Concluziile avocatei generale T. Ćapeta prezentate la 11 aprilie 2024.#Anglo Austrian AAB AG in Abwicklung împotriva Băncii Centrale Europene (BCE) și a Belegging-Maatschappij „Far-East” BV.#Recurs – Politica economică și monetară – Directiva 2013/36/UE – Activitatea instituțiilor de credit – Supravegherea prudențială a instituțiilor de credit – Regulamentul (UE) nr. 1024/2013 – Misiuni specifice de supraveghere încredințate Băncii Centrale Europene (BCE) – Retragerea autorizațiilor – Întinderea competențelor BCE – Regulamentul (UE) nr. 468/2014 – Repartizarea competențelor între BCE și autoritățile naționale – Prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului – Constatările Tribunalului Uniunii Europene cu privire la dreptul național – Examinare privind eventuala denaturare a dreptului național.#Cauza C-579/22 P.

Mecanismul unic de supraveghere (MUS) ( 2 ) este primul pilon al uniunii bancare, creat în 2014 ( 3 ) ca răspuns la criza financiară. Scopul acestuia este „de a garanta siguranța și soliditatea instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar din Uniune și al fiecărui stat membru participant în parte, precum și unitatea și integritatea pieței interne” ( 4 ).

În esență, supravegherea prudențială este efectuată de Banca Centrală Europeană (denumită în continuare „BCE”), cu sprijinul autorităților naționale competente ( 5 ), în conformitate cu separarea atribuțiilor prevăzută la articolul 6 din Regulamentul privind MUS ( 6 ).

Organizarea MUS este, într‑o anumită măsură, „specială”, atunci când este comparată cu modul în care funcționează aproape întreaga ordine juridică a Uniunii ( 7 ). În temeiul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul privind MUS, BCE „aplică integral dreptul relevant al Uniunii și, în cazul în care acesta cuprinde directive, legislația națională care transpune respectivele directive. În cazul în care legislația relevantă a Uniunii constă în regulamente și acolo unde, în prezent, respectivele regulamente acordă în mod explicit opțiuni pentru statele membre, BCE aplică și legislația națională de exercitare a acestor opțiuni”.

Aceasta este dispoziția aflată în centrul prezentului recurs. Anglo Austrian AAB AG, fostă Anglo Austrian AAB Bank AG (denumită în continuare „AAB Bank”), recurentă în prezenta cauză, era o instituție de credit mai puțin semnificativă cu sediul în Austria. După ce BCE a retras autorizația respectivei instituții de credit, recurenta a contestat decizia în fața Tribunalului susținând că BCE i‑a retras autorizația fără să fie îndeplinite condițiile necesare prevăzute de dreptul Uniunii, astfel cum au fost transpuse în dreptul austriac.

Tribunalul a respins această acțiune prin Hotărârea din 22 iunie 2022, Anglo Austrian AAB și Belegging‑Maatschappij Far‑East/BCE (T‑797/19, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2022:389). Recurenta din prezenta cauză susține, printre altele, că Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod eronat dreptul național.

Două legi din Austria sunt relevante în prezentul recurs. În primul rând, Bundesgesetz über das Bankwesen (Bankwesengesetz) (Legea privind sectorul bancar, denumită în continuare „BWG”) și, în al doilea rând, Bundesgesetz zur Verhinderung der Geldwäsche und Terrorismusfinanzierung im Finanzmarkt (Legea federală privind combaterea spălării banilor și finanțării terorismului pe piețele financiare, denumită în continuare „FM‑GwG”).

Articolul 39 din BWG este intitulat „Obligațiile generale de diligență”. La alineatele (2) și (2b) se prevăd următoarele: „(2) Instituțiile de credit și întreprinderile responsabile în temeiul articolului 30 alineatul (6) instituie proceduri administrative, contabile și de control pentru identificarea, evaluarea, gestionarea și monitorizarea riscurilor bancare și a celor legate de activitatea bancară, inclusiv a celor asociate mediului lor macroeconomic, luând în considerare etapa ciclului de activitate relevant, riscul spălării banilor și finanțării terorismului, precum și politicile și practicile lor de remunerare, în funcție de natura, dimensiunea și complexitatea activității bancare desfășurate. Procedurile administrative, contabile și de control vizează de asemenea, în cea mai mare măsură posibilă, riscurile bancare și operaționale, precum și pe cele asociate politicilor și practicilor de remunerare care pot apărea. Structura organizațională și procedurile administrative, contabile și de control trebuie să fie înregistrate într‑o formă scrisă și comprehensibilă. Structura organizațională evită conflictele de interese și de competență prin instituirea unor delimitări organizaționale și procedurale adecvate activității. Caracterul adecvat al acestor proceduri și al aplicării lor face obiectul unei revizuiri de către departamentul de audit intern cel puțin o dată pe an. […] (2b) Procedurile prevăzute la alineatul (2) țin seama în special de: 1. riscul de credit și riscul de contraparte; 2. riscul de concentrare; 3. riscul de piață; 4. riscul efectului de levier excesiv; 5. riscul operațional; 6. riscul de securitizare; 7. riscul de lichiditate; 8. riscul de rată a dobânzii în legătură cu toate tranzacțiile care nu sunt deja acoperite la punctul 3; 9. riscul rezidual al tehnicilor de diminuare a riscului de credit; 10. expunerea la riscuri legată de situarea unei instituții de credit; 11. riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului; 12. riscul legat de modelul economic al unei instituții ținând seama de efectele strategiilor de diversificare; 13. rezultatele simulărilor de criză în cazul instituțiilor care aplică abordări interne; și 14. auditul corporativ și modalitățile de control în cazul instituțiilor de credit și al entităților responsabile în temeiul articolului 30 alineatul (6), cultura lor corporativă și capacitatea organelor de conducere de a‑și îndeplini atribuțiile.”

Articolul 70 alineatul (4) din BWG reglementează prerogativele de supraveghere ale Finanzmarktaufsichtsbehörde (Autoritatea austriacă de supraveghere a piețelor financiare, denumită în continuare „FMA”) și prevede că, în cazul în care o instituție de credit încalcă dispozițiile BWG sau alte texte legislative menționate în aceasta ( 8 ), FMA: „1. obligă instituția de credit, societatea financiară holding, societatea financiară holding mixtă sau societatea holding mixtă, sub sancțiunea unei penalități, să restabilească legalitatea stării de fapt într‑un termen rezonabil ținând seama de circumstanțele cauzei; 2. în cazul repetării sau continuării încălcării, interzice managerilor să gestioneze societatea în totalitate sau parțial, cu excepția cazului în care acest lucru ar fi nerezonabil având în vedere natura și gravitatea încălcării și se poate preconiza că legalitatea situației va fi restabilită prin luarea de măsuri suplimentare în conformitate cu punctul 1; în acest caz, se aplică prima sancțiune administrativă, iar ordonanța va fi reiterată sub sancțiunea unei penalități administrative mai mari; 3. revocă autorizația unei instituții de credit în cazul în care alte măsuri prevăzute de această lege federală nu pot asigura funcționarea instituției de credit. […]”

În ceea ce privește FM‑GwG, articolul 31 alineatul (3) punctul 2 prevede că „în cazul încălcării obligațiilor prevăzute la articolul 34 alineatele (2) și (3) [din FM‑GwG], FMA poate […] revoca licența acordată de către FMA […]”.

În sfârșit, articolul 34 alineatele (2) și (3) din FM‑GwG transpune dispozițiile referitoare la combaterea spălării banilor din Directiva 2005/60 ( 9 ) și face trimitere în special la încălcări grave, repetate sau sistemice ale articolului 6 alineatele (1), (2)-(4), (6) și (7), ale articolului 7 alineatul (7), ale articolului 9 și ale articolului 23 alineatul (3) din FM‑GwG.

Faptele relevante pentru prezentul recurs pot fi rezumate după cum urmează.

Recurenta, AAB Bank, era o instituție de credit mai puțin semnificativă cu sediul în Austria. Belegging‑Maatschappij „Far‑East” BV (denumită în continuare „acționarul”) este o societate holding care deținea 99,99 % din acțiuni în AAB Bank.

La 26 aprilie 2019, FMA a prezentat BCE un proiect de decizie privind retragerea autorizației AAB Bank ca instituție de credit, în conformitate cu articolul 80 alineatul (1) din Regulamentul‑cadru privind MUS ( 10 ).

Prin decizia sa din 14 noiembrie 2019, BCE a retras AAB Bank autorizația de instituție de credit, cu efect de la data notificării deciziei menționate.

BCE a considerat că, pe baza constatărilor FMA privind nerespectarea continuă și repetată de către AAB Bank a cerințelor referitoare la combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, precum și la guvernanța internă, aceasta nu era aptă să asigure o gestionare sănătoasă a riscurilor sale.

Prin urmare, BCE a considerat că criteriile care au stat la baza retragerii autorizației AAB Bank privind inițierea activității unei instituții de credit, prevăzute la articolul 18 litera (f) din Directiva 2013/36 ( 11 ) și transpuse în dreptul austriac, au fost îndeplinite, întrucât AAB Bank săvârșise încălcările prevăzute la articolul 67 alineatul (1) literele (d) și (o) din directiva menționată, astfel cum a fost transpus în dreptul austriac, și că această retragerea fost proporțională.

De asemenea, BCE a refuzat să suspende efectele deciziei atacate timp de 30 de zile pentru motivul că observațiile AAB Bank nu erau de natură să pună la îndoială legalitatea acestei decizii, că aceasta nu era susceptibilă să cauzeze un prejudiciu ireparabil și că interesul public de protejare a deponenților, a investitorilor și a celorlalți parteneri ai AAB Bank, precum și stabilitatea sistemului financiar justificau aplicarea imediată a deciziei.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 iulie 2019, AAB Bank și acționarul au formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei atacate.

Ca urmare a Hotărârii Curții în cauza BCE și alții/Trasta Komercbanka ( 12 ), Tribunalul a declarat acțiunea formulată de acționar ca fiind inadmisibilă. Acesta a respins în întregime pe fond acțiunea introdusă de AAB Bank.

Prin recursul formulat la 1 septembrie 2022, AAB Bank solicită Curții: – anularea hotărârii atacate; – anularea deciziei din 14 noiembrie 2019 prin care BCE a retras autorizația recurentei ca instituție de credit; – în subsidiar, în cazul în care Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului; și – obligarea BCE la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul prezentei proceduri, precum și a celor efectuate în procedura desfășurată în fața Tribunalului.

BCE solicită Curții: – respingerea recursului în totalitate; și – obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Acționarul a intervenit în susținerea recurentei.

Recurenta invocă șapte motive de recurs.

Prin intermediul primului motiv, recurenta consideră că Tribunalul a depășit limitele competenței sale, a încălcat dreptul Uniunii și a denaturat faptele. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe o încălcare de către Tribunal prin acceptarea competenței BCE în ceea ce privește aspecte legate de spălarea banilor. Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe o interpretare eronată a dreptului Uniunii și a dreptului național de către Tribunal și, în orice caz, pe o denaturare a faptelor. Al patrulea motiv de recurs impută Tribunalului o eroare în interpretarea articolului 67 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2013/36 și a dreptului național. Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe faptul că Tribunalul nu ar fi abordat argumentele privind principiul proporționalității. Al șaselea motiv de recurs este întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a dreptului la apărare al recurentei. În sfârșit, al șaptelea motiv de recurs impută Tribunalului erori procedurale care au adus atingere intereselor recurentei.

În cele ce urmează, având în vedere că în multe dintre motivele de recurs formulate de recurentă se regăsesc aspecte legate de rolul adecvat și de interpretarea dreptului național, vom analiza mai întâi poziția pe care o deține dreptul național în cadrul juridic al MUS (secțiunea A). În continuare, vom examina fiecare motiv de recurs în parte, demonstrând de ce Curtea ar trebui să respingă recursul în totalitate (secțiunea B).

Regulamentul privind MUS menține o separare între reglementarea bancară și supravegherea bancară. Acesta o privește în cea mai mare măsură, deși nu în mod exclusiv, pe cea din urmă.

Atunci când reglementează supravegherea bancară, Regulamentul privind MUS nu armonizează normele de drept material național aplicabile instituțiilor de credit. În schimb, recurge la diverse opțiuni naționale privind conținutul normelor aplicabile și se concentrează pe„modurile de supraveghere” și pe „interacțiunea dintre supraveghetori” ( 13 ).

Partajarea reglementării unui domeniu de drept între Uniunea Europeană și statele membre este metoda de reglementare obișnuită în Uniunea Europeană. Întrepătrunderea dintre dreptul Uniunii și dreptul național este o caracteristică des întâlnită a ordinii juridice a Uniunii. Acesta este, de regulă, rezultatul unei activități de reglementare prin intermediul directivelor. Cu toate acestea, același rezultat este deseori atins prin utilizarea regulamentelor care permit sau necesită opțiuni de reglementare suplimentare pentru statele membre.

În majoritatea situațiilor, autoritățile statelor membre aplică un astfel de mix între dreptul Uniunii și dreptul național. Controlul jurisdicțional al deciziilor organelor naționale are loc în fața instanțelor naționale, care interpretează și aplică dreptul național și pot sesiza Curtea cu întrebări referitoare la dreptul Uniunii.

MUS este unic în sensul că reprezintă prima situație din dreptul Uniunii în care, în locul unei instituții naționale, o instituție a Uniunii este obligată în mod direct să aplice dreptul național ( 14 ).

În cele mai multe dintre cazuri, supravegherea prudențială este o atribuție partajată între BCE și autoritățile naționale competente ( 15 ). În exercitarea majorității atribuțiilor de supraveghere, cele două părți își împart activitatea între instituții semnificative și mai puțin semnificative ( 16 ).

Cu toate acestea, indiferent de distincția între instituții semnificative și mai puțin semnificative, BCE are două competențe exclusive în ceea ce privește toate instituțiile de credit: prima constă în emiterea sau retragerea autorizației bancare și cea de a doua în evaluarea notificărilor de achiziție și cedare a participațiilor calificate la instituții de credit (cu excepția cazului rezoluției bancare) ( 17 ). Prima competență este de interes în prezenta cauză.

Pentru a lua o decizie cu privire la emiterea sau retragerea autorizației, BCE trebuie să aplice deopotrivă normele dreptului Uniunii și ale dreptului statului membru al instituției de credit vizate. În temeiul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul privind MUS, atunci când BCE adoptă anumite decizii, dreptul național este relevant în mod explicit ( 18 ).

Prin urmare, se pune întrebarea cu privire la cine și în temeiul cărei legi controlează exercitarea acestei prerogative de către BCE?

La întrebarea „cine”, Curtea a răspuns deja în cauza Berlusconi. Articolul 263 TFUE conferă instanțelor Uniunii competența exclusivă pentru a controla legalitatea actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Prin urmare, acestea au de asemenea competență exclusivă în legătură cu deciziile BCE ( 19 ).

Întrebarea „în temeiul cărei legi” este puțin mai complicată.

Având în vedere că BCE aplică nu doar dreptul Uniunii, ci și normele dreptului național atunci când decide dacă acordă sau retrage o autorizație, este inevitabil ca instanțele Uniunii să aplice dreptul național ca temei pentru controlul jurisdicțional al unor astfel de decizii ale BCE.

În fața instanțelor Uniunii, dreptul național poate fi tratat în două moduri: ca o chestiune de fapt sau ca una de drept ( 20 ).

Logica acțiunilor în constatarea neîndeplinirii unei obligații, a trimiterilor preliminare ( 21 ) și uneori a acțiunilor în anulare ( 22 ) are ca rezultat tratarea în mod curent a dreptului național ca o chestiune de fapt ( 23 ). Într‑o astfel de situație, controlul constatărilor Tribunalului privind dreptul național ar presupune un control al procesului său de cercetare, ceea ce Curtea poate face în recurs doar în cazul în care părțile susțin că Tribunalul a denaturat faptele ( 24 ).

Există însă situații în dreptul Uniunii în care chestiunile privind dreptul național sunt tratate ca fiind chestiuni de drept. În acest sens, MUS nu este singura situație în care dreptul Uniunii face o trimitere explicită la dreptul național ca fiind dreptul relevant.

Cel mai cunoscut exemplu al acestei situații este Regulamentul privind marca Uniunii Europene ( 25 ), în care se fac ample trimiteri explicite la dreptul național ( 26 ), Avocatul general Mengozzi ( 27 ) a menționat în plus domeniul achizițiilor publice, în care instituțiile Uniunii au uneori obligația de a se conforma dispozițiilor relevante ale dreptului național unde contractul de achiziții publice urmează să fie executat, precum și competența Curții în temeiul articolului 272 TFUE, caz în care dreptul național poate deveni aplicabil în temeiul clauzei compromisorii contractuale.

Avocatul general Mengozzi a susținut că, în situații în care dreptul național face parte integrantă din contextul juridic relevant, „în pofida tuturor rezervelor pe care le ridică speța, instanța Uniunii nu se poate sustrage de la obligația de a analiza toate actele administrative care fac obiectul controlului său, inclusiv partea din aceste acte în care s‑a efectuat o apreciere a dreptului național” ( 28 ).

Avocatul general Bot a considerat că, în domeniul dreptului mărcilor, Tribunalul „poate verifica, la nevoie din oficiu, conținutul, condițiile de aplicare și domeniul de aplicare al normelor de drept național invocate de părți în susținerea pretențiilor lor” ( 29 ).

Considerăm că dreptul național ar trebui tratat ca o chestiune de drept și în domeniul supravegherii bancare atunci când legislația Uniunii impune BCE să aplice normele dreptului național. La stabilirea și aplicarea dreptului național în cadrul MUS, instanțele Uniunii trebuie, prin urmare, să utilizeze metodologia lor standard privind interpretarea juridică, plasând totodată dreptul național în contextul său național corespunzător, care poate diferi de la un stat membru la altul. Numai în acest fel instanțele Uniunii pot pune în aplicare diversitatea de reglementare la nivelul statelor membre aprobată de sistemul MUS ( 30 ), o considerație care ghidează BCE în exercitarea prerogativelor sale de supraveghere ( 31 ).

Pentru a înțelege sensul dreptului național în contextul MUS, suntem de acord cu avocații generali Mengozzi și Bot că Tribunalul ar trebui să ia în considerare, la nevoie din oficiu, atât contextul legislativ național, cât și jurisprudența națională relevantă pentru interpretarea corectă a normelor naționale respective ( 32 ).

Având în vedere că dreptul național este tratat ca o chestiune de drept, Curtea este competentă să controleze în cadrul recursului modul în care Tribunalul a aplicat dreptul respectiv.

Rămâne de stabilit standardul de control pe care Curtea ar trebui să îl utilizeze atunci când apreciază argumentele în recurs potrivit cărora Tribunalul a interpretat în mod eronat dreptul național aplicabil.

În contextul dreptului mărcilor ( 33 ), Curtea a stabilit un standard de control care pare să se concentreze pe căutarea unei denaturări a sensului în prezentarea de către Tribunal a dreptului național, ținând seama de modul în care dreptul respectiv a fost prezentat de părțile în litigiu. Motivul pentru aceasta ar putea consta în faptul că Curtea nu a confirmat niciodată în mod explicit că dreptul național în acest domeniu are rolul de drept, iar nu de fapt ( 34 ).

Suntem de acord că, în recurs, Curtea nu ar trebui să efectueze o interpretare nouă a dreptului național, ci mai degrabă să aprecieze elementele pe care Tribunalul le‑a luat în considerare pentru interpretarea dreptului respectiv la formularea concluziilor.

Considerăm însă că o centrare pe sensul textual al dispozițiilor naționale relevante, chiar și tratate ca o chestiune de drept, ar fi prea limitată în contextul MUS, care, astfel cum a fost demonstrat mai sus, este unul în care diversitatea reglementărilor naționale este norma.

Controlul Curții ar trebui, prin urmare, să se concentreze pe stabilirea obligației de diligență pe care Tribunalul a aplicat‑o atunci când a stabilit sensul adecvat al dreptului național. Curtea ar trebui să se concentreze pe factorii pe care Tribunalul i‑a luat în considerare atunci când a apreciat sensul dreptului național și pe claritatea motivării sale care justifică prevalența unei interpretări concurente asupra alteia.

Având în vedere cele de mai sus, procedăm acum la examinarea celor șapte motive de recurs ale recurentei. În analiza noastră, vom inversa ordinea primului și a celui de al doilea motiv de recurs, după care ne vom întoarce la celelalte motive de recurs în ordinea în care au fost invocate.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, AAB Bank susține, în primul rând, că Tribunalul în mod eronat nu a examinat din oficiu dacă BCE era competentă să decidă cu privire la chestiuni referitoare la spălarea banilor sau să aplice dreptul național în acest domeniu, în al doilea rând, că BCE este competentă doar să emită sancțiuni pentru încălcări ale dreptului Uniunii direct aplicabil și, în al treilea rând, că BCE este competentă numai să exercite supravegherea prudențială în legătură cu activitățile de depozit și de credit.

Înțelegem acest motiv de recurs ca pe o pretenție că BCE nu a acționat în ceea ce privește retragerea unei autorizații bancare (pentru care are competență exclusivă), ci în materie de spălare a banilor (prerogativă care aparține autorităților naționale competente).

În ceea ce privește primul argument, recurenta invocă considerentul (28) al Regulamentului privind MUS, interpretându‑l ca atribuind o competență exclusivă FMA în chestiuni care privesc combaterea spălării banilor. Potrivit recurentei, Tribunalul a separat în mod eronat procesul decizional în acest domeniu în două părți: mai întâi, constatarea unor încălcări, care este de competența FMA, și apoi o competență de sancționare sub forma retragerii unei autorizații bancare, care aparține BCE.

În sprijinul acestui argument, recurenta susține de asemenea că, în cazul în care articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul privind MUS ar fi interpretat într‑un mod diferit, acest lucru ar duce la ilegalitatea acestei dispoziții, întrucât ar fi contrară separării competențelor.

În ceea ce privește considerentul (28) al Regulamentului privind MUS, Curtea a respins deja interpretarea pe care recurenta o propune în prezenta cauză.

În cauza Versobank/BCE, Curtea a subliniat că competența în materie de retragere a unei autorizații este rezervată în mod exclusiv BCE ( 35 ). Mai mult, Curtea a constatat că, în temeiul articolului 14 alineatul (5) din Regulamentul privind MUS, BCE poate să retragă o autorizație, printre altele, la propunerea unei autorități naționale competente ( 36 ). În sfârșit, Curtea a confirmat că BCE păstrează competența exclusivă chiar și atunci când motivele pentru retragerea autorizației vizează, de exemplu, obligațiile de guvernanță și obligațiile privind combaterea spălării banilor ( 37 ).

Tribunalul a procedat, prin urmare, corect atunci când a ajuns la aceleași concluzii în ceea ce privește competența BCE de a retrage autorizația AAB Bank ca urmare a încălcărilor stabilite de FMA, în temeiul articolului 18 litera (f) și a articolului 67 alineatul (1) literele (d) și (o) din Directiva 2013/36. ( 38 )

Acest lucru ne determină să concluzionăm că primul argument al celui de al doilea motiv de recurs ar trebui să fie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea argument, recurenta susține că, potrivit considerentului (36) și articolului 18 din Regulamentul privind MUS, BCE poate să impună sancțiuni numai în temeiul dreptului Uniunii direct aplicabil, iar nu în cazul unor încălcări ale dreptului național.

Cu toate acestea, pentru aceleași motive ca cele prezentate în cadrul primului argument al acestui motiv de recurs, Curtea a confirmat în mod neechivoc faptul că BCE aplică și dreptul național relevant. Tribunalul a procedat, în opinia noastră, în mod corect atunci când a constatat că obligațiile prevăzute la articolul 34 alineatele (2) și (3) din FM‑GwG transpun dispozițiile relevante din Directiva 2005/60, iar o încălcare a acestor obligații intră astfel în domeniul de aplicare al articolului 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG, care prevede drept consecință retragerea autorizației unei instituții de credit ( 39 ). Tribunalul a procedat, așadar, în mod corect atunci când a constatat că BCE, dispunând de competența exclusivă de a retrage o autorizație în temeiul Regulamentului privind MUS, și‑ar fi putut întemeia decizia respectivă pe încălcările dreptului național ( 40 ).

Argumentul care invocă nelegalitatea articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul privind MUS nu a fost pus în discuție în fața Tribunalului și, prin urmare, ar trebui considerat drept un argument nou în recurs, ceea ce îl face inadmisibil ( 41 ).

În sfârșit, recurenta susține că BCE este competentă doar pentru a exercita supravegherea prudențială în legătură cu activitățile de depozit și de credit.

Acest argument a fost introdus abia în etapa recursului și este, prin urmare, inadmisibil.

În orice caz, având în vedere că, astfel cum am explicat în ceea ce privește primul argument, BCE dispune de competența exclusivă de a retrage o autorizație bancară, fără nicio delimitare în ceea ce privește activitățile incluse într‑o astfel de autorizație, acest argument trebuie respins.

În concluzie, în măsura în care este admisibil, al doilea motiv de recurs ar trebui respins ca nefondat.

Recurenta susține, în cadrul primului motiv de recurs, că Tribunalul și‑a depășit competența și a încălcat articolul 263 TFUE atunci când a tratat chestiuni care privesc interpretarea și aplicarea dreptului austriac referitor la combaterea spălării banilor. În subsidiar, recurenta susține că interpretarea și aplicarea dreptului național au fost eronate. În cele din urmă, în cazul în care Curtea apreciază că dreptul național ar trebui tratat ca o chestiune de fapt, recurenta susține că Tribunalul i‑a denaturat sensul.

Propunem Curții să aprecieze aceste argumente ca fiind neîntemeiate. În special, astfel cum am elaborat în secțiunea precedentă, articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul privind MUS a adus dreptul național în cadrul său juridic relevant.

Prin urmare, BCE are obligația de a lua decizii ținând seama și de dreptul național.

Așa cum a fost confirmat în cauza Berlusconi, în temeiul articolului 263 TFUE, instanțele Uniunii au obligația să controleze legalitatea actelor Uniunii ( 42 ). Pentru a o îndeplini, acestea trebuie, după cum s‑a sugerat la punctul 44 din prezentele concluzii, să aplice dreptul național ca fiind o chestiune de drept. Având în vedere că BWG, care privește retragerea autorizațiilor, se referă la FM‑GwG, care se referă la spălarea banilor, cea din urmă a devenit parte a dreptului național pe care Tribunalul îl aplică atunci când controlează decizia BCE de a retrage autorizația.

Recurenta susține în plus că Tribunalul a aplicat în mod eronat principiile dreptului administrativ al Uniunii, prin analogie, caracterului definitiv al deciziilor autorităților administrative naționale (în speță FMA) privind încălcarea articolului 31 alineatul (3) punctul 2 și a articolului 34 alineatele (2) și (3) din FM‑GwG. ( 43 )

Recurenta consideră în mod corect că, atunci când apreciază caracterul definitiv al actului administrativ național, Tribunalul ar trebui să ia în considerare principiile dreptului administrativ austriac. Cu toate acestea, recurenta nu clarifică modul în care principiile aplicate de Tribunal diferă de normele administrative austriece. Propunem, prin urmare, respingerea argumentului potrivit căruia Tribunalul a pronunțat o decizie eronată din punct de vedere material ( 44 ).

În sfârșit, recurenta susține că raționamentul Tribunalului este contradictoriu, întrucât, pe de o parte, consideră că stabilirea condițiilor de retragere a unei autorizații este de competența organelor administrative naționale, în timp ce, pe de altă parte, Tribunalul însuși exercită controlul jurisdicțional asupra unor astfel de decizii.

În opinia noastră, această constatare a Tribunalului nu este deloc contradictorie. Dreptul Uniunii (Regulamentul privind MUS) impune statelor membre să stabilească condițiile de acordare a autorizației instituțiilor de credit. Odată ce condițiile sunt stabilite, acestea trebuie să fie însă luate în considerare de instituția care acordă (sau retrage) o astfel de autorizație, iar această instituție este BCE. Având în vedere competența instanțelor Uniunii în ceea ce privește decizia BCE, singurul rezultat posibil este acela că ele trebuie să țină seama de condițiile impuse de dreptul național.

În concluzie, în măsura în care este admisibil, primul motiv de recurs ar trebui respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, împărțit în nouă aspecte, recurenta susține că Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG, articolul 67 alineatul (1) din Directiva 2013/36, precum și deciziile administrative și judiciare naționale.

În cadrul primului aspect, recurenta susține că Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod eronat articolul 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG atunci când a apreciat, la punctul 44 din hotărârea atacată, că nu este necesar să se aștepte ca deciziile naționale relevante să devină definitive pentru a se constata îndeplinirea condițiilor de retragere a unei autorizații. Mai mult, recurenta susține că Tribunalul a furnizat o interpretare „radicală” a dreptului austriac atunci când a apreciat că nu există nicio problemă în faptul că două decizii separate privesc aceeași încălcare, o decizie (națională) care constată încălcarea și cealaltă (a BCE) care o sancționează, prin retragerea autorizației.

În plus, recurenta susține că, la punctul 61 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare prin faptul că a interpretat în mod greșit articolul 70 alineatul (4) din BWG, devenit aplicabil în mod expres prin articolul 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG.

În ceea ce privește primul argument, nu este pe deplin clar dacă Tribunalul face în fapt constatarea imputată acestuia de recurentă. Tribunalul a oferit un răspuns la argumentul potrivit căruia stabilirea unei încălcări grave poate fi realizată numai în temeiul dreptului penal administrativ sau a dreptului penal și trebuie să fie constatată în cadrul unei proceduri jurisdicționale printr‑o decizie cu autoritate de lucru judecat ( 45 ).

În această privință, Tribunalul a răspuns că, într‑o situație în care dreptul național atribuie unei autorități administrative competența de a stabili și a de a sancționa o încălcare a dispozițiilor relevante [articolul 34 alineatul (2) din FM‑GwG], necesitatea unei decizii cu autoritate de lucru judecat ar condiționa aplicarea unei astfel de sancțiuni de formularea unei căi de atac împotriva deciziei autorității respective de către instituția de credit în cauză.

Prin urmare, considerăm că Tribunalul nu a apreciat, contrar a ceea ce susține recurenta, că nu este necesar ca o decizie a unei autorități administrative prin care se constată o încălcare a dispozițiilor relevante să rămână definitivă. Instanța s‑a limitat la a afirma că, în lipsa unei căi de atac, o astfel de decizie rămâne definitivă.

În ceea ce privește argumentul recurentei referitor la interpretarea „radicală” a dreptului național, potrivit căreia constatarea unei încălcări și aplicarea unei sancțiuni nu pot fi efectuate în două decizii diferite, considerăm că acest argument nu poate fi admis întrucât, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul privind MUS, competența exclusivă pentru retragerea unei autorizații aparține BCE.

Poate fi adevărat că o astfel de separare a competențelor schimbă modul în care dreptul administrativ funcționa în statele membre înainte de crearea uniunii bancare. Ea nu poate fi însă considerată drept o interpretare eronată a dreptului național.

În sfârșit, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare, la punctul 61 din hotărârea atacată, prin faptul că a interpretat în mod greșit articolul 70 alineatul (4) din BWG. Potrivit recurentei, această dispoziție de drept național, care se aplică în mod expres în temeiul articolului 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG, prevede o aplicare progresivă a sancțiunilor, în conformitate cu trei niveluri succesive de sancțiuni.

Nu considerăm totuși că Tribunalul face o astfel de interpretare la punctul 61 din hotărârea atacată. Aici, acesta a constatat că încălcările, chiar dacă au fost corectate între timp, justifică retragerea autorizației din perspectiva obiectivului de protecție a sistemului bancar european.

Punctele 79-92 din hotărârea atacată sunt de asemenea relevante aici: în opinia noastră, Tribunalul constată în mod întemeiat la aceste puncte că BCE a procedat corect atunci când a retras autorizația ca sancțiune bazată pe existența unor încălcări sistemice, grave și continue.

Astfel cum s‑a susținut la punctul 45 din prezentele concluzii, Tribunalul ar trebui să țină seama și de jurisprudența națională relevantă care interpretează dreptul național ( 46 ). În acest sens, recurenta a prezentat în fața Tribunalului o decizie a Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Austria) ( 47 ) în care această instanță a decis că încălcările nu au fost grave sau sistemice.

Tribunalul nu a abordat acest argument în hotărârea atacată, concentrându‑se în schimb pe motivele furnizate de BCE, bazate pe constatările prezentate de FMA. De asemenea, Tribunalul a făcut trimiteri încrucișate la lista deciziilor care au constituit temeiul recomandării FMA și al deciziei BCE de a retrage autorizația, printre care se afla și hotărârea la care a făcut trimitere recurenta ( 48 ).

Chiar dacă putem fi de acord că Tribunalul ar fi putut oferi o explicație mai clară privind influența pe care a avut‑o hotărârea respectivă asupra constatării sale, este totuși clar că Tribunalul a inclus hotărârea Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) în aprecierea sa și a considerat că aceasta nu diminuează constatarea FMA și a BCE că încălcările AAB Bank au fost sistemice, grave și continue.

În plus, Tribunalul a apreciat de asemenea că importanța normelor prudențiale de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului, răspunderea specială a instituțiilor de credit în această privință, precum și necesitatea de a deduce cât mai rapid consecințele săvârșirii unor încălcări ale acestor norme justifică retragerea autorizației ( 49 ).

Prin urmare, concluzionăm că primul aspect al celui de al treilea motiv al recursului ar trebui respins.

Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a apreciat că este necesar ca o decizie națională să stabilească o încălcare și ca aceasta să facă obiectul controlului jurisdicțional. Recurenta nu face trimitere la niciun punct din hotărârea atacată în care Tribunalul a făcut o astfel de apreciere.

În plus, nu este clar care este eroarea imputată Tribunalului, drept care considerăm că acest argument ar trebui respins de Curte ca inadmisibil.

Recurenta analizează în continuare documentele enumerate la punctul 26 din hotărârea atacată, unul câte unul, susținând că Tribunalul le‑a atribuit, la punctul respectiv, o valoare juridică eronată.

Cu toate acestea, punctul 26 din hotărârea atacată nu face decât o trimitere la diferitele documente pe care FMA și BCE le‑au avut în vedere atunci când au luat decizia de a retrage autorizația. Recurenta nu specifică eroarea pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul prin prezentarea listei respective.

Prin urmare, considerăm că acest aspect al celui de al treilea motiv ar trebui respins.

Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare la punctele 46 și 47 din hotărârea atacată, atunci când a aplicat prin analogie principiile de drept administrativ ale Uniunii unei situații reglementate de dreptul austriac.

Tribunalul a afirmat că „vinovăția unei persoane acuzate de o încălcare poate fi considerată stabilită definitiv în momentul în care decizia prin care este constatată această încălcare a devenit definitivă” ( 50 ).

Recurenta nu explică totuși modul în care acest principiu este în contradicție cu dreptul austriac relevant. Cu alte cuvinte, aceasta nu arată ce ar prevedea în schimb dreptul austriac. Dimpotrivă, și în acord cu argumentul prezentat de BCE, principiul la care face trimitere Tribunalul urmează o logică juridică generală potrivit căreia o constatare rămâne definitivă atunci când decizia în care respectiva constatare a fost făcută rămâne ea însăși definitivă.

Prin urmare, considerăm că acest aspect al celui de al treilea motiv de recurs ar trebui respins.

Recurenta susține că, la punctele 149 și 150 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a atribuit, contrar dreptului național, o serie de consecințe deciziilor administrative naționale ( 51 ).

În opinia noastră, acest argument denaturează motivarea pe care se întemeiază punctele invocate din hotărârea atacată, în care Tribunalul s‑a limitat la a respinge raportul de audit intern al AAB Bank ca dovadă suficientă că nu au avut loc încălcări grave, astfel cum au fost stabilite în deciziile administrative relevante la nivel național.

Prin urmare, considerăm că acest aspect al celui de al treilea motiv de recurs ar trebui respins.

Recurenta susține că Tribunalul a acționat conform principiului „nu iese fum fără foc” atunci când a tratat în mod superficial o serie de documente care abordează în sens larg legislația referitoare la combaterea spălării banilor.

Ar trebui precizat că recurenta nu face trimitere în mod specific la nicio parte a hotărârii atacate, ceea ce face ca acest aspect al celui de al treilea motiv de recurs să fie inadmisibil, întrucât Curtea nu poate formula argumente de recurs în locul recurentei.

Ar trebui însă adăugat că Tribunalul a controlat în mod specific constatările privind încălcările individuale care au condus FMA și ulterior BCE să aprecieze că au existat încălcări grave, sistemice și continue ale articolului 34 alineatele (2) și (3) din FM‑GwG, ceea ce justifică retragerea unei autorizații ( 52 ).

Prin urmare, propunem Curții să respingă acest aspect al celui de al treilea motiv de recurs.

Recurenta susține că Tribunalul nu a efectuat o apreciere globală a deciziilor naționale relevante, citând trei decizii ale Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală).

Ar trebui precizat că acest argument nu a fost invocat în fața Tribunalului și este, prin urmare, nou în etapa recursului. După cum s‑a menționat mai sus, astfel de argumente sunt inadmisibile ( 53 ).

În măsura în care recurenta face trimitere la aprecierea Tribunalului, care, în opinia sa, abordează chestiuni care sunt „prea specifice și învechite”, nu este clar la care părți din hotărârea atacată face referire acest argument și care este mai exact eroarea de drept imputată Tribunalului. În orice caz, considerăm că recurenta caută să obțină din partea Curții o apreciere a faptelor în etapa recursului.

Curtea nu este însă competentă să stabilească faptele sau să examineze probele, cu excepția cazului în care recurenta susține că Tribunalul a denaturat faptele și că o astfel de denaturare reiese în mod evident din înscrisurile din dosarul Curții ( 54 ).

În plus, partea care invocă o presupusă denaturare trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în opinia sa, ar fi condus la această denaturare ( 55 ).

Recurenta se limitează la a caracteriza faptele deja apreciate de Tribunal, fără a demonstra că respectiva instanță a denaturat probele.

Prin urmare, considerăm că al șaselea aspect al celui de al treilea motiv de recurs ar trebui respins în totalitate de Curte ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al șaptelea aspect al celui de al treilea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul a constatat în mod eronat că au fost săvârșite încălcări grave, astfel cum prevede articolul 67 alineatul (1) litera (o) din Directiva 2013/36. În plus, recurenta susține că Tribunalul a interpretat în mod greșit hotărârea pe care s‑a întemeiat ( 56 ), în ceea ce privește decăderea din dreptul la concesiune a operatorilor de jocuri de noroc. În sfârșit, recurenta susține că nu există niciun motiv ca dreptul austriac să fie interpretat mai degrabă în lumina dreptului Uniunii decât din perspectiva dreptului austriac însuși.

În ceea ce privește argumentul referitor la o încălcare gravă, recurenta solicită Curții să aprecieze din nou faptele, ceea ce nu intră în competența acesteia. Astfel cum s‑a explicat la punctele 112-114 de mai sus, în afară de cazul în care recurenta invocă denaturarea faptelor, ceea ce nu este cazul în speță, argumentele referitoare la fapte ar trebui considerate inadmisibile.

Cu privire la interpretarea hotărârii invocate de Tribunal la punctul 49 din hotărârea atacată, recurenta nu arată care este eroarea sau interpretarea corectă pe care Tribunalul ar fi trebuit să o aplice. Prin urmare, acest argument trebuie de asemenea respins ca fiind nemotivat și, astfel, inadmisibil.

În sfârșit, recurenta nu explică în cadrul cărui aspect din hotărârea atacată Tribunalul a interpretat dreptul austriac prin trimitere doar la dreptul Uniunii, când ar fi trebuit să facă acest lucru numai din perspectiva dreptului austriac. În lipsa unei explicații mai precise, Curtea nu poate face mai mult decât să explice în general că Tribunalul ar trebui să aplice normele naționale aplicabile ca parte a MUS atât în lumina dreptului austriac, cât și a dreptului Uniunii, la fel cum ar proceda instanța națională atunci când interpretează dreptul național.

Prin urmare, propunem Curții să respingă ca inadmisibil al șaptelea aspect al celui de al treilea motiv de recurs.

Recurenta susține că Tribunalul nu a apreciat suficient cerințele articolului 70 alineatul (4) din BWG, conform cărora sancțiunile ar trebui emise în trei etape succesive, fiecare sancțiune fiind bazată pe încălcări individuale separate. Tribunalul a admis în mod eronat, la punctul 158 din hotărârea atacată, că diferitele măsuri luate de FMA în trecut sunt suficiente; întrucât este necesar ca o încălcare să persiste la data adoptării deciziei, Tribunalul a săvârșit astfel o eroare la punctele 61 și 62 din hotărârea atacată. Recurenta susține de asemenea că Tribunalul a denaturat dreptul austriac cu propriile politici judiciare, ridicând astfel preocupări legate de statul de drept. În sfârșit, recurenta susține de asemenea că articolul 127 alineatul (6) TFUE, temeiul juridic al Regulamentului privind MUS, nu a atribuit Consiliului competența de a modifica dreptul național referitor la condițiile de retragere a unei autorizații.

În ceea ce privește primul argument, ar trebui precizat că recurenta solicită Curții să aprecieze din nou constatările de fapt ale Tribunalului, în special valoarea pe care acesta a atribuit‑o măsurilor luate de AAB Bank pentru a corecta încălcările și diferitelor decizii de supraveghere emise de FMA.

Astfel cum s‑a explicat la punctele 112-114 de mai sus, în afară de cazul în care recurenta invocă denaturarea faptelor, ceea ce nu este cazul în speță, argumentele referitoare la fapte trebuie considerate inadmisibile.

În ceea ce privește argumentele rămase, recurenta nu se referă la părți specifice din hotărârea atacată și nici nu oferă detalii cu privire la presupusa eroare a Tribunalului, în afară de o trimitere generală la politicile judiciare și la statul de drept. În conformitate cu jurisprudența Curții, asemenea argumente sunt ( 57 ) inadmisibile.

Prin urmare, propunem Curții să respingă ca inadmisibil al optulea aspect al celui de al treilea motiv de recurs.

Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare, la punctul 105 și următoarele din hotărârea atacată, în ceea ce privește interpretarea relației dintre articolul 31 alineatul (3) punctul 2 din FM‑GwG și articolul 70 alineatul (4) din BWG. În mod specific, recurenta susține că BCE și‑a întemeiat decizia pe articolul 70 alineatul (4) din BWG, în timp ce competența de a sancționa activitățile contrare normelor privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului este reglementată doar de FM‑GwG, la care articolul 70 alineatul (4) din BWG nu se referă. Prin urmare, AAB Bank susține că BCE a folosit un temei juridic eronat pentru decizia sa de retragere a autorizației.

La punctul 103 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că BCE a făcut trimitere la articolul 70 alineatul (4) din BWG, care prevede competența de a retrage o autorizație atunci când dispozițiile acestui text de lege referitoare la combaterea spălării banilor sunt încălcate. De asemenea, Tribunalul a precizat, la punctul 104 din hotărârea atacată, că BCE a făcut referire și la faptul că AAB Bank a încălcat diferite dispoziții ale FM‑GwG. În sfârșit, la punctul 109 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că AAB Bank nu a susținut că aprecierea BCE ar fi fost diferită dacă ar fi fost folosit un temei juridic diferit.

În opinia noastră, Tribunalul a constatat în mod corect, la punctele 105-107 din hotărârea atacată, că articolul 39 alineatele (2) și (2b) din BWG se referă și la riscul de spălare a banilor și de finanțare a terorismului și că atât FM‑GwG, cât și BWG pot fi luate în considerare pentru a stabili astfel de încălcări, conducând la retragerea unei autorizații.

Mai mult, considerăm că Tribunalul a procedat în mod corect atunci când a constatat că un temei juridic eronat, în măsura în care are numai un conținut pur formal, nu poate conduce la anularea deciziei atacate ( 58 ).

Tribunalul se referă la propria hotărâre anterioară, pe care ulterior a denumit‑o jurisprudență constantă ( 59 ).

Abordarea Tribunalului poate fi întâlnită, acum mai bine de trei decenii, și în Concluziile avocatului general Mischo prezentate în cauza Gestetner Holdings ( 60 ), care a susținut că alegerea unui temei juridic eronat nu conduce (în mod necesar) la un rezultat diferit de cel care s‑ar fi produs dacă ar fi fost ales temeiul juridic corect ( 61 ).

Propunem Curții să urmeze atât logica Tribunalului, cât și pe cea a avocatului general Mischo pentru a concluziona că alegerea unui temei juridic „eronat” pentru o decizie individuală ar trebui să fie decisivă pentru validitatea acesteia numai în cazul în care temeiul juridic „corect” ar fi condus la un rezultat diferit în cadrul deciziei înseși.

În această privință, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a constatat că un temei juridic diferit nu ar fi afectat aprecierea BCE și competența acesteia de a retrage autorizația AAB Bank.

În concluzie, propunem Curții să respingă al nouălea aspect al celui de al treilea motiv de recurs ca fiind nefondat.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul, la punctele 132-144 din hotărârea atacată, a săvârșit o eroare atunci când a constatat, în primul rând, că încălcările comise cu trei sau cu cinci ani în urmă și remediate între timp au fost suficiente pentru retragerea autorizației, în al doilea rând, că retragerea unei autorizații nu necesită ca încălcările să fie grave, în al treilea rând, că, spre deosebire de hotărârea Curții în cauza Berlusconi, o decizie națională care a stabilit existența unor încălcări de guvernanță internă este definitivă și ar fi trebuit să fie atacată la nivel național, în al patrulea rând, că acesta a apreciat în mod eronat documentele enumerate la punctul 122 din hotărârea atacată.

În ceea ce privește primul argument, considerăm că prin invocarea acestuia recurenta caută să obțină reaprecierea de către Curte a constatărilor de fapt ale Tribunalului în ceea ce privește valoarea pe care acesta a atribuit‑o încălcărilor constatate de FMA și BCE ( 62 ).

Astfel cum s‑a explicat la punctele 112-114 de mai sus, în afară de cazul în care recurenta invocă denaturarea faptelor, ceea ce nu este cazul în speță, argumentele referitoare la fapte trebuie considerate inadmisibile.

În cazul în care Curtea nu este de acord cu o astfel de apreciere, considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare, la punctul 134 din hotărârea atacată, atunci când a constatat că articolul 67 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2013/36 nu interzice retragerea autorizației în temeiul unor încălcări trecute sau remediate.

Tribunalul a afirmat de asemenea, la punctul 135 din hotărârea atacată, că a constata altfel ar însemna că autoritățile competente ar trebui să adopte noi decizii pentru a demonstra că instituția de credit a încălcat într‑adevăr cerințele privind guvernanța, care sunt menite să protejeze sistemul bancar european.

Considerăm că motivarea Tribunalului nu este eronată. Pe lângă faptul că nu este necesar ca încălcările măsurilor în materie de guvernanță să fie sistemice sau grave, trebuie subliniat că BCE a retras autorizația nu doar ca urmare a unor încălcări repetate ale articolului 67 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2013/36, dar și ale articolului 67 alineatul (1) litera (o) din directiva respectivă.

Prin urmare, propunem Curții să respingă acest argument ca neîntemeiat.

Cu privire la al doilea argument, considerăm că Tribunalul a procedat în mod corect, la punctul 138 din hotărârea atacată, atunci când a constatat că articolul 67 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2013/36 nu impune ca încălcarea măsurilor în materie de guvernanță să fie gravă, flagrantă sau sistemică pentru a justifica retragerea unei autorizații. Dispoziția respectivă, spre deosebire de articolul 67 alineatul (1) litera (o) din Directiva 2013/36, nu impune ca încălcarea să fie gravă. Prin urmare, acest argument trebuie respins.

Al treilea argument formulat de recurentă impută Tribunalului o eroare, la punctele 142-145 din hotărârea atacată, atunci când a constatat că deciziile FMA referitoare la încălcările cerințelor privind guvernanța ar fi trebuit atacate la nivel național, în timp ce Curtea a constatat în cauza Berlusconi că instanțele naționale nu pot controla actele pregătitoare pentru care BCE are putere de decizie finală.

În cauza Berlusconi, Curtea a constatat într‑adevăr că instanțele naționale nu pot, în temeiul articolului 263 TFUE, să controleze actele pregătitoare ale autorităților naționale competente atunci când acestea acționează în temeiul articolelor 22 și 23 din Directiva 2013/36, al articolului 4 alineatul (1) litera (c) și al articolului 15 din Regulamentul privind MUS, precum și al articolelor 85 și 87 din Regulamentul‑cadru privind MUS ( 63 ).

Decizia FMA însă, astfel cum Tribunalul constată în mod corect la punctele 145-146 din hotărârea atacată, privind neaplicarea de către AAB Bank a măsurilor în materie de guvernanță necesare, este o decizie definitivă. Prin urmare, constatările din cauza Berlusconi nu se aplică.

În cele din urmă, recurenta susține că Tribunalul a apreciat în mod eronat documentele enumerate la punctul 122 din hotărârea atacată, fără a analiza cele trei etape ale consecințelor prevăzute la articolul 70 alineatul (4) din BWG.

Cu toate acestea, astfel cum a susținut și BCE, numărul încălcărilor repetate în această privință a impus tocmai consecința retragerii autorizației, întrucât nu exista o măsură mai puțin restrictivă care ar fi abordat de asemenea numărul mare de încălcări repetate ale normelor privind măsurile în materie de guvernanță.

În concluzie, propunem Curții să respingă al patrulea motiv de recurs în întregime.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul proporționalității și nu a examinat articolul 70 alineatul (4) din BWG.

Ar trebui remarcat că aceste argumente au fost deja invocate în cadrul celui de al optulea aspect al celui de al treilea motiv de recurs și, prin urmare, facem trimitere la respectiva analiză ( 64 ).

În plus, recurenta susține că prin retragerea autorizației, BCE a determinat în cele din urmă inaplicabilitatea FM‑GwG, în condițiile în care aceasta ar fi rămas obligatorie pentru recurentă în cazul unei lichidări voluntare. Nu este clar care este eroarea imputată Tribunalului în cadrul acestui argument și ar trebui, conform jurisprudenței menționate mai sus, ca acesta să fie respins ca inadmisibil ( 65 ).

În concluzie, în măsura în care este admisibil, propunem Curții să respingă al cincilea motiv de recurs.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv de recurs, recurenta susține că, la punctul 227 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul i‑a încălcat dreptul la apărare în ceea ce privește accesul la dosar și obligația BCE de a stabili circumstanțele relevante.

În primul rând, Tribunalul a constatat, la punctele 245-248 din hotărârea atacată, că BCE nu avea obligația de a divulga partea confidențială a dosarului către AAB Bank.

Tribunalul a justificat acest lucru prin referire la articolul 32 alineatele (1) și (5) din Regulamentul‑cadru privind MUS, conform căruia informațiile confidențiale, precum corespondența dintre BCE și autoritățile naționale competente, nu fac obiectul dreptului de acces la dosar ( 66 ). În plus, Tribunalul a constatat că, având în vedere că AAB Bank a fost destinatarul deciziilor FMA sau parte la procedura jurisdicțională națională, aceasta a avut suficiente informații cu privire la respectivele decizii, care stau la baza retragerii autorizației ( 67 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește stabilirea circumstanțelor relevante de către BCE, trebuie subliniat că Tribunalul a analizat această obligație în mod extensiv la punctele 251-273 din hotărârea atacată, care nu sunt atacate de recurentă.

Prin urmare, concluzionăm că al șaselea motiv de recurs trebuie respins în întregime.

Prin intermediul celui de al șaptelea motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit erori de procedură care i‑au afectat în mod negativ interesele.

În primul rând, recurenta susține că ar fi trebuit să aibă posibilitatea să își exprime poziția în ceea ce privește abordarea Tribunalului conform căreia motivele conținute în deciziile judiciare și administrative naționale au efecte obligatorii și în ceea ce privește retragerea autorizației.

Recurenta nu face însă trimitere la punctele relevante din hotărârea atacată și nici la presupusele erori săvârșite de Tribunal.

Nu este clar care este eroarea imputată Tribunalului în cadrul acestui argument și ar trebui, conform jurisprudenței menționate mai sus, ca acesta să fie respins ca inadmisibil ( 68 ).

În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul ar fi trebuit să facă publică schimbarea sa de opinie în contextul unei măsuri de organizare a procedurii din 27 aprilie 2021, în cadrul căreia Tribunalul ar fi constatat că au fost săvârșite încălcări grave în ceea ce privește obligațiile referitoare la combaterea spălării banilor.

Cu toate acestea, prin măsura de organizare din 27 aprilie 2021, Tribunalul nu a luat nicio poziție juridică, ci a adresat BCE două întrebări în scris. Prin urmare, acest argument trebuie respins.

În al treilea rând, recurenta susține că Tribunalul a considerat că, prin respingerea cererii sale privind o măsură de organizare din 8 aprilie 2021, condițiile de retragere a autorizației nu sunt îndeplinite, având în vedere inexistența încălcărilor grave necesare.

Considerăm că acest argument este inadmisibil, întrucât nu precizează eroarea care ar fi fost săvârșită de Tribunal ( 69 ).

În sfârșit, recurenta susține că Tribunalul și‑a încălcat atribuția de a‑și motiva hotărârea, în special în comparație cu hotărârile Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală).

Ca și în cazul argumentului precedent, recurenta nu se referă la punctele exacte din hotărârea atacată și nici la erorile mai specifice imputate Tribunalului. Prin urmare, acest argument ar trebui declarat inadmisibil.

În concluzie, în măsura în care este admisibil, propunem ca al șaptelea motiv de recurs să fie respins.

Având în vedere cele menționate anterior, propunem Curții: – respingerea recursului; – obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 11 aprilie 2024 ( 1 )