Concluziile avocatului general T. Ćapeta prezentate la 23 martie 2023.#XT și alții împotriva Keolis Agen SARL.#Cereri de decizie preliminară formulate de conseil de Prud’hommes d’Agen.#Trimitere preliminară – Politica socială – Organizarea timpului de lucru – Directiva 2003/88/CE – Articolul 7 – Dreptul la concediul anual plătit – Reportarea drepturilor la concediul anual plătit în caz de boală cronică – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 31 alineatul (2).#Cauzele conexate C-271/22-C-274/22.

Un lucrător poate acumula fără nicio limită temporală zilele de concediu anual plătit neefectuat sau articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind timpul de lucru ( 2 ) impune statelor membre să prevadă perioade de report limitate? În acest caz, care este durata rezonabilă a unei astfel de perioade?

Acestea sunt principalele probleme ridicate de instanța de trimitere, Conseil des Prud’hommes d’Agen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Agen, Franța). În plus, această instanță solicită clarificări cu privire la efectul direct al Directivei privind timpul de lucru în situații orizontale, dat fiind că pârâta din litigiul principal este un operator privat care administrează o rețea de transport public.

Prezenta cauză își are originea în mai multe cereri de decizie preliminară formulate în cadrul a cinci litigii cu care este sesizată instanța de trimitere. Toate aceste litigii privesc lucrători angajați în prezent sau anterior de Keolis Agen SARL, societatea care administrează rețeaua de transport cu autocarul pentru zona urbană Agen (Franța). Acești lucrători au solicitat angajatorului lor să le recunoască drepturile la concediul anual plătit pe care nu l-au putut efectua în timpul anului de referință în cursul căruia au luat naștere aceste drepturi și au sesizat instanța de trimitere ca urmare a respingerii acestor cereri de către angajator. Un sindicat, Syndicat national des transports urbains SNTU-CFDT, intervine în această procedură în sprijinul lucrătorilor.

Keolis Agen este o societate de drept privat care furnizează un serviciu public de transport urban de călători cu autocarul. Cei cinci reclamanți care au acționat în justiție această societate în fața instanței de trimitere sunt sau au fost lucrători ai acesteia.

Pe durata contractelor lor de muncă respective, toți reclamanții au avut concediu medical pe perioade prelungite ( 3 ). După revenirea lor la muncă sau după încetarea contractelor lor de muncă din cauza incapacității de a-și continua activitatea, reclamanții au solicitat societății Keolis Agen fie să le permită să efectueze zilele de concediu anual de care au fost privați în perioadele lor de boală, fie, la încetarea contractelor de muncă, să le plătească indemnizații compensatorii.

Keolis Agen a refuzat aceste cereri. În temeiul Codului francez al muncii ( 4 ), ea a considerat că reclamanții nu beneficiau de dreptul la concediul anual în cazul în care absența lor de la locul de muncă a durat mai mult de un an din cauza unei boli fără origine profesională. În opinia sa, această reglementare națională nu ar putea fi lăsată neaplicată chiar dacă ar fi contrară articolului 7 din Directiva privind timpul de lucru, întrucât directiva respectivă nu creează obligații pentru particulari.

Potrivit Keolis Agen, ca urmare a liberalizării serviciilor de transport în Franța ( 5 ), Directiva privind timpul de lucru nu îi poate fi opozabilă. Chiar dacă obiectul său de activitate este furnizarea de servicii de transport public, posibilitatea lucrătorilor de a invoca în mod direct Directiva privind timpul de lucru ar plasa-o într-o poziție concurențială defavorabilă în comparație cu alte societăți private care rămân sub incidența dreptului francez, iar nu a acestei directive.

Reclamanții consideră că pot invoca articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind timpul de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) împotriva angajatorului lor și că aceste dispoziții ale dreptului Uniunii le conferă dreptul la concediul anual chiar și în perioade prelungite de boală. Prin urmare, reglementarea franceză care prevede contrariul ar trebui lăsată neaplicată.

Controversa cu privire la efectul direct al Directivei privind timpul de lucru în prezenta cauză a condus la prima întrebare adresată de instanța de trimitere.

A doua și a treia întrebare devin relevante în cazul în care reclamanții au dreptul la concediul anual plătit pentru anii de referință în care au fost în concediu medical. Aceste întrebări sunt adresate întrucât, potrivit instanței de trimitere, dreptul francez nu reglementează perioadele de report al concediului anual neefectuat; acesta nu precizează dacă un astfel de drept există sau nu. Din cererile de decizie preliminară și din observațiile părților reiese că cele două instanțe franceze cele mai înalte au dezvoltat puncte de vedere contradictorii cu privire la acest aspect. Pe de o parte, jurisprudența Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) ( 6 ) lasă să se înțeleagă că în dreptul francez nu există nicio limită pentru reportarea drepturilor la concediul anual neefectuat. Pe de altă parte, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) pare să considere că dreptul la concediul anual neefectuat se stinge după expirarea unei perioade de 15 luni de la sfârșitul anului de referință în care a luat naștere dreptul la concediul anual plătit ( 7 ). Acest din urmă raționament pare să rezulte din jurisprudența Curții de Justiție în care s-a considerat că o perioadă de 15 luni nu este contrară Directivei privind timpul de lucru ( 8 ).

În litigiile principale, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dreptul Uniunii prevede o astfel de obligație de a stabili o perioadă de report. Dacă acesta ar fi cazul, ea se întreabă de asemenea ce anume constituie „o perioadă rezonabilă”, la expirarea căreia dreptul la concediul anual se poate stinge. În această privință, instanța de trimitere explică faptul că, în speță, toate cererile de acordare a concediului anual neefectuat au fost depuse în mai puțin de 15 luni de la expirarea perioadei de referință în care au luat naștere respectivele drepturi.

Keolis Agen a solicitat instanței de trimitere să sesizeze Curtea de Justiție cu privire la aspectele în litigiu. Reclamanții au considerat că această sesizare nu este necesară și s-au opus respectivei solicitări.

În aceste condiții, Conseil de prud’hommes d’Agen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Agen) a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare (întrebările sunt identice în toate cele cinci cauze conexate): „1) Articolul 7 alineatul (1) din [Directiva privind timpul de lucru] trebuie interpretat în sensul că este direct aplicabil în raporturile dintre un operator privat de transport, cu o singură delegare de serviciu public, și lucrătorii săi, ținând seama în mod special de liberalizarea sectorului transporturilor feroviare de pasageri? 2) Care este perioada rezonabilă de report al celor patru săptămâni de concediu plătit dobândit, în sensul articolului 7 alineatul (1) din [Directiva privind timpul de lucru], în prezența unei perioade de dobândire a drepturilor la concediul plătit de un an? 3) Aplicarea unei perioade de report nelimitate în lipsa unei dispoziții naționale, normativă sau convențională, care să reglementeze reportarea menționată este contrară articolului 7 alineatul (1) din [Directiva privind timpul de lucru]?”

Reclamanții din litigiile principale și Syndicat national des transports urbains SNTU-CFDT (denumiți în continuare împreună „reclamanții”), Keolis Agen, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții. Nu a avut loc o ședință.

În ultimii ani, s-a înregistrat o creștere a numărului de cauze referitoare la concediul anual plătit care ajung pe rolul Curții de Justiție ( 9 ).

Prezenta cerere de decizie preliminară oferă Curții o nouă oportunitate de a contribui la o mai bună înțelegere a Directivei privind timpul de lucru și de a-și îmbogăți jurisprudența existentă în materie.

Întrebările preliminare pot fi împărțite în două părți: prima întrebare referitoare la noțiunea consacrată de efect direct al directivelor (A) și a doua și a treia întrebare, pe care le vom aborda împreună, privind perioadele de report al concediului anual plătit neefectuat (B).

Din cererile de decizie preliminară reiese că Codul muncii francez nu permite unui lucrător aflat în concediu medical mai mult de un an, care nu are legătură cu activitatea profesională, să dobândească dreptul la concediul anual ( 10 ).

Această reglementare națională ar fi în contradicție cu articolul 7 din Directiva privind timpul de lucru, astfel cum a fost interpretat de Curte. Acest lucru ar rezulta în mod clar din Hotărârea Dominguez ( 11 ).

În această cauză, care își are originea în aplicarea aceleiași reglementări franceze, Curtea, întemeindu-se pe jurisprudența sa anterioară ( 12 ), a statuat că Directiva privind timpul de lucru nu permite ca dreptul la concediul anual plătit să fie condiționat de obligația ca lucrătorul să fi lucrat efectiv. Niciunui lucrător, indiferent dacă este în concediu medical în perioada de referință ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză, nu i se poate refuza dreptul la concediul anual plătit de cel puțin patru săptămâni ( 13 ).

Pe scurt, dreptul la concediul anual plătit rezultă din raportul de muncă și nu poate fi supus unor condiții. Statele membre pot impune condițiile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit, dar nu pot supune existența însăși a acestuia unor condiții, inclusiv obligației ca lucrătorul să fi lucrat efectiv ( 14 ).

Prin urmare, din jurisprudența anterioară reiese în mod clar că reclamanții au dobândit dreptul la concediul anual plătit în anii în care au fost în concediu medical în mod direct în temeiul articolului 7 din Directiva privind timpul de lucru.

Pârâta nu contestă și nu încearcă să modifice această interpretare a Directivei privind timpul de lucru. Totuși, ea susține că directiva menționată nu poate fi aplicată în speță pentru a crea o obligație în sarcina sa, întrucât aceasta este o societate de drept privat.

Multă cerneală a fost consumată în observațiile părților cu privire la aspectul dacă pârâta este sau nu o „emanație a statului” ( 15 ) în sensul jurisprudenței referitoare la efectul direct vertical al directivelor ( 16 ), și dacă, prin urmare, situația din litigiul principal trebuie calificată ca orizontală (în opinia pârâtei) sau ca verticală (în opinia reclamanților).

În împrejurările speței, această calificare este totuși nerelevantă, pentru motivele care urmează.

Într-adevăr, în Hotărârea Dominguez, Curtea și-a reiterat poziția potrivit căreia directivele nu pot, prin ele însele, să creeze obligații în sarcina particularilor ( 17 ). Cu toate acestea, o altă linie jurisprudențială consideră că principiile generale de drept, codificate în prezent în cartă, pot avea prin ele însele efect direct, inclusiv în situații orizontale. Atunci când un principiu general cu efect direct este doar exprimat într-o directivă, iar nu consacrat de aceasta, părțile își obțin drepturile în mod direct din acest principiu ( 18 ).

Curtea a amintit în numeroase ocazii că dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit „trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită de la care nu se poate deroga” ( 19 ). Acest drept este de asemenea consacrat în prezent la articolul 31 alineatul (2) din cartă.

În Hotărârea Max-Planck-Gesellschaft, Curtea a recunoscut că articolul 31 alineatul (2) din cartă este suficient prin el însuși pentru a conferi în mod direct lucrătorilor un drept la concediul anual plătit pe care ei îl pot invoca în litigiile dintre aceștia și angajatorii lor, indiferent dacă sunt entități private sau publice ( 20 ). Cu alte cuvinte, Curtea a considerat că articolul 31 alineatul (2) din cartă are el însuși efect direct, inclusiv în situații orizontale.

Astfel, dreptul la concediu anual plătit nu este creat, ci doar exprimat de articolul 7 din Directiva privind timpul de lucru. Prin urmare, este nerelevant faptul că directivelor li se neagă efectul direct orizontal, întrucât reclamanții se pot prevala în mod direct de articolul 31 alineatul (2) din cartă ( 21 ). În consecință, instanțele naționale au obligația de a lăsa neaplicată orice normă de drept național contrară atunci când soluționează o cauză care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată de instanța de trimitere că articolul 31 alineatul (2) din cartă, astfel cum este concretizat la articolul 7 din Directiva privind timpul de lucru, implică dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit, pe care îl poate invoca în litigiile cu actualii sau cu foștii săi angajatori, indiferent dacă aceștia sunt entități private sau publice.

Instanța de trimitere consideră că, având în vedere hotărârea Cour de cassation (Curtea de Casație) ( 22 ), dreptul francez nu precizează durata perioadei de report al concediului anual plătit. Astfel, ea consideră că zilele de concediu anual neefectuat se pot acumula pe o perioadă nedefinită. Guvernul francez contestă această interpretare a consecințelor jurisprudenței Cour de cassation (Curtea de Casație). Guvernul menționat consideră că dispoziția generală care impune un termen de prescripție pentru valorificarea creanțelor în cadrul raporturilor de muncă ( 23 ) implică de asemenea limitarea la trei ani a perioadelor de report. În același timp, ulterior pronunțării de către Curte a Hotărârii KHS, Conseil d’Etat (Consiliul de Stat) consideră că limita perioadelor de report poate fi stabilită la 15 luni ( 24 ).

În această privință, trebuie amintit că nu revine Curții, în cadrul unei trimiteri preliminare, competența de a soluționa diferențele privind interpretarea dispozițiilor naționale și nici să hotărască dacă interpretarea acestor prevederi dată de instanțele de trimitere este corectă. În contextul repartizării competențelor între Curtea de Justiție și instanțele naționale, Curtea trebuie să ia în considerare cadrul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările preliminare ( 25 ).

Instanța de trimitere a decis să inițieze o procedură preliminară într-o situație în care dreptul francez nu impune nicio limitare temporală care să conducă la stingerea drepturilor la concediul anual. Instanța de trimitere nu este sigură dacă această reglementare națională îndeplinește cerințele Directivei privind timpul de lucru.

Keolis Agen consideră că posibilitatea de a acumula concediul anual și de a-l efectua ulterior nu corespunde finalității concediului anual. Ea amintește că Curtea a considerat că concediul anual are o dublă finalitate: permite lucrătorului să se odihnească în urma muncii sale și, în același timp, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere ( 26 ). Aceasta citează Hotărârea KHS, în care Curtea a considerat că, dincolo de o anumită limită temporală, concediul anual este lipsit de efectul său pozitiv pentru lucrător în calitatea sa de perioadă de repaus, păstrându‑și numai calitatea de perioadă de destindere și de recreere ( 27 ).

În lumina celor de mai sus, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind timpul de lucru trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite perioade nelimitate de report al concediului anual plătit neefectuat. În cazul în care, în temeiul dreptului Uniunii, dreptul național trebuie să prevadă o perioadă de report, instanța de trimitere se întreabă după cât timp este rezonabil să se permită stingerea dreptului la concediul anual.

Pentru a răspunde la întrebarea dacă dreptul Uniunii impune prescrierea dreptului la concediul anual prin introducerea unor perioade de report rezonabile, vom începe prin a poziționa Directiva privind timpul de lucru în sistemul tratatelor.

Această directivă a fost adoptată în temeiul articolului 153 alineatul (2) TFUE [articolul 137 alineatul (2) CE la momentul adoptării sale], care este inclus în titlul din tratat consacrat politicii sociale. Dispoziția menționată abilitează Parlamentul European și Consiliul să adopte măsuri care să susțină și să completeze acțiunea statelor membre în domeniul politicii sociale. Printre diferitele domenii enumerate la articolul 153 alineatul (1) TFUE [fostul articol 137 alineatul (1) CE] figurează protecția sănătății și securității lucrătorilor. Directiva privind timpul de lucru face într-adevăr referire la astfel de preocupări în expunerea sa de motive ( 28 ).

În temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (b) TFUE, politica socială este unul dintre domeniile de competență partajată. Chiar dacă articolul 153 TFUE permite Uniunii Europene să acționeze pentru a „susține și completa” politicile sociale ale statelor membre, acesta nu exclude, în opinia noastră, efectuarea anumitor alegeri de reglementare la nivelul Uniunii și, prin urmare, armonizarea legislațiilor naționale ( 29 ). Totuși, legislația la nivelul Uniunii trebuie să fie justificată în lumina principiului subsidiarității.

Din modul de redactare a Directivei privind timpul de lucru nu reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să reglementeze perioadele de report. Curtea a confirmat recent această poziție în Hotărârea din 22 septembrie 2022, LB (Prescripția dreptului la concediu anual plătit) ( 30 ).

Dat fiind că politica socială este un domeniu de competență partajată și în lipsa unei reglementări a Uniunii cu privire la problema perioadelor de report limitate, competența de a introduce sau nu perioade de report limitate rămâne în mâinile statelor membre ( 31 ).

Concluzia anterioară este de asemenea conformă constatărilor Curții potrivit cărora statele membre sunt libere să reglementeze condițiile de exercitare a dreptului la concediul anual. Deși în temeiul Directivei privind timpul de lucru statele membre nu pot impune condiții pentru constituirea dreptului la concediul anual plătit ( 32 ), ele pot impune condiții de exercitare a acestui drept ( 33 ).

Astfel cum a subliniat avocatul general Trstenjak ( 34 ), Curtea consideră că problema reportării dreptului la concediul anual plătit se referă la o modalitate de aplicare. Astfel, Directiva privind timpul de lucru lasă în sarcina statelor membre stabilirea acestor modalități.

Prin urmare, statele membre sunt libere să aleagă dacă impun limite la expirarea cărora dreptul dobândit la concediul anual se stinge sau dacă permit acumularea drepturilor neutilizate până la sfârșitul carierei unui anumit lucrător.

Atunci când un stat membru decide să impună limite perioadelor de report, Directiva privind timpul de lucru impune doar cerința ca limita aleasă să nu afecteze însăși existența dreptului la concediul anual plătit, astfel cum rezultă din cartă și așa cum este exprimat în această directivă ( 35 ). Competența Curții se restrânge la a verifica dacă limita temporală este conformă cu dreptul Uniunii. Prin urmare, Curtea nu poate stabili care este limita temporală corespunzătoare.

În cazul în care legislația națională nu prevede nicio limitare a perioadei de report al concediului anual plătit neefectuat, ea nu este în dezacord cu Directiva privind timpul de lucru, întrucât această directivă nu impune stabilirea unei limite pentru perioada de report.

În opinia noastră, considerația potrivit căreia Directiva privind timpul de lucru nu impune stabilirea unei limite în cazul perioadei de report nu este repusă în discuție de alt argument, care își are originea într-un obiter dictum din Hotărârea KHS, potrivit căruia un cumul nelimitat de drepturi la concediul anual plătit nu ar mai corespunde finalității înseși a dreptului la concediul anual plătit ( 36 ).

Am explicat anterior că acesta a fost argumentul principal invocat de pârâtă ( 37 ), care urmărea să convingă instanța de trimitere că, în lipsa unei limite temporale impuse de lege pentru perioadele de report, este necesară impunerea pe cale jurisprudențială a unei astfel de limite.

Guvernul francez susține în observațiile sale o durată rezonabilă a perioadei de report ( 38 ).

În opinia noastră, obiter dictum din Hotărârea KHS ( 39 ) nu stabilește nicio regulă. Acesta doar explică de ce este comprehensibil și acceptabil ca un stat membru să poată decide să impună o limită.

Astfel, ar fi eronat, în opinia noastră, să se deducă din acest obiter dictum al Curții o obligație de reglementare pentru statele membre pentru a stabili o perioadă maximă în care trebuie să fie luate zilele de concediu anual plătit neefectuate.

Dreptul Uniunii, în forma sa actuală, nu impune statelor membre să stabilească o limită temporală pentru perioadele de report și nici nu le interzice acest lucru. Această decizie politică este lăsată la aprecierea statelor membre.

În ceea ce privește invitația adresată de Keolis Agen instanțelor naționale de a adopta o astfel de normă, nu este de competența Curții să intervină în repartizarea competențelor stabilită de sistemul constituțional al unui anumit stat membru ( 40 ).

Totuși, este necesar să se amintească faptul că dreptul Uniunii, în forma sa actuală, nu impune statelor membre nicio obligație de a prevedea o limită temporală pentru perioadele de report al concediului anual neefectuat, indiferent dacă respectiva obligație este în sarcina organelor legislative sau a instanțelor acestora.

În sfârșit, este necesar să comentăm afirmațiile, în principal susținute de pârâtă, potrivit cărora perioada de report adecvată este de 15 sau de 18 luni de la expirarea perioadei de referință în care a luat naștere dreptul la concediul anual.

Aceste cifre rezultă din coroborarea constatărilor Curții din Hotărârea din 3 mai 2012, Neidel, potrivit cărora o perioadă de nouă luni este prea scurtă ( 41 ), și din Hotărârea KHS, potrivit cărora o perioadă de 15 luni este acceptabilă ( 42 ). Articolul 9 din Convenția (nr. 132) din 1970 a Organizației Internaționale a Muncii (OIM) privind concediile anuale plătite (revizuită), la care face referire considerentul (6) al Directivei privind timpul de lucru, menționează o perioadă de 18 luni.

Atunci când a apreciat dacă termenele stabilite de legislațiile naționale erau adecvate, Curtea și-a exercitat competența de a controla dacă condițiile impuse de dreptul național afectau existența dreptului la concediul anual ( 43 ). Curtea nu a stabilit limita adecvată și nici nu poate face acest lucru. Astfel, atunci când a afirmat în Hotărârea KHS că 15 luni pare o perioadă acceptabilă de timp, Curtea nu a stabilit o regulă de 15 luni în temeiul dreptului Uniunii. Ea doar a confirmat că o astfel de normă națională, rezultatul unei alegeri la nivel național, nu se opune existenței înseși a dreptului la concediul anual plătit.

Referitor la Convenția OIM (nr. 132) din 1970 privind concediile anuale plătite (revizuită), este adevărat că Curtea s-a referit ocazional la instrumentele OIM ( 44 ). Cu toate acestea, este important să se facă distincția între convenții precum cele menționate în Declarația OIM privind principiile și drepturile fundamentale la locul de muncă ( 45 ), la care toate statele membre ale Uniunii sunt părți, și alte instrumente precum Convenția OIM privind concediile anuale plătite, pe care doar 14 state membre ale Uniunii au ratificat-o. O astfel de distincție este cu atât mai importantă în contextul prezentei cauze cu cât Franța nu a ratificat această convenție. Chiar dacă ar fi ratificat-o, limita de 18 luni stabilită de această convenție este obligatorie pentru membrii săi în temeiul dreptului internațional sau al dreptului constituțional intern, iar nu în temeiul dreptului Uniuni ( 46 ).

Astfel, după cum a susținut în mod întemeiat Comisia, în stadiul actual al dreptului Uniunii, nu există nicio limită temporală pentru eventualele perioade de report al concediului anual plătit neefectuat. Acest lucru este logic, având în vedere că Directiva privind timpul de lucru nu împiedică statele membre ( 47 ) să permită acumularea în mod nelimitat de concedii anuale neefectuate.

În consecință, Curtea nu poate răspunde la întrebarea ce limită temporală este o limită rezonabilă, dat fiind că o astfel de alegere este lăsată statelor membre. Curtea poate doar să verifice dacă alegerea făcută interferează sau nu cu existența dreptului la concediul anual plătit.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la a doua și la a treia întrebare adresate de instanța de trimitere că articolul 7 alineatul (1) din Directiva privind timpul de lucru nu se opune unei reglementări naționale care permite acumularea concediului anual plătit neefectuat, fără a stabili o limită temporală a perioadei de report al acestui concediu și nici durata unei perioade rezonabile de report.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Conseil des Prud’hommes d’Agen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Agen, Franța) după cum urmează: 1) Articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum este concretizat la articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, implică dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit pe care îl poate invoca în litigiile cu actualii sau cu foștii săi angajatori, indiferent dacă aceștia sunt entități private sau publice. 2) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune unei reglementări naționale care permite acumularea concediului anual plătit neefectuat, fără a stabili o limită temporală a perioadei de report al acestui concediu și nici durata unei perioade rezonabile de report.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 23 martie 2023 ( 1 )