Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 12 octombrie 2023.#Inkreal s. r. o. împotriva Dúha reality s. r. o.#Cerere de decizie preliminară formulată de Nejvyšší soud.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 25 – Convenție atributivă de competență – Părți la un contract stabilite în același stat membru – Atribuirea competenței de soluționare a litigiilor rezultate din acest contract în favoarea instanțelor dintr‑un alt stat membru – Element de extraneitate.#Cauza C-566/22.

Cererea de decizie preliminară are ca obiect în esență interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între două societăți cu domiciliul în același stat membru în legătură cu desemnarea instanței competente teritorial să soluționeze o cerere de plată a unor creanțe născute din neexecutarea a două contracte de împrumut în bani încheiate în statul membru respectiv și care au stabilit competența unei instanțe dintr‑un alt stat membru în caz de litigiu.

Întrebarea inedită adresată Curții este aceea dacă existența unei clauze atributive de competență constituie în sine un element de extraneitate suficient pentru a determina aplicarea articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012.

În urma analizei diferitelor argumente doctrinare și a celor întemeiate pe jurisprudența diferitor instanțe europene, propunem Curții o soluție care să rețină un răspuns negativ la întrebarea menționată și să precizeze momentul în care trebuie să se aprecieze îndeplinirea condiției legate de caracterul internațional.

Considerentul (3) al Regulamentului nr. 1215/2012 are următorul cuprins: „Uniunea [Europeană] și‑a stabilit ca obiectiv să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate, securitate și justiție, care să faciliteze, printre altele, accesul la justiție, în special prin intermediul principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă. Pentru instituirea progresivă a unui astfel de spațiu, Uniunea trebuie să adopte măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, în special atunci când sunt necesare pentru funcționarea corespunzătoare a pieței interne ( 3 ).”

Articolul 25 alineatul (1) din acest regulament ( 4 ) prevede: „Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților […]”

Articolul 11 alineatul (3) din zákon č. 99/1963 Sb., občanský soudní řád (Legea nr. 99/1963 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare „Codul de procedură civilă”) are următorul cuprins: „Atunci când cauza este de competența instanțelor din Republica Cehă, dar nu sunt întrunite sau nu pot fi stabilite condițiile de competență teritorială, Nejvyšší soud [Curtea Supremă, Republica Cehă] stabilește instanța care va examina și soluționa cauza.”

FD, cu domiciliul în Slovacia, în calitate de împrumutător, și Dúha reality s. r. o., o societate cu domiciliul ( 5 ) în Slovacia, în calitate de împrumutat, au încheiat două contracte de împrumut în bani la 29 iunie 2016 și, respectiv, la 11 martie 2017.

Prin contractul de cesiune de creanțe din 8 decembrie 2021, FD a cesionat creanțele sale rezultate din aceste contracte de împrumut în bani societății Inkreal, cu domiciliul în Slovacia.

În fiecare dintre contractele respective, părțile au convenit că „orice neclarități sau litigii care decurg din și în legătură cu prezentul contract vor fi soluționate în primul rând prin negociere pentru a ajunge la o soluție reciproc acceptabilă. În cazul în care părțile nu reușesc să soluționeze un astfel de litigiu, litigiul va fi soluționat de instanța cehă competentă materială și teritorial în conformitate cu [Codul de procedură civilă], în versiunea aplicabilă”.

Întrucât Dúha reality nu a rambursat împrumuturile în bani, Inkreal a sesizat Nejvyšší soud (Curtea Supremă) la 30 decembrie 2021, în temeiul acestei clauze pe care o consideră o convenție care atribuie competență instanțelor cehe să soluționeze litigiile ce rezultă din contractele de împrumut în bani. Inkreal urmărește să obțină prin cererile sale, pe de o parte, plata cu titlu principal a creanțelor sale și, pe de altă parte, desemnarea instanței cehe competente teritorial să se pronunțe asupra fondului potrivit articolului 11 alineatul (3) din Codul de procedură civilă.

În susținerea acestei ultime cereri, Inkreal afirmă că acționează în temeiul unei clauze valabile de alegere a forului în cadrul unui raport de drept privat care are un element de extraneitate, în conformitate cu articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, neexistând nicio altă competență, specială sau exclusivă, a unei instanțe în temeiul acestui regulament.

Având în vedere jurisprudența Curții ( 6 ), instanța de trimitere are îndoieli că este aplicabil Regulamentul nr. 1215/2012 și, în consecință, și articolul 25 alineatul (1) din acesta într‑o situație în care singurul aspect care ar putea fi considerat ca fiind internațional este faptul că părțile contractante, care au reședința în același stat membru, convin asupra competenței instanțelor dintr‑un alt stat membru.

În special, principalele argumente în favoarea aplicabilității acestui regulament ar fi accentul pus pe autonomia contractuală a părților, interpretarea uniformă și aplicarea armonizată a articolului 25 din regulamentul respectiv, precum și consecințele ilogice sau nerezonabile care ar apărea în cazul în care regulamentul menționat nu ar putea fi aplicat.

În schimb, principalul motiv al inaplicabilității aceluiași regulament ar fi lipsa unui element de extraneitate și, prin urmare, caracterul pur național al cauzei. Această concluzie s‑ar baza în special pe faptul că simpla dorință a părților de a conveni asupra competenței unei instanțe dintr‑un alt stat membru nu poate duce la „internaționalizarea” situației în cauză.

În aceste condiții și având în vedere divergențele doctrinare, precum și jurisprudențiale identificate în urma consultării anumitor instanțe supreme din alte state membre, Nejvyšší soud (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Din perspectiva existenței unui element de extraneitate, care reprezintă o condiție necesară pentru aplicarea Regulamentului [nr. 1215/2012], aplicarea acestui regulament se poate întemeia pe simpla împrejurare că cele două părți, care au reședința în același stat membru, convin asupra competenței unei instanțe dintr‑un alt stat membru al Uniunii Europene?”

Dúha reality, guvernele ceh și elvețian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

În primul rând, trebuie să se precizeze că, în parte, dispozițiile articolului 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 referitoare la prorogarea de competență sunt echivalente cu cele prevăzute în instrumente juridice anterioare ( 7 ). În consecință, potrivit jurisprudenței constante a Curții, interpretarea pe care a furnizat‑o în ceea ce privește unul dintre acestea este valabilă și pentru celelalte ( 8 ).

În al doilea rând, întrucât litigiul din cauza principală are ca obiect o cesiune de creanțe, considerăm că este util să se sublinieze că, pe de o parte, potrivit Curții, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu precizează dacă o clauză atributivă de competență poate fi transmisă, dincolo de cercul părților la un contract, unui terț, parte la un contract ulterior și succesor, în tot sau în parte, în drepturile și obligațiile uneia dintre părțile la contractul inițial ( 9 ). Pe de altă parte, ea a statuat că numai în cazul în care, în conformitate cu dreptul național aplicabil fondului, terțul ar fi succedat contractantului inițial în toate drepturile și obligațiile sale, o clauză atributivă de competență la care acest terț nu a consimțit ar putea totuși să îl oblige ( 10 ). În speță, din procedura prezentată de instanța de trimitere rezultă că Inkreal, care are calitatea de terț față de contractul ce cuprinde clauza atributivă de competență, se consideră ținută de aceasta.

Prin cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație pur internă, aplicarea sa se poate întemeiat pe simplul fapt că părțile domiciliate în același stat membru au convenit asupra competenței unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un alt stat membru pentru soluționarea oricărui litigiu care a survenit sau poate surveni între ele.

Instanța respectivă a expus în mod corect cele două teze opuse susținute în doctrină și reținute de instanțele din statele membre atunci când nu este îndeplinită condiția privind elementul de extraneitate formulată la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, fără modificări în raport cu articolele precedente aplicabile în materia clauzelor atributive de competență de la intrarea în vigoare a Convenției de la Bruxelles ( 11 ), căreia i‑a succedat Regulamentul nr. 44/2001 ( 12 ).

Astfel, niciun argument nu se poate întemeia pe modul de redactare a acestor dispoziții. Se poate arăta numai că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu prevede condiția ca cel puțin una dintre părți să aibă domiciliul pe teritoriul unui stat membru pentru a se putea desemna una sau mai multe instanțe ale unui stat membru. În plus, întinderea clauzei atributive de competență rămâne limitată la diferendele care își află originea în raportul de drept cu ocazia căruia a fost convenită ( 13 ).

În consecință, pentru a putea desemna o instanță a unui stat membru ca for competent, alegerea părților nu este supusă niciunei alte cerințe, cum ar fi în special existența unei legături între instanța desemnată și litigiu ( 14 ). Este suficient ca respectiva clauză să identifice elementele obiective asupra cărora părțile au convenit pentru a alege instanța sau instanțele care să soluționeze litigiile care au survenit sau care pot surveni între ele. Aceste elemente trebuie să fie suficient de precise pentru a permite instanței sesizate să stabilească dacă este competentă ( 15 ).

Această flexibilitate se întemeiază, de la Convenția de la Bruxelles, pe intenția de a acorda efect deplin autonomiei de voință a părților ( 16 ) în materie de prorogare de competență, fără a constitui însă, în opinia noastră, o excepție de la condițiile de aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012, printre care se află și cerința privind existența unui element de extraneitate ( 17 ).

În această privință, se poate sublinia mai întâi că, spre deosebire de anumite alte regulamente ( 18 ), dar la fel ca majoritatea celor referitoare la cooperarea civilă în materie familială, de întreținere sau de insolvență, Regulamentul nr. 1215/2012 nu conține nicio dispoziție cu privire la caracterul internațional al situației în cauză, deși acesta condiționează aplicabilitatea sa ( 19 ).

În continuare, în acest context, Curtea a precizat că „aplicarea în sine a normelor de competență din Convenția de la Bruxelles […] necesită existența unui element de extraneitate” ( 20 ). Principiul respectiv a fost reafirmat în mai multe alte hotărâri, în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001 ( 21 ) și Regulamentul nr. 1215/2012 ( 22 ).

În sfârșit, o asemenea interpretare se impune având în vedere temeiurile juridice ale acestui regulament ( 23 ), chiar dacă reformarea Regulamentului nr. 44/2001 pe care a efectuat‑o are ca obiectiv favorizarea circulației și a recunoașterii hotărârilor judecătorești în spațiul judiciar european fără limitare ca urmare a caracterului internațional al litigiului ( 24 ), precum și, în cazul convențiilor atributive de competență, aplicarea lor universală, care constituie o noutate ( 25 ).

Astfel, articolul 81 TFUE, care constituie temeiul juridic al Regulamentului nr. 1215/2012, prevede la alineatul (1) prima teză că „Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare” ( 26 ).

Din moment ce acest regulament urmărește să unifice normele referitoare la conflictele de competență, iar nu să se substituie normelor interne ale statelor membre care reglementează litigii interne, aplicabilitatea sa și, prin urmare, aplicabilitatea articolului 25 din acesta presupun ca situația în cauză să aibă un caracter internațional în limitele dreptului Uniunii ( 27 ).

În aceste condiții, ce criterii trebuie să fie reținute?

Suntem în favoarea opiniei, prezentată de anumiți autori în limbile germană ( 28 ), engleză ( 29 ) și franceză ( 30 ) și adoptată de instanțele supreme din anumite state membre ( 31 ), care exclude posibilitatea ca, prin simpla voință a părților, situația aflată în discuție în litigiu să dobândească un caracter internațional, iar aceasta pentru cinci motive principale.

În primul rând, dacă se reține că recurgerea la o dispoziție din Regulamentul nr. 1215/2012 presupune existența unei condiții privind caracterul internațional, nu ar fi logic să se admită că aceasta este îndeplinită a priori prin simpla voință a părților într‑o situație pur internă. Altfel spus, o asemenea interpretare ar conduce la renunțarea la orice condiție privind caracterul internațional care trebuie să fie îndeplinită potrivit unor criterii obiective ( 32 ).

În al doilea rând, într‑o situație transfrontalieră, supusă prin ipoteză normelor de competență speciale stabilite în Regulamentul nr. 1215/2012, prorogarea de competență prevăzută la articolul 25 din acesta a fost concepută ca un instrument prin care părțile pot alege să deroge, de comun acord, de la aceste norme imperative ( 33 ). Într‑o situație internă, o asemenea prorogare de competență ar avea astfel drept scop sau efect derogarea de la normele naționale în materie de competență și de alegere a forului ( 34 ). Or, deși se înscrie într‑un context de consolidare a încrederii reciproce și de uniformizare a normelor privind conflictul de legi ( 35 ), acest regulament nu poate avea drept consecință eliminarea oricărei distincții între normele de competență interne și internaționale guvernate de dreptul Uniunii ( 36 ).

Prin urmare, considerăm că patru argumente în sens contrar de ordin textual sau teleologic întemeiate pe articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie să fie înlăturate. Primo, din cauza condițiilor de aplicabilitate a acestui regulament ( 37 ), nu se poate deduce din faptul că poate fi încheiată o convenție atributivă de competență, fără ca domiciliul uneia dintre părți să creeze o legătură cu un stat membru ( 38 ), că singurul element de extraneitate impus de legiuitorul Uniunii este alegerea unei instanțe dintr‑un stat membru.

Secundo, nici autonomia de voință a părților, care justifică în mod tradițional regula prorogării de competență în cazul alegerii forului, nu poate fi invocată într‑un sens atât de larg încât să lase părților posibilitatea de a repune în discuție domeniul de aplicare al regulamentului menționat, limitat la situații internaționale, iar nu pur interne.

Tertio, clarificarea referitoare la legea aplicabilă condițiilor de fond ale convenției atributive de competență, introdusă la articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, care prezintă cu siguranță un interes major, nu poate justifica totuși aplicabilitatea acestuia ( 39 ), întrucât ar însemna să se adopte o interpretare întemeiată pe rezultatul aplicării sale.

Quarto, deși este indiscutabil că obiectivul legiuitorului Uniunii la momentul modificării articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001 prin Regulamentul nr. 1215/2012 a fost acela de a consolida recurgerea la clauzele de alegere a forului ( 40 ) și eficacitatea lor în vederea garantării securității juridice a părților ( 41 ), acesta nu poate justifica totuși autorizarea derogării de către părți de la normele de competență naționale fără nicio limită sau vreun criteriu de legătură ( 42 ). În această privință, subliniem că, în speță, chiar dacă situația aflată în discuție în cauza principală ar putea fi comparată cu litigiile din domeniul bancar ( 43 ), instanța de trimitere a amintit în mod expres lipsa oricărui alt element de extraneitate decât alegerea unei instanțe dintr‑un alt stat membru ( 44 ).

În al treilea rând, referitor la jurisprudența Curții potrivit căreia elementul de extraneitate poate decurge din obiectul litigiului atunci când situația în discuție este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională ( 45 ), nu suntem de acord nici cu opinia guvernului ceh, nici cu cea a Comisiei în ceea ce privește consecințele pe care le deduc din aceasta. Astfel, jurisprudența respectivă se întemeiază pe criterii obiective (de exemplu aspectul că faptele în litigiu au avut loc într‑un stat terț ( 46 ) sau că pârâtul are cetățenie străină și nu are domiciliul cunoscut ( 47 )) la care s‑ar putea adăuga locul de executare a obligației ( 48 ).

Nu se poate deduce, așadar, de aici că procedura din cauza principală intră sub incidența acestei jurisprudențe pentru simplul motiv că ar avea ca obiect stabilirea instanței care este competentă având în vedere alegerea unei instanțe dintr‑un alt stat membru decât cel de la domiciliul părților. În opinia noastră, în cadrul cererii cu care este sesizată, instanța de trimitere trebuie să verifice dacă este aplicabil articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012. Altfel spus, îi revine sarcina să aprecieze caracterul internațional al situației în cauză, iar nu să examineze legalitatea clauzei în discuție, în special din perspectiva normelor de competență protectoare prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012, pentru a se pronunța asupra competenței sale internaționale ( 49 ).

În al patrulea rând, în ceea ce privește compararea cu alte instrumente juridice, primo, suntem de acord cu opinia exprimată de anumiți autori din care rezultă că, în vederea interpretării articolului 25 din Regulamentul nr. 1215/2012, articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul Roma I ( 50 ), care reglementează alegerea legii aplicabile într‑o situație internă, „”nu trebuie să servească drept reper ( 51 ).

Într‑adevăr, pe de o parte, în acest din urmă regulament, criteriul enunțat la articolul 1 alineatul (1) este acela al unei situații „în care există un conflict de legi” ( 52 ) care nu este în mod necesar internațional, după cum reiese din obiectul articolului 3 alineatul (3) din regulamentul menționat ( 53 ). Pe de o parte, dispoziția respectivă nu modifică natura situațiilor pur interne în care a fost aleasă o lege străină, întrucât ele rămân supuse dispozițiilor naționale imperative. Or, articolul 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu garantează un anumit for. Pe scurt, trebuie să se facă distincție, în situații interne, între Regulamentul Roma I, care reglementează conflictul de legi rezultat din voința părților, și Regulamentul nr. 1215/2012, care, având în vedere condițiile sale de aplicabilitate, nu reglementează conflictul de competențe generat de alegerea părților.

Secundo, susținem punctul de vedere potrivit căruia interpretarea Curții trebuie să țină seama de alegerile făcute în Convenția de la Haga încheiată la 30 iunie 2005 privind acordurile de alegere a forului ( 54 ). Ca urmare a incidenței reciproce între această convenție și Regulamentul nr. 1215/2012, amintită în considerentele (4) și (5) ale Deciziei 2014/887, trebuie să se acorde prioritate unei soluții care să fie în concordanță cu regula enunțată la articolul 1 alineatul (2) din convenția menționată, potrivit căruia „o situație are caracter internațional cu excepția cazului în care părțile au reședința în același stat contractant, iar raporturile dintre părți, precum și toate celelalte elemente relevante ale litigiului, indiferent de situarea instanței alese, au legătură doar cu statul respectiv” ( 55 ).

În al cincilea rând, adăugăm că, în aceste condiții, întrucât caracterul internațional poate rezulta din diverse elemente ( 56 ), acestea trebuie să fie apreciate de instanța sesizată în fiecare caz în parte în mod flexibil sau potrivit unei abordări largi ( 57 ).

Toate aceste argumente ne determină să propunem Curții să răspundă instanței de trimitere că aplicarea articolului 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 este supusă unei condiții de extraneitate care nu este îndeplinită prin simpla alegere a unei instanțe dintr‑un stat membru.

Având în vedere efectele unei asemenea interpretări în practică, această soluție trebuie, în opinia noastră, să fie completată în motivarea deciziei Curții cu o precizare referitoare la momentul la care trebuie să se aprecieze caracterul internațional al situației ( 58 ), pentru a îndeplini pe deplin obiectivul de a oferi un răspuns util instanței de trimitere ( 59 ).

Într‑adevăr, caracterul internațional al unei situații poate evolua în timp. Avem în vedere aici ipoteza în care situația devine internațională în stadiul litigiului ( 60 ). Observăm că, și în privința acestui aspect, în lipsa unei precizări în Regulamentul nr. 1215/2012 ( 61 ), analizele doctrinare și hotărârile instanțelor din statele membre sunt divergente ( 62 ).

Am arătat că, în marea lor majoritate, autorii se pronunță în favoarea unei aprecieri a instanței care să se raporteze la momentul încheierii convenției atributive de competență ( 63 ), mai degrabă decât la momentul sesizării instanței desemnate de părți ( 64 ). Considerăm că argumentele întemeiate pe caracterul contractual al stabilirii competenței ( 65 ) și pe securitatea juridică ( 66 ) sunt convingătoare, spre deosebire de cel întemeiat pe caracterul previzibil ( 67 ). De asemenea, am putut constata că jurisprudența statelor membre este divizată ( 68 ).

Astfel, excludem criteriul examinării caracterului internațional în etapa sesizării instanței, care, în opinia noastră, nu îndeplinește cerințele de securitate juridică și care sporește riscul de forum shopping, atunci când situația în cauză era inițial pur internă ( 69 ).

Totuși, ținând seama de obiectul procedural al clauzei, și anume alegerea unei instanțe în contextul unui regulament european și al obiectivelor acestuia, considerăm că este posibilă o soluție alternativă ( 70 ). Astfel, s‑ar putea admite ca, într‑o situație internă care ar putea deveni internațională ( 71 ), părțile să convină la momentul încheierii acordului lor desemnarea unei instanțe dintr‑un stat membru în termeni suficient de preciși care să exprime intenția lor ( 72 ) și care să prevadă numai competența instanțelor naționale în caz de îndoială cu privire la îndeplinirea criteriului privind caracterul internațional. Apreciem că numai în aceste condiții este păstrată securitatea juridică ( 73 ). Ar reveni atunci instanței desemnate sarcina de a aprecia, în stadiul sesizării sale, dacă s‑au împlinit previziunile făcute de părți.

Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Nejvyšší soud (Curtea Supremă, Republica Cehă) după cum urmează: Articolul 25 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că într‑o situație pur internă, aplicarea sa nu se poate întemeia pe simplul fapt că părțile domiciliate în același stat membru au convenit asupra competenței unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un alt stat membru pentru soluționarea oricărui litigiu care a survenit sau poate surveni între ele.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 12 octombrie 2023 ( 1 )