Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 6 iulie 2023.#Weingut A împotriva Land Rheinland-Pfalz.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht.#Trimitere preliminară – Agricultură – Organizarea comună a piețelor – Etichetarea și prezentarea în sectorul vitivinicol – Denumiri de origine și indicații geografice – Regulamentul delegat (UE) 2019/33 – Articolul 54 alineatul (1) al doilea paragraf – Indicarea exploatației viticole care efectuează vinificația – Arendarea plantațiilor viticole și închirierea instalației de tescuire de la o altă exploatație viticolă – Vinificație efectuată integral în exploatația viticolă eponimă.#Cauza C-354/22.

Dreptul Uniunii reglementează în detaliu denumirile de origine, indicațiile geografice și termenii tradiționali din sectorul vitivinicol, precum și etichetarea și prezentarea vinurilor.

Produsele vitivinicole cu denumire de origine protejată sau indicație geografică protejată pot include în mod opțional în etichetarea și în prezentarea lor anumite mențiuni care indică exploatația vitivinicolă din care provin. Această posibilitate este prevăzută la articolul 54 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 ( 2 ), care enumeră în anexa VI mențiunile pentru anumite state membre.

În litigiul care a dat naștere prezentei cereri de decizie preliminară, un viticultor german urmărește să utilizeze mențiunea de „Weingut” (domeniu viticol) pentru prezentarea vinurilor sale, deși strugurii din care sunt obținute vinurile respective sunt cultivați, recoltați și tescuiți pe o proprietate străină, situată la 70 de kilometri de exploatația viticolă pe care acesta o deține în arendă.

Având în vedere refuzul administrației de a accepta mențiunea de Weingut în prezentarea acestor vinuri, a luat naștere un litigiu în care trebuie să se stabilească în esență: – dacă prin „exploatație” se înțelege un spațiu fizic definit, care conține numai podgoriile, precum și clădirile și instalațiile de fabricare a vinului care nu sunt separate de terenul producătorului de vin; – dacă se poate accepta că fabricarea vinului a avut loc în întregime în exploatația vitivinicolă în cazul în care tescuirea este efectuată într‑o instalație de tescuire închiriată de producător în afara perimetrului proprietății sale. În cazul unui răspuns afirmativ, se solicită să se determine care este gradul de control al procesului de fabricare a vinului care trebuie exercitat de producătorul respectiv.

În conformitate cu articolul 3 („Definiții”): „[…] (3) Se aplică definițiile prevăzute în […] Regulamentul (UE) nr. 1307/2013[ ( 4 )] […] în scopul aplicării prezentului regulament[…].”

În conformitate cu articolul 122 („Competențe delegate”): „(1) Pentru a lua în considerare particularitățile sectorului vitivinicol, Comisia este împuternicită să adopte, în conformitate cu articolul 227, acte delegate prin care se stabilesc norme și restricții cu privire la: […] (c) indicații facultative privind: […] (iii) termenii care fac referire la o exploatație și condițiile de utilizare a acestora; […]”

Articolul 4 („Definiții și dispoziții conexe”) prevede: „(1) În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții: […] (b) «exploatație» înseamnă ansamblul unităților utilizate pentru activități agricole și gestionate de un fermier, situate pe teritoriul aceluiași stat membru; […]”

În conformitate cu considerentul (48): „Indicarea exploatației care deține plantațiile viticole din care provin produsele vitivinicole și în care se desfășoară toate procesele de vinificație poate constitui o valoare adăugată pentru producători și o indicație de calitate superioară pentru consumatori. Prin urmare, ar trebui să li se permită producătorilor să indice numele unei exploatații pe etichetele produselor vitivinicole cu denumire de origine protejată sau indicație geografică protejată.”

Articolul 1 („Obiect”) prevede: „Prezentul regulament stabilește norme de completare a Regulamentului (UE) nr. 1308/2013 […] în ceea ce privește: […] (f) etichetarea și prezentarea”.

În capitolul IV („Etichetare și prezentare”) secțiunea 2 („Indicații facultative”), articolul 54 („Indicarea exploatației”) prevede: „(1) Mențiunile referitoare la exploatații enumerate în anexa VI, altele decât cele prin care se indică numele îmbuteliatorului, al producătorului sau al vânzătorului, sunt rezervate produselor vitivinicole cu denumiri de origine protejate sau indicații geografice protejate. Mențiunile respective se utilizează numai dacă produsul vitivinicol este fabricat doar din struguri recoltați de pe plantațiile viticole deținute de exploatația respectivă, iar fabricarea vinului se desfășoară integral în exploatația respectivă. […]”

Articolul 55 („Referiri la denumirile unor unități geografice mai restrânse sau mai extinse decât arealul aflat la baza denumirii de origine protejate sau a indicației geografice protejate”) prevede: „(1) În temeiul articolului 120 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 și fără a se aduce atingere articolelor 45 și 46, numai un produs vitivinicol cu o denumire de origine protejată, cu o indicație geografică protejată sau cu o indicație geografică a unei țări terțe poate avea pe etichetă o referire la denumirea unei unități geografice mai restrânse sau mai extinse decât arealul respectivei denumiri de origine sau indicații geografice. (2) Dacă se face referire la denumirile unor unități geografice mai restrânse decât arealul aflat la baza denumirii de origine sau a indicației geografice, suprafața unității geografice respective este bine delimitată de solicitant în caietul de sarcini și în documentul unic. Statele membre pot stabili norme în ceea ce privește utilizarea acestor unități geografice. […]”

Anexa VI [„Mențiuni la care se face referire la articolul 54 alineatul (1)”] enumeră următoarele mențiuni pentru Germania: „Burg, Domäne, Kloster, Schloss, Stift, Weinbau, Weingärtner, Weingut, Winzer”.

Articolul 38 alineatul (1) prevede acceptarea indicării exploatației în cazul vinurilor Federweißer, Landwein (vinuri de țară), Qualitätswein (vinuri de calitate), Prädikatswein (vinuri premium), Sekt (vinuri spumante), Qualitätsperlwein (vinuri spumante de calitate) sau Qualitätslikörwein (vinuri licoroase de calitate) numai în conformitate cu articolul 54 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2019/33 coroborat cu anexa VI la acesta. La alineatele (3) și (5) ale articolului respectiv se face referire la denumirea „Gutsabfüllung”.

Proprietarul (denumit în continuare „viticultorul A”) unei exploatații vitivinicole situate în Zell, în regiunea Moselle din Germania, produce vin nu numai din strugurii plantațiilor viticole proprii, ci și de pe alte plantații viticole, deținute în arendă.

Una dintre podgoriile închiriate, cu o suprafață de 2,15 hectare, este situată la aproximativ 70 de kilometri de Zell, pe o exploatație vitivinicolă ce aparține viticultorului B.

Cei doi viticultori au încheiat un contract în temeiul căruia B își cultivă podgoria conform instrucțiunilor lui A și, în plus, îi închiriază în fiecare an în exclusivitate o instalație de tescuire lui A pentru o perioadă de 24 de ore după recoltarea suprafeței luate în arendă.

Tescuirea se efectuează în exploatația viticultorului B, în conformitate cu practicile oenologice ale viticultorului A. Vinul astfel obținut este turnat în butoaie și transportat de personalul viticultorului A la unitatea principală a acestuia.

Viticultorul A intenționează să utilizeze mențiunile „Weingut” și „Gutsabfüllung” pentru vinul tescuit în instalația de tescuire pe care o închiriază de la viticultorul B.

Land Rheinland‑Pfalz (Landul Renania‑Palatinat, Germania, denumit în continuare „landul”) consideră că, în aceste condiții, viticultorul A nu poate utiliza cele două mențiuni.

Litigiul a fost dedus judecății Verwaltungsgericht Trier (Tribunalul Administrativ din Trier, Germania), care, prin hotărârea din 16 mai 2019, a admis acțiunea formulată de viticultorul A și a considerat că acesta avea dreptul să utilizeze mențiunile „Weingut” și „Gutsabfüllung”. În opinia instanței respective, ceea ce era relevant era faptul că conducerea efectivă, controlul constant și responsabilitatea exclusivă a procesului de fabricare a vinului îi reveneau viticultorului A.

Landul a declarat apel la Oberverwaltungsgericht Rheinland‑Pfalz (Tribunalul Administrativ Superior din landul Renania‑Palatinat, Germania), care, prin hotărârea sa din 12 august 2020, a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță și a respins acțiunea viticultorului A.

Instanța de apel și‑a întemeiat hotărârea în esență pe următoarele argumente: – în conformitate cu articolul 54 alineatul (1) coroborat cu anexa VI la Regulamentul delegat 2019/33, indicația „Weingut” presupune ca procesul de fabricare a vinului să se desfășoare într‑o exploatație, înțeleasă nu ca unitate organizațională, ci ca una operațională cu un sediu permanent afectat de proprietar pe o perioadă îndelungată fabricării de vin și în care lucrează personal care se află sub conducerea sa. O separare a etapelor de fabricare a vinului, precum cea a tescuirii, este în contradicție cu ideea de „control de la strugure la vin”; – contractul de închiriere a instalației de tescuire nu garantează că toate etapele de fabricare a vinului se desfășoară sub conducerea și responsabilitatea aceleiași persoane. Dimpotrivă, contractul permite ca tescuirea să fie efectuată atât în prezența producătorului, cât și a unui operator al instalației de tescuire a vinului care prestează servicii pentru proprietarul acesteia, ceea ce nu asigură controlul și responsabilitatea constante ale viticultorului A.

Viticultorul A a declarat recurs împotriva hotărârii în apel la Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania), care a adresat Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Este posibil ca fabricarea vinului să aibă loc integral, în sensul articolului 54 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul delegat (UE) 2019/33, în exploatația vitivinicolă care dă numele vinului dacă tescuirea are loc într‑o instalație de tescuire închiriată pentru 24 de ore de la o altă exploatație vitivinicolă care, în această perioadă, este pusă la dispoziția exclusivă a exploatației vitivinicole care dă numele vinului? 2) În cazul unui răspuns afirmativ, este necesar ca tescuirea să fie efectuată de lucrătorii exploatației vitivinicole care dă numele vinului sau, în orice caz, să fie supravegheată de ei la fața locului sau poate fi efectuată și de lucrătorii exploatației vitivinicole de la care este închiriată instalația de tescuire, în conformitate cu instrucțiunile exploatației vitivinicole care dă numele vinului? 3) În cazul în care tescuirea poate fi efectuată și de lucrătorii exploatației vitivinicole de la care este închiriată instalația de tescuire, se poate acorda acestora din urmă, în ipoteza apariției pe neașteptate a unor probleme, competența de a interveni în tescuire pe baza unei decizii proprii? 4) Situația în care exploatația vitivinicolă de la care este închiriată instalația de tescuire și care efectuează tescuirea are un interes propriu în ceea ce privește modul în care se efectuează tescuirea se opune ca fabricarea vinului să fie atribuită exploatației vitivinicole care dă numele vinului, deoarece, în contractul de exploatare a plantației viticole, încheiat tot cu această exploatație, s‑a convenit, în plus față de tariful de gestionare legat de suprafață, o suprataxă pe hectolitru în funcție de randament și de calitate pentru fiecare hectolitru de vin din categoriile «Kabinett»/«Spätlese»/«Auslese»?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la Curte la 1 iunie 2022.

Viticultorul A și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Ambii, precum și landul, au participat la ședința care a avut loc la 3 mai 2023.

Instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă se poate considera că fabricarea vinului se desfășoară integral în exploatația vitivinicolă care dă numele vinului atunci când tescuirea are loc într‑o instalație de tescuire închiriată pentru 24 de ore de o altă exploatație vitivinicolă ( 6 ).

În opinia sa: – evoluția reglementării arată că formularea articolului 57 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 607/2009 ( 7 ) implică o restricție, deoarece încă de atunci fabricarea vinului trebuie să se desfășoare „integral” în exploatația vitivinicolă; – sensul și scopul reglementării par să fie acelea de a proteja identificarea exploatațiilor vitivinicole care cultivă ele însele podgoriile și asigură procesul de fabricare a vinului de la început până la final, identificare asociată de consumatori cu o calitatea superioară a vinului; – totuși, această afirmație nu este pe deplin certă. Dacă luarea în arendă a unor podgorii situate la o distanță considerabilă de sediul principal al exploatației nu are niciun impact asupra indicației, în mod logic, nici închirierea unei instalații de tescuire în vederea tescuirii strugurilor in situ și a evitării transportului lor nu va avea efecte. De fapt, utilizarea în comun a instalațiilor de exploatare este frecventă în cadrul producției de vin și este rațională din perspectiva gestionării activității.

Regulamentul delegat 2019/33 a fost adoptat de Comisie în temeiul competenței care îi este conferită la articolul 122 din Regulamentul nr. 1308/2013 ( 8 ). Printre aspectele la care se pot extinde actele delegate figurează „termenii care fac referire la o exploatație și condițiile de utilizare a acestora” [articolul 122 alineatul (1) litera (c) punctul (iii) din Regulamentul nr. 1308/2013].

Cu această acoperire, articolul 54 din Regulamentul delegat 2019/33 stabilește condițiile de utilizare a „indicației exploatației”. Acesta face trimitere la anexa VI pentru lista mențiunilor admisibile ( 9 ) în etichetarea sau prezentarea produsului, care fac referire la o exploatație vitivinicolă.

Din articolul 54 din regulamentul delegat rezultă că mențiunile respective: – trebuie să fie diferite de cele prin care se indică numele îmbuteliatorului; – sunt rezervate produselor vitivinicole cu denumiri de origine protejate sau indicații geografice protejate; – „se utilizează numai dacă produsul vitivinicol este fabricat doar din struguri recoltați de pe plantațiile viticole deținute de exploatația respectivă, iar fabricarea vinului se desfășoară integral în exploatația respectivă”.

Această din urmă cerință suscită îndoieli justificate instanței de trimitere și a dat naștere unor interpretări divergente, însă de asemenea justificate, ale instanțelor de prim grad și de apel. Celelalte două cerințe, pe care nimeni nu le contestă în prezenta cauză, nu fac obiectul unei dispute.

Răspunsul nostru la această întrebare preliminară va aborda noțiunea de exploatație vitivinicolă și obligația ca procesul de fabricare a vinului să se desfășoare integral în aceasta.

La prima vedere, articolul 54 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul delegat 2019/33 pare să facă legătura între noțiunea de „exploatație” și suprafața fizică pe care viticultorul care dorește să utilizeze mențiunea (în speță, „Weingut”) își cultivă propria plantație viticolă și desfășoară procesul de fabricare a vinului.

Dispoziția prevede, astfel cum am menționat anterior, că strugurii trebuie să fie recoltați de pe plantațiile viticole deținute de exploatația vitivinicolă și că fabricarea vinului trebuie să se desfășoare integral în exploatația respectivă ( 10 ). Considerentul (48) al Regulamentului delegat 2019/33 confirmă acest lucru, făcând referire la „exploatația care deține plantațiile viticole din care provin produsele vitivinicole și în care se desfășoară toate procesele de vinificație” ( 11 ).

Potrivit acestei prime interpretări a dispoziției, „exploatația” ar fi asimilată proprietății care grupează suprafețele cultivate cu viță‑de‑vie și clădirile și instalațiile în care strugurii (recoltați în locul respectiv) sunt supuși procesului de vinificație. Aceasta este poziția instanței de apel.

Noțiunea de „exploatație” poate fi interpretată, totuși, ca reprezentând toate elementele materiale și umane organizate în scopul producției. În această accepțiune, ea ar fi asociată mai mult cu noțiunea de „întreprindere” și mai puțin cu baza sa geografică. Faptul că un vin este legat de o exploatație vitivinicolă nu ar însemna în mod obligatoriu că acesta provine din podgoriile situate pe parcelele cultivate ale acesteia din urmă.

Conotația semantică diferită a noțiunii de „exploatație” conduce la rezultate diferite: – în cazul în care exploatația este echivalată cu proprietatea în sens geografic, nici podgoriile, nici o instalație de tescuire din afara exploatației nu ar îndeplini condițiile prevăzute la articolul 54 din Regulamentul delegat 2019/33; – dimpotrivă, în cazul în care exploatația este asimilată unei întreprinderi, localizarea fizică a podgoriilor sau a instalației de tescuire nu ar fi decisivă (cu condiția să se respecte cerințele de control la care ne vom referi în continuare).

Abordarea lingvistică este departe de a fi definitivă, deoarece Regulamentul delegat 2019/33, deși o folosește, nu definește noțiunea de „exploatație”. Nici Regulamentul nr. 1308/2013 nu conține o definiție directă, însă face totuși o trimitere, la articolul 3 alineatul (3), la definițiile cuprinse printre altele în Regulamentul (UE) nr. 1307/2013 ( 12 ).

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1307/2013, exploatație înseamnă „ansamblul unităților utilizate pentru activități agricole și gestionate de un fermier, situate pe teritoriul aceluiași stat membru”.

Acest lanț de referințe este important deoarece, dacă noțiunea de „exploatație” utilizată în Regulamentul nr. 1307/2013 este valabilă pentru Regulamentul nr. 1308/2013, ea va fi valabilă și pentru Regulamentul delegat 2019/33 care derivă din acesta. Este vorba de aceeași noțiune, prin urmare, trebuie interpretată în mod uniform ( 13 ).

Abordarea din perspectiva ajutorului agricol este aplicabilă și în ceea ce privește reglementarea vinului: produsele vitivinicole intră, ca produse agricole, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1308/2013, în conformitate cu articolul 1 din acesta coroborat cu anexa I, partea XII.

În concluzie, totul pare să indice că, și în ceea ce privește Regulamentul delegat 2019/33, noțiunea de exploatație nu se identifică neapărat cu o singură suprafață agricolă.

Instanța de trimitere apreciază în mod corect că, în lipsa unei definiții a noțiunii de „exploatație” în Regulamentul delegat 2019/33, este rezonabil să se facă trimitere la jurisprudența care a interpretat această noțiune în domeniul producției agricole.

Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) dă dovadă de o cunoaștere aprofundată a jurisprudenței Curții. În decizia sa, aceasta precizează că jurisprudența respectivă „a clarificat deja în ce condiții trebuie să i se atribuie unei exploatații o unitate de producție luată doar în arendă și când este aceasta gestionată de agricultor” ( 14 ).

Acesta adaugă, citând hotărârile relevante, că, potrivit Curții: – factorul decisiv este, în special, dacă fermierul dispune de suficientă autonomie pentru a‑și desfășura activitatea agricolă ( 15 ); – fermierul nu trebuie să aibă o putere de dispoziție nelimitată, dar trebuie să dispună de o anumită marjă de manevră pentru a‑și desfășura activitatea agricolă ( 16 ); – desfășurarea în paralel a unei activități neagricole, prin intensitatea, natura, durata și momentul în care se desfășoară, nu trebuie să afecteze în mod semnificativ activitatea agricultorului care determină alocarea ( 17 ). Numai în acest mod se poate considera că fermierul gestionează în mod autonom spațiile închiriate ( 18 ).

Astfel, Curtea s‑a pronunțat cu privire la legătura dintre un teren agricol și o exploatație și a conturat criterii referitoare la administrarea sa, în legătură cu norme care utilizau noțiunea de „exploatație” într‑un mod similar cu Regulamentul nr. 1307/2013 (la care se referă Regulamentul nr. 1308/2013 și, prin derivare, Regulamentul delegat 2019/33).

Această jurisprudență acordă o atenție preferențială elementului „unități” (sau „unități de producție”), ca părți constitutive ale unei „exploatații”, în legătură cu conducerea sau administrarea sa.

În Hotărârea Landkreis Bad Dürkheim, Curtea a statuat că, pentru a admite utilizarea terenurilor agricole ca parte componentă a unităților de producție gestionate de un agricultor, este irelevantă natura raportului juridic care stă la baza utilizării ( 19 ). Aceasta a subliniat cum „o suprafață agricolă face parte din exploatația unui agricultor atunci când acesta din urmă are dreptul de a o gestiona în vederea exercitării unei activități agricole [în raport cu care] agricultorul trebuie să dispună de suficientă autonomie pentru a‑și exercita activitatea agricolă” ( 20 ).

Separarea teritorială a unităților de producție este mai accentuată în Hotărârea Agrargenossenschaft Alkersleben. În litigiul respectiv, un producător a cărui fermă era situată într‑un land din Germania a transferat partea esențială a producției sale într‑un alt land. Pentru Curte, schimbarea unităților de producție exploatate nu era relevantă: producătorul este liber să aleagă locul de producție. În schimb, acesta este obligat să gestioneze un ansamblu de unități de producție (chiar dacă nu sunt proprietatea sa) situate pe teritoriul geografic al unui stat membru ( 21 ).

Hotărârea Avio Lucos a interpretat noțiunea de exploatație, deja menționată în Regulamentul nr. 1307/2013, subliniind, încă o dată, legătura dintre unitățile de producție și gestionarea acestora (iar nu neapărat cu deținerea lor) de către fermier ( 22 ).

Orientarea care rezultă din aceste hotărâri încurajează o interpretare a noțiunii de „exploatație” care nu se limitează la terenurile deținute de producător, ci permite extinderea sa la terenurile luate în arendă (și, prin urmare, situate pe alte terenuri agricole decât cele deținute de producător).

Conform acestei orientări, nu ar exista niciun inconvenient în cazul în care produsul care urmează să fie prezentat sub denumirea de „Weingut” ar fi obținut din struguri proveniți de pe plantații viticole care, deși nu se află fizic pe exploatația care dă numele vinului, sunt situate pe terenuri luate în arendă de producător ( 23 ). Sensul funcțional, și nu doar spațial, al noțiunii de „exploatație” ar permite acest lucru.

Toate părțile care au participat la ședință, inclusiv landul, au achiesat la această apreciere. Poziția landului este deosebit de relevantă, deoarece acesta acceptă că exploatația vitivinicolă a cărei indicație va fi afișată în prezentarea vinului poate include plantații viticole străine (și îndepărtate) asupra cărora proprietarul exploatației respective nu are drept de proprietate.

Astfel cum am arătat anterior ( 24 ), instanța de trimitere pare să deducă aceeași consecință: închirierea unor plantații viticole situate la o distanță considerabilă de sediul principal al viticultorului nu ar trebui, în principiu, să aibă efecte asupra utilizării mențiunilor care se referă la exploatarea vitivinicolă ( 25 ).

Spre deosebire de articolul 5 din Regulamentul (CEE) nr. 997/81 ( 26 ), articolul 54 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul delegat 2019/33 rezervă mențiunile în discuție în speță „produselor vitivinicole cu denumiri de origine protejate sau indicații geografice protejate” ( 27 ).

Acest lucru explică de ce, în prezenta cauză, nu constituie o problemă faptul că plantațiile viticole luate în arendă sunt situate la aproximativ 70 de kilometri de Zell, sediul principal al producătorului, deoarece aparțin aceleiași regiuni care intră sub incidența unei indicații geografice protejate ( 28 ).

Cadrul normativ prevede de asemenea în mod specific posibilitatea de a asocia calitatea cu unități teritoriale mai mici de producție a vinului. Articolul 120 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 1308/2013, completat de articolul 55 din Regulamentul delegat 2019/33, permite ca etichetarea sau prezentarea vinurilor să conțină, ca indicație facultativă, „numele altei unități geografice care este mai restrânsă sau mai extinsă decât zona care determină denumirea de origine sau indicația geografică”.

Utilizarea sintagmei „unitate geografică” pentru a desemna acele suprafețe mai mici și lipsa corelativă a acesteia pentru a desemna exploatația agricolă care va da denumirea vinului indică faptul că aceasta din urmă nu trebuie neapărat să fie caracterizată de terenuri din același perimetru aparținând producătorului. Dimpotrivă, exploatația care dă numele vinului poate să includă terenuri străine, luate în leasing sau în arendă de producător, care își desfășoară activitatea agricolă pe acestea.

Considerațiile care precedă se confruntă cu o obiecție, evidențiată de instanța de trimitere ( 29 ): dacă includerea (în etichetarea sau în prezentarea vinului) a unor mențiuni referitoare la exploatarea vitivinicolă se realizează pentru „a informa mai bine consumatorul cu privire la locul în care a fost fabricat produsul vitivinicol, în special dacă locurile respective sunt bine cunoscute de către consumatori” ( 30 ), aceștia nu sunt induși în eroare prin interpretarea noțiunii de exploatație în sensul menționat anterior?

Obiecția este solidă, însă nu incontestabilă. Consumatorul va avea încredere într‑un vin de calitate superioară prezentat sub denumirea exploatației și are dreptul de a se asigura că relația dintre vin și exploatație nu dispare. Totuși, pentru ca acest lucru să fie posibil, nu este esențial ca vinul să provină chiar de pe terenul deținut de producător; este suficient ca fabricarea vinului să se desfășoare sub conducerea, responsabilitatea și controlul său, în calitate de proprietar al exploatației, înțeleasă în sensul funcțional subliniat anterior.

Articolul 54 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul delegat 2019/33 face distincție între recoltarea strugurilor, pe de o parte, și fabricarea vinului, pe de altă parte. Procesul de fabricare cuprinde mai multe etape, inclusiv tescuirea.

Prin urmare, este necesar să se clarifice dacă noțiunea de exploatație vitivinicolă utilizată până în prezent ( 31 ) este validă atunci când, astfel cum prevede dispoziția respectivă, procesul de fabricare a vinului trebuie să se desfășoare integral pe exploatația care dă numele vinului ( 32 ).

În opinia noastră, considerațiile anterioare privind interpretarea flexibilă și funcțională a noțiunii de „exploatație” (care nu are legătură cu baza teritorială, ci mai degrabă cu conducerea, administrarea și responsabilitatea producătorului asupra unităților utilizate pentru producție) pot fi extrapolate nu numai la cultivarea strugurilor și la recoltare, ci și la tescuire, ca parte a procesului de fabricare a vinului.

Din această perspectivă, fabricarea vinului are loc integral în exploatația care dă numele vinului, inclusiv în cazul în care o parte din acest proces se desfășoară într‑o instalație situată în afara perimetrului terenurilor deținute de producător, dacă instalația de tescuire face parte din acea exploatație (cea care dă numele vinului) în sensul funcțional indicat mai sus.

După ce s‑a recunoscut că activitățile de cultivare și de recoltare a viței‑de‑vie, care sunt esențiale pentru rezultatul final, nu necesită o legătură teritorială cu terenurile deținute de viticultor (deoarece acesta poate să ia în arendă alte terenuri care vor face parte din exploatația sa), același raționament este aplicabil a fortiori în ceea ce privește tescuirea vinului ( 33 ).

Din nou, participanții la ședință, inclusiv landul, au fost de acord cu această apreciere. Locația fizică a instalației de tescuire nu constituie un factor relevant. Cu toate acestea, este esențial ca viticultorul care deține exploatația care dă numele vinului să exercite un control adecvat asupra tescuirii, aspect care face obiectul celorlalte întrebări preliminare.

Această soluție nu contravine jurisprudenței Curții privind evoluția proceselor de fabricare a vinului, din care nu se pot extrage soluții univoce, deoarece aceasta s‑a concentrat pe particularitățile fiecărui caz concret. Instanța de trimitere subliniază această chestiune atunci când afirmă că: – Hotărârea din 18 octombrie 1988, pronunțată în cauza Erzeugergemeinschaft Goldenes Rheinhessen ( 34 ), nu oferă orientări aplicabile în speță, deoarece litigiul respectiv se referea la îmbuteliere, iar nu la fabricarea vinului. În plus, normele interpretate la momentul respectiv erau diferite de cele aplicabile în prezenta cauză; – nici considerațiile din Hotărârea din 29 iunie 1994 pronunțată în cauza Baux nu oferă mai multă claritate ( 35 ). Deși în această hotărâre s‑a statuat că legislația aplicabilă nu impune ca viticultorii să fie proprietarii instalațiilor de fabricare a vinului, această afirmație se referea la diferențierea de proprietatea unei societăți cooperative care acționa la rândul său ca o „exploatație”. Societatea cooperativă cultiva strugurii în propriile plantații viticole și producea vinul în propriile instalații.

Dintre situațiile la care se face referire în cele două hotărâri, Hotărârea Baux ( 36 ) prezintă o anumită similitudine cu prezenta cauză, deoarece era în discuție utilizarea mențiunii „château” pentru a indica denumirea unei exploatații vitivinicole. Curtea a statuat ( 37 ) că norma aplicabilă în litigiu: – pe de o parte, garanta „[…] consumatorilor care [cumpărau] vinuri cu anumite denumiri de prestigiu, precum «château», că etapele esențiale ale producerii vinului, așadar de la recoltarea strugurilor până la vinificare, se desfășoară sub conducerea efectivă, sub controlul atent și constant și sub responsabilitatea exclusivă a unui singur operator căruia i se poate atribui calitatea produselor” ( 38 ); – pe de altă parte, era necesar „ca toți strugurii să fie recoltați în plantațiile viticole care constituie exploatația respectivă și să se implementeze proceduri fiabile pentru a asigura vinificarea separată a strugurilor recoltați de pe terenurile aparținând fostului domeniu al «château»” ( 39 ).

Hotărârea Baux are o anumită ambivalență, care decurge din particularitățile cauzei respective. Deși respectă ideea esențială de conducere efectivă a exploatației și de responsabilitate a producătorului căruia i se atribuie calitatea vinului, aceasta introduce o anumită ambiguitate în ceea ce privește legătura teritorială cu strugurii produși pe terenurile „château”.

Curtea apreciază că reglementarea nu „impune ca vinificarea să fie efectuată în spații situate pe un domeniu care include un «château» (și nici ca viticultorii să fie ei înșiși proprietarii instalațiilor de vinificare) […]”. Totuși, în continuare, aceasta se pronunță în favoarea unei legături teritoriale între vinificare și terenul concret pe care se cultivă vița‑de‑vie.

În lumina tuturor acestor elemente, apreciem că se poate considera că tescuirea strugurilor are loc în exploatația care dă numele vinului atunci când este efectuată într‑o instalație de tescuire de vin închiriată și pusă la dispoziția exclusivă a proprietarului exploatației respective.

Astfel, și având în vedere costurile ridicate pe care le pot avea instalațiile de tescuire ( 40 ), se facilitează intrarea pe piață a micilor producători în condiții de egalitate ( 41 ). Dacă utilizarea mențiunilor de calitate care se referă la o exploatație ar fi limitată la viticultorii care dețin toate unitățile de producție pe propriile terenuri, posibilitățile de utilizare a acestor mențiuni ar fi limitate la marile întreprinderi, în detrimentul competitivității și al micilor producători ( 42 ).

Astfel cum subliniază instanța de trimitere, această soluție a prevalat într‑un alt stat membru (Austria) ( 43 ), care autorizează externalizarea, în temeiul unui contract, a operațiunilor de prelucrare, de producție, de tescuire sau de filtrare a vinului. Austria nu pare să solicite existența unei legături stricte între sediul permanent și exploatația care dă numele vinului ( 44 ).

Un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară creează premisele pentru analizarea întrebărilor următoare.

Aceste două întrebări, care pot fi examinate împreună, se bazează pe un răspuns afirmativ la prima întrebare. Pornind de la această premisă, instanța de trimitere se referă la intervenția lucrătorilor, proprii sau străini, în procesul de tescuire a strugurilor în instalația luată în arendă.

Mai exact, întrebările sale sunt următoarele: – „Este necesar ca tescuirea să fie efectuată de lucrătorii exploatației vitivinicole care dă numele vinului sau, în orice caz, să fie supravegheată de ei la fața locului sau poate fi efectuată și de lucrătorii exploatației vitivinicole de la care este închiriată instalația de tescuire, în conformitate cu instrucțiunile exploatației vitivinicole care dă numele vinului?” – „În cazul în care tescuirea poate fi efectuată și de lucrătorii exploatației vitivinicole de la care este închiriată instalația de tescuire, se poate acorda acestora din urmă, în ipoteza apariției pe neașteptate a unor probleme, competența de a interveni în tescuire pe baza unei decizii proprii?”

În ședință, observațiile părților și ale Comisiei s‑au concentrat tocmai pe aspectele legate de lucrătorii care intervin în procesul de tescuire. Landul și‑a exprimat îngrijorarea cu privire la mecanismele de control al conducerii, supravegherii și responsabilității producătorului, în cazul în care acesta a închiriat instalații tehnice și a apelat la prestatori de servicii externi.

Din jurisprudența citată anterior rezultă că producătorul trebuie, în orice caz, să se asigure că vinificarea realizată în instalațiile închiriate, dar incluse în exploatația sa vitivinicolă (în sensul funcțional descris), urmează aceleași tehnici sau practici ca cele utilizate pe exploatația al cărei proprietar este.

Prin urmare, viticultorul care realizează tescuirea strugurilor într‑o instalație de tescuire închiriată trebuie să facă acest lucru asumându‑și „[…] conducerea efectivă, controlul atent și constant și responsabilitatea exclusivă” ( 45 ) pentru această etapă (și altele) a procesului de fabricare a vinului.

Dacă se asigură respectarea acestei cerințe, nimic nu împiedică realizarea procesului de tescuire de către lucrătorii care manevrează în mod obișnuit instalația de tescuire ( 46 ), iar nu de către cei ai exploatației care dă numele vinului. Totuși, pentru ca procesul să poată fi atribuit proprietarului său, viticultorul care a închiriat instalația de tescuire trebuie să controleze (fie personal, fie prin intermediul personalului care se află sub conducerea sa sau care este legat de el printr‑un contract de prestări de servicii) că procesul de tescuire respectă instrucțiunile sale.

Considerăm că nu este suficient să se ofere instrucțiuni generale persoanei care exploatează instalația de tescuire, deoarece nu este exclus ca în timpul operațiunii de tescuire să apară evenimente neprevăzute care să necesite luarea unor decizii imediate. Astfel de decizii nu pot fi luate decât de producător sau de personalul său, fără a le delega unor terți, deoarece numai acesta sau personalul său cunosc caracteristicile specifice ale metodei sale de fabricare a vinului.

În opinia noastră, Curtea nu ar trebui decât să enunțe acest criteriu. Autoritățile administrative (eventual, consiliile de reglementare a denumirii de origine sau a indicației geografice protejate) sunt cele care trebuie să îl transpună în norme mai precise.

În definitiv, îi revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă gradul de intervenție a producătorului în operațiunile de tescuire efectuate în instalația de tescuire pe care o închiriază îndeplinește cerințele respective. Contractul semnat pentru închirierea instalațiilor va fi un element relevant (nu singurul) pentru a defini limitele intervenției fiecărei părți.

Instanța de trimitere dorește să afle în ce măsură este posibil ca locatorul instalației de tescuire în care are loc tescuirea să aibă un interes economic propriu în modul în care se desfășoară operațiunea respectivă. Acest interes poate rezulta din faptul că contractul prevede un supliment de preț legat de randament și de calitate.

Îi revine instanței judecătorești care, în fiecare caz concret, trebuie să soluționeze un litigiu în această materie sarcina de a stabili dacă o clauză contractuală generează un risc economic care ar putea intra în conflict cu răspunderea exclusivă a proprietarului exploatației vitivinicole care dă numele vinului.

Cu toate acestea, considerăm că remunerația și stimulentele convenite nu ar trebui să împiedice capacitatea efectivă de decizie și de control a producătorului asupra operațiunilor de tescuire. În calitate de persoană responsabilă de procesul de vinificație, este de asemenea în interesul producătorului ca, fără a afecta aplicarea tehnicilor sau practicilor care determină caracteristicile oenologice ale vinurilor sale, tescuirea să conducă la obținerea unor randamente superioare, menținând în același timp calitatea produsului.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) după cum urmează: „Articolul 54 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul delegat (UE) 2019/33 al Comisiei din 17 octombrie 2018 de completare a Regulamentului (UE) nr. 1308/2013 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește cererile de protecție a denumirilor de origine, a indicațiilor geografice și a mențiunilor tradiționale din sectorul vitivinicol, procedura de opoziție, restricțiile de utilizare, modificările caietelor de sarcini ale produselor, anularea protecției și etichetarea și prezentarea trebuie interpretat în sensul că: 1) Se poate accepta că fabricarea vinului are loc integral în exploatația viticolă care dă numele vinului atunci când strugurii sunt supuși procesului de tescuire în instalația de tescuire care aparține altei persoane, închiriată pentru 24 de ore și pusă la dispoziția exclusivă a exploatației viticole care dă numele vinului, cu condiția ca proprietarul acesteia din urmă să își asume conducerea efectivă, controlul atent și constant și responsabilitatea operațiunii. 2) În aceleași condiții de conducere efectivă, de control atent și constant și de responsabilitate a proprietarului exploatației care dă numele vinului, nimic nu împiedică lucrătorii din cadrul exploatației agricole care închiriază instalația de tescuire de vin să participe la procesul de tescuire a strugurilor, și nici contractul de închiriere să includă clauze care să prevadă un supliment de preț legat de randament și de calitate pe hectolitru de vin.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 6 iulie 2023 ( 1 )