Concluziile avocatului general N. Emiliou prezentate la 5 septembrie 2024.#BSH Hausgeräte GmbH împotriva Electrolux AB.#Cerere de decizie preliminară formulată de Svea Hovrätt, Patent- och marknadsöverdomstolen.#Trimitere preliminară – Competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 4 alineatul (1) – Competență generală – Articolul 24 punctul 4 – Competențe exclusive – Competență în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor – Acțiune în contrafacere – Brevet european validat în state membre și într‑un stat terț – Contestarea valabilității brevetului pe cale de excepție – Competența internațională a instanței sesizate cu acțiunea în contrafacere.#Cauza C-339/22.

La 22 februarie 2024 am prezentat concluzii în prezenta cauză ( 2 ). În consecință, la 9 aprilie 2024, în conformitate cu articolul 60 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Curtea a decis să trimită această cauză Marii Camere. În plus, prin ordonanța din 16 aprilie 2024, adoptată în temeiul articolului 83 din acest regulament, ea a decis redeschiderea fazei orale a procedurii.

În acest cadru, Curtea a invitat părțile interesate să participe la o nouă ședință și să își concentreze pledoariile viitoare pe cea de a treia întrebare preliminară formulată de Svea hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Suedia), referitoare, amintim, la competența instanțelor din statele membre, în conformitate cu Regulamentul Bruxelles I bis ( 3 ), de a soluționa litigii privind brevete din state terțe. Această a doua ședință a avut loc la 14 mai 2023. Reprezentanții BSH Hausgeräte GmbH (denumită în continuare „BSH”), ai Aktiebolaget Electrolux (denumită în continuare „Electrolux”), ai guvernului francez și ai Comisiei Europene au dezbătut în esență această problematică.

În conformitate cu solicitarea Curții, vom prezenta noi concluzii, care vizează această a treia întrebare. Acestea vor servi drept „addendum” la primele. Astfel, ele ne vor oferi o rară oportunitate de a aprofunda anumite aspecte ale raționamentului nostru în această privință.

Vom aminti pe scurt contextul. BSH (cu sediul în Germania) a introdus o acțiune în contrafacere împotriva Electrolux (cu sediul în Suedia) la instanțele suedeze. În esență, BSH susține că Electrolux încalcă un anumit „brevet european” care fusese acordat primei societăți de Oficiul European de Brevete (OEB) ( 4 ) pentru mai multe state membre ale Uniunii (printre care Suedia) și pentru un stat terț (Turcia). Întrucât acest „brevet european” nu este un titlu supranațional unitar, ci în esență un fascicul de brevete naționale, care oferă fiecare o protecție valabilă pe teritoriul statului în cauză (în conformitate cu principiul teritorialității aplicabil unor astfel de titluri), această acțiune constituie în realitate un ansamblu de acțiuni în contrafacere (una pentru fiecare titlu național). Pentru a se respinge aceste cereri, Electrolux a invocat nulitatea titlurilor menționate. În lumina acestei excepții, instanța de trimitere ridică problema dacă instanțele suedeze sunt abilitate să se pronunțe cu privire la cererile privind brevetele din alte state membre decât Suedia (prima și a doua întrebare preliminară) și pe cea privind brevetul turc (a treia întrebare preliminară). Astfel cum am explicat în introducere, analiza noastră se va concentra asupra acestui din urmă aspect și, așadar, asupra competenței internaționale a instanțelor din statele membre de a soluționa litigiile referitoare la brevete din state terțe.

Punctul de plecare al acestei analize nu este (sau nu mai este) controversat. Regulamentul Bruxelles I bis este aplicabil și, prin urmare, stabilește competența instanțelor din statele membre de a soluționa un astfel de litigiu atunci când (și pentru simplul motiv că) pârâtul are domiciliul în Uniune (precum Electrolux în speță) ( 5 ), indiferent de originea „externă” a brevetului în cauză ( 6 ). Nu vom dezvolta din nou subiectul și vom face trimitere pentru mai multe detalii la punctele 24 și 101 din primele noastre concluzii.

În ceea ce privește soluțiile prevăzute de regimul instituit prin Regulamentul Bruxelles I bis (denumit în continuare „regimul Bruxelles”), un alt aspect este clar. Nu se contestă între interveniente că, în temeiul normei generale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament, instanțele dintr‑un stat membru sunt, în marea majoritate a cazurilor ( 7 ), competente să se pronunțe cu privire la cererile referitoare la brevete străine, inclusiv din state terțe, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv. În acest temei, instanțele menționate sunt abilitate printre altele să se pronunțe cu privire la contrafacerea unui asemenea brevet intervenită dincolo de frontierele statului membru respectiv ( 8 ). Astfel, reiese din Hotărârea Owusu ( 9 ) că competența pe care instanțele menționate o au în temeiul acestei norme este în principiu nu numai generală, ci și universală.

În aceste condiții, miza prezentei cauze constă, reamintim, în faptul că, în conformitate cu articolul 24 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I bis, instanțele dintr‑un stat membru, inclusiv cele ale pârâtului, nu sunt abilitate, pe cale de excepție, să soluționeze cereri care au ca obiect înregistrarea sau valabilitatea brevetelor depuse sau înregistrate (sau care sunt considerate a fi astfel) într‑un alt „stat membru”. Ele nu se pot pronunța cu privire la aceste aspecte nici cu titlu incidental în cadrul unei acțiuni în contrafacere. Astfel, această dispoziție conferă în materie competență exclusivă „instanțel[or] din statul membru” al titlului. Or, toată dezbaterea este dacă, în temeiul acestui regulament, instanțele din statele membre sunt de asemenea lipsite de competența de a se pronunța, cu titlu principal sau incidental, cu privire la înregistrarea sau valabilitatea brevetelor din state terțe. Problema astfel ridicată este delicată, veche și, în plus, transversală: ea se pune în același mod în privința tuturor materiilor pentru care articolul 24 din regulamentul menționat prevede o normă de competență exclusivă (drepturi reale privind imobilele, valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, executarea hotărârilor etc.) atunci când statul implicat nu este un stat membru, ci un stat terț ( 10 ).

La această întrebare, BSH, guvernul francez și Comisia au sugerat un răspuns (transversal de asemenea, întrucât este aplicabil fără distincție tuturor acestor materii), potrivit căruia, întrucât articolul 24 din Regulamentul Bruxelles I bis nu are în vedere în mod expres un astfel de scenariu, regula generală prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din acest regulament s‑ar aplica, pentru a spune astfel, „pur și simplu”. Prin urmare, instanțele din statul membru în care are domiciliul pârâtul ar fi, în temeiul acestei norme, abilitate să se pronunțe printre altele cu privire la înregistrarea sau valabilitatea unui brevet dintr‑un stat terț. În plus, odată sesizate, acestea ar fi obligate să procedeze astfel, cu excepția cazurilor în care se aplică articolele 33 și 34 din regulamentul menționat (cazuri care vor fi discutate mai jos) ( 11 ).

Vom reveni mai întâi asupra unora dintre dezavantajele acestei interpretări a Regulamentului Bruxelles I bis (A), înainte de a reitera soluția pe care, în ceea ce ne privește, am sugerat‑o (B). Dezbaterile care au avut loc în fața Curții în cadrul celei de a doua ședințe ne vor conduce, în sfârșit, la examinarea unei „a treia căi” (C).

Nu vom reitera aici toate criticile pe care le‑am formulat în primele noastre concluzii în ceea ce privește teza aplicării „pure și simple” a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis. Ne vom limita să revenim asupra a două aspecte, care s‑au aflat în centrul dezbaterilor în cadrul celei de a doua ședințe, și anume (1) măsura în care ar fi contrar dreptului internațional cutumiar ca instanțele dintr‑un stat membru să se pronunțe cu privire la înregistrarea sau valabilitatea unui brevet dintr‑un stat terț și (2) aspectul dacă textul acestui regulament, în stadiul său actual, impune o asemenea soluție.

Astfel cum arată majoritatea experților și cum de altfel au admis (în pofida câtorva reticențe inițiale) guvernul francez și Comisia în cadrul celei de a doua ședințe, dreptul internațional cutumiar reglementează competența de jurisdicție a statelor („adjudecatory jurisdiction”) în materie civilă și comercială. În esență, un stat poate invoca în mod legitim o astfel de competență numai în cazul în care există între acesta și un anumit litigiu o legătură suficientă, care poate fi de natură teritorială sau națională. Prin urmare, atunci când un stat definește competența internațională a instanțelor sale, adoptând norme de drept internațional privat (sau atunci când Uniunea procedează astfel în ceea ce privește instanțele din statele membre), acesta (sau aceasta) trebuie să respecte cadrul respectiv ( 12 ).

În această privință, pentru cea mai mare parte a litigiilor în materie civilă și comercială, competența universală a instanțelor din statul membru în care are domiciliul pârâtul, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis, este conformă cu dreptul internațional cutumiar. Astfel, un stat poate în mod legitim să se pronunțe cu privire la cererile formulate împotriva persoanelor care au domiciliul pe teritoriul său chiar atunci când asemenea cereri privesc, pe de altă parte, fapte intervenite pe teritoriul unui alt stat (membru sau terț). Acest domiciliu stabilește între primul stat și cererile menționate o legătură suficientă în acest scop. Pe acest temei, instanțele din statele membre se pot pronunța în mod legitim în special cu privire la o acțiune în contrafacerea unui brevet dintr‑un stat terț îndreptată împotriva unui pârât „local” ( 13 ). Prin exercitarea unei asemenea competențe de jurisdicție, statul membru în care are domiciliul pârâtul nu aduce atingere suveranității statului terț în cauză. Mai precis, primul stat nu îl împiedică cu nimic pe al doilea să își exercite propria competență de jurisdicție cu privire la litigiul în cauză ( 14 ). Suprapunerea de competențe care rezultă de aici în privința aceluiași litigiu nu este contrară (ci mai degrabă inerentă) dreptului internațional cutumiar ( 15 ).

În schimb, și cu titlu de excepție, ar fi (puternic) criticabil din perspectiva acestui drept ca instanțele dintr‑un stat membru să se pronunțe cu privire la anumite litigii în materie civilă și comercială care implică un alt stat (membru sau terț) chiar și atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul primului stat. Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor. În cadrul celei de a doua ședințe, guvernul francez și Comisia au admis că în materie se aplică considerații de suveranitate, subliniind totodată că importanța lor variază de la caz la caz. În opinia noastră, trebuie să se distingă efectiv două situații.

Pe de o parte, este evident că instanțele dintr‑un stat membru nu se pot pronunța în mod legitim cu privire la cererile având ca obiect chiar înregistrarea sau valabilitatea unui brevet depus sau înregistrat într‑un alt stat (membru sau terț), având în vedere implicarea unui organ al acestuia din urmă, și anume oficiul său pentru proprietate intelectuală (OPI), în acordarea acestui titlu și în gestionarea registrului în care este înregistrat.

Nu este vorba despre faptul că acordarea unui brevet este un „act de guvernare” care reflectă alegeri politice „suverane” ce nu se pretează controlului de către o instanță străină. În prezent, OPI‑urile nu dispun (sau dispun rareori) de o marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea de a acorda un astfel de titlu. Acestea examinează cererile de brevet în lumina cerințelor legale aplicabile, acordă brevete atunci când aceste cerințe sunt îndeplinite și le înregistrează în consecință. Pe scurt, implicarea lor este mai mult „automată” decât „suverană”. Acest lucru este a fortiori adevărat în ceea ce privește rolul OPI‑urilor naționale în privința brevetelor europene (precum cel în discuție în cauza principală), întrucât aceste oficii se limitează, atunci când este vorba despre „validarea” unui asemenea brevet pentru teritoriul lor (conferindu‑i astfel același efect ca un brevet național), să ratifice controlul prealabil de către OEB al condițiilor de brevetabilitate prevăzute în CBE.

Explicația este în realitate mult mai simplă. Este, astfel, un principiu evident de drept cutumiar că un stat nu poate interveni în funcționarea serviciilor publice ale altui stat. La fel cum un stat nu poate dispune, prin intermediul instanțelor sale, ca un organ străin să adopte un act, acesta nu poate nici să modifice sau să anuleze actele care emană de la organul respectiv. Statul căruia îi aparține organul în cauză dispune astfel de o competență materială exclusivă în această privință. Prin urmare, la fel cum instanțele dintr‑un stat membru nu pot dispune ca un OPI dintr‑un alt stat (membru sau terț) să acorde un brevet pentru teritoriul acestuia din urmă, ele nu pot dispune ca acest oficiu să modifice sau să elimine o înregistrare în registrul pe care îl gestionează sau chiar să facă o declarație erga omnes cu privire la valabilitatea titlului aflat la originea acestei înregistrări. Numai statul respectivului OPI poate invoca în mod legitim o competență de jurisdicție în materie ( 16 ). Subliniem că, contrar a ceea ce am lăsat să se înțeleagă la nota de subsol 51 din primele noastre concluzii, problema este exact aceeași în ceea ce privește cererile care au ca obiect înregistrarea sau valabilitatea „părților” naționale ale brevetelor europene ( 17 ).

Pe de altă parte, nu ar fi, în principiu, contrar dreptului internațional cutumiar ca instanțele dintr‑un stat membru sesizate cu o cerere formulată împotriva unui pârât „local” și având ca obiect contrafacerea unui brevet dintr‑un stat terț să se pronunțe cu privire la valabilitatea acestui brevet, cu titlu de aspect prealabil sau incidental (existența unui titlu valabil fiind o premisă indispensabilă pentru succesul unei astfel de acțiuni), de exemplu atunci când acest pârât invocă o excepție de nulitate.

Astfel, în conformitate cu explicațiile date la punctul precedent și contrar celor susținute de Electrolux, ceea ce este decisiv în această privință nu este natura problemei care trebuie soluționată (valabilitatea brevetului) sau cea a normelor care trebuie aplicate (motivele de revocare sau, în cazul unui viciu de procedură invocat, normele de procedură, prevăzute în dreptul statului terț ( 18 )), ci natura hotărârii care urmează să fie pronunțată. În cadrul unei acțiuni în contrafacere, instanțele din statul membru sesizate nu vor pronunța o hotărâre având ca obiect legalitatea titlului în cauză, ci doar vor enunța, într‑un stadiu intermediar al raționamentului lor, o propunere (valabilitate sau nulitate) exclusiv în scopul soluționării problemei principale care le este prezentată (contrafacere sau lipsa contrafacerii). Dispozitivul hotărârii pe care o vor pronunța va stabili drepturile private ale părților. Acesta va obliga pârâtul să plătească despăgubiri (etc.) în cazul unei contrafaceri dovedite sau, în caz contrar, va respinge acțiunea reclamantului. În măsura în care o asemenea hotărâre nu are, așadar, decât efecte inter partes, iar motivele referitoare la valabilitatea titlului nu au niciun efect erga omnes, ea nu depășește competența de jurisdicție a statului membru în care are domiciliul pârâtul ( 19 ).

Norma de competență exclusivă în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, care figurează la articolul 24 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I bis, decurge din considerațiile de drept internațional cutumiar care precedă. Această normă vizează, atunci când un stat membru este implicat în litigiu, să protejeze suveranitatea acestuia din urmă în ordinea internațională ( 20 ), garantând că numai instanțele sale se pot pronunța în mod valabil ( 21 ). Norma menționată urmărește acest obiectiv chiar în mod excesiv, întrucât, reamintim, aceasta împiedică instanțele dintr‑un stat membru să examineze pur și simplu, cu titlu incidental, în cadrul unei acțiuni în contrafacere, valabilitatea unui brevet acordat de un alt stat membru ( 22 ).

În aceste condiții, deoarece articolul 24 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I bis se referă numai la brevetele din state membre, această dispoziție nu poate (fără a‑și denatura litera) să acopere titlurile din state terțe ( 23 ), iar regulamentul menționat nu prevede, pe de altă parte, nicio dispoziție echivalentă în privința acestora. Or, în Hotărârea Owusu, Curtea a declarat că singurele derogări admisibile de la norma generală care figurează (în prezent) la articolul 4 alineatul (1) din regulamentul menționat sunt cele „prevăzute în mod expres” ( 24 ) de același regulament. Trebuie însă să se deducă din toate acestea, astfel cum procedează BSH, guvernul francez și Comisia, soluția paradoxală potrivit căreia, în timp ce instanțele din statul membru al pârâtului sunt în mod radical lipsite de competența de a se pronunța cu privire la valabilitatea brevetelor din alte state membre, acestea ar fi competente (și chiar obligate) să se pronunțe cu privire la cererile care au ca obiect valabilitatea unor titluri din state terțe?

Nu împărtășim (totuși) această opinie.

În această privință, vom aminti de la bun început că Curtea a rezervat, în Hotărârea Owusu, scenariul specific care ne preocupă ( 25 ). Prin urmare, concluziile care decurg din această hotărâre nu îi pot fi aplicate fără precauție.

Astfel, aici nu se pune nicidecum problema, precum în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată, să se adauge la regimul Bruxelles o excepție fundamental străină de acest regim. În speță, autorii acestui regim au perceput încă de la început că înregistrarea și valabilitatea brevetelor se încadrau în materii speciale care justificau înlăturarea normei generale privind competența instanțelor din statul membru al pârâtului. În consecință, aceștia au „prevăzut în mod expres” o normă în acest sens. Faptul că această normă este limitată la titlurile statelor membre se explică cu ușurință. Regimul Bruxelles este, astfel, un regim de competență internă a Uniunii și care urmărește obiective proprii acesteia (și anume buna funcționare a pieței interne și, mai recent, instituirea spațiului de libertate, securitate și justiție). În consecință, derogările de la norma generală prevăzută de acest regim, inclusiv cea care privește înregistrarea și valabilitatea brevetelor, au fost concepute pentru a repartiza competența în materie civilă și comercială între instanțele din statele membre ( 26 ). În schimb, întrucât Uniunea nu are abilitatea de a stabili competența instanțelor din state terțe, autorii regimului menționat nu au avut în vedere, în mod logic, astfel de derogări în favoarea acestora. De fapt, la origine, acest regim nu cuprindea niciuna.

Or, în lumina explicației care precedă, ar fi simplist să se deducă din circumscrierea acestor derogări „exprese” la statele membre că norma generală privind competența instanțelor din statul membru de domiciliu al pârâtului este absolută în relațiile cu statele terțe și se aplică „pur și simplu”, chiar și cererilor care au ca obiect valabilitatea unor brevete acordate de aceste state, ignorând astfel competența exclusivă recunoscută în general instanțelor acestora din urmă în materie. Un astfel de rezultat ar constitui un „efect extern” destul de curios al regimului Bruxelles, care nu a fost avut în vedere de autorii săi inițiali ( 27 ).

BSH, guvernul francez și Comisia răspund totuși că, de la adoptarea Regulamentului Bruxelles I bis, regimul Bruxelles cuprinde anumite derogări în favoarea statelor terțe, și anume articolele 33 și 34 din acest regulament. Potrivit acestor interveniente, prin aceste noi articole, legiuitorul Uniunii intenționa să reglementeze în mod expres și mai ales exhaustiv relațiile dintre instanțele din statele membre și instanțele din state terțe. În acest cadru, legiuitorul ar fi dorit să le permită primelor să își decline competența în favoarea celor din urmă numai în împrejurările prevăzute la articolele menționate, și anume atunci când o instanță dintr‑un stat membru este sesizată cu un litigiu (indiferent de obiectul acestuia) deja pendinte în fața instanțelor dintr‑un stat terț.

Nu suntem convinși de această prezentare. Astfel cum reiese din modul lor de redactare și din titlul secțiunii din Regulamentul Bruxelles I bis în care acestea figurează, articolele 33 și 34 din acest regulament privesc un subiect specific: litis pendens și conexitatea „externe”. Deși aceste articole reglementează în mod incontestabil, în mod expres și exhaustiv, acest subiect precis, nimic din textul regulamentului menționat nu indică faptul că legiuitorul Uniunii intenționa în mod real să soluționeze, prin dispoziții atât de specifice, toate problemele ridicate de relațiile dintre instanțele din statele membre și cele din state terțe, inclusiv aspectele referitoare la respectarea suveranității acestora din urmă ( 28 ).

Lucrările pregătitoare nu sunt mai edificatoare în această privință. Deși, astfel cum au amintit aceleași interveniente, de aici reiese că delegația franceză la Consiliu propusese adăugarea în regulamentul viitor a unui „corpus” complet de norme dedicate acestor relații (recunoscând printre altele posibilitatea instanțelor din statele membre de a‑și declina competența în materiile ce țin de competența exclusivă a unui stat terț) și că acest „corpus” nu a fost preluat de legiuitorul Uniunii, niciun document public nu explică motivul (ceea ce guvernul francez a confirmat în cadrul celei de a doua ședințe). Or, nu se poate deduce nici în acest caz din simplul refuz al adăugării normelor în discuție o oarecare „intenție clară” a legiuitorului menționat în ceea ce privește problema care ne preocupă și în special o „alegere politică” în favoarea competenței instanțelor din statele membre de a se pronunța cu privire la materiile care au legătură cu suveranitatea statelor terțe, precum valabilitatea titlurilor pe care acestea le acordă ( 29 ). Astfel, același legiuitor ar putea la fel de bine să fi dorit să se limiteze la a reglementa litis pendens„externă” și la a lăsa deocamdată în sarcina dreptului național al fiecărui stat membru ( 30 ) sau a Curții, prin intermediul unei interpretări a normelor existente ( 31 ), deducerea unui răspuns la celelalte aspecte referitoare la relațiile dintre instanțele din statele membre și cele din state terțe, inclusiv pentru problema în discuție în prezenta cauză.

În concluzie, nici textul, interpretat în contextul său, nici deferența datorată de Curte legiuitorului Uniunii, cu respectarea echilibrului instituțional, nu impun soluția sugerată de BSH, de guvernul francez și de Comisie. Ținând seama de „imprecizia” asociată intenției aceluiași legiuitor și contrar susținerilor guvernului menționat, Curtea nu ar da „dovadă de prudență” reținând, la finalul unui raționament a contrario rudimentar (a se vedea punctul 20 de mai sus), o interpretare atât de drastică a Regulamentului Bruxelles I bis ( 32 ). Curtea ar demonstra, în schimb, o astfel de „prudență” deducând din acest regulament, potrivit metodelor sale de interpretare obișnuite, răspunsul cel mai conform cu obiectivele pe care acesta le urmărește și cu normele superioare care îl încadrează ( 33 ).

În această privință, pe de o parte, am explicat deja, la punctele 124-134 din primele noastre concluzii, în ce mod teza aplicării „pure și simple” a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis ar fi contrară obiectivelor urmărite de acesta din urmă. Vom insista numai asupra a două aspecte (re)discutate în cadrul celei de a doua ședințe, și anume buna administrare a justiției și protecția juridică a pârâților stabiliți în Uniune.

Cu privire la primul aspect, în timp ce competența universală a instanțelor din statul membru al pârâtului în materie de contrafacere contribuie la buna administrare a justiției ( 34 ), nu ar fi conform cu acest obiectiv ca instanțele respective să fie competente (și să fie obligate) să se pronunțe cu privire la cererile care au ca obiect valabilitatea unui brevet acordat de un stat terț. Astfel, o decizie de nulitate pronunțată de instanțele menționate nu ar fi niciodată recunoscută în acest din urmă stat și nu ar putea, așadar, în practică să determine OPI‑ul să își rectifice registrele.

Cu privire la al doilea aspect, o atare soluție ar fi de asemenea problematică. Astfel, aceasta ar putea să constrângă în practică persoanele stabilite în Uniune, titulare ale unor brevete din state terțe, să se confrunte, la instanțele de la domiciliul lor, cu acțiuni în declararea nulității inutile (pentru motivele explicate la punctul anterior), chiar abuzive și introduse de concurenții lor cu unicul scop de a‑i hărțui ( 35 ).

Pe de altă parte, amintim că, întrucât Uniunea este ținută să respecte dreptul internațional, inclusiv dreptul cutumiar, în exercitarea competențelor sale, Regulamentul Bruxelles I bis trebuie să fie interpretat în conformitate cu acest drept ( 36 ). Or, în lumina explicațiilor furnizate în secțiunea precedentă, avem îndoieli puternice că acest regulament poate fi interpretat în modul sugerat de BSH, de guvernul francez și de Comisie. Astfel, regimul Bruxelles nu poate să pretindă universalitatea atunci când în cauză este un pârât din Uniune ( 37 ) și în același timp să țină seama doar de suveranitatea statelor membre, ignorând‑o pe cea a statelor terțe ( 38 ).

În lumina, pe de o parte, a tuturor dezavantajelor tezei aplicării „pure și simple” a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis, dar și, pe de altă parte, a faptului că acest regulament nu conține (încă) o derogare expresă pentru materiile avute în vedere la articolul 24 din regulamentul menționat atunci când este implicat un stat terț, am sugerat, la punctul 147 și următoarele din primele noastre concluzii, o soluție (de asemenea transversală, întrucât s‑ar aplica tuturor acestor materii ( 39 )) inspirată din teoria „efectului reflex”, dezvoltată cu mulți ani în urmă de Droz ( 40 ).

Aceasta ar consta în esență în a afirma că, deși instanțele din statele membre sunt competente, în temeiul normei generale prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis (în lipsa unei dispoziții contrare), să soluționeze litigii care implică state terțe, în materiile în discuție această normă, interpretată în mod contextual și teleologic, le permite totuși să nu exercite această competență. Astfel, deși, după cum a statuat Curtea în Hotărârea Owusu, norma menționată are în principiu un „caracter imperativ”, apreciem, la fel ca Droz, că „ar însemna să se meargă prea departe” ( 41 ) dacă acest „caracter” ar fi impus și în asemenea cazuri.

În practică, ar rezulta că, atunci când instanțele dintr‑un stat membru sunt sesizate cu o cerere împotriva unui pârât „local” având ca obiect, de exemplu, valabilitatea unui brevet dintr‑un stat terț, articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis ar autoriza aceste instanțe să utilizeze competențele prevăzute de dreptul lor național (oricare ar fi acestea, inclusiv cele care decurg din normele lor de drept internațional privat) pentru a refuza să se pronunțe. Tot așa, atunci când astfel de instanțe sunt sesizate cu o acțiune în contrafacere privind un brevet dintr‑un stat terț împotriva unui asemenea pârât, iar acesta din urmă invocă o excepție de nulitate, ele ar putea refuza să se pronunțe cu privire la această excepție și, dacă este cazul, să suspende acțiunea menționată până când autoritățile din statul terț care a acordat titlul se vor pronunța cu privire la valabilitatea acestuia, într‑un mod ce „reflectă” soluția care rezultă din articolul 24 punctul 4 din regulamentul menționat ( 42 ).

Astfel cum am explicat în detaliu în primele noastre concluzii, această interpretare prezintă, în opinia noastră, meritul de a oferi o soluție la problema în discuție, care, respectând limitele textului, dă dovadă în același timp de un pragmatism incontestabil ( 43 ). Mai precis, întrucât instanțele din statele membre nu sunt complet lipsite de competență, ci dispun pur și simplu de o posibilitate de a nu se pronunța, această soluție le lasă o anumită flexibilitate pentru a ține seama de împrejurările fiecărei spețe și, dacă este cazul, pentru a exercita această competență atunci când părțile nu ar beneficia de un proces echitabil în fața instanțelor din statul terț implicat, pentru a evita o denegare de dreptate ( 44 ).

Contrar celor susținute de guvernul francez în cadrul celei de a doua ședințe, interpretarea menționată nu ar repune în discuție caracterul „global și coerent” ( 45 ) al regimului Bruxelles. Pe de o parte, nu se pune problema de a exclude chestiunea care ne preocupă din acest regim și de a o lăsa în întregime dreptului național al fiecărui stat membru. Ea ar fi reglementată de regimul menționat. Acesta doar ar prevedea, ca răspuns, o trimitere parțială și reglementată la dreptul național al instanței sesizate ( 46 ). Pe de o parte, această interpretare ar contribui tocmai la coerența aceluiași regim. Astfel, aceasta ar asigura că, în acest cadru, situații similare primesc soluții analoage.

BSH ( 47 ), guvernul francez și Comisia au reiterat de asemenea, în cadrul celei de a doua ședințe, criticile pe care le formulaseră în primele lor observații, potrivit cărora atribuirea în favoarea instanțelor din statele membre a unei posibilități de a nu se pronunța în materiile în cauză în temeiul dreptului lor național ar afecta previzibilitatea competenței și, prin urmare, securitatea juridică, precum și aplicarea uniformă a Regulamentului Bruxelles I bis, într‑un mod contrar „spiritului” Hotărârii Owusu.

Nu suntem totuși convinși de aceasta. Pe de o parte, nu ar fi vorba, precum în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Owusu, despre a lăsa instanțelor din statele membre o putere largă de apreciere de a nu își exercita competența în orice litigiu „extern” (ceea ce ar afecta serios previzibilitatea competenței lor) ( 48 ), ci despre a le recunoaște o marjă restrânsă de a nu se pronunța cu privire la anumite materii, în măsura în care acest lucru „ar reflecta” soluțiile aplicabile în temeiul articolului 24 din Regulamentul Bruxelles I bis.

Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea uniformă a Regulamentului Bruxelles I bis în toate statele membre, este recunoscut pe scară largă în aceste state faptul că instanțele naționale nu ar trebui să se pronunțe în materiile respective atunci când este implicat un alt stat ( 49 ). Astfel, instanțele din statele membre au în general competența, în dreptul lor național, de a refuza să se pronunțe într‑o asemenea situație ( 50 ). În sfârșit, în timp ce condițiile exacte în care ele procedează în acest fel pot în principiu să varieze de la un stat membru la altul, amintim că dreptul Uniunii ar încadra dreptul național într‑un mod destul de semnificativ, după cum am explicat la punctele 150-152 din primele noastre concluzii. Acest lucru ar garanta că o asemenea soluție este aplicată într‑un mod suficient de coerent în întreaga Uniune.

Guvernul francez a mai susținut, în cadrul celei de a doua ședințe, că a consacra un asemenea „efect reflex” al normelor de competență exclusivă ar implica reglementarea a numeroase aspecte practice (împrejurări în care instanța sesizată ar trebui să suspende judecarea cauzei mai degrabă decât să își decline competența, posibilitatea acestei instanțe de a decide cu privire la o asemenea măsură din oficiu etc.), ceea ce Curtea nu ar putea face pe cale pretoriană. În realitate, în opinia noastră, Curtea nu ar trebui să inventeze un regim exhaustiv de declinare a competenței, ci să stabilească anumite imperative care decurg din dreptul Uniunii și în rest să facă trimitere la dreptul național al fiecărui stat membru ( 51 ) (până ce legiuitorul Uniunii va adăuga el însuși un astfel de regim în Regulamentul Bruxelles I bis).

În aceste condiții, unele dintre întrebările adresate de Curte în vederea celei de a doua ședințe și răspunsurile date de Comisie lasă să se întrevadă posibilitatea unei „a treia căi”, care ar fi în același timp mai orientată (pe înregistrarea sau valabilitatea brevetelor) și mai radicală decât răspunsul pe care l‑am sugerat (și la care, admitem, nu ne‑am gândit cu ocazia redactării primelor noastre concluzii).

Această „a treia cale” ar consta în a interpreta articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis, în lumina contextului în care se înscrie acesta (a se vedea punctul 23 de mai sus) și a dreptului internațional cutumiar (a se vedea punctele 14 și 18 de mai sus), în sensul că nu conferă nicio competență instanțelor din statul membru al pârâtului de a soluționa cererile având ca obiect înregistrarea sau valabilitatea brevetelor din state terțe ( 52 ). În plus, atunci când, precum în speță, problema valabilității unui asemenea brevet este ridicată pe cale de excepție în cadrul unei acțiuni în contrafacere, această dispoziție ar conferi instanțelor menționate competența de a soluționa chestiunea respectivă numai cu titlu incidental ( 53 ), exclusiv în scopul de a se pronunța cu privire la acțiune ( 54 ). Aceasta nu le‑ar furniza competența de a conferi un efect erga omnes motivelor referitoare la valabilitatea titlului (sau, a fortiori, de a face în această privință o declarație având un asemenea efect în dispozitivul hotărârilor lor) ( 55 ).

În practică, aceasta ar însemna că, deși Regulamentul Bruxelles I bis s‑ar aplica unor astfel de cereri (sau excepții) atunci când pârâtul are domiciliul în Uniune, el nu ar conferi competență (sau o asemenea competență de declarare erga omnes) niciunei instanțe a unui stat membru. În consecință, atunci când o astfel de instanță ar fi sesizată cu o asemenea cerere împotriva unui pârât „local”, ea ar trebui să se declare necompetentă să o soluționeze (sau, în ceea ce privește o excepție de nulitate invocată în cadrul unei acțiuni în contrafacere, să limiteze efectele hotărârii sale la părți), în temeiul regulamentului menționat ( 56 ).

Această interpretare ar avea mai multe merite. Mai întâi, pe plan teoretic, enunțând că instanțele din statele membre nu au, în temeiul regimului Bruxelles, nicio competență de a declara lipsite de valabilitate brevetele din state terțe (sau de a conferi, în cadrul unei acțiuni în contrafacere, un efect erga omnes unora dintre constatările lor), Curtea ar deduce consecințe, desigur radicale, dar totuși logice (și, prin urmare, care pot fi apărate în întregime) din considerațiile de drept internațional cutumiar prezentate la punctele 14-18 din prezentele concluzii.

În continuare, interpretarea menționată ar asigura în practică o anumită coerență între soluțiile aplicabile „în interiorul Uniunii” și cele aplicabile relațiilor cu statele terțe, din nou cu respectarea literei articolului 24 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I bis ( 57 ). Aceasta ar reflecta de asemenea soluțiile existente în dreptul comparat, în special în dreptul statelor membre ( 58 ).

În sfârșit, aceeași interpretare ar avea meritul de a oferi o soluție perfect uniformă (întrucât necompetența instanțelor din statele membre ar decurge în mod direct din Regulamentul Bruxelles I bis, aplicându‑se în același mod în întreaga Uniune) și previzibilă (întrucât nicio marjă de apreciere nu ar fi lăsată acestor instanțe în ceea ce privește oportunitatea de a se pronunța) pentru problema ridicată. Aceasta ar fi, astfel, pe deplin conformă cu „spiritul” Hotărârii Owusu.

O asemenea interpretare a Regulamentului Bruxelles I bis s‑ar expune totuși anumitor critici. Mai întâi, pe plan teoretic, s‑ar putea obiecta că aceasta ar fi în tensiune cu logica normei de competență prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis. Această normă se întemeiază pe legăturile personale dintre instanțele desemnate și un anumit pârât. În acest temei și astfel cum am arătat la punctul 6 din prezentele concluzii, competența instanțelor menționate se extinde, în principiu, la toate cererile formulate împotriva pârâtului respectiv. Această normă nu efectuează, în sine, nicio distincție în funcție de materia în litigiu.

Obiecția are totuși limitele ei. Într‑adevăr, în situațiile „din interiorul Uniunii”, anumite materii sunt excluse din competența instanțelor din statul membru al pârâtului prin intermediul altor dispoziții ale Regulamentului Bruxelles I bis (în special articolul 24 din acesta). Astfel, ar fi vorba pur și simplu despre a recunoaște că situația este uneori aceeași în litigiile care implică state terțe, admițând, chiar în cadrul articolului 4 alineatul (1) din regulamentul menționat, existența anumitor borne implicite acestei competențe, impuse de dreptul internațional cutumiar.

În continuare, s‑ar putea observa că mai multe dintre rapoartele oficiale referitoare la instrumentele Bruxelles ( 59 ), un fragment din Avizul 1/03 ( 60 ) și considerentul (24) al doilea paragraf al Regulamentului Bruxelles I bis ( 61 ) lasă să se înțeleagă că instanțele din statele membre sunt pe deplin competente, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din acest regulament, să se pronunțe în materii precum înregistrarea sau valabilitatea brevetelor atunci când este implicat un stat terț.

În aceste condiții, obiecția are din nou limite. În primul rând, rapoartele în discuție, în afara faptului că nu își susțin poziția, nu furnizează o interpretare autentică a regimului Bruxelles, ci constituie cel mult un ghid neobligatoriu în această privință ( 62 ). În al doilea rând, întrucât Avizul 1/03 nu privește, ca atare, problema din centrul prezentei cauze ( 63 ), fragmentul în discuție ar putea fi considerat un obiter dictum, deschis la anumite nuanțe și precizări, mai degrabă decât o poziție complet adoptată a Curții cu privire la acest aspect ( 64 ). În al treilea rând, tensiunea față de considerentul (24) al Regulamentului Bruxelles I bis ar fi foarte relativă ( 65 ).

În sfârșit, pe plan practic, critica care ar putea fi adresată unei asemenea interpretări a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I bis este rigiditatea soluției care decurge din aceasta. Astfel, întrucât instanțele din statele membre ar fi (în mod radical) necompetente să se pronunțe cu privire la cererile având ca obiect înregistrarea sau valabilitatea brevetelor din state terțe, aceste instanțe nu ar dispune de nicio marjă pentru a aprecia oportunitatea de a‑și declina competența. Ele ar fi obligate să procedeze astfel în orice situație. În anumite cazuri, acest lucru ar putea obliga justițiabilii să se adreseze unei instanțe dintr‑un stat terț care nu oferă garanțiile unui proces echitabil. Instanțele menționate nu ar avea posibilitatea de a soluționa litigiul în aceste cazuri.

Din nou, forța acestei critici este relativă. Deși o astfel de marjă de manevră este, în opinia noastră, indispensabilă în anumite contexte ( 66 ), oportunitatea acesteia este discutabilă în cazul particular care ne preocupă. Instanțele din statele membre ar depăși limitele stabilite de dreptul internațional cutumiar în cazul în care ar trebui să facă o declarație erga omnes cu privire la nulitatea unui brevet dintr‑un stat terț chiar și din motive de „necesitate” (întrucât instanțele din acest din urmă stat nu oferă garanțiile unei căi de atac echitabile), iar hotărârea lor ar fi întotdeauna lipsită de valoare practică ( 67 ). În plus, deși aceasta ar însemna printre altele că un concurent al unui titular de brevete din state terțe cu domiciliul în Uniune nu ar putea niciodată să introducă o acțiune în nulitatea unui astfel de brevet în fața instanțelor din statele membre, un asemenea concurent ar putea totuși să conteste valabilitatea brevetului pe cale incidentală, de exemplu în cadrul unei eventuale acțiuni în contrafacere introduse împotriva sa (în măsura în care el însuși are domiciliul în Uniune) sau în cadrul unei cereri privind „declararea negativă” a răspunderii formulate împotriva titularului menționat. Prin urmare, acesta nu ar fi lipsit de orice protecție în fața instanțelor respective împotriva brevetelor din state terțe lipsite de temei.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare preliminară adresată de Svea hovrätt (Curtea de Apel cu sediul în Stockholm, Suedia) după cum urmează: Articolul 24 punctul 4 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că această dispoziție nu se aplică în ceea ce privește valabilitatea unui brevet înregistrat într‑un stat terț. Totuși, instanțele din statele membre, atunci când sunt competente în temeiul unei alte norme a acestui regulament, pot să nu se pronunțe cu privire la acest aspect.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 5 septembrie 2024 ( 1 )