Concluziile avocatului general domnul D. Spielmann prezentate la 10 aprilie 2025.#„R” S.A. împotriva AW „T” sp. z o.o.#Cererea de decizie preliminară formulată de Sąd Apelacyjny w Krakowie.#Trimitere preliminară – Stat de drept – Independența judecătorilor – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii – Reglementare și jurisprudență naționale care interzic instanțelor naționale să pună sub semnul întrebării legitimitatea instanțelor și a organelor constituționale sau să constate ori să aprecieze legalitatea numirii judecătorilor acestora – Verificarea de către o instanță inferioară a respectării de către o instanță superioară a cerințelor privind garantarea unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege – Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și pentru cauze publice) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) – Tribunal care nu este o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Supremația dreptului Uniunii – Posibilitatea de a considera o hotărâre judecătorească drept neavenită.#Cauza C-225/22.

În cadrul crizei statului de drept din Europa, o jurisprudență bogată a Curții, care a făcut să curgă multă cerneală, a definit contururile cerințelor de independență și imparțialitate a instanțelor care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

La ora actuală se constată că cererile de decizie preliminară adresate Curții urmăresc obținerea unor clarificări cu privire la consecințele care trebuie deduse din această jurisprudență ( 2 ).

O instanță națională poate constata că, având în vedere neregularitățile care afectează procedura de numire a unora dintre membrii săi, un organism jurisdicțional național de rang superior nu constituie o „instanță constituită în prealabil prin lege” în sensul articolului 19 alineatul 1 al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 47 din cartă? În cazul unui răspuns afirmativ, care este soarta juridică a actelor adoptate de un asemenea organism? Aceste probleme delicate, asupra cărora se concentrează prezentele concluzii, sunt adresate Curții de către Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia, Polonia) în cadrul prezentei cauze preliminare.

În hotărârea pe care urmează să o pronunțe, Curtea are astfel posibilitatea de a tranșa printre altele aspectul dacă consecințele încălcării cerinței unei instanțe constituite în prealabil prin lege trebuie definite de adagiul latin ex iniuria ius non oritur (un drept nu poate izvorî dintr‑o faptă ilicită) în ipoteza în care actele adoptate de instanța judecătorească respectivă sunt învestite cu autoritate de lucru judecat.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 al doilea paragraf din cartă sunt relevante în prezenta cauză.

Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5) a instituit printre altele, în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și pentru cauze publice, Polonia, denumită în continuare „Camera de control extraordinar și pentru cauze publice”).

Articolul 26 din Legea privind Curtea Supremă, astfel cum a fost modificat prin Legea din 20 decembrie 2019 de modificare a Legii privind instanțele de drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi, prevede: „1. Sunt de competența Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice căile de atac extraordinare, litigiile în materie electorală și contestațiile privind validitatea unui referendum național sau a unui referendum constituțional, constatarea validității alegerilor și a referendumurilor, celelalte cauze de drept public […] 2. Camera de control extraordinar și pentru cauze publice este competentă să soluționeze cererile sau declarațiile privind recuzarea unui judecător sau desemnarea instanței în fața căreia trebuie să se desfășoare procedura, inclusiv căile de atac întemeiate pe lipsa de independență a instanței sau a judecătorului […] 3. Cererea menționată la alineatul 2 nu este examinată dacă privește constatarea și aprecierea legalității numirii unui judecător și a legitimității acestuia pentru exercitarea unor funcții jurisdicționale. […]”

Articolul 89 din această lege prevede la alineatele 1-3: „1. În cazul în care este necesar pentru a asigura conformitatea cu principiul statului de drept democratic care concretizează principiul justiției sociale, se poate formula un recurs extraordinar împotriva deciziei definitive a unei instanțe de drept comun sau a unei instanțe militare prin care se finalizează procedura în cauza în discuție: 1) în cazul în care decizia încalcă principiile sau drepturile și libertățile omului și ale cetățeanului definite în Constituție, sau 2) în cazul în care decizia încalcă în mod flagrant dreptul prin interpretarea eronată ori aplicarea incorectă a acestuia, sau 3) în cazul în care constatările fundamentale ale instanței sunt în contradicție vădită cu conținutul elementelor de probă colectate în cadrul cauzei, iar decizia nu poate fi anulată ori modificată prin alte căi extraordinare de atac. 2. Un recurs extraordinar poate fi introdus de Procurorul General, de Ombudsman și, în cadrul competențelor lor, de președintele Prokuratoria Generalna a Republicii Polone (agenție de stat care apără interesele trezoreriei publice), de Ombudsmanul pentru drepturile copiilor, de Ombudsmanul pentru drepturile pacienților, de președintele Autorității de Supraveghere Financiară, de Ombudsmanul financiar, de Ombudsmanul pentru întreprinderi mici și mijlocii, precum și de președintele Oficiului pentru Concurență și Protecția Consumatorilor. 3. Recursul extraordinar trebuie introdus în termen de cinci ani de la data la care decizia atacată a rămas definitivă și, în cazul în care împotriva deciziei s‑a introdus o cale de atac în casație sau un recurs în casație, în termen de un an de la data examinării lor. Un recurs extraordinar nu poate fi admis în detrimentul intimatului dacă a fost introdus după un an de la data la care decizia a rămas definitivă și, în cazul unei căi de atac în casație sau al unui recurs în casație, după expirarea unui termen de șase luni de la data examinării sale.”

Articolul 115 alineatul 1 din legea menționată are următorul cuprins: „În termen de șase ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, se poate formula recurs extraordinar împotriva deciziilor definitive prin care s‑a finalizat procedura în cauzele care au dobândit autoritate de lucru judecat după 17 octombrie 1997. Articolul 89 alineatul 3 prima teză nu se aplică.”

Prin cererea introductivă din 9 august 2004, societatea AW „T” sp. z o.o. a solicitat ca societății B.O., precum și societăților „R” și „K” să li se interzică să introducă pe piață printre altele reviste de cuvinte încrucișate desemnate prin numerele „100”, „200”, „222”, „300”, „333”, „500”, „1000”, în care grilele de cuvinte încrucișate se prezintă în cadrul unui chenar colorat cu un fond de aceeași culoare, cu o margine colorată. Introducerea pe piață a acestor reviste ar încălca dispozițiile ustawa prawo własności przemysłowej (Legea privind dreptul proprietății industriale) din 30 iunie 2000 (Dz. U. din 2003, poziția 1117) și ale ustawa o zwalczaniu nieuczciwej konkurencji (Legea privind combaterea concurenței neloiale) din 16 aprilie 1993 (Dz. U. din 2003, poziția 1503).

Prin hotărârea din 25 octombrie 2005, Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia, Polonia) a interzis introducerea pe piață a 28 de reviste protejate de o marcă înregistrată și a respins în rest cererea reclamantei.

Prin hotărârea din 9 noiembrie 2006, în urma apelului formulat de B.O. și de societatea „R”, Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia) ( 3 ) a modificat hotărârea Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia) în sensul unei extinderi a interdicției menționate la punctul precedent din prezentele concluzii.

Numai B.O. a formulat recurs în casație împotriva acestei hotărâri în fața Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). La 21 februarie 2008, această instanță a casat hotărârea Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia) în ceea ce privește partea prin care s‑a modificat hotărârea Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia) și a trimis cauza la instanța de apel pentru reexaminare. În sfârșit, la 27 mai 2010, Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia) a pronunțat hotărârea.

Abia la 27 ianuarie 2020, în conformitate cu articolul 89 din Legea privind Curtea Supremă, Prokurator Generalny (Procurorul General, Polonia) a introdus la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) o cale extraordinară de atac în susținerea societății „R” S.A. împotriva hotărârii din 9 noiembrie 2006 a Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia). În opinia Procurorului General, instanța respectivă a încălcat interdicția reformatio in peius întrucât, prin modificarea hotărârii atacate a Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Regional din Cracovia), aceasta ar fi extins interdicția impusă printre altele societății „R”. Astfel, prin hotărârea acestei instanțe de apel s‑a interzis introducerea pe piață a tuturor revistelor de cuvinte încrucișate desemnate pe copertă prin numerele „100”, „200”, „222”, „300”, „333”, „500” și „1000”, în timp ce prin hotărârea instanței de prim grad de jurisdicție se interzicea introducerea pe piață numai a anumitor reviste desemnate prin titluri și referințe de publicare și care purtau mărcile înregistrate în cauză. Prin hotărârea din 20 octombrie 2021, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a anulat, în privința societății „R”, hotărârea din 9 noiembrie 2006 privind în esență interzicerea anumitor acte de concurență neloială și a trimis cauza la Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia), instanța de trimitere, pentru reexaminare.

În cadrul acestei reexaminări, AW „T” a solicitat instanței de trimitere să îi elibereze o copie a hotărârii din 9 noiembrie 2006 și să aplice pe aceasta, ca formulă executorie, o mențiune care să confirme caracterul definitiv al acestei hotărâri, susținând că hotărârea din 20 octombrie 2021 a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) trebuia tratată ca fiind neavenită.

În susținerea acestei cereri, AW „T” a făcut trimitere, primo, la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) din 8 noiembrie 2021, Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 4 ), din care ar reieși că Camera de control extraordinar și pentru cauze publice nu constituie o instanță constituită prin lege.

Secundo, AW „T” a invocat Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și pentru cauze publice a Curții Supreme – Numire) ( 5 ), din care deduce că o decizie pronunțată de o instanță compusă în mod nelegal nu este obligatorie pentru alte instanțe și trebuie înlăturată fără a fi necesară anularea acesteia.

Tertio, AW „T” a exprimat rezerve cu privire la posibilitatea de a formula o cale extraordinară de atac împotriva unei decizii care are autoritate de lucru judecat, introdusă după o perioadă de 14 ani, în special atunci când prin această cale de atac se urmărea protejarea intereselor exclusiv economice ale unei societăți de stat.

Instanța de trimitere precizează că hotărârea din 20 octombrie 2021 a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a fost pronunțată de o cameră compusă din judecători numiți în aceeași zi, în cursul aceleiași proceduri. În cadrul acestei proceduri, Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia, denumit în continuare „KRS”) a emis o rezoluție având ca obiect recomandarea acestor judecători, atacată ulterior în fața Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia), care a suspendat executarea acestei rezoluții cu titlu de măsură provizorie. Cu toate acestea, președintele Republicii Polone a numit judecătorii menționați înainte ca Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) să se fi pronunțat cu privire la rezoluția atacată.

În acest context, instanța de trimitere arată că completul de judecată al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) care a pronunțat hotărârea din 20 octombrie 2021 era compus din judecătorii E.S., T.D., P.K., A.R. și M.S. și că, din cauza neregularităților care afectează procedura care a condus la numirea lor ca judecători la Camera de control extraordinar și pentru cauze publice, acest complet de judecată nu constituie o instanță constituită în prealabil prin lege în sensul dreptului Uniunii. În consecință, ar fi necesar să se examineze efectele deciziei unei astfel de instanțe.

Potrivit instanței de trimitere, trebuie să se ridice însă, cu titlu introductiv, problema dacă o instanță națională are dreptul să controleze compunerea instanței de rang superior care i‑a trimis cauza pentru reexaminare după ce s‑a pronunțat în cadrul unei căi extraordinare de atac, într‑un caz în care, în temeiul reglementării naționale, prima instanță este ținută de aprecierea instanței de rang superior.

În aceste împrejurări, Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf, articolul 2, articolul 4 alineatul (3) și articolul 6 alineatul (3) [TUE] coroborate cu articolul 47 din [cartă] și cu articolul 267 [TFUE] și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că permit unei instanțe naționale să nu aplice o decizie a unei instanțe constituționale care este obligatorie în temeiul dreptului național, inclusiv al dreptului constituțional, în măsura în care această decizie se opune unei examinări de către instanța națională a aspectului dacă, având în vedere modul de numire a judecătorilor, organul judiciar este o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul dreptului Uniunii? 2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf, articolul 2, articolul 4 alineatul (3) și articolul 6 alineatul (3) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă și cu articolul 267 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale adoptate de un stat membru: a) care interzice instanței naționale să evalueze legalitatea numirii unui judecător și, în consecință, să examineze dacă această autoritate judiciară reprezintă o instanță judecătorească în sensul dreptului Uniunii, și b) care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului respectiv pentru activitatea jurisdicțională legată de această examinare? 3) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf, articolul 2, articolul 4 alineatul (3) și articolul 6 alineatul (3) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă și cu articolul 267 TFUE trebuie interpretate în sensul că o instanță de drept comun care îndeplinește cerințele impuse unei instanțe în sensul dreptului Uniunii nu este obligată să respecte o hotărâre pronunțată de o instanță de ultim grad de jurisdicție în urma unei căi extraordinare de atac […] prin care se anulează o hotărâre definitivă și se retrimite cauza la instanța de drept comun pentru reexaminare, în cazul în care în componența instanței de ultim grad de jurisdicție există membri care au fost numiți în funcția de judecător cu încălcarea flagrantă a legislației naționale care reglementează numirile în funcția de judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), și, prin urmare, această instanță nu îndeplinește cerința de a fi o instanță judecătorească independentă, imparțială, constituită în prealabil prin lege și care să garanteze o protecție jurisdicțională efectivă justițiabililor? 4) În cazul unui răspuns afirmativ la a treia întrebare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf, articolul 2, articolul 4 alineatul (3) și articolul 6 alineatul (3) TUE coroborate cu articolul 47 din cartă și cu articolul 267 TFUE trebuie interpretate în sensul că lipsa caracterului obligatoriu [al hotărârii] înseamnă că a) o decizie pronunțată de o instanță de ultim grad de jurisdicție constituită în modul descris la a treia întrebare nu este o decizie din punct de vedere juridic (este o decizie inexistentă) în sensul dreptului Uniunii, iar această chestiune poate fi evaluată de o instanță de drept comun care îndeplinește cerințele stabilite de dreptul Uniunii pentru a fi considerată ca atare, b) sau o decizie pronunțată de o instanță de ultim grad de jurisdicție constituită în modul prevăzut la a treia întrebare este o decizie existentă, dar instanța de drept comun care reexaminează cauza are dreptul și obligația de a refuza să aplice dispozițiile de drept intern privind consecințele acestei decizii în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă justițiabililor?”

Prin decizia președintelui Curții din 11 mai 2022, cererea instanței de trimitere de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate a fost respinsă.

Apelanta din litigiul principal, societatea „R”, intimata din litigiul principal, societatea AW „T”, guvernele polonez, danez și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Pledoariile societăților „R” și AW „T”, ale guvernului polonez și ale Comisiei au fost ascultate în ședința din 9 ianuarie 2025.

La cererea Curții, prezentele concluzii privesc numai a treia și a patra întrebare preliminară.

Guvernul polonez a invocat necompetența Curții de a se pronunța cu privire la toate întrebările preliminare pentru motivul că organizarea justiției este de competența exclusivă a statelor membre. Astfel, potrivit acestui stat membru, nu ar fi posibil să se interpreteze articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ca o normă care impune acestor state o anumită organizare a justiției.

Acest argument poate fi respins cu ușurință. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, deși organizarea justiției în statele membre intră, desigur, în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii, iar situația poate fi aceasta în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, dacă este cazul, normele privind controlul jurisdicțional aplicabil în contextul unor asemenea proceduri de numire. În plus, obiecțiile astfel prezentate de guvernul polonez se referă în esență la însuși domeniul de aplicare al articolului 19 menționat și, prin urmare, la interpretarea acestuia. Or, o asemenea interpretare este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE ( 6 ).

Acest guvern a invocat inadmisibilitatea tuturor întrebărilor preliminare pentru motivul că problemele de drept ridicate ar fi fictive, irelevante sau ipotetice. Potrivit acestui guvern, din decizia de trimitere nu reiese că în procedura principală a fost săvârșită o încălcare a dreptului la o instanță constituită în prealabil prin lege, în stadiul examinării recursului extraordinar de către Camera de control extraordinar și pentru cauze publice, și nici că garanția inerentă acestui drept este repusă în discuție în urma reexaminării cauzei de către instanța de trimitere.

Nici acest argument nu este convingător. Astfel, răspunsul Curții pare necesar pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze problema dacă trebuie sau nu să reexamineze cauza principală, în împrejurări în care decizia care stă la baza acestei proceduri de reexaminare a fost adoptată de un organism care nu poate fi considerat ca fiind constituit în prealabil prin lege în sensul jurisprudenței Curții EDO.

În plus, trebuie să se atragă atenția asupra faptului că, fără a pune în mod expres la îndoială admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară, Comisia observă în esență că elementele care reies din dosar nu îi permit să stabilească dacă instanța de trimitere, în complet de judecător unic, este competentă să se pronunțe cu privire la problematica ridicată în întrebările preliminare și dacă procedura prin care se urmărește constatarea dobândirii autorității de lucru judecat a hotărârii din 9 noiembrie 2006 permite judecătorului unic competent să efectueze un control al caracterului legal al completului de judecată al instanței de rang superior care a anulat această hotărâre.

În această privință, ne vom limita să amintim, astfel cum procedează și Comisia, că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care aceste întrebări privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 7 ).

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este obligată să respecte o decizie a unei instanțe de rang superior care nu îndeplinește cerința unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Din decizia de trimitere reiese că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE permite unei instanțe naționale să verifice dacă o instanță de rang superior îndeplinește cerința unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege, în sensul aceleiași dispoziții ( 8 ). Astfel, aspectul dacă, în cazul unui rezultat negativ al acestei verificări, orice decizie adoptată de această din urmă instanță ar fi totuși obligatorie pentru instanța de rang inferior ține, în opinia noastră, de problematica legată de soarta juridică a acestor decizii, care face obiectul celei de a patra întrebări.

Dintr‑o jurisprudență care datează de la Hotărârea Associação Sindical dos Juízes Portugueses ( 9 ) reiese că, pentru a asigura protecția jurisdicțională efectivă impusă în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, menținerea independenței și a imparțialității este primordială. Cerința de independență și imparțialitate a instanțelor susceptibile să aplice dreptul Uniunii ține, astfel, de conținutul esențial al dreptului fundamental la protecție jurisdicțională efectivă și la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE ( 10 ).

Dreptul la o „instanță constituită în prealabil prin lege” are, potrivit Curții, legături foarte strânse cu garanțiile de „independență” și de „imparțialitate”. Deși nu este vorba despre garanții identice în cadrul arhitecturii unui proces echitabil, ele sunt, în esența și finalitatea lor, strâns legate. Așa cum arată Curtea ( 11 ) citând Hotărârea Curții EDO Ástráðsson împotriva Islandei ( 12 ), ambele garanții urmăresc să mențină statul de drept și separarea puterilor, asigurând încrederea publicului în puterea judiciară.

În ceea ce privește procesul de numire a judecătorilor, în prezent este cert că, având în vedere consecințele fundamentale pe care procesul menționat le implică pentru buna funcționare și pentru legitimitatea puterii judecătorești într‑un stat democratic guvernat de supremația legii, un asemenea proces constituie în mod necesar un element inerent noțiunii de „instanță constituită în prealabil prin lege” ( 13 ).

În Hotărârea Reexaminare Simpson/Consiliul ( 14 ), Curtea a arătat că o neregularitate care afectează numirea judecătorilor în cadrul sistemului judiciar a unui stat membru determină încălcarea cerinței unei instanțe judecătorești constituite în prealabil prin lege, cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de numire și să semene astfel o îndoială legitimă, în percepția justițiabililor, în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor avuți în vedere, cum este cazul atunci când sunt implicate norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar ( 15 ).

În Hotărârea Reexaminare Simpson, Curtea a considerat de asemenea că garanțiile privind accesul la o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, care reprezintă piatra de temelie a dreptului la un proces echitabil, implică printre altele faptul că orice instanță are obligația de a verifica dacă, prin modul în care este compusă, ea mai reprezintă o asemenea instanță atunci când apare o îndoială serioasă cu privire la acest aspect. Curtea a concluzionat, așadar, că un astfel de control reprezintă o formalitate esențială a cărei respectare intră în domeniul de aplicare al ordinii publice și trebuie analizată din oficiu ( 16 ).

Din această hotărâre rezultă că responsabilitatea principală în ceea ce privește controlul respectării dreptului la o instanță constituită în prealabil prin lege revine instanțelor, inclusiv instanțelor naționale, indiferent dacă este vorba despre legalitatea propriei compuneri sau despre legalitatea compunerii unei alte instanțe ( 17 ).

În ceea ce privește statul de drept în Polonia, din jurisprudența Curții reiese că instanțele naționale trebuie să poată verifica dacă o neregularitate care viciază procedura de numire a unui judecător a fost de natură să conducă la o încălcare a cerințelor care decurg din dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și al articolului 47 din cartă ( 18 ), și în special a celor care privesc accesul la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în împrejurări în care respectarea acestor cerințe ar putea da naștere unor îndoieli ( 19 ).

Mai precis, reiese că instanțele naționale trebuie să poată aprecia dacă, având în vedere elementele și celelalte împrejurări pertinente stabilite în mod corespunzător de care ar urma să aibă cunoștință, condițiile de fond și modalitățile procedurale care guvernează adoptarea deciziilor de numire sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea lor în privința unor elemente exterioare și în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislative și executive și referitoare la neutralitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă ( 20 ).

În această privință, trebuie arătat că cauzele care se înscriu în această linie jurisprudențială priveau relații „orizontale” între instanța națională care efectua o asemenea apreciere și organismul jurisdicțional care făcea obiectul acesteia. Astfel, era vorba despre: – diferite camere ale aceleiași instanțe în Hotărârea A.K. [Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale) – Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și în Hotărârea W. Ż. [Izba Cywilna (Camera civilă) – Camera de control extraordinar și pentru cauze publice a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]; – o instanță și o cameră a unei instanțe de același rang în Hotărârea A.B. [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) – Camerele civilă și penală ale Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]; – o instanță și o cameră a acesteia în Hotărârea Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim și alții ( 21 ) [Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) – o cameră a acestui Tribunal Regional)].

În schimb, până în prezent, Curtea nu a avut ocazia să se pronunțe cu privire la aspectul dacă o instanță națională trebuie să poată verifica dacă un organism jurisdicțional ierarhic superior constituie o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 22 ).

În ceea ce ne privește, suntem convinși că existența unei astfel de relații ierarhice nu este de natură să excludă posibilitatea ca prima instanță să efectueze această verificare.

Așa cum am explicat deja mai sus, deși este adevărat, astfel, că organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii și în special din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 23 ). Mai precis, observăm că jurisprudența Curții stabilește o legătură între cerințele unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege și principiul supremației. Calea juridică este bine cunoscută: articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE stabilește în sarcina statelor membre o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție ( 24 ); astfel, orice instanță națională sesizată în cadrul competenței sale are obligația de a înlătura orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, precum articolul 19 menționat, în litigiul cu care este sesizată ( 25 ). În această privință, trebuie amintit că ideea generală potrivit căreia aplicarea principiului supremației este susceptibilă să dea naștere unei inversări a ierarhiei jurisdicționale naționale datează de la Hotărârea Simmenthal ( 26 ) și a fost reafirmată, în domeniul statului de drept, în Hotărârea RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale) ( 27 ).

Cu alte cuvinte, atunci când condițiile sau modalitățile procedurale care guvernează adoptarea deciziilor de numire sunt de așa natură încât se constată o încălcare a cerințelor unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege, cu siguranță nu se poate susține că dispozițiile naționale care reglementează ierarhia jurisdicțională între Curtea Supremă și instanțele inferioare intră în domeniul rezervat autonomiei procedurale a statelor membre.

Hotărârea Curții în cauza Randstad Italia ( 28 ), citată de Comisie în observațiile sale scrise, confirmă această interpretare. Amintim că, în această cauză, instanța de trimitere solicita Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite de dreptul Uniunii se opunea unei interpretări jurisprudențiale naționale potrivit căreia instanța supremă din ordinea judiciară a unui stat membru nu avea competența să anuleze o hotărâre pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii de către instanța supremă administrativă a acestui stat membru.

Desigur, Curtea a făcut referire în această hotărâre atât la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și la principiul autonomiei procedurale. Însă aprecierea în lumina dispoziției menționate are, în această hotărâre, un caracter extrem de sintetic în măsura în care aceasta era în mod clar respectată în speță. Astfel, Curtea s‑a limitat să constate în esență că dreptul procedural italian permitea, în sine, persoanelor interesate să introducă o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituite în prealabil prin lege, pentru a invoca în fața acesteia o încălcare a dreptului Uniunii ( 29 ). Acest lucru era suficient pentru a demonstra respectarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, din moment ce această dispoziție, definită în mod întemeiat ca fiind un „instrument extraordinar pentru cazuri extraordinare” ( 30 ), este relevantă numai în cazul în care este necesar să se asigure esența protecției jurisdicționale efective, amenințată de o degradare generalizată a protecției jurisdicționale într‑un stat membru, problemă care nu se punea în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Randstad.

În schimb, Curtea a examinat cu atenție problema, aflată în centrul acestei cauze, dacă dreptul Uniunii impune ca un stat membru să prevadă, în vederea remedierii unei încălcări a acestui drept, posibilitatea de a se sesiza Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) cu un recurs împotriva unei hotărâri a Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia) atunci când o asemenea cale de atac nu este prevăzută de dreptul său național, ajungând la un răspuns negativ. Această analiză juridică, dezvoltată în special în raport cu o dispoziție de drept derivat citită în lumina articolului 47 din cartă, a implicat, în mod deloc surprinzător, luarea în considerare a autonomiei procedurale a statelor membre.

Dacă ar fi existat elemente care să sugereze că dreptul procedural italian nu permitea accesul la o instanță care să îndeplinească cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, probabil nu ar fi fost necesar să se verifice dacă dispozițiile naționale în cauză țineau de autonomia procedurală menționată și s‑ar fi impus cerința de a aplica supremația dreptului Uniunii.

Prin urmare, apreciem că, deși verificarea calității de instanță constituită în prealabil prin lege a unei instanțe naționale de rang superior de către o instanță de rang inferior este, fără îndoială, nouă, astfel cum arată unele dintre părțile interesate în ședință, aceasta se înscrie totuși în linia jurisprudenței privind interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Ținând seama de aceste considerații, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare adresată de instanța de trimitere că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională trebuie să poată verifica dacă o instanță de rang superior îndeplinește cerința unei instanțe independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege, în sensul aceleiași dispoziții, în împrejurări în care respectarea acestei cerințe poate suscita îndoieli.

Trebuie amintit că va reveni instanței de trimitere, în cadrul unei ultime analize, sarcina de a se pronunța, în lumina tuturor principiilor desprinse din jurisprudența pertinentă a Curții și după efectuarea aprecierilor solicitate în acest sens, asupra aspectului dacă ansamblul condițiilor în care au fost numiți cei cinci membri ai Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice care a pronunțat decizia de anulare a hotărârii din 9 noiembrie 2006 permite să se concluzioneze că respectiva cameră îndeplinește cerința unei instanțe independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 31 ). Cu toate acestea, împrejurarea respectivă nu împiedică Curtea, în cadrul cooperării judiciare instituite la articolul 267 TFUE, ca, pornind de la elementele dosarului, să furnizeze instanței de trimitere elementele de interpretare a dreptului Uniunii care i‑ar putea fi utile în cadrul aprecierii efectelor respectivului articol 19 ( 32 ).

Observăm în această privință că, în Hotărârea Krajowa Rada Sądownictwa (Menținerea în funcție a unui judecător) ( 33 ), Curtea a declarat inadmisibilă o cerere de decizie preliminară provenită de la Camera de control extraordinar și pentru cauze publice. Întemeindu‑se pe constatările și pe aprecierile efectuate, pe de o parte, în Hotărârea Curții EDO din 8 noiembrie 2021, Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 34 ), precum și în hotărârea Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) din 21 septembrie 2021 și, pe de altă parte, în Hotărârea W.Ż., Curtea a considerat printre altele că, privite împreună, ansamblul elementelor atât sistemice, cât și circumstanțiale care au caracterizat numirea, în cadrul Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice, a celor trei judecători care constituiau organismul de trimitere în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea menționată aveau drept consecință faptul că aceasta nu avea calitatea de instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE citit în lumina articolului 47 al doilea paragraf din cartă.

În ceea ce privește numirile celor trei membri ai Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice, considerăm că este util să amintim elementele principale reținute de Curte în susținerea unei astfel de concluzii. Primo, Curtea a considerat că aceste numiri au avut loc pe baza propunerilor care figurează în Rezoluția nr. 331/2018 a KRS care nu prezenta, în noua sa compunere rezultată din punerea în aplicare a modificărilor Legii privind KRS, garanții suficiente de independență față de puterea legislativă și puterea executivă. Secundo, ea a arătat că căile de atac deschise până atunci împotriva rezoluțiilor KRS au fost lipsite de orice efectivitate ca urmare a modificărilor legislative aduse articolului 44 din această lege. Tertio, Curtea a subliniat că numirile acestor judecători de către președintele Republicii Polone au intervenit cu toate că forța executorie a rezoluției menționate a fost suspendată prin ordonanța Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), ceea ce reflecta din partea puterii executive o profundă negare a autorității, a independenței și a rolului puterii judecătorești și urmărea în mod deliberat să împiedice cursul efectiv al justiției.

Constatarea potrivit căreia Camera de control extraordinar și pentru cauze publice nu este o instanță constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE citit în lumina articolului 47 al doilea paragraf din cartă, poate, în opinia noastră, să fie pe deplin transpusă în speță. Astfel, este lipsit de relevanță faptul că această constatare a fost stabilită în cadrul aprecierii aspectului dacă completul de judecată al acestei camere care a sesizat Curtea cu cererea de decizie preliminară era o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, din moment ce întinderea independenței impuse în acest scop coincide cu cea a cerinței unei instanțe independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege ( 35 ).

Hotărârea Krajowa Rada Sądownictwa a fost urmată de mai multe ordonanțe în care Curtea, pe baza acelorași motive, a constatat inadmisibilitatea cererilor de decizie preliminară provenite de la Camera de control extraordinar și pentru cauze publice compusă, în tot sau în parte, din membri numiți în aceleași împrejurări precum cele în discuție în hotărârea menționată ( 36 ). Or, cei cinci judecători care, împreună cu doi jurați, compun completul de judecată al acestei camere în prezenta cauză au fost numiți tot în aceste împrejurări.

Trebuie adăugat că faptul că din acest complet de judecată au făcut parte doi jurați este lipsit de relevanță în măsura în care prezența unui singur judecător numit în cadrul Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice în aceleași împrejurări precum cele analizate în Hotărârea Krajowa Rada Sądownictwa este suficientă, în principiu, pentru a priva camera menționată de calitatea sa de instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege ( 37 ).

Rezultă că, sub rezerva aprecierilor finale care revin instanței de trimitere, verificarea regularității compunerii completului Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice care a pronunțat hotărârea din 20 octombrie 2021 ar trebui să conducă la concluzia că aceasta nu îndeplinește cerințele aferente unei instanțe constituite în prealabil prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

A patra întrebare privește consecința pe care dreptul Uniunii o atribuie oricărei decizii adoptate de un organism care nu are calitatea de instanță constituită în prealabil prin lege. Mai precis, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că, într‑o asemenea ipoteză, instanța națională în cauză este obligată să înlăture o asemenea decizie sau să o considere neavenită.

Trebuie mai întâi să se observe că instanța de trimitere oscilează între două interpretări posibile ale dispoziției în cauză.

Pe de o parte, această instanță admite că amploarea și gravitatea încălcărilor în procesul de numire și caracterul sistemic al efectelor care rezultă din acestea ar putea justifica în speță o apreciere automată a efectelor activității unui asemenea organ, astfel încât niciun act emis de acesta nu ar fi o hotărâre în sensul legii (sententia non existens). În opinia sa, Hotărârea W.Ż., care privește de asemenea contextul polonez și în special compunerea Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice, ar putea susține o asemenea interpretare.

Pe de altă parte, instanța menționată consideră că o apreciere automată a efectelor unei decizii adoptate de un organ judiciar constituit în mod nelegal ar putea conduce la încălcarea altor principii, în special a securității juridice și a autorității de lucru judecat.

În această privință, instanța de trimitere observă printre altele că problema trecerii timpului ca factor care relativizează necesitatea unei astfel de aprecieri automate a făcut obiectul hotărârii Curții EDO în cauza Ástráðsson împotriva Islandei. Opunându‑se argumentului potrivit căruia lipsa unui termen pentru contestarea unei neregularități în procedura de numire în funcția de judecător ar avea ca efect să facă aceste numiri contestabile la nesfârșit de către o persoană care invocă dreptul la o instanță constituită prin lege, Curtea EDO a precizat că „cu cât va trece mai mult timp, cu atât asigurarea securității juridice va avea o pondere mai mare în raport cu dreptul justițiabilului la o «instanță constituită prin lege» în cadrul evaluării comparative care trebuie efectuată” ( 38 ).

Este important să se observe că problema consecințelor activității jurisdicționale a unui organ care nu este o instanță constituită în prealabil prin lege nu a fost abordată de Curte în Hotărârea Reexaminare Simpson, întrucât neregularitatea care afecta procedura de numire judiciară în această cauză nu a fost considerată suficient de gravă pentru a putea fi recunoscută o încălcare a cerinței unei instanțe constituite în prealabil prin lege.

Mai recent, Curtea s‑a pronunțat cu privire la acest aspect în Hotărârea W.Ż. Considerăm că este imperativ să se delimiteze exact domeniul de aplicare al răspunsului dat în hotărârea respectivă. În acest scop, trebuie să fie rezumat cu atenție cadrul factual al cauzei în care a fost pronunțată aceasta.

În cauza principală, W.Ż., judecător al Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K., Polonia), a introdus o contestație la KRS împotriva unei decizii prin care a fost mutat fără consimțământul său la o altă secție a aceleiași instanțe. KRS adoptase o rezoluție prin care a concluzionat că nu era necesar să se pronunțe asupra acestei contestații. W.Ż. a formulat ulterior o cale de atac împotriva acestei rezoluții la Camera de control extraordinar și pentru cauze publice a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). În acest context, W.Ż. a formulat și o cerere prin care a solicitat recuzarea tuturor judecătorilor care compuneau această cameră din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a acestora, examinarea cererii respective fiind în sarcina Izba Cywilna (Camera civilă) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).

Calea de atac formulată împotriva rezoluției KRS a fost declarată inadmisibilă prin ordonanța unui judecător al Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice (denumită în continuare „ordonanța în litigiu”), care s‑a pronunțat în calitate de judecător unic, fără să fi dispus de dosar și fără să îl fi ascultat pe W.Ż. Izba Cywilna (Camera civilă) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), care judecă în complet de trei judecători, a statuat, la rândul său, că această ordonanță fusese dată cu încălcarea dispoziției de drept intern care interzicea pronunțarea unei decizii prin care se finalizează judecata atât timp cât nu s‑a statuat asupra unei cereri de recuzare a unui judecător, precum și cu încălcarea dreptului al apărare al lui W.Ż.

În hotărârea sa, Curtea a concluzionat că obligația care revine instanței naționale de a garanta efectul deplin al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impunea să se considere că ordonanța în litigiu este neavenită ( 39 ). Astfel, din dosar reieșea că, în cazul în care era dovedită existența acestei ordonanțe, procedura de recuzare pendinte în fața Izba Cywilna (Camera civilă) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) ar fi trebuit să fie închisă printr‑o decizie de nepronunțare asupra fondului pentru lipsa obiectului. În schimb, o declarare a inexistenței juridice a ordonanței în litigiu ar fi determinat obligația acestei camere de a examina cererea de recuzare formulată de W.Ż. Astfel, consecința inexistenței juridice se justifica, potrivit Curții, în măsura în care aceasta se dovedea indispensabilă, având în vedere situația procedurală în discuție în această cauză, pentru a garanta supremația dreptului Uniunii ( 40 ).

În plus, Curtea a precizat, și acest lucru este esențial, că „nicio considerație întemeiată pe principiul securității juridice sau având legătură cu o pretinsă autoritate de lucru judecat [a ordonanței în litigiu] nu poate fi invocată în mod util în speță pentru a împiedica o instanță precum [instanța de trimitere] să considere că o asemenea ordonanță este neavenită” ( 41 ).

Din această hotărâre W.Ż. reiese, pe de o parte, că determinarea sorții juridice a actelor precum ordonanța în litigiu și rezoluția KRS contestată trebuie să fie ghidată de necesitatea de a garanta deplina efectivitate a protecției jurisdicționale a persoanelor interesate (precum și supremația dreptului Uniunii) și, pe de altă parte, că acest rezultat trebuie atins de instanța care a constatat încălcarea în discuție prin alegerea unei opțiuni din „paleta” de consecințe prevăzute de dreptul național ( 42 ).

Acest lucru ne determină să formulăm o dublă observație cu privire la problema dacă efectele activității unui organism jurisdicțional care nu este o instanță constituită în prealabil prin lege trebuie să facă obiectul unei aprecieri automate, problemă care se află în centrul îndoielilor exprimate de instanța de trimitere.

Primo, Hotărârea W.Ż. nu poate fi înțeleasă în sensul că orice act adoptat de un organism jurisdicțional național care nu are calitatea de instanță constituită în prealabil prin lege ar trebui considerat ca fiind inexistent din punct de vedere juridic. În cadrul mecanismului de cooperare instituit prin trimiterea preliminară, aprecierea referitoare la soarta juridică a unui asemenea act este de competența instanței naționale care a constatat lipsa unei astfel de calități, înțelegându‑se că această instanță este obligată să o exercite în vederea asigurării protecției jurisdicționale efective a persoanelor interesate.

De altfel, considerăm că această constatare este confirmată de Hotărârea YP și alții (Ridicarea imunității unui judecător și suspendarea sa din funcție) ( 43 ). S‑a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la soarta juridică a unei rezoluții a Izba Dyscyplinarna (Camera disciplinară) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) – ale cărei independență și imparțialitate nu erau garantate – care permitea urmărirea penală a unui judecător de drept comun care era judecător unic într‑o cauză penală de mare anvergură, ce se apropia de faza sa finală, suspendându‑l în același timp pe acest judecător și reducând remunerația acestuia. În această privință, Curtea a concluzionat că, din cauza faptului că rezoluția menționată era contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, instanța de trimitere era obligată să înlăture aplicarea rezoluției respective ( 44 ), iar nu să o considere neavenită.

Secundo, suntem de părere că din Hotărârea W.Ż. ( 45 ) reiese că efectul deplin al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune ca actele adoptate de un organism jurisdicțional care nu este o instanță constituită în prealabil prin lege să continue să își producă efectele între părțile în cauză. Protecția jurisdicțională efectivă a justițiabilului implică astfel ca aceste acte să fie cel puțin înlăturate de instanța națională sesizată cu cauza, fără ca principiile securității juridice sau autorității de lucru judecat să poată permite o concluzie contrară.

În ceea ce privește principiul autorității de lucru judecat, suntem pe deplin conștienți de importanța pe care acesta o are atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Așa cum a statuat Curtea în mod repetat, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate. Astfel, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu dreptul Uniunii ( 46 ).

Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că, potrivit Curții, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE exprimă o obligație de rezultat clară și precisă și care nu este însoțită de nicio condiție și orice instanță națională este obligată să garanteze, în cadrul competențelor sale, efectul deplin al acestei dispoziții. Cu alte cuvinte și așa cum s‑a susținut anterior în prezentele concluzii, în cazul în care se constată că un organism jurisdicțional nu îndeplinește una dintre cerințele care decurg din dispoziția menționată, orice argument întemeiat pe autonomia procedurală a statelor membre își pierde relevanța, astfel încât autoritatea de lucru judecat a deciziilor pronunțate de un asemenea organism este mai puțin importantă.

O asemenea interpretare se înțelege în raport cu valoarea statului de drept enunțată la articolul 2 TUE și concretizată de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 47 ), care constituie, potrivit Curții, premisa fundamentală pe care se întemeiază construcția juridică europeană ( 48 ). Situația în discuție pare astfel asimilabilă celor în care, referindu‑se în special la principiul efectului util, Curtea a constatat inaplicabilitatea unei hotărâri naționale definitive incompatibile cu o dispoziție a dreptului Uniunii ( 49 ).

În aceste condiții, cerința privind realizarea unei protecții jurisdicționale efective trebuie în mod necesar să primeze asupra principiului autorității de lucru judecat.

Trebuie adăugat că, desigur, din Hotărârea Curții EDO în cauza Ástráðsson împotriva Islandei pare să reiasă că neregularitățile săvârșite în numirile judiciare, care conduc la încălcarea dreptului la o instanță judecătorească constituită prin lege, nu afectează însăși existența deciziilor pronunțate de un organism jurisdicțional constituit în mod nelegal și nu conduc în mod necesar la obligația de a anula decizia pronunțată de acest organism jurisdicțional, în special atunci când aceste decizii au autoritate de lucru judecat ( 50 ).

Recunoaștem fără ezitare că interpretarea propusă în prezentele concluzii nu corespunde, în această privință, celei care reiese din Hotărârea Ástráðsson împotriva Islandei. Acest lucru nu pune însă probleme în ceea ce privește imperativul coerenței care decurge din articolul 52 alineatul (3) din cartă ( 51 ), din moment ce această interpretare privește consecințele constatării unei încălcări a dreptului la o instanță constituită în prealabil prin lege, iar nu întinderea aceluiași drept.

În orice caz, în această privință, ne permitem să subliniem că rolul Curții atunci când se pronunță cu titlu preliminar este de a oferi instanțelor naționale indicații ex ante cu privire la modul de aplicare a dreptului Uniunii, iar nu de a stabili ex post existența unei încălcări într‑un caz specific, cum este cazul Curții EDO. Astfel, în ceea ce privește cerințele referitoare la o instanță independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, Curtea a învestit instanțele naționale, instanțe de drept comun din dreptul Uniunii, cu misiunea de a supraveghea respectarea acestor cerințe și, dacă este cazul, de a restabili efectivitatea protecției jurisdicționale în statele membre în cauză. O asemenea misiune are o importanță deosebită atunci când este vorba despre sisteme jurisdicționale, precum cel al Poloniei, afectate de o criză profundă, în care neregularități specifice în procedurile de numire judiciară țin de o tendință mai generalizată de slăbire și uneori chiar de desființare a mecanismului de echilibru al puterilor în ordinea juridică internă. În aceste condiții, o luare în considerare a autorității de lucru judecat care s‑ar efectua în detrimentul protecției jurisdicționale efective a justițiabilului și a dreptului acestuia la o instanță legală ar împiedica îndeplinirea misiunii sus‑menționate încredințate instanțelor naționale, fără însă ca acest principiu al autorității de lucru judecat să îndeplinească funcția proprie. Astfel, autoritatea de lucru judecat nu este cu siguranță concepută pentru a garanta stabilitatea sistemelor jurisdicționale atât de compromise și, în contextul unor asemenea sisteme, nu favorizează nicidecum încrederea publicului în justiție.

Ținând seama de ceea ce precedă, în ipoteza în care instanța de trimitere ar statua că completul de judecată al Camerei de control extraordinar și pentru cauze publice care a emis hotărârea din 20 octombrie 2021 nu este o instanță constituită în prealabil prin lege, apreciem că această instanță ar trebui să înlăture aplicarea articolului 39820 din Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă polonez) ( 52 ), care îi impune obligația de a se conforma interpretării dreptului furnizate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în aceeași cauză ( 53 ). În ceea ce privește hotărârea din 20 octombrie 2021, aceasta ar fi obligată să o înlăture sau, atunci când o asemenea consecință ar fi indispensabilă în raport cu situația procedurală în cauză pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să o considere neavenită. Alegerea uneia dintre aceste consecințe trebuie să fie conformă cu posibilitățile oferite de dreptul polonez și ghidată de obiectivul de a garanta justițiabilului în cauză, și anume societatea AW „T”, o protecție jurisdicțională efectivă în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

Prin urmare, instanța de trimitere trebuie, în opinia noastră, să se abțină de la aplicarea formulei executorii pe hotărârea Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) din 20 octombrie 2021, astfel încât hotărârea sa din 9 noiembrie 2006 să își poată regăsi caracterul definitiv în privința societății „R”.

Această concluzie se impune independent de faptul că hotărârea Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) din 20 octombrie 2021 are autoritate de lucru judecat, în conformitate cu dreptul național. O asemenea constatare pare deosebit de justificată în speță. Astfel, trebuie amintit că această hotărâre a fost pronunțată în urma unei proceduri având ca obiect controlul jurisdicțional al deciziilor definitive provenite în special de la instanțele de drept comun, denumită „recurs extraordinar”. Acest recurs, care poate fi introdus de un număr de entități de drept public printre care figurează procurorul general și pentru o serie de motive precizate de legislația poloneză relevantă, permite anularea deciziilor definitive adoptate cu aproape 25 de ani înainte. Din acest motiv, el a făcut obiectul unor critici severe din partea Comisiei ( 54 ) și a Comisiei Europene pentru Democrație și Drept (numită „Comisia de la Veneția”) ( 55 ) tocmai din punctul de vedere al conformității sale cu principiul securității juridice.

Or, ar fi, așadar, cel puțin paradoxal să se considere că o hotărâre care constituie rezultatul unei astfel de proceduri de recurs extraordinar ar trebui să își păstreze validitatea pentru motivul că are autoritate de lucru judecat.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că o instanță națională care a pronunțat o hotărâre care a fost anulată, în cadrul unui recurs extraordinar, de un organism jurisdicțional de rang superior care i‑a trimis cauza pentru reexaminare trebuie să înlăture hotărârea acestui organism sau, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în discuție pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere această hotărâre ca fiind neavenită, atunci când nu se poate considera că aceasta provine de la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE menționat.

Ținând seama de ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la a treia și la a patra întrebare preliminară adresate de Sąd Apelacyjny w Krakowie (Curtea de Apel din Cracovia, Polonia) după cum urmează: 1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională trebuie să poată verifica dacă o instanță de rang superior îndeplinește cerința unei instanțe independente, imparțiale și constituite în prealabil prin lege, în sensul aceleiași dispoziții, în împrejurări în care respectarea acestei cerințe poate suscita îndoieli. 2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că o instanță națională care a pronunțat o hotărâre care a fost anulată, în cadrul unui recurs extraordinar, de un organism jurisdicțional de rang superior care i‑a trimis cauza pentru reexaminare trebuie să înlăture hotărârea acestui organism sau, atunci când o asemenea consecință este indispensabilă având în vedere situația procedurală în discuție pentru a garanta supremația dreptului Uniunii, să considere această hotărâre ca fiind neavenită, atunci când nu se poate considera că aceasta provine de la o instanță independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE menționat.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL DEAN SPIELMANN

prezentate la 10 aprilie 2025 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

Analiză

Cu privire la competență și la admisibilitate

Cu privire la a treia întrebare

Câteva evocări succinte privind jurisprudența referitoare la cerința unei „instanțe constituite în prealabil prin lege” care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE

Cu privire la posibilitatea unei instanțe naționale de a verifica legalitatea compunerii unei instanțe de rang superior

Cu privire la aprecierea instanței de trimitere referitoare la aspectul dacă Camera de control extraordinar și pentru cauze publice este o instanță constituită în prealabil prin lege

Cu privire la a patra întrebare

Cu privire la principalele îndoieli exprimate de instanța de trimitere

Cu privire la soarta juridică a unui act adoptat de un organism jurisdicțional care nu are calitatea de „instanță constituită prin lege”

Cu privire la aplicarea în speță

Concluzie