Concluziile avocatului general N. Emiliou prezentate la 30 mai 2024.#CV împotriva Ministerstvo vnitra České republiky, Odbor azylové a migrační politiky.#Cerere de decizie preliminară formulată de Krajský soud v Brně.#Trimitere preliminară – Politica privind azilul – Protecție internațională – Directiva 2013/32/UE – Proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale – Articolele 36 și 37 – Noțiunea de «țară de origine sigură» – Desemnare – Anexa I – Criterii – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Examinarea de către instanță a desemnării unei țări terțe ca țară de origine sigură.#Cauza C-406/22.

Normele procedurale comune pentru acordarea protecției internaționale prevăzute de Directiva 2013/32/UE ( 2 ) permit prelucrarea specifică a cererilor depuse de persoane care sunt în esență resortisanți ai unei țări ce a fost desemnată drept „țară de origine sigură”. Această desemnare are consecințe juridice importante ce limitează condițiile în care sunt examinate asemenea cereri.

Nu există până în prezent o listă comună a țărilor de origine sigure la nivelul Uniunii. În schimb, Directiva 2013/32 autorizează statele membre să adopte astfel de liste în scopuri naționale. Deși conceptul de „țară de origine sigură” este utilizat pe scară destul de largă de statele membre (19 dintre acestea), nu toate statele membre îl utilizează ( 3 ). De altfel, acest concept a făcut de asemenea obiectul unor critici.

Lista adoptată de Republica Cehă include Moldova.

Sesizată cu o acțiune împotriva deciziei respective, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno, Republica Cehă), instanța de trimitere, are îndoieli cu privire la modul în care conceptul de țară de origine sigură trebuie înțeles în lumina împrejurărilor expuse în continuare.

În primul rând, calificarea Moldovei drept țară de origine sigură de către Republica Cehă este (sau, s‑ar părea, era la momentul relevant) supusă unei excepții teritoriale în ceea ce privește Transnistria, o regiune din partea de est a țării, adiacentă frontierei cu Ucraina. Din dosar rezultă că această excepție a fost introdusă ca urmare a imposibilității Moldovei de a‑și exercita autoritatea în această regiune.

În al doilea rând, în cursul anului 2022, Moldova, care este parte la Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”) ( 4 ), a recurs la articolul 15 din aceasta, care permite derogarea de la obligațiile prevăzute de acest instrument în caz de război sau de alt pericol public.

Având în vedere aceste elemente, instanța de trimitere ridică problema dacă faptul că o țară a recurs la dispozițiile articolului 15 din CEDO înseamnă că aceasta nu mai poate fi considerată o țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32. Aceasta ridică de asemenea problema dacă directiva menționată interzice statelor membre să desemneze o țară ca țară de origine sigură doar în parte, sub rezerva unei excepții teritoriale. În sfârșit, în cazul în care din examinarea oricăreia dintre aceste întrebări ar rezulta că dreptul Uniunii se opune calificării Moldovei drept țară de origine sigură, dorește să afle dacă Directiva 2013/32 îi impune să se sesizeze ex officio cu privire la această chestiune.

Articolul 15 din CEDO prevede: „1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de [CEDO], în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional. 2. Dispoziția precedentă nu îngăduie nicio derogare de la articolul 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolul 3, articolul 4 paragraful 1 și articolul 7. 3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le‑au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile Convenției devin din nou deplin aplicabile.”

Articolul unic din Protocolul nr. 24 prevede: „Având în vedere nivelul de protecție a drepturilor fundamentale și a libertăților fundamentale în statele membre ale Uniunii Europene, acestea sunt considerate ca reprezentând țări de origine sigure unele față de celelalte în privința tuturor chestiunilor juridice și practice conexe problemelor de azil. În consecință, orice cerere de azil formulată de către un resortisant al unui stat membru poate fi luată în considerare sau declarată admisibilă spre a fi analizată de către un alt stat membru numai în cazurile următoare: (a) în cazul în care statul membru al cărui resortisant este solicitantul, invocând articolul 15 din [CEDO], ia, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri de derogare, pe teritoriul său, de la obligațiile care îi revin în temeiul [CEDO]; […]”

Articolul 31 din Directiva 2013/32, intitulat „Procedura de examinare”, prevede: „(1) Statele membre prelucrează cererile de protecție internațională în cadrul unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II. (2) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete. […] (8) Statele membre pot prevedea accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II și/sau efectuarea acesteia la frontieră sau în zonele de tranzit, în conformitate cu articolul 43, în cazul în care: […] (b) solicitantul provine dintr‑o țară de origine sigură în sensul prezentei directive; […] […]”

Articolul 32 din Directiva 2013/32, intitulat „Cereri nefondate”, prevede: „[…] (2) În cazul cererilor nefondate în care se aplică oricare dintre situațiile enumerate la articolul 31 alineatul (8), statele membre pot, de asemenea, să considere o cerere ca vădit nefondată în cazul în care este definită ca atare în legislația internă.”

Articolul 36 din Directiva 2013/32, intitulat „Conceptul de țară de origine sigură”, prevede: „(1) O țară terță desemnată ca țară de origine sigură în conformitate cu prezenta directivă poate fi considerată țară de origine sigură pentru un anumit solicitant, după o examinare individuală a solicitării, numai în cazul în care: (a) acesta este resortisant al țării respective; sau (b) acesta este un apatrid și anterior a avut reședința stabilă în țara respectivă și nu a prezentat motive serioase pentru ca țara să nu fie considerată țară de origine sigură în situația sa personală, ținând cont de condițiile pe care trebuie să la îndeplinească pentru a fi beneficiar de protecție internațională în conformitate cu Directiva 2011/95/UE[ ( 6 )]. (2) Statele membre prevăd în legislația internă noi norme și modalități de aplicare a conceptului de țară de origine sigură.”

Articolul 37 din Directiva 2013/32, intitulat „Desemnarea la nivel național a țărilor terțe considerate țări de origine sigure”, prevede: „(1) Statele membre pot menține sau adopta dispoziții legislative care le permit, în conformitate cu anexa I, desemnarea la nivel național a țărilor de origine sigure în scopul examinării cererilor de protecție internațională. (2) Statele membre asigură o reexaminare periodică a situației din țările terțe desemnate ca țări de origine sigure în conformitate cu prezentul articol. (3) Evaluarea unei țări ca țară de origine sigură în conformitate cu prezentul articol trebuie să se bazeze pe o serie de surse de informație, incluzând în special informații de la alte state membre, BESA, ICNUR, Consiliul Europei și alte organizații internaționale relevante. (4) Statele membre notifică Comisiei țările care sunt desemnate ca țări de origine sigure în conformitate cu prezentul articol.”

Articolul 46 din Directiva 2013/32, intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, prevede: „(1) Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești împotriva: (a) unei decizii luate cu privire la cererea lor de protecție internațională, inclusiv o decizie: (i) de a considera nefondată o cerere cu privire la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară; (ii) de a considera inadmisibilă o cerere în temeiul articolului 33 alineatul (2); (iii) luată la frontieră sau în zonele de tranzit ale unui stat membru în conformitate cu articolul 43 alineatul (1); (iv) de a nu efectua o examinare în temeiul articolului 39. (b) refuzului de a redeschide examinarea unei cereri după încheierea sa în conformitate cu articolele 27 și 28; (c) unei decizii de retragere a protecției internaționale în conformitate cu articolul 45. […] (3) Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul [Directivei 2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond. (4) Statele membre prevăd termene rezonabile și alte norme necesare pentru exercitarea de către solicitant a dreptului său la o cale de atac efectivă în temeiul alineatului (1). Termenele respective nu împiedică sau îngreunează în mod excesiv exercitarea de către solicitant a acestui drept. De asemenea, statele membre pot să prevadă o reexaminare ex officio a deciziilor luate în temeiul articolului 43. (5) Fără a aduce atingere alineatului (6), statele membre permit solicitanților să rămână pe teritoriu până la expirarea termenului de prescripție privind exercitarea dreptului lor la o cale de atac efectivă și, în cazul în care acest drept a fost exercitat în termenul respectiv, până la soluționarea căii de atac. (6) În cazul unei decizii (a) de a considera o cerere vădit nefondată în conformitate cu articolul 32 alineatul (2) sau nefondată după examinarea în conformitate cu articolul 31 alineatul (8), cu excepția cazurilor în care respectiva decizie se bazează pe circumstanțele menționate la articolul 31 alineatul (8) litera (h); […] o instanță judecătorească are competența de a hotărî dacă solicitantul poate rămâne sau nu pe teritoriul statului membru, fie la cererea solicitantului în cauză, fie din proprie inițiativă, în cazul în care decizia luată are drept consecință încetarea dreptului solicitantului de a rămâne în statul membru și când, în asemenea cazuri, dreptul de a rămâne în statul membru până la soluționarea căii de atac nu este prevăzut în legislația internă. […]”

Anexa I la Directiva 2013/32, intitulată „Desemnarea țărilor de origine sigure în sensul articolului 37 alineatul (1)”, prevede: „O țară este considerată țară de origine sigură în cazul în care, pe baza situației legale, a aplicării legii într‑un regim democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că în țara respectivă, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din [Directiva 2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și nici nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern. La efectuarea acestei evaluări, se ține seama, inter alia, de măsura în care se asigură protecție împotriva persecuției și relelor tratamente prin: (a) legile și reglementările relevante ale țării și modul cum sunt aplicate; (b) respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute de [CEDO] și/sau Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și/sau Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii, în special drepturile de la care nicio derogare nu este permisă în conformitate cu articolul 15 [paragraful 2] din [CEDO]; (c) respectarea principiului nereturnării în conformitate cu Convenția de la Geneva; (d) existența unui sistem de căi de atac efective împotriva încălcării acestor drepturi și libertăți.”

Articolul 2 alineatul (1) litera k) din zákon č. 325/1999 Sb., o azylu (Legea 325/1999 privind azilul, denumită în continuare „Legea privind azilul”) prevede: „În sensul prezentei legi […] prin «țară de origine sigură» se înțelege statul al cărui cetățean este străinul sau, în cazul unui apatrid, statul în care se află ultima sa reședință permanentă, 1. în care, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și în care nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern, 2. pe care nici cetățenii săi, nici apatrizii nu îl părăsesc din motivele menționate la articolul 12 sau la articolul 14a [din Legea privind azilul], 3. care a ratificat și respectă tratatele internaționale privind drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv dispozițiile referitoare la căile de atac efective, și 4. care permite activitatea persoanelor juridice care monitorizează situația în ceea ce privește respectarea drepturilor omului […]”.

Din decizia de trimitere reiese că articolul 2 din vyhláška č. 328/2015 Sb., kterou se provádí zákon o azylu a zákon o dočasné ochraně cizinců (Decretul nr. 328/2015 de punere în aplicare a Legii privind azilul și protecția temporară a străinilor, denumit în continuare „Decretul nr. 328/2015”) prevedea, la data faptelor, că Republica Cehă considera Moldova, cu excepția Transnistriei, drept țară de origine sigură ( 7 ).

Potrivit articolului 16 alineatele (2) și (3) din Legea privind azilul, cererile de protecție internațională sunt de asemenea respinse ca vădit nefondate în cazul în care solicitantul sosește dintr‑un stat pe care Republica Cehă îl consideră țară de origine sigură, cu excepția cazului în care solicitantul demonstrează că țara respectivă nu poate fi considerată ca atare în cazul său. În cazul în care există motive pentru o astfel de respingere, nu se va aprecia dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru acordarea azilului sau a protecției subsidiare și dacă acesta a prezentat fapte care să demonstreze că este posibil să fie supus persecuției sau amenințat cu vătămări grave.

Potrivit articolului 32 alineatul (2) din Legea privind azilul, introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Legea privind azilul nu are efect suspensiv ( 8 ).

Cu toate acestea, potrivit articolului 73 alineatul (2) din zákon č. 150/2002 Sb., soudní řád správní (Legea nr. 150/2002, Codul contenciosului administrativ, denumit în continuare „Codul contenciosului administrativ”), la cererea reclamantului și după audierea părții adverse, instanța conferă, prin ordonanță, efect suspensiv acțiunii în cazul în care executarea sau alte consecințe juridice ale deciziei i-ar cauza reclamantului un prejudiciu disproporționat mai mare față de prejudiciul pe care conferirea efectului suspensiv l‑ar putea cauza altor persoane și dacă acest lucru nu este contrar unui interes public important.

Potrivit articolului 75 alineatul (2) din Codul contenciosului administrativ, „instanța examinează aspectele contestate ale deciziei în limitele motivelor invocate”.

Din decizia de trimitere reiese că, în luna ianuarie 2022, Moldova a instituit starea de urgență ca urmare a crizei energetice și că, la 24 februarie 2022, în urma invaziei Ucrainei de către Rusia, Moldova a anunțat starea de urgență, de asediu și de război. În decizia de trimitere se precizează de asemenea că, la 25 februarie 2022, Moldova a notificat Consiliului Europei invocarea articolului 15 din CEDO.

La 9 februarie 2022, CV a depus o cerere de protecție internațională în Republica Cehă. În cererea sa, a susținut că a fost martor la un accident în care conducătorul unui vehicul a urcat pe trotuar și a ucis un pieton. Conducătorul vehiculului a fugit de la locul accidentului. În acea noapte, persoane pe care CV nu le cunoștea au sosit la domiciliul său, l‑au dus în pădure și l‑au agresat. CV a scăpat și s‑a ascuns. Două zile mai târziu, când s‑a întors acasă, a constatat că locuința îi fusese incendiată. La scurt timp după aceea, a fugit din Moldova în Republica Cehă, folosind un pașaport românesc fals pentru a intra în țară. CV a afirmat de asemenea că poliția din Moldova susține că nu a identificat niciodată autorii pretinsului incident și că îi este frică să se întoarcă în Moldova deoarece se teme că va suferi vătămări atât din partea atacatorilor săi, cât și ca urmare a invaziei Ucrainei de către Rusia.

Din decizia de trimitere reiese că în anul 2016 și, din nou, în anul 2019, înainte de depunerea cererii sale de protecție internațională, CV s‑a întors în Moldova și, în încercarea de a rămâne neobservat, i‑a informat doar pe verii săi cu privire la vizitele sale. CV a recunoscut că a făcut obiectul unei expulzări administrative în anul 2016 pentru o perioadă de doi ani, expulzare care a fost dispusă pentru că fusese angajat pe baza unui pașaport românesc fals. În plus, în anul 2020, a primit un ordin de părăsire a teritoriului, care a fost emis din nou la 23 ianuarie 2022. El a explicat că nu a solicitat protecție internațională mai devreme, deoarece nu înțelegea mecanismul.

La 8 martie 2022, ministerul competent a respins cererea sa de protecție internațională ca vădit nefondată în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Legea privind azilul. Ministerul și‑a întemeiat decizia pe informații referitoare la situația politică și de securitate din Moldova (pe care, potrivit deciziei de trimitere, ministerul le‑a obținut din două documente datând de la jumătatea anului 2021 ( 9 ) și din propriul său raport din luna ianuarie 2022) și pe faptul că, potrivit Decretului nr. 328/2015, Republica Cehă a considerat Moldova, cu excepția Transnistriei, ca fiind o țară de origine sigură ( 10 ).

Din decizia de trimitere reiese de asemenea că ministerul a constatat că un solicitant de protecție internațională care provine dintr‑o țară de origine sigură este obligat să îndeplinească o sarcină a probei mai mare și să demonstreze că, în situația sa individuală, țara respectivă nu este sigură. Ministerul a constatat că CV nu a îndeplinit această sarcină a probei și, pentru acest motiv, nu a examinat dacă are dreptul la azil sau la protecție internațională. Mai precis, din mai multe motive, ministerul a considerat că CV nu a îndeplinit sarcina probei necesară.

În primul rând, la momentul adoptării deciziei de respingere, nu exista niciun indiciu că conflictul din Ucraina se va extinde în Moldova. În al doilea rând, ministerul a recunoscut că, deși există deficiențe fundamentale în ceea ce privește respectarea statului de drept în Moldova, în special în ceea ce privește sistemul judiciar, și deși opozanții regimului politic, avocații acestora și activiștii pot fi expuși riscului de a fi persecutați în sensul articolului 9 din Directiva 2011/95, solicitantul nu a pretins că ar aparține vreuneia dintre aceste categorii. În al treilea rând, ministerul a arătat că solicitantul ar fi putut solicita protecție din partea autorităților din Moldova, dar nu ar fi încercat să facă acest lucru. În al patrulea rând, ministerul a arătat că, în urma examinării situației de fapt în ansamblu, singurul motiv pentru care CV a solicitat protecție internațională l‑a reprezentat legalizarea șederii sale în Republica Cehă.

CV a introdus o acțiune la Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno).

La 9 mai 2022, la cererea lui CV, instanța de trimitere a suspendat executarea deciziei ministerului pe baza argumentului lui CV potrivit căruia, în cazul în care ar fi returnat în Moldova, el ar fi expus riscului de vătămare gravă din partea atacatorilor săi. Instanța de trimitere a luat de asemenea în considerare faptul că, la 8 mai 2022, armata separatistă din Transnistria a început pregătirile pentru conflict. În plus, această instanță a luat în considerare faptul că, la 28 aprilie 2022, Moldova a notificat Consiliului Europei că, din cauza războiului din Ucraina, prelungește atât derogarea de la obligațiile care îi revin în temeiul CEDO în conformitate cu articolul 15 din CEDO, cât și starea de urgență până la 23 iunie 2022.

În aceste condiții, considerând că soluționarea favorabilă a acțiunii introduse de CV depinde de interpretarea conceptului de „țară de origine sigură” în sensul Directivei 2013/32, Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno) a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Criteriul de desemnare ca țară de origine sigură în sensul articolului 37 alineatul (1) [din Directiva 2013/32] prevăzut în anexa I litera (b) la aceasta – faptul că țara în cauză asigură protecția împotriva persecuției sau a relelor tratamente prin respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute de [CEDO], în special a drepturilor de la care nicio derogare nu este permisă în conformitate cu articolul 15 paragraful 2 din [CEDO] – trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o țară derogă de la obligațiile care îi revin în temeiul [CEDO] pe durata stării de urgență în sensul articolului 15 din [CEDO], aceasta nu mai îndeplinește criteriul relevant pentru a fi considerată țară de origine sigură? 2) Articolele 36 și 37 [din Directiva 2013/32] trebuie interpretate în sensul că împiedică un stat membru să desemneze o țară terță ca fiind o țară de origine sigură doar parțial, cu anumite excepții teritoriale, în cazul în care nu se aplică prezumția că o astfel de parte a țării este sigură pentru solicitant, iar în cazul în care un stat membru desemnează o țară ca fiind sigură cu asemenea excluderi teritoriale, atunci țara în întregime nu poate fi considerată o țară de origine sigură în sensul acestei directive? 3) În cazul în care răspunsul la oricare dintre cele două întrebări menționate mai sus este afirmativ, articolul 46 alineatul (3) [din Directiva 2013/32] coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că instanța care se pronunță asupra unei căi de atac împotriva unei decizii prin care se constată că o cerere este vădit nefondată în conformitate cu articolul 32 alineatul (2) din [Directiva 2013/32], emisă în cadrul unei proceduri în temeiul articolului 31 alineatul (8) litera (b) [din această directivă], ar trebui să ia în considerare din oficiu (ex officio), chiar și în absența vreunei obiecții din partea solicitantului, faptul că desemnarea unei țări ca fiind sigură este contrară dreptului Uniunii pentru motivele expuse?”

Guvernele ceh, german și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Guvernele ceh și neerlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte în ședința din 6 iunie 2023.

Pentru a răspunde la întrebările adresate vom explica mai întâi că anumite evoluții care par să fi intervenit ulterior adresării prezentei cereri de decizie preliminară nu exclud pertinența răspunsului Curții pentru soluționarea cauzei pendinte în fața instanței de trimitere (A). În continuare, vom prezenta observații introductive cu privire la conceptul de țară de origine sigură (B). Ca răspuns la prima întrebare, vom explica că simpla împrejurare că o țară a invocat articolul 15 din CEDO nu se opune calificării sale drept țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32 (C). Ca răspuns la a doua întrebare, vom prezenta motivele care ne determină să concluzionăm că Directiva 2013/32 permite statelor membre să desemneze o țară drept țară de origine sigură numai prin raportare la întregul său teritoriu (D). În sfârșit, vom analiza a treia întrebare preliminară și vom sugera că Directiva 2013/32 impune instanței naționale să invoce din oficiu incompatibilitatea cu Directiva 2013/32 a desemnării unei țări ca țară de origine sigură (E).

Pe de o parte, observăm că prima întrebare privește consecințele care trebuie deduse din decizia unei țări terțe de a invoca articolul 15 din CEDO în ceea ce privește posibilitatea unui stat membru de a continua să desemneze respectiva țară ca țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32. Deși vom aborda în detaliu în continuare regimul asociat articolului 15 din CEDO, reiese că, la 11 aprilie 2024, Moldova a notificat Consiliului Europei că acest regim a încetat de la 31 decembrie 2023 ( 11 ).

Pe de altă parte, a doua întrebare se referă la posibilitatea ca un stat membru să desemneze o țară terță ca țară de origine sigură, sub rezerva unei excepții teritoriale. În această privință, am arătat deja că excepția teritorială în discuție în procedura principală pare să fi fost eliminată cu efect de la 1 octombrie 2023 ( 12 ). Începând cu acea dată, Moldova pare să fie considerată de Republica Cehă a fi în întregime o țară de origine sigură.

În sfârșit, a treia întrebare este legată de răspunsurile care trebuie furnizate la prima și la a doua întrebare, iar pertinența sa depinde de acestea.

Rezultă în esență din decizia de trimitere că, în cazul în care Curtea ar stabili că invocarea articolului 15 din CEDO sau existența excepției teritoriale în cauză împiedică desemnarea Moldovei ca țară de origine sigură, aceasta înseamnă că cererea depusă de CV nu ar fi trebuit să fie tratată în cadrul regimului specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură.

Această explicație a fost furnizată, în mod firesc, ținând cont de situația juridică existentă la momentul emiterii deciziei de trimitere. Având în vedere evoluțiile menționate mai sus, nu suntem siguri care ar fi, în cadrul procedurii principale, consecințele exacte ale furnizării unui răspuns la prima și la cea de a doua întrebare, în cazul în care Curtea ar răspunde la una sau la ambele întrebări în sensul indicat mai sus.

Cu toate acestea, considerăm că această observație nu face ca răspunsul Curții la întrebările adresate să fie în mod vădit lipsit de pertinență ( 13 ). Astfel, în cazul în care Curtea ajunge efectiv la una dintre concluziile de mai sus, înțelegem că aceasta poate avea implicații procedurale asupra modului în care cererea depusă de CV trebuie tratată după reluarea procedurii în fața instanței de trimitere. În plus, verificarea evoluțiilor descrise pe scurt mai sus rămâne de competența instanței de trimitere.

Prin urmare, vom porni de la premisa că răspunsul Curții la întrebările preliminare este în continuare pertinent pentru soluționarea litigiului principal.

Conceptul de „țară de origine sigură” face parte dintr‑o categorie mai largă de concepte conexe, precum „prima țară de azil”, „țară terță sigură” și „țară terță europeană sigură”, pe care statele membre sunt autorizate să le utilizeze în procedurile de azil în temeiul Directivei 2013/32, în esență pentru a eficientiza procesul. Toate introduc o formă de derogare de la normele principale care reglementează în mod normal examinarea cererilor de protecție internațională, dar consecințele juridice ale acestora diferă ( 14 ).

De la apariția lor în anii 1990 (și răspândirea ulterioară rapidă în sistemele juridice naționale ( 15 )), acestea au făcut obiectul unor critici pentru motivul că pot conduce la restrângerea dreptului solicitanților de protecție internațională la o examinare adecvată a situației lor. În același timp, în cazul în care sunt însoțite de garanții adecvate, acestea au fost recunoscute de asemenea ca fiind instrumente ce pot îmbunătăți rapiditatea cu care sunt prelucrate cererile (din ce în ce mai multe) de protecție internațională, permițând statului să își concentreze resursele asupra examinării cererilor din țări considerate ca fiind mai susceptibile de a fi țări de origine ale solicitanților de azil care prezintă cereri fondate ( 16 ).

Prezenta cauză privește regimul de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură, care este reglementat la articolele 36 și 37 din Directiva 2013/32 și în anexa I la această directivă și care, contrar celorlalte concepte menționate mai sus, nu exonerează autoritățile competente de obligația de a examina pe fond cererea de protecție internațională.

Caracteristicile de bază ale conceptului și consecințele juridice pe care le determină sunt cele enunțate în continuare.

În primul rând, din definiția comună a conceptului în discuție rezultă că o țară terță poate fi desemnată ca țară de origine sigură atunci când, „pe baza situației legale, a aplicării legii într‑un regim democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că în țara respectivă, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din [Directiva 2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și nici nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern” ( 17 ).

În al doilea rând, articolul 37 din Directiva 2013/32 autorizează statele membre să desemneze țări terțe ca fiind țări de origine sigure, ceea ce se realizează de obicei prin intermediul listelor naționale întocmite în acest scop ( 18 ). Astfel, această directivă nu a reluat ideea unei liste comune care figurează în Directiva 2005/85 ( 19 ) (precursoarea legală a directivei actuale), care nu a fost însă pusă în aplicare în temeiul directivei menționate și, de altfel, Curtea a anulat partea relevantă a acesteia din motive instituționale ( 20 ).

Acestea fiind spuse, în al treilea rând, atunci când statele membre decid să utilizeze conceptul de țară de origine sigură, trebuie să respecte definiția comună a acestuia, amintită la punctul 44 de mai sus. Aceasta impune verificarea lipsei unuia sau altuia dintre riscurile descrise în cuprinsul său, prin luarea în considerare a mai multe elemente enumerate în mod neexhaustiv în anexa I la Directiva 2013/32, printre care figurează „(a) legile și reglementările relevante […] și modul cum sunt aplicate, (b) respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute de [CEDO] și/sau Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și/sau Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii, în special drepturile de la care nicio derogare nu este permisă în conformitate cu articolul 15 paragraful 2 din [CEDO], (c) respectarea principiului nereturnării în conformitate cu Convenția de la Geneva[ ( 21 )] [și] (d) existența unui sistem de căi de atac efective împotriva încălcării acestor drepturi și libertăți”.

În plus, statele membre trebuie de asemenea să respecte anumite obligații procedurale, în special obligația de a notifica Comisiei desemnările la nivel național și obligația de a reexamina periodic situația, „[bazându‑se] pe o serie de surse de informație, incluzând în special informații de la alte state membre, [EUAA ( 22 )], ICNUR, Consiliul Europei și alte organizații internaționale relevante” ( 23 ).

Nu în ultimul rând, desemnarea unei țări ca țară de origine sigură are implicații semnificative pentru solicitanții din țările respective.

Primo, astfel cum a explicat Curtea, aceasta determină aplicarea unui „regim special de examinare” care „se întemeiază pe o formă de prezumție refragabilă de protecție suficientă în țara de origine, care poate fi răsturnată de solicitant dacă invocă motive imperative legate de situația sa specială” ( 24 ).

Secundo, articolul 31 alineatul (8) litera (b) din Directiva 2013/32 autorizează statele membre să examineze cererile depuse de solicitanții care provin din țări de origine sigure în cadrul unei proceduri accelerate (a cărei durată „rezonabilă” urmează să fie stabilită de acestea) ( 25 ), la frontieră sau într‑o zonă de tranzit.

Tertio, în cazul în care cererea depusă de o persoană dintr‑o țară de origine sigură este considerată nefondată, articolul 32 alineatul (2) din Directiva 2013/32 permite statelor membre să o considere de asemenea „vădit nefondată” ( 26 ), în cazul în care s‑a prevăzut astfel în legislația internă.

În conformitate cu cele arătate în esență de guvernul neerlandez și de Comisie, această calificare suplimentară are drept consecință printre altele că solicitantului nu i se poate permite să rămână pe teritoriul național până la soluționarea căii sale de atac împotriva deciziei de respingere (spre deosebire de regula principală care se aplică în cazul unei respingeri „simple”), cu excepția cazului în care căii de atac respective îi este conferit efect suspensiv de către instanța națională ( 27 ).

În schimb, faptul că solicitantul provine dintr‑o țară de origine sigură nu permite autorităților naționale să respingă cererea unei persoane dintr‑o țară de origine sigură fără o examinare individuală a necesităților de protecție internațională ale solicitantului. Constatarea contrară ar fi incompatibilă cu Directiva 2013/32, al cărei articol 31 alineatul (8) supune procedura accelerată (inclusiv în ceea ce privește solicitanții din țări de origine sigure) „principiilor și garanțiilor fundamentale” definite în general în capitolul II din aceeași directivă. Printre aceste garanții se numără obligația statului membru de a se asigura că cererile sunt examinate și că deciziile sunt luate în mod individual, astfel cum se prevede la articolul 10 alineatul (3) litera (a) și se reiterează, în contextul „regimului special de examinare” în discuție în speță, la articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2013/32 ( 28 ).

Odată prezentate aceste observații introductive, vom examina în continuare prima întrebare preliminară.

Amintim că, prin intermediul primei întrebări adresate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă invocarea articolului 15 din CEDO de către o anumită țară terță o împiedică să își mențină statutul de țară de origine sigură.

Înainte de a analiza pe deplin acest aspect, vom prezenta observații cu privire la regimul juridic asociat articolului 15 din CEDO (1). Pe această bază, vom explica motivele care ne determină să considerăm, în acord cu pozițiile tuturor intervenientelor, că invocarea articolului 15 din CEDO nu se opune în sine ca o țară să fie considerată țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32, atât timp cât condițiile care au stat la baza respectivei desemnări, prevăzute în anexa I la această directivă, continuă să fie întrunite (2). Vom explica de asemenea că concluzia noastră nu este afectată de Protocolul nr. 24, asupra căruia instanța de trimitere a atras atenția și ale cărui implicații au fost discutate în special în ședință (3).

Articolul 15 paragraful 1 din CEDO permite unei părți contractante să deroge de la obligațiile care îi revin în temeiul CEDO „[î]n caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) a explicat că această noțiune se referă la o „situație excepțională de criză sau de urgență care afectează întreaga populație și constituie o amenințare la adresa vieții organizate a comunității din care este alcătuit statul” ( 29 ), situația de urgență relevantă trebuind să fie „reală sau iminentă” ( 30 ).

Cu toate acestea, măsurile adoptate pentru depășirea unei asemenea situații excepționale pot fi luate numai „în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca [acestea] să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional” ( 31 ). În plus, în conformitate cu articolul 15 paragraful 2 (interpretat în lumina protocoalelor ulterioare la CEDO ( 32 )), astfel de măsuri nu pot, în niciun caz, să afecteze drepturi care nu pot face obiectul unor derogări: dreptul la viață, interzicerea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a menținerii în condiții de aservire, interzicerea pedepsei fără lege, abolirea pedepsei cu moartea și dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori.

Sub rezerva acestor limite importante, Curtea EDO a statuat în mod repetat că părțile contractante la CEDO beneficiază de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește stabilirea aspectului dacă un „pericol public […] amenință viața națiunii”, în sensul articolului 15 din CEDO, precum și în ceea ce privește stabilirea răspunsului adecvat ( 33 ).

Utilizarea acestei marje rămâne totuși supusă controlului Curții EDO. Pe de o parte, Curtea EDO a constatat deja că anumite situații nu ating pragul care permite aplicarea regimului prevăzut la articolul 15 din CEDO ( 34 ). Pe de altă parte, aspectul dacă măsurile adoptate sunt în esență proporționale cu urgența invocată, este examinat în special din perspectiva naturii drepturilor afectate și a circumstanțelor care au condus la situația de urgență, precum și în raport cu durata acesteia ( 35 ). Curtea EDO a subliniat de asemenea că invocarea articolului 15 „nu conferă autorităților statului carte blanche pentru a se angaja în comportamente care pot avea consecințe arbitrare pentru particulari” ( 36 ) și a insistat asupra existenței unor garanții adecvate împotriva abuzurilor ( 37 ), după cum observă instanța de trimitere.

În plus, din jurisprudența Curții EDO reiese că faptul că o țară a invocat articolul 15 din CEDO nu va afecta în mod necesar aprecierea acestei instanțe cu privire la o pretinsă încălcare a CEDO. Astfel, înțelegem că, în cadrul examinării cauzei cu care este sesizată, mai întâi Curtea EDO va analiza, cu titlu general, dacă încălcarea invocată este justificată în raport cu regimul obișnuit. Numai în caz contrar Curtea EDO va efectua testul de proporționalitate specific și mai permisiv la care s‑a făcut referire mai sus ( 38 ). Acest lucru se datorează faptului că invocarea articolului 15 nu echivalează cu o denunțare a CEDO (astfel cum observă instanța de trimitere), iar partea contractantă în cauză are în continuare obligații în temeiul acestei convenții, chiar dacă regimul prevăzut la articolul 15 din CEDO îi oferă o marjă de apreciere mai mare atunci când adoptă măsuri restrictive.

Cu alte cuvinte, înțelegem că invocarea articolului 15 din CEDO nu implică faptul că partea contractantă în cauză adoptă în mod automat un comportament care încalcă drepturile și libertățile garantate de CEDO. Dimpotrivă, transmiterea unei notificări în acest context pare să aibă ca scop informarea celorlalte părți contractante că este posibil ca partea respectivă să nu fie în măsură să protejeze aceste drepturi și libertăți, având în vedere situația excepțională cu care se confruntă ( 39 ). Aprecierea aspectului dacă aceasta a fost într‑adevăr situația și care sunt drepturile și libertatea care au fost vizate în mod specific depinde de conținutul unei asemenea notificări și de măsurile adoptate în mod efectiv.

Din punct de vedere istoric, au fost transmise „notificări în temeiul articolului 15” în diferite situații. Pentru a da câteva exemple recente, 10 părți contractante (inclusiv trei state membre – Estonia, Letonia și România, dar și Moldova) au notificat derogări în temeiul acestei dispoziții în contextul pandemiei de COVID‑19 ( 40 ), iar în perioada cuprinsă între începutul anului 2020 și sfârșitul anului 2023 au fost transmise șapte noi notificări din alte motive, precum dezastrele naturale, crizele energetice și războiul ( 41 ). Recurgerea de către Moldova la articolul 15 din CEDO, în discuție în procedura principală, pare să facă parte din această ultimă evoluție ( 42 ).

Având în vedere acest context, vom examina în continuare problema modului în care decizia unei țări terțe de a recurge la articolul 15 din CEDO afectează posibilitatea ca un stat membru să o desemneze în continuare ca fiind o țară de origine sigură, în sensul Directivei 2013/32.

Amintim că, pentru ca o țară să fie considerată țară de origine sigură, trebuie să nu se recurgă „în general și consecvent […] la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din [Directiva 2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și [nici să nu existe] vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern” ( 43 ), după cum s‑a menționat deja. Această cerință se aplică atât țărilor care sunt părți contractante la CEDO, cât și celor care nu sunt părți contractante.

Din anexa I la Directiva 2013/32 reiese că statele membre trebuie să aprecieze dacă această cerință este îndeplinită în raport cu o listă neexhaustivă de mijloace juridice prin care se asigură protecția împotriva riscurilor menționate, la care am făcut referire la punctul 46 de mai sus, și care include respectarea drepturilor și libertăților consacrate de CEDO, în special a drepturilor care nu pot face obiectul derogării.

Astfel, din explicația care figurează în secțiunea anterioară rezultă că aceste drepturi care nu pot face obiectul derogării, așa cum sunt definite de CEDO, trebuie să fie respectate „chiar și în circumstanțele cele mai dificile” ( 44 ), inclusiv în circumstanțele care au făcut necesară recurgerea la articolul 15 din CEDO. Cu toate acestea, nu rezultă că măsurile adoptate în temeiul articolului 15 din CEDO, care afectează alte drepturi garantate de CEDO, nu pot constitui o situație incompatibilă cu definiția comună a unei țări de origine sigure prevăzută în anexa I la Directiva 2013/32. Este însă dificil să se stabilească în mod abstract dacă aceasta este situația numai pe baza invocării articolului 15 din CEDO, după cum susțin în esență Republica Cehă și Comisia.

După cum am explicat anterior, invocarea acestei dispoziții nu echivalează cu admiterea faptului că drepturile protejate de CEDO (cele de la care se poate deroga) vor fi în fapt afectate ( 45 ). Mai curând, stabilirea acestui fapt va depinde în mod necesar de fiecare caz în parte și în special de situația efectivă existentă în țara terță în cauză. Așa cum a subliniat Republica Cehă în ședință, decizia de a invoca articolul 15 din CEDO rezultă din aprecierea de către țara care îl invocă a aspectului dacă situația dată impune sau ar putea impune această măsură. Astfel, unele țări pot invoca articolul 15 din CEDO ca măsură de precauție, în timp ce altele vor considera că aceeași situație nu ar trebui să determine nicio abatere de la regimul obișnuit al CEDO ( 46 ).

În această privință, observăm că decizia de trimitere nu exprimă preocupări cu privire la vreo măsură specială anunțată sau adoptată de Moldova. Astfel, aceasta menționează, în primul rând, faptul că, la 25 februarie 2022, Moldova a transmis o notificare în care a subliniat necesitatea de a deroga de la aplicarea anumitor dispoziții ale CEDO și ale protocoalelor la aceasta, printre care articolul 10 din CEDO (care consacră libertatea de exprimare). Observăm că această notificare se referă la „starea de urgență” ca răspuns la criza energetică și subliniază posibila adoptare a măsurilor care implică „raționalizarea consumului de gaze naturale […] coordonarea activității mass‑media […] [sau] stabilirea unor instrumente rapide de colectare a plăților de la consumatori pentru gazele naturale utilizate” ( 47 ).

În al doilea rând, instanța de trimitere face trimitere la o notificare din 3 martie 2022 în care Moldova descrie o „stare de urgență, de asediu și de război” ( 48 ). După cum se poate stabili pe baza informațiilor accesibile publicului, această notificare și prelungirile sale ulterioare reproduc o listă de măsuri care sunt, prin comparație, mult mai cuprinzătoare decât cele enunțate în notificarea anterioară. Această listă pare să privească diferite aspecte ale vieții persoanelor care se află pe teritoriul național și include, printre alte măsuri posibile, „expulzarea de pe teritoriu […] a persoanelor a căror prezență poate afecta asigurarea ordinii și securității publice” sau „luarea măsurilor necesare pentru gestionarea fluxurilor de migrație” ( 49 ).

În plus, fără a preciza care dintre drepturile CEDO pot fi afectate (spre deosebire de notificarea anterioară din 25 februarie 2022, menționată mai sus), necesitatea măsurilor este explicată prin referire la „amenințări majore la adresa securității naționale în imediata vecinătate a frontierei terestre dintre Moldova și Ucraina, ca urmare a începerii unor acțiuni militare masive pe teritoriul Ucrainei la 24 februarie 2022” ( 50 ) sau – ulterior – „ca urmare a continuării războiului pe teritoriul Ucrainei” ( 51 ).

Pentru a da un alt exemplu, notificarea transmisă de Moldova în contextul pandemiei de COVID‑19, pe care am menționat‑o pe scurt la punctul 63 de mai sus, evidențiază adoptarea unui regim special de intrare, de circulație și de ieșire din țară, „suspendarea activității instituțiilor de învățământ, introducerea regimului de carantină, interzicerea reuniunilor, a demonstrațiilor publice și a altor adunări în masă” și anunță necesitatea de a deroga „în special, de la […] articolul 11 din [CEDO], de la articolul 2 din Primul protocol și de la articolul 2 din Protocolul nr. 4” ( 52 ).

Diversitatea măsurilor invocate în aceste exemple demonstrează dificultatea de a concluziona că orice notificare transmisă în temeiul articolului 15 din CEDO exclude în mod automat un stat terț de la îndeplinirea condițiilor prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32. În același timp, aceste exemple demonstrează de asemenea că natura anumitor măsuri avute în vedere sau domeniul lor larg de aplicare trebuie să conducă la o vigilență deosebită.

Astfel, observația noastră potrivit căreia invocarea articolului 15 din CEDO nu afectează, ca atare și în abstract, desemnarea țării de origine sigure nu înseamnă că această invocare este lipsită de pertinență. În mod similar celor susținute în esență de toate părțile în ședință, considerăm că invocarea articolului 15 din CEDO este un element care trebuie luat în considerare în cadrul evaluării periodice a situației pe care trebuie să o efectueze statele membre (care utilizează conceptul de țară de origine sigură), după cum am explicat deja ( 53 ). În acest context, statele membre trebuie, în opinia noastră, să analizeze domeniul de aplicare al măsurilor astfel cum au fost definite în notificarea transmisă în temeiul articolului 15 din CEDO și astfel cum au fost puse în aplicare în practică.

Acestea fiind precizate, rămâne de examinat dacă această poziție este afectată de luarea în considerare a Protocolului nr. 24, asupra căruia instanța de trimitere a atras atenția în mod deosebit în cadrul primei sale întrebări.

În Protocolul nr. 24, statele membre declară că se consideră reciproc ca reprezentând țări de origine sigure și convin „în consecință” că o „cerere de azil formulată de către un resortisant al unui stat membru poate fi luată în considerare sau declarată admisibilă spre a fi analizată de către un alt stat membru numai” în una dintre cele patru situații enumerate în acesta, printre care se numără invocarea articolului 15 din CEDO ( 54 ).

Instanța de trimitere înțelege această normă în sensul că, atunci când se invocă articolul 15 din CEDO, statul membru care îl invocă nu mai poate fi considerat o țară de origine sigură de către alte state membre. În opinia acestei instanțe, aceeași consecință se impune a fortiori atunci când articolul 15 din CEDO este invocat de o țară terță (în speță Moldova).

Considerăm că concluzia instanței de trimitere se întemeiază pe o premisă eronată.

Astfel, după cum a susținut (în esență) Comisia, considerăm că sensul conceptului de „țară de origine sigură” care figurează în Protocolul nr. 24 este pur și simplu diferit de cel reglementat de Directiva 2013/32.

Prin urmare, contrar a ceea ce rezultă din acest protocol în ceea ce privește cererile de protecție internațională în interiorul Uniunii, desemnarea unei țări terțe ca țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32 nu poate împiedica niciodată, în sine, examinarea unei cereri. După cum s‑a arătat deja pe scurt în partea precedentă a prezentelor concluzii, o cerere depusă de un particular dintr‑o asemenea țară trebuie să fie întotdeauna examinată (cu excepția cazului în care, în opinia noastră, aceasta este considerată inadmisibilă în temeiul unuia dintre motivele exhaustive prevăzute de Directiva 2013/32) ( 55 ).

Observăm că Protocolul nr. 24 constituie o versiune actualizată a Protocolului privind dreptul de azil pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene, care a fost anexat la Tratatul de la Amsterdam (denumit în continuare „protocolul inițial”) ( 56 ) și a precedat nu numai actuala Directivă 2013/32, ci și pe cea anterioară (Directiva 2005/85), prin care conceptul de țară de origine sigură a intrat în domeniul dreptului derivat al Uniunii.

Examinarea considerentelor ambelor protocoale (al căror conținut este în esență identic) indică faptul că ceea ce au avut în vedere statele membre atunci când au adoptat (și ulterior au menținut) textul respectiv a fost excluderea admisibilității cererilor de protecție internațională în interiorul Uniunii ca expresie specifică a încrederii reciproce ( 57 ). Acest argument a fost susținut de guvernul ceh în ședință.

Aceste considerente se referă în special la obligația statelor membre de a respecta valorile enunțate la articolul 2 TUE ( 58 ), la „statut[ul] special și […] protecți[a] specială” de care beneficiază „orice resortisant al unui stat membru […], ca cetățean al Uniunii” ( 59 ), precum și la obiectivul de a împiedica „folosirea instituției azilului în alte scopuri decât cele pentru care a fost creată” ( 60 ).

Prin urmare, aceste elemente ne determină să înțelegem protocolul ca reprezentând un acord al statelor membre referitor, pe de o parte, la regula principală care constă în imposibilitatea de a examina cererile de protecție internațională în interiorul Uniunii și, pe de altă parte, la excepțiile (limitate) de la această regulă (precum invocarea articolului 15 din CEDO). În schimb, acestea nu apar ca fiind relevante în ceea ce privește condițiile în care o țară terță poate fi considerată țară de origine sigură în sensul Directivei 2013/32 ( 61 ).

Pentru aceste motive și în acord cu toate intervenientele în prezenta procedură, considerăm că Protocolul nr. 24 nu are niciun impact asupra concluziei noastre anterioare de la punctul 74 de mai sus în ceea ce privește consecințele invocării de către un stat terț a articolului 15 din CEDO pentru capacitatea sa de a fi considerat în continuare o țară de origine sigură. Concluzia noastră generală cu privire la prima întrebare este, așadar, că simplul fapt că o țară terță, desemnată ca țară de origine sigură, a invocat articolul 15 din CEDO nu împiedică în mod automat continuarea desemnării sale în sensul articolului 37 alineatul (1) din Directiva 2013/32 coroborat cu anexa I la această directivă. Cu toate acestea, o asemenea invocare trebuie luată în considerare de autoritățile competente pentru a decide dacă desemnarea ca țară de origine sigură poate fi menținută, având în vedere în special domeniul de aplicare al măsurilor care derogă de la obligațiile care decurg din CEDO, astfel cum sunt definite în notificarea transmisă în temeiul articolului 15 din CEDO, și punerea sa în aplicare în practică.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 36 și 37 din Directiva 2013/32 se opun ca un stat membru să desemneze o țară terță drept țară de origine sigură sub rezerva unei excepții teritoriale și dacă, atunci când situația existentă într‑o parte a unei țări terțe face necesară o astfel de excepție de la desemnarea respectivă, aceasta înseamnă că țara terță respectivă nu poate fi considerată o țară de origine sigură în sensul directivei în cauză.

Reamintim că această întrebare este adresată deoarece, la momentul adoptării deciziei de respingere, Republica Cehă desemnase Moldova, cu excepția Transnistriei, ca fiind țară de origine sigură ( 62 ).

Spre deosebire de prima întrebare preliminară, cu privire la care pozițiile intervenientelor au fost convergente, pozițiile lor cu privire la a doua întrebare diferă în mod semnificativ. În timp ce guvernele ceh și neerlandez consideră că Directiva 2013/32 nu se opune ca desemnarea ca țară de origine sigură să facă obiectul unei excepții teritoriale, guvernul german susține contrariul. Comisia împărtășește în esență poziția guvernului german. Aceasta consideră însă că excepția teritorială în discuție în litigiul principal rămâne posibilă, deoarece Moldova nu își poate exercita efectiv autoritatea în Transnistria.

În acest context, vom explica faptul că examinarea textului dispozițiilor relevante ale Directivei 2013/32 (1), a contextului lor legislativ (2), precum și a intenției legislative care a stat la baza adoptării Directivei 2013/32 (3) conduce la concluzia că desemnarea ca țară de origine sigură poate fi efectuată numai pe o bază teritorială completă. Vom explica de asemenea că această concluzie este valabilă și atunci când s‑a făcut o excepție teritorială ca urmare a faptului că statul terț în cauză nu își poate exercita autoritatea pe o parte a teritoriului său (4).

Amintim că anexa I la Directiva 2013/32 prevede că „[o] țară este considerată țară de origine sigură în cazul în care, pe baza situației legale, a aplicării legii într‑un regim democratic și a situației politice generale, se poate demonstra că în țara respectivă, în general și consecvent, nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din [Directiva 2011/95], la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante și nici nu există vreo amenințare din motiv de violență nediscriminatorie în situații de conflict armat internațional sau intern”.

Considerăm că două elemente ale acestei definiții sunt deosebit de indicative. În primul rând, cerința ca siguranța țării să fie stabilită cu titlu general („în general”) (a) și, în al doilea rând, faptul că legiuitorul a ales să definească conceptul în cauză prin referire la o țară și numai la o țară (b). Vom dezvolta aceste două elemente pe rând.

Observăm că definiția conceptului în cauză se referă la o țară în care, în general (și consecvent), nu este prezent niciunul dintre riscurile menționate în cuprinsul acesteia.

Utilizarea locuțiunii adverbiale „în general” în contextul unui act legislativ care, în ordinea juridică a Uniunii, concretizează, în opinia noastră, dreptul de azil indică faptul că această condiție trebuie să fie îndeplinită pe teritoriul țării avute în vedere în integralitatea teritoriului său, iar nu numai într‑o parte a acestuia (inclusiv într‑o parte semnificativă a acestuia).

De la bun început, dorim să respingem argumentul potrivit căruia, în cazul în care riscurile relevante sunt limitate la o parte a teritoriului național, acest lucru nu împiedică considerarea țării în cauză ca fiind în general sigură, întrucât membrii populației afectate ar putea să se refugieze în partea sigură a țării.

Astfel, aspectul dacă poate fi găsit efectiv refugiu într‑o altă parte a țării trebuie să fie stabilit în cadrul examinării pe fond, prin intermediul noțiunii de „protecție în interiorul țării”, reglementată la articolul 8 din Directiva 2011/95 ( 63 ), astfel cum a explicat în mod întemeiat Comisia în ședință. Această examinare trebuie să fie individuală, iar rezultatul său va depinde întotdeauna de situația solicitantului în cauză. Prin urmare, posibilitatea existenței unei „alternative de protecție în interiorul țării” nu poate sta la baza unei decizii diferite cu privire la aspectul dacă, în general, siguranța poate fi prezumată în țara respectivă, aceasta fiind singura împrejurare care poate justifica aplicarea consecințelor juridice asociate conceptului de țară de origine sigură, astfel cum sunt descrise pe scurt la punctele 48-52 de mai sus ( 64 ).

Din aceste consecințe rezultă că conceptul de țară de origine sigură este, înainte de toate, un instrument de eficacitate procedurală care permite canalizarea tuturor cererilor depuse de solicitanți din țara terță respectivă printr‑o procedură accelerată, întemeiată pe prezumția de siguranță care prevalează în țara de origine a solicitanților.

Deși acest mod de a proceda poate fi justificat în privința țărilor în care nu există îndoieli cu privire la situația generală, astfel cum observă în esență instanța de trimitere, și cu condiția să existe garanții adecvate ( 65 ), în opinia noastră, acesta este, în schimb, exclus atunci când situația generală care predomină într‑o anumită parte a unei anumite țări terțe conduce la o opinie contrară, chiar dacă lipsa de siguranță se limitează la o anumită regiune.

Astfel, adoptarea unei poziții opuse ar însemna că metoda accelerată de examinare în cauză se poate aplica în continuare în privința tuturor cererilor depuse de solicitanți care provin dintr‑o asemenea țară, în pofida faptului că o parte a populației țării respective este expusă, în mod sistematic, riscurilor relevante, ceea ce ar genera, la rândul său, un risc sporit de încălcare a dreptului de azil și, în mod similar, a principiului nereturnării, ambele fiind, în ordinea juridică a Uniunii, protejate ca drepturi fundamentale consacrate la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă ( 66 ).

Desigur, guvernul ceh a explicat în ședință că excepția teritorială în discuție în litigiul principal a fost introdusă tocmai pentru a aborda această problemă și pentru a oferi, așadar, o protecție sporită solicitanților din Transnistria.

Observăm că, deși această abordare vizează într‑adevăr situația populației care trăiește în zona afectată, ea nu poate înlătura faptul că are drept rezultat aplicarea conceptului de țară de origine sigură unei părți (majore) a populației, în pofida concluziei că țara terță în cauză nu poate fi considerată sigură în integralitatea teritoriului său (fără de care excepția teritorială nu ar fi fost considerată necesară în primul rând).

Considerăm că acest rezultat este problematic, întrucât nu suntem siguri că certitudinea poate fi întotdeauna atinsă (și menținută) cu ușurință în ceea ce privește locul exact în care se află „frontiera” internă dintre partea sigură și cea nesigură ale țării terțe în cauză, având în vedere, în plus, că, dată fiind situația precară din regiunea respectivă, această linie poate fi, prin definiție, instabilă. Observăm că ICNUR și‑a exprimat de asemenea în mod repetat opinia potrivit căreia conceptul de țară de origine sigură ar trebui să se aplice numai țărilor luate în considerare în întregime ( 67 ).

Independent de această considerație, alegerea care constă în divizarea unei țări în două părți pentru a menține regimul de examinare accelerată pentru o parte a solicitanților din țara terță în cauză înseamnă că conceptul de țară de origine sigură este înțeles într‑un mod diferit de cel în care este înțeles termenul „țară” atât în limbajul curent, cât și, pentru ceea ce este relevant în speță, în contextul specific al azilului. Vom explica în continuare că, în lipsa oricărei indicații contrare, definiția dată de legiuitorul Uniunii conceptului în discuție se referă la acest sens și numai la acesta.

Astfel cum am arătat deja, Directiva 2013/32 face parte din sistemul european comun de azil (denumit în continuare „SECA”), ale cărui componente diferite concretizează dreptul de azil. Aceste componente ale SECA integrează considerații legate de riscurile la care pot fi expuși solicitanții de protecție internațională și care sunt evaluate în mod tipic în funcție de situațiile care prevalează în țările lor de origine, iar nu în raport cu zonele teritoriale definite în mod diferit. Această abordare se reflectă în diferite concepte pe care se întemeiază SECA, începând cu definiția refugiatului ( 68 ) sau cu principiul fundamental al nereturnării ( 69 ).

De fapt, nimic nu este surprinzător deoarece, în ordinea juridică internațională, responsabilitatea principală de a proteja populația revine statelor. Având în vedere că statele sunt, așadar, principalii garanți ai siguranței, este firesc ca un act legislativ care stabilește un instrument procedural specific pentru a examina dacă există un drept la protecție internațională (precum conceptul de țară de origine sigură în discuție în prezenta cauză) să utilizeze această referință precisă privind siguranța.

Fără a aduce atingere observației noastre de mai sus cu privire la dificultățile care pot rezulta din decizia de a aplica un tratament diferențiat populației unei anumite țări terțe în contextul azilului, caracterul central al conceptului de țară în domeniul azilului înseamnă, în opinia noastră, că, atunci când legiuitorul decide să deroge de la această referință principală, aceasta necesită în orice caz o confirmare explicită și, în plus, o explicație cu privire la ceea ce implică exact o astfel de derogare.

Acest lucru este demonstrat de noțiunea de alternativă de protecție în interiorul țării menționată mai sus la punctul 95, iar în acest context importanța acestei observații se manifestă și mai mult în lumina dispozițiilor respective ale Directivei 2005/85, care a precedat Directiva 2013/32, așa cum sugerează în esență și guvernul german.

Amintim că anexa II la Directiva 2005/85 definește conceptul de țară de origine sigură în același mod în care o face în prezent anexa I la Directiva 2013/32. Spre deosebire de această directivă, Directiva 2005/85 prevedea însă, în plus, două categorii distincte de desemnări parțiale.

În primul rând, articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2005/85 preciza că statele membre puteau proceda la desemnarea unei părți a unei țări ca fiind sigură în cazul în care condițiile aplicabile erau îndeplinite numai pentru acea parte. Această opțiune implica utilizarea condițiilor comune de desemnare prevăzute în anexa II la Directiva 2005/85 (care, din nou, erau aceleași cu cele aplicabile în prezent în temeiul anexei I la Directiva 2013/32) ( 70 ). În al doilea rând, articolul 30 alineatul (3) conținea o clauză de standstill care confirma posibilitatea ca statele membre să mențină dispozițiile legislative naționale preexistente ce permiteau desemnarea unei părți a unei țări ca fiind sigură sau să desemneze o țară sau o parte a unei țări ca fiind sigură pentru un anumit grup de persoane ( 71 ). Această opțiune implica utilizarea condițiilor de desemnare care puteau să difere de cele care figurează în anexa II la Directiva 2005/85.

Deși acest lucru arată că, în trecut, legiuitorul Uniunii a abordat conceptul de țară de origine sigură dincolo de sensul obișnuit care este în mod normal atribuit termenului „țară”, acesta demonstrează de asemenea că abaterea de la un asemenea sens evident și comun necesită o declarație explicită și o clarificare simultană a domeniului său de aplicare exact: și anume dacă conceptul de țară de origine sigură se poate referi și la o parte a teritoriului național sau la o parte a populației care locuiește pe întreg teritoriul național sau chiar la o parte a populației care trăiește pe o parte a teritoriului național, toate acestea fiind opțiunile oferite în cadrul Directivei 2005/85, astfel cum tocmai s‑a arătat.

Niciun element al acestui regim destul de complex nu a fost menținut în Directiva 2013/32. Deși vom aborda în continuare mai în detaliu implicațiile eliminării sale, observăm că, spre deosebire de situația anterioară, nimic din textul Directivei 2013/32 nu indică faptul că legiuitorul a dorit să se îndepărteze de sensul curent al termenului „țară”, în care acest termen este de asemenea înțeles în mod obișnuit în contextul specific al azilului. Din această perspectivă, considerăm că conceptul de țară de origine sigură nu poate fi înțeles ca referindu‑se la ceva mai puțin sau mai mult decât o țară, indiferent dacă este vorba despre o zonă din interiorul unei țări sau despre o regiune compusă din mai multe țări.

În continuare, vom explica că această concluzie este susținută și de examinarea regimului juridic specific a cărui aplicare este determinată de conceptul de țară de origine sigură, în raport cu contextul mai larg al normelor procedurale comune prevăzute de Directiva 2013/32.

Astfel cum s‑a explicat în partea precedentă a prezentelor concluzii, cererile de protecție internațională depuse de solicitanți din țări de origine sigure trebuie examinate pe fond. Cu toate acestea, în raport cu economia mai largă a normelor procedurale comune prevăzute de Directiva 2013/32, normele care reglementează această examinare diferă în trei moduri importante.

Amintim, în primul rând, că conceptul de țară de origine sigură poate determina utilizarea procedurii accelerate care, prin definiție, se desfășoară în termene mai scurte decât cele care se aplică în temeiul regulii principale, în cadrul procedurii ordinare. Deși acest lucru prezintă, desigur, avantajul unei stabiliri mai rapide a situației juridice a solicitanților, implică de asemenea inconvenientul de a le lăsa acestora mai puțin timp pentru a‑și susține cauza, în comparație cu solicitanții de protecție internațională „obișnuiți” ( 72 ).

În al doilea rând, atunci când examinarea unei cereri de protecție internațională conduce la respingerea acesteia, solicitanții „obișnuiți” au dreptul de a rămâne pe teritoriul național până la soluționarea căii lor de atac, atunci când se introduce o asemenea cale de atac. În schimb, statele membre pot decide să nu acorde în mod automat acest drept solicitanților din țări de origine sigure, iar un astfel de drept nu poate decurge decât din conferirea de efecte suspensive căii de atac ( 73 ).

În al treilea rând, pentru a evita ambele inconveniente descrise mai sus, solicitanții din țara de origine sigură trebuie să evite în primul rând utilizarea în cazul lor a conceptului în discuție, prin răsturnarea prezumției de siguranță a țării lor de origine și prin demonstrarea faptului că țara respectivă nu poate fi considerată sigură în situația lor specifică ( 74 ). În schimb, o asemenea prezumție nu afectează procedura de examinare care îi privește pe solicitanții „obișnuiți”.

Cele trei elemente descrise mai sus constituie astfel o abatere semnificativă de la normele obișnuite care reglementează examinarea cererilor de protecție internațională și plasează solicitanții din asemenea țări într‑o situație juridică dezavantajoasă în raport cu cea care rezultă din normele generale care se aplică solicitanților obișnuiți. Astfel, atunci când un solicitant provine dintr‑o țară de origine sigură, nu numai că procedura care reglementează examinarea cererii sale este mai rapidă, ci solicitantul respectiv este de asemenea afectat în mod semnificativ în ceea ce privește modul în care poate solicita dreptul de azil. Deși suntem de acord cu Comisia că conceptul în discuție nu afectează obligația de a examina necesitățile de protecție internațională ale solicitantului, după cum am arătat deja, nu este mai puțin adevărat că această examinare individuală implică necesitatea ca solicitantul să răstoarne prezumția de siguranță, astfel cum rezultă din articolul 36 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2013/32.

Pentru aceste motive, conceptul care determină aplicarea derogărilor semnificative menționate mai sus trebuie interpretat în mod restrictiv și nu poate depăși situațiile pentru care a fost conceput de legiuitorul Uniunii. În opinia noastră, acest lucru se opune extinderii sale la țările terțe în care respectarea condițiilor aplicabile nu a fost stabilită în ceea ce privește întregul lor teritoriu.

În sfârșit, această constatare este confirmată de intenția legislativă care a stat la baza adoptării actualei Directive 2013/32 și pe care o vom aborda în continuare.

După cum s‑a menționat deja, la momentul adoptării Directivei 2013/32, definiția conceptului în cauză a rămas aceeași cu cea prevăzută în Directiva 2005/85, însă au fost eliminate două dispoziții specifice care permiteau două categorii distincte de desemnări parțiale (discutate la punctele 107-109 de mai sus).

Atunci când a propus această modificare, Comisia a explicat că eliminarea respectivă însemna că „cerințele materiale pentru desemnarea națională [ca țară de origine sigură] trebuie, prin urmare, să fie îndeplinite în ceea ce privește întregul teritoriu al unei țări ( 75 )”.

În lumina acestei afirmații, nu identificăm, spre deosebire de guvernul neerlandez, niciun element ambiguu cu privire la rezultatul urmărit de Comisie.

În aceste condiții, numeroase discuții din cadrul ședinței s‑au axat pe lipsa oricărei explicații cu privire la această modificare în textul adoptat. Astfel, guvernul ceh și guvernul neerlandez au susținut că această tăcere nu poate fi interpretată ca implicând că legiuitorul Uniunii a intenționat să asocieze această eliminare cu aceeași consecință precum cea sugerată de Comisie în propunerea sus‑menționată. Eliminarea dispozițiilor în cauză în aceste împrejurări însemna mai degrabă că acest aspect era lăsat la aprecierea statelor membre.

Această poziție nu ne convinge.

În primul rând și spre deosebire de aceste interveniente, nu considerăm că este surprinzătoare lipsa unui considerent care să explice impactul acestei schimbări precise. Astfel, această modificare nu consta în stabilirea unei norme noi sau a unei noi excepții de la o normă existentă, ci în eliminarea unei derogări ( 76 ). Așa cum am explicat mai sus, efectul acestei derogări a fost acela de a extinde conceptul de țară de origine sigură la o parte a unei țări sau la o parte a populației ori la o parte a populației dintr‑o parte a unei țări. Atunci când această derogare a fost eliminată, definiția conceptului în cauză a revenit pur și simplu la sensul obișnuit al termenului în care acesta este de asemenea înțeles în mod obișnuit în domeniul azilului. Acest lucru, în sine, nu necesită nicio explicație specială, motiv pentru care Comisia nu a furnizat nicio explicație, inclusiv în proiectul de considerente al propunerii inițiale.

În al doilea rând, considerăm că este relevant să se compare punctele de „intrare” și de „ieșire” ale întregului proces legislativ. Această comparație arată că modificarea legislativă (eliminarea) menționată mai sus a fost adoptată astfel cum a fost propusă inițial, ceea ce permite în mod rezonabil să se presupună că această modificare nu a suscitat nicio preocupare, inclusiv în ceea ce privește explicația Comisiei cu privire la rezultatul care trebuie atins.

Observăm, în al treilea rând, că documentele care au însoțit propunerea inițială a Comisiei atestă voința „de a asigura că aplicarea conceptului [de țară de origine sigură] este supusă acelorași condiții în toate statele membre cărora li se aplică directiva” ( 77 ) și „de a reduce ambiguitatea standardelor [de la acel moment]” ( 78 ). Acest obiectiv a fost exprimat în contextul pregătirii unui act în care legiuitorul Uniunii și‑a reafirmat voința de a se îndrepta către instituirea procedurii comune de azil printr‑o nouă etapă de armonizare ( 79 ).

În această ultimă privință și în ceea ce privește conceptul în cauză, este adevărat că Directiva 2013/32 a renunțat de asemenea la ideea listei minime comune a țărilor de origine sigure (care nu a fost niciodată adoptată sub imperiul directivei anterioare) ( 80 ). Ea a eliminat însă și regimul de standstill, menținând posibilitatea acordată anterior statelor membre de a supune desemnarea ca țară de origine sigură unor standarde diferite de definiția comună care figurează în anexa II la Directiva 2005/85 ( 81 ). Aceasta înseamnă că, în temeiul Directivei 2013/32, toate desemnările la nivel național trebuie să respecte definiția comună a conceptului de țară de origine sigură, astfel cum figurează în anexa I la directiva menționată.

Din această perspectivă și din perspectiva intenției legislative pe termen lung menționate mai sus de a trece la o procedură comună de azil, este rezonabil să se interpreteze eliminarea derogărilor menționate mai sus ca un pas dorit către o mai mare uniformitate a normelor procedurale. Astfel, deși situația juridică actuală nu elimină riscul ca solicitanții din aceeași țară terță să fie supuși unui tratament diferit în diferite state membre ( 82 ), imposibilitatea de a recurge la excepții teritoriale reduce acest risc.

În plus, adoptarea interpretării sugerate de guvernele ceh și neerlandez ar însemna că, în pofida eliminării derogării explicite și destul de elaborate de la o regulă principală preexistentă ( 83 ), aceeași regulă principală rămâne supusă acelorași excepții (și/sau, eventual, altor excepții).

Considerăm că acest rezultat interpretativ este pur și simplu prea derutant pentru a convinge. Astfel, nu ne este clar motivul pentru care legiuitorul Uniunii ar fi eliminat derogarea în cauză dacă intenția acestuia era de fapt aceea de a o menține. Dacă acesta ar fi într‑adevăr rezultatul urmărit, o asemenea intenție – mai degrabă decât intenția descrisă mai sus – ar fi necesitat o explicație care să clarifice motivul pentru care eliminarea unui regim ce se îndepărtează de la regula principală înseamnă că acest regim este de fapt menținut și în ce modalități precise este menținut.

În sfârșit, această concluzie nu este repusă în discuție de articolul 36 alineatul (2) din Directiva 2013/32, la care face trimitere guvernul ceh, potrivit căruia „[s]tatele membre prevăd în legislația internă noi norme și modalități de aplicare a conceptului de țară de origine sigură”. După cum reiese din modul de redactare și din structura acestei dispoziții, opțiunea menționată se referă la norme și modalități „noi” comparativ cu cele menționate la articolul 36 alineatul (1), care stabilesc condițiile în care o țară poate fi considerată ca țară de origine sigură în ceea ce privește un anumit solicitant ( 84 ). În schimb, acest alineat nu privește definiția conceptului, care, astfel cum recunoaște guvernul ceh, trebuie respectată în primul rând. Această definiție (cuprinsă în anexa I la Directiva 2013/32) nu conține însă nicio formulare similară care să indice faptul că statul membru poate adăuga la condițiile prevăzute în cuprinsul său.

Din această perspectivă, considerăm că, atunci când legiuitorul Uniunii a decis să elimine regimul anterior care permitea două categorii distincte de desemnări parțiale concepute în mod diferit, menținând în același timp aceeași normă principală care definește conceptul de țară de origine sigură, această modificare trebuie interpretată în sensul că legiuitorul menționat a intenționat să armonizeze regimul juridic aplicabil desemnărilor la nivel național ca țări de origine sigure, permițând ca astfel de desemnări să fie efectuate numai pe o bază teritorială completă.

Deși această observație confirmă elementele anterioare ale analizei noastre, este totuși necesar să examinăm în continuare dacă această concluzie generală este afectată de sugestia Comisiei potrivit căreia o desemnare ca țară de origine sigură poate face totuși obiectul unei excepții teritoriale în cazul în care o țară terță nu își poate exercita autoritatea asupra unei părți a teritoriului său.

După cum s‑a arătat deja, motivul pentru care Transnistria a fost exclusă în contextul desemnării Moldovei ca țară de origine sigură a fost acela că Moldova nu exercită un „control efectiv” asupra regiunii respective.

Comisia s‑a întemeiat pe această împrejurare pentru a susține că, deși Directiva 2013/32 nu permite, în opinia sa, excepții teritoriale (și nici desemnări ca țară de origine sigură care ar necesita astfel de excepții), incapacitatea Moldovei de a‑și exercita autoritatea în Transnistria constituie un motiv valabil pentru o asemenea excepție, situație care, potrivit intervenientei menționate, a fost omisă de legiuitorul Uniunii ( 85 ).

În primul rând, spre deosebire de Comisie, nu înțelegem modul în care aspectul legat de controlul efectiv poate afecta rezultatul analizei de mai sus.

Astfel, acest concept este un concept de drept internațional al cărui obiect este în principiu acela de a stabili dacă răspunderea internațională pentru o faptă internațională ilicită poate fi atribuită unui stat într‑un context extrateritorial (ceea ce poate conduce la limitarea în consecință a răspunderii statului teritorial) ( 86 ). Regimul juridic rezultat pare destul de complex, dar această complexitate nu trebuie abordată în acest context ( 87 ).

Acest lucru se datorează faptului că prezenta cauză nu se referă (și nu poate să se refere) la atribuirea răspunderii internaționale pentru o faptă ilicită, ci la aspectul dacă dreptul Uniunii permite ca desemnarea ca țară de origine sigură să facă obiectul unei excepții teritoriale.

Acest aspect trebuie soluționat prin luarea în considerare a normelor specifice pe care legiuitorul Uniunii le‑a instituit odată cu adoptarea Directivei 2013/32. Am explicat mai sus motivele care conduc la concluzia că o asemenea opțiune nu există în temeiul normelor în vigoare în prezent. Din această perspectivă, motivul exact care a determinat un stat membru să concluzioneze că situația care predomină într‑o țară terță face necesară o excepție teritorială de la desemnarea ca țară de origine sigură este lipsit de pertinență.

În al doilea rând, argumentul întemeiat pe omisiunea legiuitorului nu ne convinge. Astfel, argumentul referitor la controlul efectiv pare să se refere la jurisprudența Curții EDO în care aceasta din urmă a limitat răspunderea Moldovei pentru încălcări ale CEDO în interiorul Transnistriei ca urmare a faptului că această țară „nu exercită autoritate” asupra regiunii respective, pe care Curtea EDO a considerat‑o în esență în mod repetat ca aflându‑se sub „controlul efectiv” al Rusiei ( 88 ).

Observăm că primul element al acestei jurisprudențe datează din anul 2004, în timp ce propunerea care a condus la adoptarea directivei actuale a fost publicată în anul 2009, directiva însăși fiind adoptată în anul 2013. Prin urmare, situația în discuție nu era, cu siguranță, necunoscută.

De altfel, acest tip de situație nu constituie, cu siguranță, un caz izolat, după cum a arătat în esență guvernul ceh în ședință. În plus, guvernul neerlandez a explicat în ședință că Țările de Jos au desemnat Georgia ca țară de origine sigură, cu excepția Abhaziei și a Oseției de Sud, pe baza neexercitării efective a autorității de către statul teritorial în aceste regiuni ( 89 ).

Prin urmare, deși nu putem exclude faptul că este posibil ca alte motive să fi determinat în trecut statele membre să recurgă la o excepție teritorială specifică de la o desemnare ca țară de origine sigură ( 90 ), apreciem că o anumită formă de imposibilitate practică de exercitare a autorității asupra unei regiuni va constitui un motiv tipic, dacă nu predominant. În consecință, considerăm că, atunci când legiuitorul Uniunii a eliminat temeiul desemnărilor parțiale, după cum s‑a explicat mai sus, este dificil de conceput că ar fi putut ignora faptul că unele dintre țările terțe se pot confrunta cu dificultăți de acest tip.

Prin urmare, cele de mai sus ne determină să considerăm că faptul că o țară terță nu își poate exercita autoritatea în cadrul unei părți a teritoriului său național nu repune în discuție concluzia la care am ajuns anterior, astfel cum a fost expusă la punctul 132 de mai sus, în sensul că Directiva 2013/32 permite ca desemnarea ca țară de origine sigură să se facă numai pe o bază teritorială completă, în cazul în care condițiile aplicabile sunt îndeplinite în țara terță respectivă, luată în considerare în integralitatea teritoriului său.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 47 din cartă îi impune să examineze din oficiu incompatibilitatea desemnării ca țară de origine sigură, în discuție în litigiul principal, cu Directiva 2013/32, în cazul în care Curtea ar constata existența unei asemenea incompatibilități ca urmare a răspunsului la prima sau la a doua întrebare.

Rezultă că necesitatea unui răspuns la a treia întrebare depinde de răspunsurile date la primele două întrebări preliminare. În lumina răspunsului pe care l‑am sugerat la a doua întrebare, o astfel de necesitate a fost stabilită ( 91 ).

În această privință, începem prin a arăta că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, la care se referă în principal a treia întrebare, constituie o garanție specifică pe care legiuitorul Uniunii a prevăzut‑o în domeniul dreptului în materie de azil pentru a proteja dreptul solicitantului la un control jurisdicțional efectiv. Acesta impune „o cale de atac efectivă [în fața unei instanțe care să asigure] examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul [Directivei 2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond”.

Având în vedere că această dispoziție armonizează întinderea controlului jurisdicțional care trebuie asigurat în domeniul dreptului Uniunii în materie de azil, considerăm, în acord cu instanța de trimitere, că răspunsul la a treia întrebare trebuie conceput, în primul rând, în lumina acestei expresii precise a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă. Cu toate acestea, în cazul în care s‑ar stabili că aspectul legat de obligația instanței de a examina ex officio chestiunea în discuție în speță nu intră în domeniul de aplicare al normei armonizate, atunci principiile echivalenței și efectivității (la care au făcut referire unele dintre interveniente) ar deveni relevante în mod implicit ( 92 ).

Vom proceda în consecință și vom începe prin a identifica chestiunea exactă pe care instanța de trimitere invită Curtea să o examineze în special în lumina articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 (1). Pe baza acestor clarificări, vom explica în continuare că examinarea acestei dispoziții conduce la concluzia că răspunsul la a treia întrebare preliminară trebuie să fie afirmativ (2). În subsidiar, vom aborda această întrebare prin prisma principiilor echivalenței și efectivității (3).

Amintim că cererea depusă de CV a fost respinsă pe fond ca vădit nefondată [în sensul articolului 32 alineatul (2) din Directiva 2013/32] și că această decizie a fost adoptată în cadrul unei proceduri accelerate [în sensul articolului 31 alineatul (8) din aceeași directivă], aplicarea acestor două dispoziții rezultând din statutul Moldovei ca țară de origine sigură al cărei resortisant este CV.

Comisia consideră în esență că o astfel de situație procedurală presupune, mai întâi, adoptarea unei decizii de aplicare a procedurii accelerate, apoi a unei decizii pe fond prin care cererea de protecție internațională este considerată nefondată și, în sfârșit, a unei decizii prin care aceeași cerere este considerată (în plus) vădit nefondată (ceea ce, potrivit Comisiei, nu se poate întâmpla decât dacă și până când cererea respectivă este considerată mai întâi ca fiind nefondată) ( 93 ).

Întemeindu‑se pe această distincție, Comisia își structurează răspunsul la a treia întrebare preliminară într‑un mod care variază în funcție de aspectele evidențiate mai sus. Deși vom aborda detaliile acestor considerații în cadrul analizei de mai jos, este necesar să facem următoarele trei observații.

În primul rând, niciun element din dosar nu indică faptul că procedura națională urmată în ceea ce privește cererea depusă de CV a implicat mai multe decizii oficiale. Astfel, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu pare să fi existat nici o decizie oficială care să fi condus la aplicarea procedurii accelerate și nici o decizie oficială separată prin care cererea depusă de CV, înainte de a fi considerată vădit nefondată, să fi fost considerată mai întâi nefondată.

În al doilea rând și fără a fi necesar să se discute mai în detaliu această abordare în scopul prezentei cauze ( 94 ), nu pare să se fi susținut că calificarea directă a cererii depuse de CV ca vădit nefondată (fără nicio decizie prealabilă prin care să fie declarată nefondată) se opune ca decizia negativă în cauză să poată face obiectul unui control jurisdicțional în temeiul articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, în măsura în care prin această decizie cererea depusă de CV este respinsă pe fond. Astfel, din această din urmă dispoziție coroborată cu articolul 46 alineatul (1) din aceeași directivă rezultă că deciziile prin care o cerere de protecție internațională este respinsă pe fond trebuie să poată face obiectul unui control jurisdicțional în temeiul articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 ( 95 ).

În al treilea rând, chestiunea invocată de instanța de trimitere nu se referă însă la posibilitatea lui CV de a contesta temeinicia deciziei de respingere, ci la utilizarea conceptului de țară de origine sigură pe care s‑a întemeiat această decizie. Astfel, deși CV contestă decizia de respingere pe fond, el nu a contestat nelegalitatea subiacentă (dacă este confirmată) a desemnării Moldovei ca țară de origine sigură.

Așa cum am explicat deja în secțiunea anterioară, faptul că Moldova a fost desemnată ca țară de origine sigură a însemnat că cererea de protecție internațională depusă de CV a făcut obiectul unui regim specific de examinare asociat acestui concept, care constă printre altele în aprecierea cazului său prin prisma prezumției de siguranță a țării sale de origine și în utilizarea procedurii accelerate.

În această privință, instanța de trimitere explică faptul că, în cazul în care din răspunsul Curții la prima sau la a doua întrebare preliminară rezultă că desemnarea Moldovei ca țară de origine sigură a fost incompatibilă cu Directiva 2013/32, dreptul național aplicabil nu permite acestei instanțe să invoce din oficiu un astfel de motiv. Mai precis, aceasta explică faptul că controlul jurisdicțional în materie administrativă este limitat, în temeiul articolului 75 alineatul (2) din Codul contenciosului administrativ, la aspectele de drept invocate de reclamant.

Ea adaugă totuși că, prin derogare de la această regulă, există o practică națională la nivelul instanțelor administrative cehe, potrivit căreia instanțele trebuie să ia în considerare din oficiu viciile de procedură care au condus la emiterea de către autoritatea administrativă a unei decizii căreia i se opunea cadrul procedural aplicabil unei anumite cauze. Instanța de trimitere arată că această soluție s‑ar putea aplica ipotetic situației în discuție, având în vedere că, după cum înțelegem argumentul, regimul specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură nu ar fi trebuit să fie aplicat în cazul în care condițiile de utilizare a acestuia nu erau îndeplinite (ca urmare a incompatibilității cu Directiva 2013/32 a desemnării ca țară de origine sigură, dacă aceasta se confirmă).

În același timp, instanța de trimitere explică de asemenea că jurisprudența națională nu a confirmat că această excepție poate fi aplicată în cazul controlului jurisdicțional în materie de azil și că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 nu a fost transpus în ordinea juridică națională. Prin urmare, aceasta întreabă în esență dacă își poate întemeia competența de a invoca din oficiu desemnarea nelegală a unei țări de origine sigure (dacă aceasta se confirmă) pe articolul 46 alineatul (3) [direct aplicabil] din Directiva 2013/32 coroborat cu articolul 47 din cartă ( 96 ) și dacă aceste dispoziții impun efectiv acestei instanțe să realizeze un asemenea control. Prin urmare, acesta este aspectul exact care trebuie examinat în continuare.

Observăm că modul de redactare a articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 (astfel cum a fost amintit la punctul 147 de mai sus) a fost interpretat în special în Hotărârea Alheto, în care Curtea a explicat în esență că, deși termenul „ex nunc” impune instanței naționale să țină seama, după caz, de elementele noi apărute după adoptarea deciziei care face obiectul căii de atac, termenul „deplină” necesită efectuarea unei aprecieri atât a elementelor de care autoritatea decizională a ținut seama, cât și a celor de care ar fi putut să țină seama (dar nu a făcut‑o) ( 97 ).

În plus, din jurisprudența ulterioară a Curții rezultă că examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, dacă este cazul, examinarea necesităților de protecție internațională ale solicitantului, se referă la o examinare „completă și actualizată” și că acest standard de control jurisdicțional a fost prevăzut de legiuitorul Uniunii pentru a permite instanței naționale să se pronunțe cu caracter obligatoriu „cu privire la aspectul dacă solicitantul menționat îndeplinește condițiile […] pentru a i se recunoaște o protecție internațională”, atunci când această instanță dispune „de toate elementele de fapt și de drept necesare în acest sens” ( 98 ).

Având în vedere aceste precizări și ținând seama de contextul în care se înscrie articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/13, precum și de obiectivele urmărite de această directivă, considerăm că obligația de a efectua o examinare deplină sau, astfel cum a explicat Curtea, „completă” și actualizată implică în principiu o obligație a instanței naționale de a invoca din oficiu o eroare care constă în examinarea cererii respective în cadrul regimului specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură, atunci când condițiile pentru aplicarea acestuia nu erau îndeplinite.

Pentru a ne explica poziția, amintim, în primul rând, că dreptul primar al Uniunii impune legiuitorului Uniunii obligația de a respecta Convenția de la Geneva ( 99 ) și consacră de asemenea dreptul de azil ca drept fundamental ( 100 ). Aceasta înseamnă că o reglementare a Uniunii care a fost adoptată pentru a concretiza acest drept, precum Directiva 2013/32, trebuie să fie concepută și interpretată în conformitate cu aceste cerințe de drept primar ( 101 ). În plus, aceste instrumente trebuie interpretate și ținând seama de natura drepturilor pe care resortisanții țărilor terțe le pot invoca în temeiul Directivei 2011/95, care instituie, în cadrul Uniunii, un regim juridic specific de protecție internațională.

În legătura cu aceasta, Curtea a precizat deja că, atunci când un resortisant al unei țări terțe întrunește condițiile pentru a beneficia de protecție internațională, astfel cum sunt prevăzute de Directiva 2011/95, statele membre sunt în principiu obligate să acorde protecția internațională solicitată, întrucât aceste state nu dispun de o putere discreționară în această privință ( 102 ).

Aceasta înseamnă că elementele controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 trebuie interpretate într‑un mod care să contribuie la asigurarea faptului că persoanelor care întrunesc condițiile aplicabile le este acordată protecție internațională și, de asemenea, la prevenirea unei situații în care o astfel de protecție este refuzată în pofida întrunirii condițiilor aplicabile.

În ceea ce privește prezenta cauză, rezultă, în al doilea rând, din conceptul de țară de origine sigură, în sensul Directivei 2013/32, că examinarea unei cereri care intră sub incidența acestui concept se întemeiază pe prezumția de siguranță în țara de origine a solicitantului, prezumție pe care acesta trebuie să o răstoarne, în cadrul unei proceduri care poate, de altfel, să fie o procedură accelerată.

Or, acest lucru modifică, în sine, cadrul de examinare aplicat și, deși acest cadru nu elimină obligația efectuării unei examinări individuale, astfel cum am amintit în mod repetat, nu se poate considera că o cerere de protecție internațională a fost examinată în modul adecvat și complet impus în general de Directiva 2013/32 ( 103 ) atunci când autoritatea decizională a aplicat acest regim în pofida neîndeplinirii condițiilor aplicabile pentru utilizarea sa.

În al treilea rând, nu suntem siguri în ce mod s‑ar aplica obligația de examinare „deplină și ex nunc” a elementelor de fapt și de drept, inclusiv, dacă este cazul, examinarea necesităților de protecție internațională ale solicitantului în cazul în care articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, care prevede această obligație, nu ar fi interpretat în sensul că impune instanței naționale să invoce din oficiu nelegalitatea procedurii aplicate și dacă s‑ar limita, așa cum sugerează guvernul ceh, la aspectul dacă solicitantul a răsturnat prezumția de siguranță, fără posibilitatea ca instanța să verifice aplicabilitatea conceptului care face ca o astfel de prezumție să fie aplicabilă în primul rând ( 104 ).

Astfel, imposibilitatea de a invoca, în lipsa unui argument al reclamantului, nelegalitatea cadrului procedural aplicat ar însemna că instanța națională ar trebui să rămână legată de o alegere procedurală efectuată de autoritatea decizională care, în speță, ar afecta nu numai termenul de examinare a procedurii, ci și întinderea examinării (ca urmare a aplicării prezumției de siguranță a țării de origine a solicitantului).

În aceste condiții, imposibilitatea instanței naționale de a examina eventuala nelegalitate a regimului de examinare care a afectat efectiv întregul proces de examinare a necesităților de protecție internațională ale solicitantului ar impune limitări nejustificate instanței naționale, împiedicând‑o să depășească constrângerile impuse de regimul de examinare respectiv în ceea ce privește aprecierea aspectului dacă solicitantului trebuie să i se acorde protecție internațională.

Stabilirea acestui aspect constituie, astfel cum s‑a amintit deja, rațiunea generală a normelor procedurale prevăzute de Directiva 2013/32. Prin urmare, atunci când a adoptat noua definiție a întinderii controlului jurisdicțional care figurează la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, legiuitorul Uniunii a intenționat, în opinia noastră, să asigure o examinare deplină a cauzelor ( 105 ), ceea ce conduce la concluzia că controlul jurisdicțional avut în vedere de această dispoziție include în mod necesar legalitatea procedurii aplicate în examinarea cererii respective.

Trebuie adăugat că, în cadrul reexaminării unei decizii de respingere a unei cereri de protecție internațională care a fost examinată în cadrul regimului specific în discuție în speță, instanța națională poate, desigur, să ajungă la concluzia că elementele disponibile în dosar implică faptul că decizia negativă trebuie anulată și că trebuie acordată protecție internațională. Într‑o asemenea situație, suntem de acord cu Comisia că examinarea legalității desemnării unei anumite țări terțe ca țară de origine sigură va fi lipsită de relevanță ( 106 ).

În aceste condiții și contrar poziției mai generale a Comisiei, din cele de mai sus rezultă că examinarea legalității desemnării țării de origine sigure în discuție în speță rămâne relevantă atunci când instanța națională nu poate ajunge la o concluzie care, pe fond, ar fi diferită de cea la care a ajuns autoritatea decizională.

Astfel, singurul mod în care această instanță se poate asigura că cererea a fost examinată în mod adecvat și complet (după ce a fost supusă unui regim de examinare care nu ar fi trebuit să fie aplicabil) este fie prin realizarea propriei examinări, fie prin trimiterea dosarului înapoi la autoritatea decizională ( 107 ). În ambele situații, instanța națională trebuie să fie în măsură să înlăture orice examinare de ordin procedural în speță (ceea ce implică în mod necesar adoptarea unei poziții cu privire la legalitatea acesteia) și, dacă este cazul, să se pronunțe cu caracter obligatoriu cu privire la cadrul procedural corect potrivit căruia cererea ar trebui examinată din nou de autoritatea decizională, indiferent dacă nelegalitatea cadrului procedural aplicat în primă instanță a fost contestată de reclamant.

Această concluzie nu este repusă în discuție de faptul că, în Hotărârea Fathi, Curtea a interpretat articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 în sensul că nu impune instanței naționale să examineze din oficiu dacă criteriile și mecanismele de stabilire a statului membru responsabil de examinarea cererii de protecție internațională, astfel cum sunt prevăzute de Regulamentul Dublin III, au fost aplicate în mod corect ( 108 ). Răspunsul negativ al Curții s‑a întemeiat pe dispoziții specifice ale ambelor acte legislative ale Uniunii în cauză care, în definitiv, exclud din domeniul de aplicare al Directivei 2013/32 procedurile dintre statele membre reglementate de Regulamentul Dublin III ( 109 ). În schimb, nicio astfel de excludere nu se aplică în contextul de față.

Concluzia de mai sus nu este afectată nici de faptul că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 nu se referă la o cale de atac „ex officio” și, în acest mod, diferă de articolul 46 alineatele (4) și (6), în cadrul căruia este utilizat acest termen, după cum a subliniat guvernul neerlandez.

Astfel, pe de o parte, articolul 46 alineatul (4) din Directiva 2013/32 prevede printre altele că „[s]tatele membre pot să prevadă o reexaminare ex officio a deciziilor” adoptate în cadrul procedurilor desfășurate la frontieră sau în zonele de tranzit ( 110 ). Pe de altă parte, articolul 46 alineatul (6) din Directiva 2013/32 abordează consecințele posibilității de a evita ca solicitanților aflați în anumite situații (cum ar fi solicitanții din țări de origine sigure) să li se permită în mod automat să rămână pe teritoriul național până la soluționarea căii de atac împotriva deciziei de respingere a cererii lor. Această posibilitate este subordonată competenței instanțelor naționale de a se pronunța cu privire la aspectul dacă solicitantul poate rămâne sau nu pe teritoriul național „fie la cererea solicitantului în cauză, fie din proprie inițiativă […]” ( 111 ).

Considerăm că niciunul dintre aceste aspecte nu este relevant pentru prezenta apreciere, întrucât niciunul dintre ele nu se referă la întinderea controlului în cazul reclamantului.

În aceste condiții, decizia legiuitorului Uniunii de a utiliza termeni diferiți pentru a descrie controlul în cadrul unor alineate diferite ale aceleiași dispoziții [și anume, termenii „ex officio” și „din proprie inițiativă” la articolul 46 alineatul (4) și, respectiv, la articolul 46 alineatul (6) din Directiva 2013/32, pe de o parte, și termenul „deplină” care figurează la articolul 46 alineatul (3) din aceasta, pe de altă parte], cu siguranță nu poate fi ignorată.

Cu toate acestea, în această privință, punctele de vedere prezentate mai sus nu constituie o sugestie potrivit căreia obligația de control jurisdicțional „deplin” al elementelor de drept prevăzută la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 implică obligația instanțelor naționale de a examina ex officio aceste elemente, fără nicio limitare a domeniului lor de aplicare material. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât adjectivul „deplin” cuprinde, astfel cum rezultă din Hotărârea Alheto, printre altele, elemente de drept care nu au fost luate în considerare de autoritatea care a adoptat decizia în primă instanță. Dacă această cerință este coroborată cu obligația de examinare ex officio, aceasta ar implica o obligație a instanțelor naționale de a examina din oficiu o categorie eventual nedeterminată de chestiuni juridice ( 112 ).

În schimb, aspectul dacă cererea a fost examinată în cadrul regimului de examinare corect face parte, în primul rând și în mod necesar, din aprecierea realizată de autoritatea decizională. În al doilea rând, am explicat că alegerea făcută de autoritatea decizională de a aplica regimul specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură afectează parametrii acestei examinări și este, pentru acest motiv, strâns legată de domeniul de aplicare al elementelor colectate și, prin urmare, este posibil să poată face obiectul unui control jurisdicțional.

În acest context, considerăm că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că impune ca o instanță națională sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii prin care o cerere de protecție internațională a fost respinsă ca vădit nefondată în sensul articolului 32 alineatul (2) din Directiva 2013/32, în cadrul regimului specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură, să invoce din oficiu incompatibilitatea desemnării ca țară de origine sigură cu cerințele Directivei 2013/32, atunci când solicitantul nu a invocat desemnarea respectivă, iar instanța respectivă nu poate ajunge la o concluzie care ar fi, pe fond, diferită de cea la care a ajuns autoritatea decizională.

În cazul în care Curtea nu împărtășește analiza pe care am prezentat‑o mai sus și în cazul în care constată, în schimb, că noțiunea de examinare „deplină și ex nunc” prevăzută la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 nu implică obligația instanței naționale de a invoca ex officio o eroare în privința regimului de examinare aplicat, ar rezulta că o asemenea chestiune trebuie în principiu să fie soluționată de statele membre, cu respectarea principiilor echivalenței și efectivității ( 113 ).

În primul rând, principiul echivalenței impune un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și al celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii ( 114 ).

După cum am arătat deja, instanța de trimitere a subliniat că există o practică a instanțelor administrative cehe potrivit căreia, în domeniile reglementate – potrivit înțelegerii noastre – de dreptul intern, instanțele naționale trebuie să ia în considerare din oficiu viciile de procedură, atunci când viciul respectiv echivalează cu adoptarea de către autoritatea administrativă a unei decizii care era exclusă de contextul procedural al cauzei. În același timp, instanța de trimitere a subliniat că această practică nu a fost extinsă la controlul jurisdicțional al unei decizii adoptate cu privire la o cerere de protecție internațională, astfel cum este reglementată de normele aplicabile ale dreptului Uniunii.

În această privință, facem trimitere la jurisprudența constantă, care prevede că aplicabilitatea principiului echivalenței se stabilește în funcție de aspectul dacă cererile în cauză, întemeiate pe dreptul intern și, respectiv, pe dreptul Uniunii, sunt efectiv comparabile. Acest aspect trebuie apreciat din punctul de vedere al „obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale” ( 115 ), precum și ținând seama de „locul pe care normele respective îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de desfășurarea procedurii menționate și de particularitățile acestor norme în fața diferitelor instanțe naționale” ( 116 ). Rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că este de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să efectueze această examinare ( 117 ).

În acest context, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă cererile întemeiate pe norme de drept intern și cu privire la care instanțele naționale sunt obligate să controleze ex officio legalitatea procedurii sunt comparabile cu cele în discuție în speță. În cazul unui răspuns afirmativ, principiul echivalenței impune acestei instanțe să aplice o astfel de practică națională și în privința procedurii principale.

În al doilea rând, în vederea aprecierii principiului efectivității, trebuie să se examineze dacă articolul 75 alineatul (2) din Codul contenciosului administrativ, care limitează instanțele naționale ce realizează controlul jurisdicțional asupra deciziilor administrative la examinarea argumentelor invocate de părți, face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către reclamanți a drepturilor pe care le au în temeiul normelor relevante ale dreptului Uniunii.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a aprecia dacă o dispoziție națională face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, trebuie să se țină seama de locul pe care această dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale, precum și, dacă este necesar, de protecția dreptului la apărare, de principiul securității juridice și de buna desfășurare a procedurii ( 118 ).

În cadrul obligațiilor ex officio ale instanțelor naționale, observăm că din jurisprudența generală a Curții rezultă că principiul efectivității nu impune instanțelor naționale obligația de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe o dispoziție de drept al Uniunii, independent de importanța dispoziției pentru ordinea juridică a Uniunii atunci când părților li se oferă o posibilitate reală de a invoca un astfel de motiv în fața unei instanțe naționale ( 119 ).

În aceste condiții, pe de o parte, este adevărat că Curtea a stabilit progresiv obligații extinse ex officio ale instanțelor naționale în domeniul dreptului consumatorilor, pentru a se asigura în esență că clauzele contractuale abuzive nu creează obligații pentru consumatori ( 120 ).

Cu toate acestea, din jurisprudența Curții rezultă că această abordare este, în definitiv, specifică domeniului în care a fost dezvoltată. Astfel, Curtea a explicat că aceeași abordare nu se impunea în cadrul procedurii penale, sub rezerva anumitor condiții proprii acestui domeniu de drept, și nu identificăm niciun motiv pentru a considera altfel în prezentul context ( 121 ).

În schimb, este de asemenea adevărat că Curtea a concluzionat că autoritatea judiciară competentă trebuie să examineze din oficiu legalitatea măsurii de luare în custodie publică a resortisanților țărilor terțe, inclusiv în ceea ce privește motivele care nu au fost invocate de persoana în cauză.

Cu toate acestea, Curtea nu a ajuns la această concluzie prin raportare la principiul efectivității, ci în lumina normelor specifice și precise pe care legiuitorul Uniunii le‑a prevăzut în contextul controlului jurisdicțional al luării în custodie publică a resortisanților țărilor terțe ( 122 ), în mare măsură la fel ca în cazul analizei pe care am efectuat‑o mai sus în lumina normei precise prevăzute la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32.

Astfel, în cazul în care Curtea nu ar urma sugestia noastră principală, considerăm că răspunsul care trebuie dat la a treia întrebare în lumina principiului efectivității trebuie să se întemeieze pe jurisprudența generală a Curții, astfel cum a fost amintită la punctul 190 de mai sus.

Din această perspectivă, niciun element din dosar nu sugerează că CV nu ar fi avut posibilitatea de a invoca incompatibilitatea desemnării ca țară de origine sigură cu condițiile prevăzute în anexa I la Directiva 2013/32 în cadrul căii sale de atac pendinte în fața instanței de trimitere.

În aceste condiții, instanța de trimitere subliniază faptul că procedura accelerată face deosebit de dificilă invocarea de către solicitanți a argumentelor lor.

Totuși, acest lucru nu indică în sine că este imposibil sau excesiv de dificil pentru solicitanți precum CV să conteste aplicabilitatea conceptului de țară de origine sigură.

Este adevărat că, așa cum susține guvernul german, în cadrul procedurii în primă instanță, rolul solicitanților, pe de o parte, și, respectiv, rolul autorităților decizionale, pe de altă parte, diferă.

Mai precis, din examinarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2011/95 rezultă că, deși solicitanților de protecție internațională li se poate impune să furnizeze elementele de fapt necesare pentru examinare ( 123 ), acestora nu li se poate impune să invoce aspecte legate de cadrul juridic potrivit căruia este examinată cererea lor. Această sarcină revine autorității decizionale, astfel cum se admite, în general, în cadrul aceleiași dispoziții, care prevede că „[s]tatele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii” ( 124 ).

Acestea fiind spuse, o asemenea repartizare a sarcinilor între solicitanții care invocă elementele de fapt și autoritățile naționale care le califică din punct de vedere juridic nu ni se pare că dezvăluie, în sine, o dificultate structurală excesivă care ar trebui să fie compensată, în orice împrejurare, prin obligația instanțelor naționale de a invoca din oficiu elemente de drept care este posibil să fi fost apreciate în mod eronat. În plus, capitolul II din Directiva 2013/32 enunță garanțiile generale care trebuie oferite solicitanților, inclusiv în cadrul procedurii accelerate, precum obligația de a fi informați cu privire la procedura urmată ( 125 ), modul de contestare a unei decizii negative ( 126 ) sau obligația asigurării de asistență juridică gratuită în cadrul procedurilor privind căile de atac ( 127 ).

Deși obligațiile statelor membre de a furniza aceste garanții pot fi supuse anumitor limite și unele dintre ele trebuie furnizate la cerere (ceea ce presupune cunoașterea existenței lor), din dosar nu rezultă că lui CV i‑a fost refuzată furnizarea acestora. De asemenea, nimic nu sugerează că posibilitatea de a introduce calea de atac ar fi fost supusă unor termene atât de scurte încât acestea ar face excesiv de dificilă sau imposibilă invocarea de către solicitant a nelegalității desemnării ca țară de origine sigură în discuție.

În aceste condiții, nu considerăm că principiul efectivității impune obligația ca instanța națională să invoce din oficiu incompatibilitatea cu Directiva 2013/32 a desemnării ca țară de origine sigură.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Krajský soud v Brně (Curtea Regională din Brno, Republica Cehă) după cum urmează: 1) Articolul 37 alineatul (1) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale coroborat cu anexa I la această directivă trebuie interpretat în sensul că faptul că o țară terță, desemnată ca țară de origine sigură în sensul dispozițiilor menționate anterior, a invocat articolul 15 din CEDO nu împiedică în mod automat desemnarea sa în continuare ca țară de origine sigură. Cu toate acestea, o asemenea invocare trebuie luată în considerare de autoritățile competente pentru a decide dacă desemnarea ca țară de origine sigură poate fi menținută, având în vedere în special domeniul de aplicare al măsurilor ce derogă de la obligațiile care decurg din CEDO, astfel cum sunt definite în notificarea transmisă în temeiul articolului 15 din CEDO, precum și punerea sa în aplicare în practică. 2) Articolul 37 alineatul (1) din Directiva 2013/32 coroborat cu anexa I la această directivă trebuie interpretat în sensul că permite ca desemnarea ca țară de origine sigură să se facă numai pe o bază teritorială completă, atunci când condițiile aplicabile sunt îndeplinite în țara terță respectivă, luată în considerare în integralitatea teritoriului său. 3) Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că, atunci când o instanță națională, sesizată cu o acțiune împotriva unei decizii prin care o cerere de protecție internațională a fost respinsă ca vădit nefondată în cadrul regimului specific de examinare asociat conceptului de țară de origine sigură constată că desemnarea respectivă ca țară de origine sigură este incompatibilă cu Directiva 2013/32, ea trebuie să invoce din oficiu acest aspect în cazul în care solicitantul nu l‑a invocat, iar instanța respectivă nu este în măsură să ajungă la o concluzie care, pe fond, ar fi diferită de cea la care a ajuns autoritatea decizională.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 30 mai 2024 ( 1 )