Concluziile avocatului general J. Richard de la Tour prezentate la 13 iulie 2023.#J.M.P. împotriva AP Assistenzprofis GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesarbeitsgericht.#Trimitere preliminară – Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78/CE – Articolul 2 alineatul (5) – Interzicerea discriminării pe motive de vârstă – Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap – Articolul 19 – Viață independentă și integrare în comunitate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 26 – Integrarea socială și profesională a persoanelor cu handicap – Serviciu de asistență personală pentru persoanele cu handicap – Ofertă de muncă ce conține indicarea unei vârste minime și a unei vârste maxime a persoanei căutate – Luare în considerare a dorințelor și a intereselor persoanei cu handicap – Justificare.#Cauza C-518/22.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 alineatul (5), a articolului 4 alineatul (1), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 2 ), interpretate în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 3 ), precum și a Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, care a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009 ( 4 ).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între J. M. P., pe de o parte, și AP Assistenzprofis GmbH, un prestator de servicii de asistență și de consiliere pentru persoanele cu handicap, pe de altă parte, în legătură cu plata unei despăgubiri care a fost solicitată de J. M. P. ca urmare a unei pretinse discriminări pe motive de vârstă intervenite în cadrul unei proceduri de recrutare a unui asistent personal. Astfel, J. M. P. susține că candidatura sa nu a fost reținută întrucât ea se situa în afara grupei de vârstă solicitate în oferta de muncă, și anume grupa de vârstă situată între 18 și 30 de ani.

Prin urmare, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) solicită Curții să se pronunțe cu privire la eventuala justificare a tratamentului diferențiat pe motive de vârstă, solicitându‑i să interpreteze în special articolul 2 alineatul (5), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și/sau articolul 7 din Directiva 2000/78, în lumina dispozițiilor cartei, precum și ale Convenției ONU.

În prezentele concluzii, vom propune Curții să declare că articolul 2 alineatul (5) din această directivă constituie dispoziția relevantă și că aceasta, în lumina articolului 26 din cartă și a articolului 19 din Convenția ONU, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca, în temeiul unei reglementări naționale care prevede că dorințele persoanelor cu handicap în ceea ce privește organizarea asistenței personale de care beneficiază trebuie luate în considerare pentru a garanta autonomia și integrarea în societate a acestor persoane, recrutarea unui asistent personal să fie supusă unei condiții de vârstă, în cazul în care o astfel de măsură este necesară pentru protecția drepturilor și libertăților celorlalți.

Articolul 1 din Convenția ONU, intitulat „Scop”, prevede: „Scopul prezentei convenții este să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu handicap se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă. […]”

Articolul 3 din această convenție, intitulat „Principii generale”, prevede: „Principiile prezentei convenții sunt: (a) respectarea demnității inerente, autonomiei individuale, inclusiv a libertății de a lua propriile decizii, precum și a independenței persoanelor; (b) nediscriminarea; (c) o participare și o integrare în societate depline și efective; (d) respectul diferențelor și acceptarea persoanelor cu handicap ca parte a diversității umane și a umanității; […]”.

Articolul 5 din convenția menționată, intitulat „Egalitate și nediscriminare”, are următorul cuprins: „(1) Statele părți recunosc că toate persoanele sunt egale în fața legii și în temeiul acesteia, având dreptul la o protecție și la beneficii egale din partea legii, fără nicio discriminare. […] (4) În sensul prezentei convenții, măsurile specifice necesare pentru a accelera sau realiza egalitatea de facto a persoanelor cu handicap nu sunt considerate măsuri discriminatorii.”

Articolul 12 din aceeași convenție, intitulat „Recunoașterea personalității în fața legii în condiții de egalitate”, prevede la alineatul (2): „Statele părți recunosc că persoanele cu handicap se bucură de capacitate juridică în toate domeniile, în condiții egale cu celelalte persoane.”

Potrivit articolului 19 din Convenția ONU, intitulat „Viață independentă și integrare în comunitate”: „Statele părți la prezenta convenție recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu handicap de a trăi în comunitate, având o libertate de alegere egală cu a celorlalte persoane, și iau măsuri eficiente și adecvate pentru a facilita accesul lor deplin la acest drept, precum și integrarea și participarea lor în cadrul comunității, asigurându‑se că: (a) persoanele cu handicap au posibilitatea de a‑și alege, în condiții egale cu celelalte persoane, locul de reședință, precum și unde și cu cine să locuiască și nu sunt obligate să trăiască într‑un anumit mediu; (b) persoanele cu handicap au acces la o gamă de servicii la domiciliu, rezidențiale și la alte servicii comunitare de sprijin, inclusiv la asistența personală necesară pentru a sprijini viața și integrarea în comunitate, prevenirea izolării și a segregării față de aceasta; (c) serviciile și structurile publice ale comunității sunt, de asemenea, accesibile persoanelor cu handicap și răspund nevoilor lor.”

Articolul 1 din Directiva 2000/78, intitulat „Obiectivul”, prevede: „Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

Articolul 2 din această directivă prevede: „(1) În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1. (2) În sensul alineatului (1): (a) o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1; […] (5) Prezenta directivă nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care, într‑o societate democratică, sunt necesare pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății publice și protecția drepturilor și libertăților semenilor.”

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Cerințe profesionale”, prevede la alineatul (1): „Fără a aduce atingere articolului 2 alineatele (1) și (2), statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.”

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap”, are următorul cuprins: „În scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu handicap, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator. Această sarcină nu este disproporționată atunci când este compensată în mod suficient prin măsuri existente în cadrul politicii statului membru în cauză în favoarea persoanelor cu handicap.”

Potrivit articolului 6 din Directiva 2000/78, intitulat „Justificarea unui tratament diferențiat pe motive de vârstă”: „(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2), statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare. Tratamentul diferențiat se poate referi în special la: (a) aplicarea unor condiții speciale de acces la un loc de muncă și la formarea profesională, de încadrare și de muncă, inclusiv a condițiilor de concediere și de remunerare, pentru tineri, lucrători în vârstă și pentru cei care au persoane în întreținere, pentru a favoriza integrarea lor profesională sau pentru a le asigura protecția; (b) stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă; (c) stabilirea unei vârste maxime pentru încadrare, bazată pe formarea necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade de încadrare rezonabile înaintea pensionării. […]”

Articolul 7 din această directivă, intitulat „Acțiune pozitivă și măsuri specifice”, prevede: „(1) Pentru a se asigura deplina egalitate în viața profesională, principiul egalității de tratament nu împiedică niciun stat membru să mențină sau să adopte măsuri specifice destinate a preveni sau compensa dezavantajele legate de unul din motivele prevăzute la articolul 1. (2) În ceea ce privește persoanele cu handicap, principiul egalității de tratament nu aduce atingere dreptului statelor membre de a menține sau de a adopta dispoziții privind protecția sănătății și a securității la locul de muncă și nici măsurilor privind crearea sau menținerea de dispoziții sau de facilități în vederea salvgardării sau încurajării integrării acestora în câmpul muncii.”

Articolul 1 din Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania) ( 5 ) din 23 mai 1949, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede: „(1) Demnitatea omului este intangibilă. Toate autoritățile publice au obligația de a o respecta și de a o proteja. (2) Astfel, poporul german recunoaște inviolabilitatea și inalienabilitatea drepturilor omului ca temelie a oricărei comunități umane, a păcii și a justiției în lume. […]”

Articolul 2 alineatul (1) din GG prevede: „Fiecare persoană are dreptul la libera dezvoltare a personalității sale, cu condiția să nu aducă atingere drepturilor celorlalți, ordinii constituționale sau legii morale.”

Allgemeines Gleichbehandlungsgesetz (Legea generală privind egalitatea de tratament) ( 6 ) din 14 august 2006 urmărește să transpună Directiva 2000/78 în dreptul german.

Articolul 1 din AGG, care stabilește obiectivul acestei legi, prevede: „Prezenta lege are drept obiectiv să împiedice sau să elimine orice discriminare pe motive de rasă sau origine etnică, sex, religie sau convingere, handicap, vârstă sau identitate sexuală.”

Articolul 3 alineatul (1) din AGG prevede: „Se produce o discriminare directă atunci când o persoană este tratată mai puțin favorabil decât este, a fost sau ar fi tratată o altă persoană, într‑o situație comparabilă, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1 […].”

Articolul 5 din AGG prevede: „Fără a aduce atingere motivelor menționate la articolele 8-10 […], un tratament diferențiat este de asemenea permis atunci când măsuri adecvate și corespunzătoare urmăresc să prevină sau să compenseze dezavantajele existente din cauza unui motiv menționat la articolul 1.”

Articolul 7 alineatul (1) din AGG prevede: „Lucrătorii salariați nu pot face obiectul unei discriminări pe baza unuia dintre motivele enumerate la articolul 1 […].”

Articolul 8 alineatul (1) din AGG are următorul cuprins: „Un tratament diferențiat în raport cu unul dintre motivele vizate la articolul 1 este permis în cazul în care, dată fiind natura unei activități profesionale sau a condițiilor exercitării acesteia, motivul în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă și în măsura în care obiectivul este legitim, iar cerința este proporțională.”

Articolul 10 din AGG prevede: „Fără a se aduce atingere articolului 8, un tratament diferențiat pe motive de vârstă este de asemenea permis atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil de un obiectiv legitim. Mijloacele puse în aplicare pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să fie corespunzătoare și necesare. Tratamentul diferențiat se poate referi în special la: 1. stabilirea unor condiții speciale de acces la încadrarea în muncă și la formare profesională, de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de remunerare și de reziliere a raportului de muncă, pentru tineri, lucrători în vârstă și cei care au persoane în întreținere, în vederea favorizării incluziunii lor profesionale sau pentru a asigura protecția acestora; 2. stabilirea unor condiții minime de vârstă, de experiență profesională sau de vechime în muncă, pentru accesul la încadrare în muncă sau pentru anumite avantaje legate de încadrarea în muncă; 3. stabilirea unei vârste maxime pentru recrutare, întemeiată pe formarea specifică necesară pentru postul respectiv sau pe necesitatea unei perioade rezonabile de încadrare înainte de pensionare. […]”

Articolul 15 alineatele (1) și (2) din AGG prevede: „(1) În cazul încălcării interdicției de discriminare, angajatorul trebuie să plătească o despăgubire pentru prejudiciul cauzat. […] (2) Lucrătorul poate solicita o despăgubire pecuniară corespunzătoare pentru un prejudiciu nepatrimonial. […]”

Articolul 33 din Sozialgesetzbuch, Erstes Buch (Codul securității sociale, cartea I) ( 7 ) din 11 decembrie 1975 are următorul cuprins: „În cazul în care conținutul drepturilor sau al obligațiilor nu este stabilit în mod detaliat în ceea ce privește natura sau întinderea acestora, la elaborarea lor trebuie să se țină seama de situația personală a beneficiarului dreptului sau a persoanei obligate, de nevoile sale și de capacitatea sa de plată, precum și de condițiile locale, în măsura în care dispozițiile legale nu se opun. În această privință, dorințele beneficiarului dreptului sau ale persoanei obligate trebuie respectate în măsura în care sunt rezonabile.”

Articolul 8 alineatul (1) din Sozialgesetzbuch, Neuntes Buch (Codul securității sociale, cartea IX) ( 8 ) din 23 decembrie 2016 prevede: „La luarea deciziilor privind prestațiile și la executarea prestațiilor menite să favorizeze participarea la societate sunt respectate dorințele justificate ale beneficiarilor prestațiilor. În această privință se ține seama, de asemenea, de situația personală, de vârstă, de sex, de familie, precum și de nevoile religioase și filozofice ale beneficiarilor prestațiilor; articolul 33 din [SGB I] se aplică în rest […].”

Articolul 78 alineatul (1) din SGB IX are următorul cuprins: „Prestațiile de asistență sunt acordate pentru a face față în mod independent și autonom vieții cotidiene, inclusiv pentru organizarea zilei. Acestea includ în special prestații pentru sarcinile generale din viața cotidiană, cum ar fi gestionarea gospodăriei, organizarea relațiilor sociale, planificarea vieții personale, participarea la viața comunitară și culturală, organizarea timpului liber, inclusiv activitățile sportive, precum și asigurarea eficienței serviciilor medicale și a celor prescrise de medici. Acestea includ comunicarea cu persoanele care intervin în domeniile menționate.”

AP Assistenzprofis, pârâta din litigiul principal, este o societate care furnizează persoanelor cu handicap, în conformitate cu articolul 78 alineatul (1) din SGB IX, servicii de asistență și de consiliere care urmăresc să asigure acestor persoane gestionarea autonomă a vieții lor cotidiene.

În cursul lunii iulie 2018, această societate a publicat o ofertă de muncă potrivit căreia A., o studentă în vârstă de 28 de ani, căuta asistente personale de sex feminin pentru a o ajuta în toate aspectele vieții cotidiene și care trebuiau „să aibă de preferință între 18 și 30 de ani”.

J. M. P., reclamanta din litigiul principal, născută în cursul anului 1968, a candidat la această ofertă de muncă și a primit un răspuns negativ din partea pârâtei din litigiul principal.

După ce a eșuat în valorificarea drepturilor sale pe cale extrajudiciară, reclamanta din litigiul principal a introdus o acțiune împotriva pârâtei din litigiul principal la Arbeitsgericht Köln (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Köln, Germania) pentru a obține repararea unui prejudiciu rezultat dintr‑o discriminare pe motive de vârstă, în temeiul articolului 15 alineatul (2) din AGG.

În acest cadru, reclamanta din litigiul principal a susținut, pe de o parte, că, în măsura în care oferta de muncă se adresa în mod expres persoanelor cu vârsta „între 18 și 30 de ani”, acest fapt stă la baza prezumției potrivit căreia ea nu a fost luată în considerare în procedura de recrutare pentru motivul vârstei sale, aspect care nu a fost combătut de pârâta din litigiul principal. Pe de altă parte, tratamentul diferențiat pe motive de vârstă care a rezultat de aici nu ar fi justificat în raport cu niciun aspect în ceea ce privește serviciul de asistență. Astfel, acest tratament diferențiat nu ar fi permis nici în temeiul articolului 8 alineatul (1) din AGG, nici în temeiul articolului 10 din AGG, în măsura în care, printre altele, o anumită vârstă nu ar fi relevantă pentru relația de încredere în cadrul unui asemenea serviciu de asistență. Dimpotrivă, potrivit reclamantei din litigiul principal, asistența personală furnizată de o persoană care are o vârstă mai mare decât cea solicitată în oferta de muncă ar putea prezenta avantaje considerabile pentru persoana cu handicap, întrucât asistentul(a) ar avea o experiență mai mare de viață.

Pârâta din litigiul principal a solicitat respingerea acțiunii, susținând că eventualul tratament diferențiat pe motive de vârstă era justificat în temeiul articolului 8 alineatul (1) sau al articolului 10 din AGG. Ea a arătat, în această privință, că asistența necesară constă într‑o însoțire cotidiană strict personală, care include toate aspectele vieții și implică o dependență permanentă și totală a persoanei asistate față de asistent(ă). Cerința de a avea o anumită vârstă ar fi o condiție pentru a satisface nevoile deosebit de personale ale beneficiarei asistenței, A., pentru ca aceasta să poată participa în mod adecvat la viața socială în calitate de studentă a unei universități.

După cum prevede articolul 8 alineatul (1) din SGB IX, potrivit pârâtei din litigiul principal, ar trebui să se țină seama de dorințele justificate și de nevoile subiective ale fiecărei persoane care beneficiază de asistență. În acest context, dorința justificată ca persoana care furnizează această asistență să aibă o anumită vârstă ar trebui considerată o „cerință profesională esențială și determinantă” în sensul articolului 8 alineatul (1) din AGG, ceea ce ar permite atingerea obiectivului prestațiilor de asistență, astfel cum este menționat la articolul 78 alineatul (1) din SGB IX. Pârâta din litigiul principal consideră că o astfel de cerință este proporțională. În plus, o diferență de tratament pe motive de vârstă ar fi, în opinia sa, autorizată și în temeiul articolului 10 din AGG, dat fiind că această diferență este obiectivă și rezonabilă, este justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de atingere a obiectivului asistenței personale, menționat la articolul 78 din SGB IX, sunt adecvate și necesare.

Întrucât Arbeitsgericht Köln (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Köln) a admis acțiunea reclamantei din litigiul principal, iar apelul formulat de pârâta din litigiul principal împotriva acestei decizii a fost admis de Landesarbeitsgericht Köln (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă din Köln, Germania), reclamanta din litigiul principal a formulat recurs împotriva hotărârii acestei instanțe la instanța de trimitere.

Cu titlu introductiv, această instanță constată, pe de o parte, că o situație precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, în măsura în care privește criteriile de selecție care vizează accesul la încadrarea în muncă în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată. Pe de altă parte, aceasta apreciază că reclamanta din litigiul principal a suferit, ca urmare a răspunsului negativ al pârâtei din litigiul principal, o discriminare directă pe motive de vârstă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din directiva amintită.

Confruntată cu o situație în care atât reclamanta din litigiul principal, cât și persoana cu handicap în cauză pot pretinde protecție împotriva discriminării, instanța de trimitere arată că cererea sa de decizie preliminară urmărește să afle modul în care trebuie conciliate drepturile fiecăreia dintre aceste persoane în cazul particular al asistenței personale.

În această privință, instanța menționată precizează că asistența personală privește toate domeniile vieții și pătrunde în profunzimea sferei private și intime a persoanei care beneficiază de asistența respectivă. În funcție de împrejurările fiecărui caz, asistența menționată poate răspunde unor nevoi diferite. Într‑o situație precum cea din litigiul principal, una dintre nevoile exprimate de A. este asistența la universitate, care poate consta în înregistrarea și în prelucrarea conținutului studiilor și poate include, printre altele, pregătirea fișelor. La fiecare întâlnire cu alți studenți este necesară în mod obligatoriu asistență personală, aceasta făcând, așadar, parte integrantă din viața universitară a persoanei cu handicap în cauză.

Dintr‑o perspectivă generală, instanța de trimitere arată că asistența personală este întemeiată pe principiul autodeterminării, urmărind astfel ca persoanele cu handicap să devină capabile să își organizeze viața în mod autonom. Aceasta implică, printre altele, ca persoanelor respective să li se confere competența de a selecta în mod autonom personalul care furnizează asistența menționată, competența de a da instrucțiuni personalului respectiv, precum și competența de a stabili modalitățile și întinderea prestării de servicii.

Astfel, în dreptul german, la luarea deciziilor privind prestațiile și la executarea acestora trebuie respectate, conform articolului 8 alineatul (1) din SGB IX coroborat cu articolul 33 din SGB I, dorințele justificate ale beneficiarilor de prestații, în măsura în care acestea sunt rezonabile și ținând seama printre altele de situația personală, de vârstă, de sex, de familie, precum și de nevoile religioase și filozofice ale beneficiarilor respectivi.

Pe scurt, potrivit instanței de trimitere, dreptul la exprimarea dorințelor și la liberă alegere al beneficiarilor de prestații urmărește să ia în considerare dreptul persoanelor cu handicap de a‑și organiza condițiile de viață în modul cel mai autonom și mai independent posibil și să consolideze autonomia personală a persoanelor în cauză, precum și motivația lor de a participa la societate, în condiții de egalitate cu ceilalți și cu respectarea demnității lor. Instanța de trimitere citează în această privință mai multe dispoziții ale Convenției ONU, printre care articolele 1, 3, 5, 12 și 19 din aceasta, precum și mai multe dispoziții ale cartei, printre care articolele 1, 7 și 26 din aceasta.

Instanța menționată apreciază că, în cazul prestațiilor de asistență personală, trebuie respectate dorințele exprimate de persoanele cu handicap cu privire la organizarea proprie a vieții lor. În special, aceste persoane ar trebui, asemenea persoanelor fără handicap, să poată alege persoana cu care doresc să își împartă viața de zi cu zi. Prin urmare, ar trebui să se decidă dacă este conform cu dispozițiile Directivei 2000/78 ca persoanele cu handicap să stabilească, în cadrul procedurii de ocupare a unui post de asistență personală, ca criteriu de selecție o preferință legată de vârstă, în condițiile în care, în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din această directivă, o discriminare directă pe motive de vârstă este interzisă.

Din această perspectivă, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la care dispoziție (dispoziții) din directiva menționată ar putea fi de natură să justifice tratamentul diferențiat pe motive de vârstă în discuție în cauza principală.

În ceea ce privește, în primul rând, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, această instanță ridică problema dacă dorința exprimată de o persoană cu handicap, în cadrul dreptului său la autodeterminare, cu privire la vârsta persoanei care acordă asistența personală constituie o caracteristică care intră în sfera acestei dispoziții și dacă o preferință referitoare la vârstă poate constitui o „cerință profesională esențială și determinantă” în sensul dispoziției menționate. Instanța de trimitere exprimă îndoieli în această privință, întrucât dorința concretă în discuție nu poate fi generalizată și, ca atare, nu este determinată în mod obiectiv de natura activității profesionale în cauză sau de condițiile de exercitare a acesteia. Astfel, ar fi posibil ca un alt tânăr cu handicap să prefere să aleagă o persoană care are vârsta părinților săi. Acest lucru ar dovedi faptul că dorința exprimată de fiecare persoană cu handicap se întemeiază pe priorități subiective pentru organizarea proprie și autonomă a vieții sale.

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2000/78, instanța de trimitere arată că nu este sigură că această dispoziție se poate aplica unei situații precum cea în discuție în litigiul principal. Potrivit acestei instanțe, ar putea fi avută în vedere posibilitatea de a constitui un „obiectiv legitim”, în sensul acestei dispoziții, obiectivul care constă în luarea în considerare a dreptului persoanelor cu handicap de a‑și organiza condițiile de viață în modul cel mai autonom și mai independent posibil și în consolidarea autonomiei personale a acestor persoane, precum și a motivației lor de a participa la societate.

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că articolul 7 din Directiva 2000/78 privește egalitatea în viața profesională, ceea ce, într‑un caz precum cel din cauza principală, nu ar fi obiectivul asistenței personale în discuție. Această instanță ridică totuși problema pertinenței acestui articol pentru a justifica o discriminare pe motive de vârstă precum cea în discuție în litigiul principal, ținând seama de articolul 5 alineatele (1) și (4) din Convenția ONU.

În ultimul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78, care prevede că aceasta nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care, într‑o societate democratică, sunt necesare, printre altele, pentru protecția drepturilor și libertăților semenilor, poate justifica, într‑un caz precum cel din litigiul principal, o discriminare pe motive de vârstă. Amintind obiectivul prestațiilor de asistență individuală și dat fiind că o persoană fără handicap de vârsta lui A., și anume 28 de ani, este liberă să decidă în mod autonom să își împartă viața cotidiană cu persoane de vârsta pe care o dorește, această instanță apreciază că numeroase elemente pledează în sensul că trebuie garantat persoanelor cu handicap un drept la liberă alegere și în ceea ce privește asistența personală.

În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1), articolul 7 și/sau articolul 2 alineatul (5) din [Directiva 2000/78], citite în lumina prevederilor [cartei] și ale articolului 19 din [Convenția ONU], pot fi interpretate în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, poate fi justificată o discriminare directă pe motive de vârstă?”

Reclamanta din litigiul principal, pârâta din litigiul principal, guvernele elen, polonez și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă respectarea dorințelor individuale ale persoanelor care au dreptul la prestații de asistență personală ca urmare a handicapului lor poate justifica un tratament diferențiat pe motive de vârstă în temeiul Directivei 2000/78. Din această perspectivă, instanța menționată solicită Curții să interpreteze în special articolul 2 alineatul (5), articolul 4 alineatul (1), articolul 6 alineatul (1) și/sau articolul 7 din această directivă, în lumina dispozițiilor cartei, precum și ale Convenției ONU ( 9 ).

Cu titlu introductiv, trebuie precizat, pe de o parte, că situația în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/78, în măsura în care o procedură de recrutare a unei asistente personale în cadrul căreia se impune candidaților să aibă de preferință între 18 și 30 de ani afectează „condițiile de acces la încadrare în muncă” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, prevăzând în acest scop un criteriu de selecție în sensul aceleiași dispoziții.

Pe de altă parte, indicarea acestei preferințe privind vârsta permite să se prezume că o persoană care candidează la oferta de muncă în discuție care nu se situează în această categorie de vârstă va fi tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât o altă persoană care se află într‑o situație comparabilă, dar care se situează în această categorie de vârstă. Un astfel de tratament diferențiat pe motive de vârstă constituie o „discriminare directă” în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78.

Același articol enumeră, la alineatul (5), motive care pot justifica un tratament diferențiat pe motive de vârstă. Astfel, potrivit acestei dispoziții, directiva menționată „nu aduce atingere măsurilor prevăzute de legislația națională care, într‑o societate democratică, sunt necesare pentru securitatea publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății publice și protecția drepturilor și libertăților semenilor”.

După cum a precizat deja Curtea, prin adoptarea dispoziției menționate, legiuitorul Uniunii a urmărit să prevină și să arbitreze un conflict în materie de încadrare în muncă și ocupare a forței de muncă între, pe de o parte, principiul egalității de tratament și, pe de altă parte, necesitatea de a asigura ordinea, securitatea și sănătatea publică, prevenirea infracțiunilor, precum și protecția drepturilor și a libertăților individuale, care sunt indispensabile funcționării unei societăți democratice. Astfel, acesta a decis că în anumite cazuri, enumerate la articolul 2 alineatul (5) din directiva menționată, principiile stabilite prin aceasta din urmă nu sunt aplicabile unor măsuri care prevăd un tratament diferențiat bazat pe unul dintre motivele enumerate la articolul 1 din aceeași directivă, cu condiția totuși ca aceste măsuri să fie necesare pentru realizarea obiectivelor sus‑menționate ( 10 ).

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că acest articol 2 alineatul (5), în măsura în care instituie o derogare de la principiul interzicerii discriminărilor, trebuie interpretat în mod restrictiv ( 11 ).

Pentru ca articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78 să poată constitui un motiv de justificare a tratamentului diferențiat pe motive de vârstă care este în discuție în cauza principală, trebuie, în primul rând, să se verifice dacă ne aflăm în prezența unei măsuri prevăzute de legislația națională, așa cum impune această dispoziție.

În opinia noastră, situația este într‑adevăr aceasta. Astfel, condiția referitoare la vârstă menționată în oferta de încadrare în muncă în cauză constituie o măsură prevăzută de dreptul național, întrucât, potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, articolul 8 alineatul (1) din SGB IX coroborat cu articolul 33 din SGB I prevede că, la adoptarea deciziilor privind prestațiile de asistență personală și la executarea acestora trebuie respectate dorințele justificate ale beneficiarilor prestațiilor, în măsura în care sunt rezonabile și ținând seama printre altele de situația personală, de vârstă, de sex, de familie, precum și de nevoile religioase și filozofice ale beneficiarilor menționați ( 12 ). După cum arată instanța de trimitere, prestațiile de asistență personală trebuie, astfel, să respecte dispozițiile dreptului național care consacră dreptul persoanelor cu handicap de a‑și exprima dorințele în ceea ce privește realizarea unor asemenea prestații, pentru a fi garantată autonomia și integrarea acestora în societate.

Asemenea Comisiei, considerăm că ceea ce este important pentru a stabili dacă articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78 este aplicabil este ca decizia de principiu în ceea ce privește relevanța anumitor interese să fie luată de legiuitorul național în cadrul unei evaluări comparative a intereselor protejate de această directivă. Pe baza evaluării comparative astfel efectuate de acest legiuitor pot fi adoptate ulterior măsuri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal. Acest articol ar trebui, așadar, să fie aplicabil unor asemenea măsuri, prin care prestatorii de asistență personală nu fac de fapt decât să concretizeze alegerile efectuate de legiuitorul menționat ( 13 ).

În al doilea rând, trebuie analizat dacă reglementarea națională urmărește unul dintre obiectivele prevăzute la articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78, și anume protecția drepturilor și libertăților semenilor.

Răspunsul este afirmativ. Astfel, după cum arată instanța de trimitere, dreptul beneficiarilor de prestații la exprimarea dorințelor și la liberă alegere care este garantat de reglementarea menționată urmărește să ia în considerare dreptul persoanelor cu handicap de a‑și organiza condițiile de viață în modul cel mai autonom și mai independent posibil și să consolideze autonomia personală a persoanelor în cauză, precum și motivația lor de a participa la societate, în condiții de egalitate cu ceilalți și cu respectarea demnității lor.

Prin urmare, suntem de acord cu instanța de trimitere atunci când aceasta consideră că, dat fiind că o persoană fără handicap de vârsta lui A. este liberă să decidă în mod autonom să își împartă viața cotidiană cu persoane de vârsta pe care o dorește, un astfel de drept la liberă alegere ar trebui garantat persoanelor cu handicap de asemenea în ceea ce privește asistența personală. După cum arată în mod întemeiat guvernul polonez, un asistent personal ajută o persoană cu handicap să depășească obstacolele care împiedică capacitatea acesteia de a participa la viața socială, economică și politică, în același mod ca persoanele fără handicap.

În esență, dreptul celorlalți care merită să fie protejat în sensul articolului 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78 este dreptul la autodeterminare al persoanelor cu handicap, în temeiul căruia acestea trebuie să fie în măsură să aleagă modul în care și cu cine trăiesc pentru a fi garantată autonomia și includerea lor în societate. Acest drept implică, printre altele, faptul că aceste persoane trebuie să aibă posibilitatea de a concepe serviciul care le va fi furnizat și de a da instrucțiuni în mod direct persoanei care le acordă asistență, ceea ce include definirea criteriilor de selecție a asistentului lor personal și participarea activă la procesul de recrutare a acestuia.

Caracterul legitim al obiectivului astfel urmărit de reglementarea națională nu poate fi pus la îndoială, întrucât, în conformitate cu prevederile articolului 26 din cartă, acesta urmărește să garanteze autonomia și integrarea socială și profesională a persoanelor cu handicap, precum și participarea lor la viața comunității.

Pe de altă parte, în sprijinul caracterului legitim al acestui obiectiv, trebuie subliniat că Directiva 2000/78 trebuie să facă, în măsura posibilului, obiectul unei interpretări conforme cu Convenția ONU ( 14 ). Or, după cum a subliniat instanța de trimitere, această convenție urmărește să garanteze autonomia individuală și integrarea în societate a persoanelor cu handicap, în condiții de egalitate cu celelalte persoane și cu respectarea demnității lor. În special, articolul 19 din convenția menționată enumeră mai multe măsuri pe care statele părți la aceasta trebuie să le pună în aplicare pentru a atinge acest obiectiv. Printre aceste măsuri figurează posibilitatea persoanelor cu handicap de a alege unde și cu cine să locuiască ( 15 ), precum și garanția accesului la asistența personală necesară pentru a sprijini viața și integrarea în comunitate, prevenirea izolării și a segregării față de aceasta ( 16 ). În plus, articolul 5 alineatul (4) din Convenția ONU precizează că, în sensul acestei convenții, măsurile specifice necesare pentru a accelera sau realiza egalitatea de facto a persoanelor cu handicap nu sunt considerate măsuri discriminatorii.

În al treilea rând, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, caracterizată prin adoptarea unei măsuri individuale care concretizează alegerea efectuată de legiuitorul național la articolul 8 alineatul (1) din SGB IX coroborat cu articolul 33 din SGB I, trebuie să se verifice dacă tratamentul diferențiat pe motive de vârstă este necesar pentru protecția drepturilor și libertăților semenilor, în sensul articolului 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78.

În această privință, considerăm că exprimarea, în temeiul reglementării naționale, a unei preferințe privind vârsta în vederea recrutării asistentului personal al unei persoane cu handicap este adecvată și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv, care constă, în speță, în protecția dreptului la autodeterminare al persoanelor cu handicap în vederea garantării autonomiei lor, precum și a integrării lor în societate.

Astfel, pe lângă faptul că este vorba despre o preferință („să aibă de preferință între 18 și 30 de ani”), iar nu despre o cerință absolută, din articolul 78 alineatul (1) din SGB IX reiese că prestațiile de asistență personală cuprind, printre altele, prestații pentru sarcinile generale din viața cotidiană, cum ar fi gestionarea gospodăriei, organizarea relațiilor sociale, planificarea vieții personale, participarea la viața comunitară și culturală, organizarea timpului liber, inclusiv activitățile sportive, precum și asigurarea eficienței serviciilor medicale și a celor prescrise de medici. Asistența personală privește, prin urmare, toate domeniile vieții și pătrunde în profunzimea sferei private și intime a persoanei care beneficiază de asistența respectivă, ceea ce justifică respectarea dorințelor exprimate de această persoană.

Pe de altă parte, în funcție de împrejurările fiecărui caz, asistența menționată poate răspunde unor nevoi diferite. Într‑o situație precum cea din litigiul principal, una dintre nevoile specifice exprimate de A. este asistența în cadrul studiilor sale universitare. Această asistență poate consta, printre altele, în înregistrarea și prelucrarea conținutului studiilor și poate include pregătirea unor fișe. În plus, la fiecare întâlnire cu alți studenți este necesară în mod obligatoriu asistență personală, aceasta făcând, așadar, parte integrantă din viața universitară a persoanei cu handicap în cauză. În această nevoie specială pare să își aibă originea preferința referitoare la vârstă menționată în oferta de muncă în cauză. Astfel, ideea subiacentă este că, din punctul de vedere al lui A., o persoană care are „de preferință între 18 și 30 de ani”, ca urmare a unor caracteristici psihologice și sociale proprii acestei grupe de vârstă, va îndeplini mai bine această componentă a asistenței personale necesare, printre altele permițând o mai bună urmare a studiilor și o mai bună participare, precum și o mai bună integrare a lui A. în viața socială din cadrul universității. În această privință, pârâta din litigiul principal, precum și guvernul polonez susțin că o persoană care furnizează asistență personală care are o vârstă apropiată de cea a lui A. ar putea reuși să se integreze mai ușor în mediul social al acesteia din urmă și, prin urmare, să consolideze autonomia și participarea acesteia la viața socială.

Explicată în acest mod, considerăm că o preferință privind vârsta precum cea în discuție în litigiul principal îndeplinește criteriul necesității impus de articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78. Astfel, exprimarea unei asemenea preferințe privind vârsta constituie concretizarea dreptului persoanelor cu handicap de a exercita controlul asupra propriei vieți și de a lua toate deciziile care le privesc, întrucât aceasta contribuie la asigurarea autonomiei și a integrării lor în societate. Or, luarea în considerare a punctului de vedere al lui A., potrivit căruia o persoană care are o vârstă apropiată de a sa îi poate asigura o participare satisfăcătoare la viața socială, ceea ce constituie un punct de vedere, în opinia noastră, pe deplin legitim, nu ni se pare că depășește ceea ce este necesar pentru garantarea dreptului la autodeterminare al persoanelor cu handicap.

Revine totuși instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere elementele de care dispune, dacă criteriul necesității este respectat în speță.

Întrucât, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78 permite justificarea unei măsuri precum cea în discuție în litigiul principal, nu este necesar, în opinia noastră, ca Curtea să examineze dacă o asemenea măsură ar putea fi justificată și în raport cu alte dispoziții ale acestei directive ( 17 ).

În orice caz, considerăm că celelalte dispoziții ale directivei menționate la care face referire instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară nu sunt pertinente într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.

În ceea ce privește, mai întâi, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, amintim că, potrivit acestei dispoziții, „[f]ără a aduce atingere articolului 2 alineatele (1) și (2) [din această directivă], statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 [din directiva menționată] nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională”.

În această privință, Curtea a statuat că ceea ce trebuie să constituie o cerință profesională esențială și determinantă nu este motivul pe care se bazează tratamentul diferențiat, ci o caracteristică legată de acest motiv ( 18 ).

În plus, în măsura în care permite să se deroge de la principiul nediscriminării, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, citit în lumina considerentului (23) al acesteia, care se referă la „împrejurări foarte limitate” în care un astfel de tratament diferențiat poate fi justificat, este de strictă interpretare ( 19 ).

În ceea ce privește aspectul dacă o caracteristică legată de vârstă poate constitui, în contextul cauzei principale, o „cerință profesională esențială și determinantă” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că posedarea unor capacități fizice speciale este o caracteristică legată de vârstă ( 20 ). Or, spre deosebire de domeniile profesionale supuse aprecierii Curții, și anume, de exemplu, activitățile de serviciu tehnic intermediar de pompieri ( 21 ), de agenți de poliție ( 22 ) sau de piloți de aeronavă ( 23 ), recurgerea la forța fizică legată de vârstă în sensul considerentului (18) al acestei directive nu este pertinentă în cadrul litigiului principal.

În aceste condiții, considerăm că o caracteristică legată de vârstă nu trebuie să constea în mod necesar în deținerea unor capacități fizice speciale pentru a putea constitui o „cerință profesională esențială și determinantă” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78. Astfel, fiecare vârstă se caracterizează de asemenea prin alte aptitudini, în special de ordin social sau psihologic. În schimb, ni se pare determinant ca respectiva caracteristică legată de vârstă identificată în acest mod să fie dictată în mod obiectiv de natura activității profesionale în cauză sau de condițiile de exercitare a acesteia. Cu alte cuvinte, această caracteristică trebuie să fie indispensabilă pentru buna îndeplinire a unei astfel de activități.

Am arătat deja că asistența personală acordată unei persoane cu handicap privește toate domeniile vieții și pătrunde în profunzimea sferei private și intime a acestei persoane. Pe de altă parte, această asistență poate răspunde diferitor nevoi, printre care, în speță, însoțirea lui A. în cadrul studiilor sale la universitate.

Având în vedere aceste elemente, o preferință privind vârsta precum cea în discuție în litigiul principal ni se pare pe deplin comprehensibilă și este, de altfel, ceea ce ne‑a determinat să apreciem anterior că luarea în considerare a unei dorințe de această natură poate fi justificată în raport cu articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78.

Totuși, constatarea potrivit căreia este preferabil, din punctul de vedere al lui A., ca asistenta sa personală să aibă o vârstă cuprinsă între 18 și 30 de ani, datorită unor caracteristici psihologice și sociale proprii acestei grupe de vârstă, nu înseamnă că este vorba despre caracteristici care pot fi considerate indispensabile pentru îndeplinirea diferitelor sarcini care sunt cuprinse în prestația de asistență personală și în special a celor referitoare la acordarea de asistență în cadrul studiilor la universitate. Astfel, după cum arată în mod întemeiat Comisia, o asistentă a cărei vârstă se situează în afara grupei de vârstă avute în vedere ar putea de asemenea să îndeplinească sarcinile impuse de prestația de asistență personală, inclusiv pe cele care privesc viața universitară.

Jurisprudența Curții pare să militeze în sensul pe care tocmai l‑am indicat. Astfel, Curtea a statuat că noțiunea de „cerință profesională esențială și determinantă”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, face trimitere la o cerință dictată în mod obiectiv de natura sau de condițiile de exercitare a activității profesionale în discuție. În schimb, aceasta nu poate să includă considerații subiective, precum voința angajatorului de a ține seama de dorința specială a clientului ( 24 ). În opinia noastră, din această jurisprudență rezultă că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din această directivă, pot fi calificate drept „cerințe profesionale esențiale și determinante” numai acele caracteristici care sunt în mod obiectiv indispensabile, în fiecare caz concret, pentru îndeplinirea activităților profesionale în cauză. Or, în speță, contrar celor susținute în special de pârâta din litigiul principal, este cert că activitatea profesională în cauză ar putea fi efectuată de asemenea, din punct de vedere obiectiv, de o persoană a cărei vârstă se situează în afara categoriei dorite, chiar dacă, din punctul de vedere al lui A., prestația efectuată ar răspunde în acest caz într‑un mod mai puțin satisfăcător nevoilor sale, în special cea referitoare la asistența în cadrul studiilor sale la universitate.

Observăm, în această privință, că nevoile pe care trebuie să le îndeplinească o prestație de asistență personală nu pot, cel puțin nu în totalitate, să fie determinate a priori, întrucât este inerent acestui tip de prestații să răspundă dorințelor legitime exprimate, de la caz la caz, de persoana care trebuie să beneficieze de ea.

Necesitatea de a adapta fiecare prestație la fiecare situație particulară, în funcție de nevoile exprimate, este cea care nu permite, prin dimensiunea sa subiectivă, să se considere că o anumită caracteristică solicitată constituie o cerință profesională esențială și determinantă dictată în mod obiectiv de natura activității sau de condițiile de exercitare a acesteia.

Astfel, dorința referitoare la o anumită grupă de vârstă este rezultatul unei considerații subiective, în sensul că este proprie persoanei asistate în speță, potrivit căreia o persoană care se situează în această grupă de vârstă îi va furniza o asistență superioară din punct de vedere calitativ. În aceste condiții, exprimarea unei asemenea preferințe nu înseamnă că respectivele caracteristici proprii grupei de vârstă menționate, în special în ceea ce privește aptitudinile de ordin social sau psihologic, sunt dictate în mod obiectiv de activitatea de asistență personală. Altfel spus, din punctul de vedere al persoanei asistate, asistența solicitată va corespunde mai bine nevoilor sale. Totuși, o altă persoană asistată ar putea considera că experiența și maturitatea dobândite în cursul vieții profesionale a unei asistente personale mai în vârstă i‑ar permite să răspundă mai bine nevoilor sale.

O caracteristică legată de vârstă care permite îmbunătățirea, din perspectiva persoanei cu handicap, a condițiilor de exercitare a unei prestații de asistență personală nu poate, așadar, în opinia noastră, să constituie o „cerință profesională esențială și determinantă” în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, întrucât aceasta ar implica să se ia în considerare, în fiecare caz, punctul de vedere al persoanei care beneficiază de această prestație. Faptul de a admite că dorințele exprimate, oricât de legitime ar fi, pot permite să se constate existența unei astfel de cerințe esențiale ne pare, în plus, incompatibil cu necesitatea de a reține o interpretare strictă a acestei dispoziții și de a nu admite justificarea pe care o prevede aceasta decât în „împrejurări foarte limitate”, după cum enunță considerentul (23) al directivei menționate.

Ținând seama de aceste elemente, considerăm că tratamentul diferențiat pe motive de vârstă în discuție în litigiul principal nu poate fi justificat în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78.

În continuare, în ceea ce privește articolul 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78, din această dispoziție rezultă că, „[f]ără a aduce atingere dispozițiilor articolului 2 alineatul (2) [din directiva menționată], statele membre pot prevedea că un tratament diferențiat pe motive de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv și rezonabil, în cadrul dreptului național, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii și a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt corespunzătoare și necesare”.

În ceea ce privește cerința unui obiectiv legitim în sensul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78, trebuie amintit că Curtea a statuat că obiectivele care pot fi considerate „legitime” și, în consecință, de natură să justifice o derogare de la principiul interzicerii discriminărilor pe motive de vârstă sunt obiective care se încadrează în politica socială, precum cele de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale. Prin interesul general pe care îl prezintă, aceste obiective legitime se disting de motivele pur individuale care sunt specifice situației angajatorului ( 25 ).

După cum am arătat anterior, reglementarea națională care servește drept temei pentru măsura individuală în discuție în litigiul principal are drept scop luarea în considerare a dreptului persoanelor cu handicap de a‑și organiza condițiile de viață în modul cel mai autonom și mai independent posibil și consolidarea autonomiei personale a persoanelor respective, precum și a motivației lor de a participa la societate, în condiții de egalitate cu ceilalți și cu respectarea demnității lor. Or, un astfel de obiectiv nu constituie un obiectiv legitim de politică a ocupării forței de muncă, a pieței muncii sau a formării profesionale în sensul articolului 6 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2000/78. Apreciem, așadar, că această dispoziție nu este pertinentă pentru justificarea tratamentului diferențiat pe motive de vârstă în discuție în litigiul principal.

În sfârșit, trebuie să se examineze dacă articolul 7 din Directiva 2000/78 este aplicabil în prezenta cauză.

Potrivit alineatului (1) al acestui articol, „[p]entru a se asigura deplina egalitate în viața profesională, principiul egalității de tratament nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să adopte măsuri specifice destinate a preveni sau compensa dezavantajele legate de unul din motivele prevăzute la articolul 1 [din această directivă]”. Alineatul (2) al articolului menționat prevede că, „[î]n ceea ce privește persoanele cu handicap, principiul egalității de tratament nu aduce atingere dreptului statelor membre de a menține sau de a adopta dispoziții privind protecția sănătății și a securității la locul de muncă și nici măsurilor privind crearea sau menținerea de dispoziții sau de facilități în vederea salvgardării sau încurajării integrării acestora în câmpul muncii”.

Asemenea Comisiei, considerăm că nici măsura individuală în discuție în litigiul principal, nici reglementarea națională pe care se întemeiază măsura menționată nu intră în domeniul de aplicare al articolului 7 din Directiva 2000/78, care, astfel cum reiese din modul său de redactare, urmărește să garanteze egalitatea în viața profesională. Or, nu acesta este obiectivul pe care îl urmăresc această reglementare și această măsură.

În ceea ce privește, pe de o parte, alineatul (1) al acestui articol, din cuprinsul punctului 64 din Hotărârea din 22 ianuarie 2019, Cresco Investigation ( 26 ), rezultă că această dispoziție are ca scop precis și limitat să autorizeze adoptarea unor măsuri care, chiar dacă sunt în aparență discriminatorii, urmăresc efectiv să elimine sau să reducă inegalitățile de fapt care pot exista în viața socială. Având în vedere faptul că această directivă are ca obiectiv, după cum reiese atât din titlul și din preambulul, cât și din conținutul și din finalitatea sa, crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ( 27 ), expresia „viață socială” trebuie înțeleasă, în opinia noastră, ca vizând numai „viața profesională”, în conformitate cu însuși modul de redactare a respectivului articol 7 alineatul (1).

În ceea ce privește, pe de o parte, articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2000/78, acesta are ca scop să autorizeze măsuri specifice care vizează în mod efectiv să înlăture sau să reducă inegalitățile de fapt care afectează persoanele cu handicap, care pot exista în viața lor socială și mai ales în viața lor profesională, precum și să ajungă la o egalitate de fond, iar nu de formă, prin reducerea acestor inegalități ( 28 ). Deși punctul 47 din Hotărârea din 9 martie 2017, Milkova ( 29 ), ar putea fi interpretat ca însemnând că domeniul de aplicare al acestei dispoziții nu se limitează numai la viața profesională, o asemenea interpretare ar trebui, în opinia noastră, să fie înlăturată pentru motivul care ține de obiectivul directivei menționate, pe care l‑am indicat la punctul precedent din prezentele concluzii. Pe de altă parte, subliniem că Curtea a limitat în mod explicit, în Hotărârea din 17 iulie 2008, Coleman ( 30 ), domeniul de aplicare al dispoziției menționate la „câmpul muncii”.

În plus, pentru a răspunde la o întrebare formulată de instanța de trimitere cu privire la acest aspect, luarea în considerare a articolului 5 alineatele (1) și (4) din Convenția ONU nu poate avea ca efect, în opinia noastră, extinderea domeniului de aplicare al articolului 7 din Directiva 2000/78 dincolo de măsurile privind egalitatea în viața profesională.

Ținând seama de aceste elemente, articolul 7 din această directivă nu ni se pare pertinent pentru a justifica tratamentul diferențiat pe motive de vârstă în discuție în litigiul principal, care are ca obiectiv garantarea în general a autonomiei persoanelor cu handicap și a integrării lor în societate ( 31 ).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) după cum urmează: Articolul 2 alineatul (5) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, citit în lumina articolului 26 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a articolului 19 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în temeiul unei reglementări naționale care prevede că dorințele persoanelor cu handicap în ceea ce privește organizarea asistenței personale de care beneficiază trebuie luate în considerare pentru a garanta autonomia și integrarea în societate a acestor persoane, recrutarea unui asistent personal să fie supusă unei condiții de vârstă, în măsura în care o astfel de măsură este necesară pentru protecția drepturilor și libertăților celorlalți.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 13 iulie 2023 ( 1 )