al treilea rând, cu toate că instanța de trimitere pornește de la premisa potrivit căreia decizia adoptată de Consiliul de Miniștri nu poate face obiectul unui control jurisdicțional, guvernul spaniol a explicat că acest lucru nu este adevărat.

Pe de o parte, acesta a explicat că normele legislative generale nu împiedică posibilitatea exercitării unui control jurisdicțional împotriva unei decizii a Consiliului de Miniștri (spre deosebire de ceea ce se prevede pentru anumite categorii de acte). Pe de altă parte, acest guvern a făcut trimitere în special la o hotărâre a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ( 29 ), care a reexaminat o decizie a Consiliului de Miniștri prin care se acorda prioritate unei cereri de extrădare formulate de Federația Rusă în defavoarea unui MEA emis de autoritatea judiciară emitentă lituaniană.

În această privință, dorim să amintim că, în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții, „instanța de trimitere este singura competentă să definească obiectul întrebărilor” ( 30 ) și să definească cadrul factual și normativ în care se încadrează acestea ( 31 ). În această privință, considerăm că Curtea ar trebui să pornească în continuare de la premisa enunțată de instanța de trimitere, însă acesteia din urmă îi revine sarcina de a confirma situația legislației spaniole.

În sfârșit, luând act de explicația menționată mai sus furnizată de guvernul spaniol, OP a arătat în cadrul ședinței că nu i‑a fost comunicată decizia privind ordinea de prioritate adoptată de Consiliul de Miniștri și că situația care rezultă din aceasta constituie o încălcare a articolului 5 din Directiva 2012/13/UE ( 32 ) și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Subliniem că, în esență, problema condițiilor în care OP ar fi putut contesta decizia privind ordinea de prioritate nu este nici vizată de întrebarea preliminară, nici discutată în decizia de trimitere (care se întemeiază pe premisa potrivit căreia nu există de la bun început niciun control jurisdicțional împotriva deciziei în litigiu).

Am menționat deja că instanța de trimitere este singura competentă să definească obiectul întrebării care trebuie examinată de Curte în cadrul procedurii preliminare. Prin urmare, nu este de competența Curții să modifice acest obiect ( 33 ). Însăși instanța de trimitere s‑a limitat la a solicita Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584 și a făcut acest lucru în legătură cu două aspecte descrise la punctul 34 din prezentele concluzii. În consecință, considerăm că Curtea nu poate adopta o poziție cu privire la problematica mai sus menționată, care a fost invocată pentru prima dată de OP în ședință și care este diferită față de cea invocată de instanța de trimitere.

Odată făcute aceste precizări, vom explica în continuare motivele care ne determină să concluzionăm că Decizia‑cadru 2002/584 impune existența unui control jurisdicțional împotriva unei decizii privind ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare, atunci când o asemenea decizie este adoptată de un organism guvernamental, astfel cum au susținut în esență în special Comisia și guvernul spaniol.

Este adevărat că, astfel cum arată guvernul francez, decizia‑cadru nu cuprinde nicio mențiune cu privire la acest aspect.

Mai precis, articolul 16 alineatul (3) coroborat cu articolul 16 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 precizează că decizia privind ordinea de prioritate este luată „ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele”, „în special” de gravitatea relativă și de locul comiterii infracțiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum și de faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse privative de libertate, precum și de cele menționate în convenția aplicabilă ( 34 ). Având în vedere caracterul neexhaustiv al acestor criterii, autoritatea competentă poate lua în considerare și alte criterii decât cele menționate mai sus, precum cele menționate în orientările Eurojust, astfel cum au arătat guvernul francez și Comisia în cadrul ședinței ( 35 ) (sub rezerva convenției de extrădare aplicabilă).

Acestea fiind precizate, pe de o parte, Curtea a insistat întotdeauna că deciziile referitoare la MEA trebuie să fie adoptate sub control judiciar. Astfel, după cum a statuat Curtea, Decizia‑cadru 2002/584 „are la bază principiul potrivit căruia deciziile referitoare la [MEA] beneficiază de toate garanțiile proprii deciziilor judiciare, în special de cele rezultate din drepturile fundamentale și din principiile juridice fundamentale prevăzute la articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată” ( 36 ).

În această privință și astfel cum s‑a arătat deja, ansamblul sistemului de predare prevăzut de Decizia‑cadru 2002/584 impune intervenția unor autorități judiciare (sau echivalente) atunci când un MEA este emis și atunci când acesta este executat, cerință care reflectă de asemenea faptul că emiterea și apoi executarea ulterioară a unui MEA au un impact major asupra situației persoanei căutate.

Pe de altă parte, cu toate că legiuitorul Uniunii a făcut o excepție de la principiul intervenției autorităților judiciare mai sus menționat în legătură cu adoptarea unei decizii privind ordinea de prioritate, rol care poate fi conferit unui organism al puterii executive a statului membru, pentru motivele pe care le‑am evocat mai sus, aceasta nu înseamnă că necesitatea controlului jurisdicțional în astfel de împrejurări dispare.

Astfel și în primul rând, deciziile cu privire la ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare pot avea un impact semnificativ asupra situației juridice a persoanei vizate.

În special, atunci când decizia privind ordinea de prioritate conduce la neexecutarea MEA, aceasta înseamnă că persoana căutată, în loc să fie predată unuia dintre statele membre sau chiar statului membru a cărui cetățenie o deține și a cărui limbă și mediu le înțelege, poate fi extrădată într‑un stat terț care poate avea standarde diferite în materie de justiție penală și în materia protecției drepturilor fundamentale care, în ceea ce privește drepturile fundamentale recunoscute de ordinea juridică a Uniunii, se prezumă că există în toate statele membre ale Uniunii (dar nu și în țările terțe) ( 37 ).

În aceeași ordine de idei, atunci când se acordă prioritate cererii de extrădare, persoana căutată poate ajunge să fie extrădată, în funcție de împrejurări, într‑un stat terț aflat la o distanță considerabilă de teritoriul statului membru în care este posibil ca persoana căutată să aibă legături familiale, ceea ce poate afecta în consecință exercitarea de către aceasta a dreptului său fundamental la viață de familie.

Deși aceste consecințe nu constituie, în general, un motiv care să împiedice acordarea de prioritate cererii de extrădare în cauză, semnificația deciziei de acordare a priorității impune, în opinia noastră, posibilitatea unui control jurisdicțional care nu face altceva decât să ofere garanțiile necesare, de altfel impuse de Decizia‑cadru 2002/584, pentru ca situația persoanei solicitate să fie examinată în conformitate cu standardele aplicabile.

În acest sens, trebuie reținut faptul că o decizie privind ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare face parte din regimul specific de predare stabilit prin Decizia‑cadru 2002/584, care prevede, la articolul său 1 alineatul (3), la care am făcut deja referire la punctul 88 din prezentele concluzii, că decizia‑cadru „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană”. În această privință și cu titlu de exemplu, guvernul francez și, respectiv, Comisia s‑au referit în ședință la obligația de a respecta interzicerea discriminării sau la necesitatea de a lua în considerare drepturile fundamentale ale terților, precum cele ale copiilor de vârstă fragedă care ar putea fi implicați.

În acest context, obligația de a asigura un control jurisdicțional cu privire la aspectul dacă drepturile fundamentale respective garantate de ordinea juridică a Uniunii (astfel cum pot deveni relevante în funcție de împrejurări și astfel cum sunt consacrate de cartă) au fost respectate în mod corespunzător decurge din articolul 47 alineatul (1) din aceasta din urmă, care garantează, în ordinea juridică a Uniunii, principiul general al protecției jurisdicționale efective.

În al doilea rând și lăsând deoparte luarea în considerare (în dreptul primar) a protecției drepturilor fundamentale, este adevărat că o decizie privind ordinea de prioritate este susceptibilă să ia în considerare diferitele interese aflate în joc, inclusiv cele ale unor state terțe. În această privință, legiuitorul Uniunii a lăsat statelor membre o marjă de apreciere semnificativă, cum o atestă modul de redactare a articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 și astfel cum au arătat în ședință toate guvernele interveniente, precum și Comisia.

Cu toate acestea, din textul dispoziției de mai sus reiese și că puterea de apreciere a statelor membre nu este absolută. Într‑adevăr, din articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 reiese că legiuitorul Uniunii a decis să încadreze modul în care se iau în considerare interesele aflate în joc prin cerința ca o decizie cu privire la ordinea de prioritate să fie adoptată „ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele”, în special de cele prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

Din această perspectivă, considerăm că articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 ar fi lipsit de eficacitate dacă nu ar fi disponibil niciun control jurisdicțional care să asigure respectarea cerinței menționate anterior, atunci când decizia privind ordinea de prioritate între un MEA și o cerere de extrădare este luată de un organism guvernamental.

În aceste condiții, suntem de acord cu toate guvernele interveniente care au luat poziție cu privire la această chestiune, precum și cu Comisia în legătură cu faptul că întinderea controlului jurisdicțional care se impune, în special în ceea ce privește evaluarea criteriilor de acordare a priorității prevăzute la articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, este limitată. Într‑adevăr, luând în considerare marja largă de apreciere acordată de această dispoziție autorității competente, acesta se limitează, în opinia noastră, la a stabili dacă toate împrejurările relevante au fost luate în considerare în mod corespunzător. În opinia noastră, aceasta înseamnă că este necesar să verifice dacă autoritatea competentă a examinat cu atenție și obiectivitate toate elementele relevante ale situației în discuție și dacă și‑a motivat suficient decizia, potrivit cerinței controlului jurisdicțional efectiv consacrate la articolul 47 din cartă ( 38 ), astfel încât să permită persoanei în cauză să conteste rezultatul în fața instanței naționale și să permită respectivei instanțe să își îndeplinească obligația.

În final, așa cum a arătat în esență guvernul francez în ședință, revine, desigur, statelor membre sarcina să stabilească, în temeiul autonomiei lor procedurale, condițiile specifice în care acest control jurisdicțional trebuie asigurat și stadiul procedural în care în care acesta trebuie asigurat.

Având în vedere elementele de mai sus, considerăm că, atunci când legislația națională a unui stat membru conferă unui organism guvernamental sarcina de a lua o decizie în sensul articolului 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, această dispoziție, coroborată cu articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru și cu articolul 47 alineatul (1) din cartă trebuie interpretată în sensul că impune disponibilitatea unui control jurisdicțional împotriva unei astfel de decizii, în condiții procedurale a căror stabilire este de competența statelor membre.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă Tribunal judiciaire de Marseille (Tribunalul Judiciar din Marsilia, Franța) după cum urmează: Articolul 16 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care conferă unui organism guvernamental sarcina de a lua o decizie cu privire la ordinea de prioritate între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare emise cu privire la aceeași persoană. Această dispoziție, coroborată cu articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru menționat și cu articolul 47 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene impune ca o astfel de decizie să poată face obiectul controlului jurisdicțional, în condiții procedurale a căror stabilire este de competența statelor membre.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 5 septembrie 2024 ( 1 )