Concluziile avocatului general T. Ćapeta prezentate la 6 iulie 2023.#MG împotriva Băncii Europene de Investiții.#Recurs – Funcție publică – Personalul Băncii Europene de Investiții (BEI) – Dispoziții administrative aplicabile personalului BEI – Remunerație – Alocații familiale – Plată doar către părintele titular al încredințării exclusive a copilului – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 41 alineatul (2) – Dreptul de a fi ascultat – Excepție de nelegalitate a dispozițiilor administrative – Principiul egalității de tratament – Principiul proporționalității – Acțiune în anulare și în despăgubire.#Cauza C-173/22 P.

Atunci când doi membri ai personalului care lucrează pentru aceeași instituție se despart, cum trebuie să decidă această instituție cu privire la repartizarea alocațiilor familiale? Este necesar să îi asculte pe ambii părinți înainte de a lua o asemenea decizie, iar dacă nu i‑a ascultat, care sunt consecințele?

Acestea sunt elementele esențiale ale prezentului recurs formulat împotriva Hotărârii din 21 decembrie 2021, MG/BEI (T‑573/20, nepublicată, EU:T:2021:915, denumită în continuare „hotărârea atacată”).

Atât recurentul, MG, cât și fosta sa soție, A, sunt agenți ai Băncii Europene de Investiții (BEI). MG este angajat al BEI de la 1 februarie 1998 și, la 12 septembrie 2003, s‑a căsătorit cu A, care este agent al BEI din anul 2002. Ei au împreună cinci copii.

Prezenta cauză privește procedura administrativă din cadrul BEI referitoare la adoptarea unei decizii prin care MG a fost privat de dreptul de a beneficia de alocații familiale în urma divorțului său de A.

Din situația de fapt, astfel cum a fost explicată în hotărârea atacată ( 2 ), rezultă că această procedură s‑a desfășurat în paralel cu o procedură judiciară în fața instanțelor luxemburgheze la capătul căreia a fost pronunțată hotărârea de divorț. Pentru a facilita înțelegerea contextului prezentei proceduri, vom prezenta procedura desfășurată în fața instanțelor luxemburgheze separat de procedurile interne care s‑au desfășurat în cadrul BEI.

La 22 august 2017, A a formulat o acțiune de divorț împotriva lui MG în fața tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg, Luxemburg).

La 14 noiembrie 2017, tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a pronunțat o ordonanță președințială prin care, cu titlu provizoriu, copiii i‑au fost încredințați lui A. Această instanță a dispus de asemenea ca MG să părăsească domiciliul conjugal, lucru pe care el l‑a făcut în luna decembrie 2017.

Printr‑o a doua ordonanță președințială, din 20 iulie 2018, instanța luxemburgheză l‑a obligat pe MG la plata către A a unei pensii de întreținere în cuantum de 1500 de euro pe lună (300 de euro pentru fiecare dintre copiii lor), cu excluderea alocațiilor familiale, precum și la plata cheltuielilor de îngrijire la Centrul polivalent interinstituțional pentru copii (CPE) pentru trei dintre copii și a jumătate din toate cheltuielile extraordinare efectuate în interesul tuturor celor cinci copii. În plus, instanța care a pronunțat ordonanța președințială a dispus ca BEI să îi plătească lui A alocația pentru creșterea copilului și alocația școlară.

La 9 ianuarie 2019, Cour supérieure de justice (Curtea Superioară de Justiție, Luxemburg), în calitate de curte de apel, a respins apelul formulat de MG împotriva ordonanței președințiale din 14 noiembrie 2017, în măsura în care prin aceasta se stabilea domiciliul copiilor minori la adresa lui A, dar îi acorda dreptul de a avea legături personale cu aceștia în fiecare al doilea weekend și pe durata a jumătate din vacanțele școlare.

La 21 martie 2019, tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a pronunțat divorțul dintre MG și A.

La 10 iulie 2019, Cour supérieure de justice (Curtea Superioară de Justiție), în calitate de curte de apel, a pronunțat o hotărâre prin care a soluționat apelul formulat împotriva celei de a doua ordonanțe președințiale, din 20 iulie 2018, confirmând dreptul lui A de a primi pensie de întreținere de la MG în cuantum de 300 de euro pe lună pentru fiecare copil. Aceasta a modificat însă ordonanța președințială menționată prin scutirea lui MG de la plata anumitor cheltuieli, în special a cheltuielilor de îngrijire a copiilor la CPE efectuate în interesul copiilor.

La 24 noiembrie 2017, MG a fost informat de BEI că, în urma ordonanței președințiale pronunțate de tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) la 14 noiembrie 2017 (prin care copiii îi fuseseră încredințați cu titlu provizoriu lui A), alocația pentru creșterea copilului și alocația școlară urmau să îi fie plătite lui A.

La 28 decembrie 2017, A a introdus o cerere de conciliere în temeiul articolului 41 din Regulamentul personalului BEI, astfel cum este aplicabil în speță. Ea a solicitat BEI să recunoască că cei cinci copii se află în întreținerea sa, în conformitate cu ordonanța președințială pronunțată de tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) la 14 noiembrie 2017, și, în consecință, să îi recunoască și dreptul la plata alocațiilor familiale și a drepturilor financiare derivate prevăzute de acest regulament (denumită în continuare „prima procedură de conciliere”).

La 12 septembrie 2018, președintele BEI a decis că, începând cu luna octombrie 2018, copiii lui A și ai lui MG trebuie considerați ca aflându‑se în întreținerea lui A (denumită în continuare „decizia din 12 septembrie 2018”). În urma acestei decizii, a rezultat recunoașterea dreptului lui A la plata alocațiilor familiale și a drepturilor financiare derivate.

Din hotărârea atacată rezultă că MG nu a fost parte la prima procedură de conciliere ( 3 ). BEI a explicat în observațiile sale scrise și în ședință că la o procedură de conciliere nu pot participa alte părți în afara persoanei care a inițiat procedura. Prin urmare, MG nu a putut interveni în procedura inițiată de A.

Prin scrisoarea din 11 octombrie 2018, BEI l‑a informat pe MG cu privire la decizia sa (denumită în continuare „decizia din 11 octombrie 2018”), potrivit căreia, începând cu luna octombrie 2018, el nu mai avea dreptul la alocația familială, la alocația pentru creșterea copilului aflat în întreținere sau la alocația școlară (denumite în continuare, împreună, „alocațiile familiale”) sau la drepturile financiare derivate prevăzute de Dispozițiile administrative aplicabile personalului BEI (denumite în continuare „dispozițiile administrative ale BEI”). Această scrisoare preciza că beneficiul acestor alocații îi fusese acordat lui A prin decizia din 12 septembrie 2018.

Normele aplicate de BEI pentru a decide cu privire la acordarea alocațiilor familiale, aplicabile la data faptelor, au fost articolele 2.2.1 și 2.2.2 din dispozițiile administrative ale BEI. Aceste norme au următorul cuprins: „2.2.1. Alocația familială Următorii membri ai personalului au dreptul la o alocație familială în valoare de 5 % din salariul lunar de bază: (a) angajații căsătoriți; (b) angajații separați legal sau divorțați care sunt obligați printr‑o hotărâre judecătorească să asigure întreținerea soțului, respectiv a fostului soț; (c) angajații necăsătoriți, separați legal, divorțați sau văduvi, în cazul în care au dreptul la alocația pentru creșterea copilului […] […] În cazul în care doi soți sunt angajați ai [BEI], indemnizația se plătește soțului cu salariul de bază lunar mai mare. În cazul în care unul dintre soți este angajat al [BEI], iar celălalt al unei alte organizații internaționale, funcționarul angajat la [BEI] primește alocația, cu condiția ca cealaltă organizație să nu plătească o alocație similară celuilalt soț. […] 2.2.2. Copil aflat în întreținere Un copil a cărui întreținere este asigurată efectiv de un membru al personalului și care este copilul său legitim, recunoscut în mod legal, natural recunoscut, adoptat ori vitreg este considerat copil aflat în întreținerea acestui membru al personalului, cu condiția ca [BEI] sau o altă instituție a Uniunii Europene să nu considere copilul ca fiind copilul aflat în întreținerea unui alt membru al personalului, funcționar sau agent, iar copilul să nu desfășoare o activitate profesională remunerată. În aceleași condiții, [BEI] poate considera, de asemenea, că un copil căruia un membru al personalului îi asigură găzduire este un copil aflat în întreținere. În cazul în care copilul locuiește în aceeași gospodărie cu membrul personalului sau în cazul în care acesta din urmă contribuie la întreținerea copilului cu un cuantum cu cel puțin 50 % mai mare decât alocația pentru creșterea copilului […] se consideră că membrul personalului asigură efectiv întreținerea copilului.”

Ca răspuns la decizia din 11 octombrie 2018, MG a informat BEI, prin scrisoarea din 29 octombrie 2018, că se opune măsurilor dispuse prin această decizie. El a precizat de asemenea că scrisoarea lui din 29 octombrie 2018 trebuia considerată o cerere de conciliere în sensul articolului 41 din Regulamentul personalului.

Neprimind niciun răspuns din partea BEI, MG și‑a reiterat cererea prin scrisoarea din 10 decembrie 2018.

Prin scrisoarea din 7 ianuarie 2019, BEI a respins obiecțiile formulate de MG, fără a aborda însă aspectul legat de inițierea procedurii de conciliere (denumită în continuare „decizia din 7 ianuarie 2019”).

MG a răspuns prin e‑mailul din 11 ianuarie 2019, prin care a depus o nouă cerere de conciliere în temeiul articolului 41 din dispozițiile administrative. Această cerere viza de asemenea contestarea deciziei din 11 octombrie 2018 și, după caz, a deciziei din 7 ianuarie 2019.

La 14 ianuarie 2019, BEI a confirmat primirea cererii de conciliere formulate de MG.

După ce MG a prezentat noua cerere de inițiere a procedurii de conciliere, comisia de conciliere s‑a reunit în mai multe rânduri în anii 2019 și 2020. În perioada 9 martie-4 iunie 2020, cei trei membri ai comisiei au schimbat o serie de e‑mailuri prin care au încercat să formuleze comentarii și să modifice conținutul procesului‑verbal al procedurii de conciliere. Prin e‑mailul din 4 iunie 2020, președintele comisiei de conciliere a transmis președintelui BEI acest proces‑verbal, în care a constatat, printre altele, eșecul procedurii de conciliere și imposibilitatea de a conveni asupra unui raport privind închiderea acestei proceduri.

Prin scrisoarea din 30 iulie 2020 (denumită în continuare „decizia din 30 iulie 2020”), transmisă recurentului prin e‑mailul din 31 iulie 2020, președintele BEI l‑a informat că a primit concluziile comisiei de conciliere și a precizat că ia act de eșecul procedurii de conciliere. Procesul‑verbal al procedurii de conciliere a fost anexat la scrisoarea respectivă.

La 14 septembrie 2020, MG a introdus la Tribunal o acțiune prin care solicita: – anularea deciziei din 11 octombrie 2018 prin care a fost privat de beneficiul alocațiilor familiale (inclusiv în special al cheltuielilor pentru structurile de îngrijire a copiilor școlarizați și pentru CPE reținute în mod eronat de BEI din salariul său până în noiembrie 2019) și de drepturile financiare derivate (inclusiv în special avantajele fiscale și rambursarea cheltuielilor medicale ale copiilor suportate de el); – în măsura în care este necesar, anularea deciziilor din 7 ianuarie 2019 și din 30 iulie 2020; – obligarea BEI la plata sumei de 10000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de acesta; – obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată.

În hotărârea atacată, referitor la cererile de anulare, Tribunalul a respins toate aceste motive și, în consecință, această parte a cererii sale introductive.

În ceea ce privește însă cererea de despăgubire, Tribunalul a constatat că răspunsul BEI la cererea MG de inițiere a procedurii de conciliere ca urmare a deciziei din 7 ianuarie 2019 a fost întârziat în mod nejustificat cu mai mult de trei luni și că BEI nu a răspuns la prima cerere de conciliere cuprinsă în scrisoarea din 29 octombrie 2018. În plus, Tribunalul a statuat că BEI i‑a provocat lui MG o stare de incertitudine prelungită ca urmare a acestei întârzieri nejustificate și i‑a cauzat, așadar, un prejudiciu moral. În consecință, Tribunalul a obligat BEI la plata către MG a unor despăgubiri evaluate ex aequo et bono la suma de 500 de euro și a respins în rest cererea de despăgubire. Tribunalul a decis de asemenea că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la grefa Curții la 7 martie 2022, MG solicită Curții: – declararea prezentului recurs ca fiind admisibil și fondat; – anularea hotărârii atacate; – în consecință, admiterea cererilor pe care le‑a formulat în primă instanță și anularea deciziei BEI din 11 octombrie 2018 prin care a fost privat de beneficiul alocațiilor familiale (inclusiv în special al cheltuielilor pentru structurile de îngrijire a copiilor școlarizați și pentru CPE reținute în mod eronat de BEI din salariul său până în noiembrie 2019) și de drepturile financiare derivate aferente (inclusiv în special avantajele fiscale și rambursarea cheltuielilor medicale ale copiilor suportate de el) și, în măsura necesară, anularea deciziei din 7 ianuarie 2019 de respingere a cererilor sale în totalitate și, după caz, anularea deciziei BEI din 30 iulie 2020 de declarare a lipsei concilierii și de confirmare a deciziei din 11 octombrie 2018 de reparare a prejudiciului material și moral suferit de MG și – obligarea BEI la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

BEI solicită Curții: – respingerea recursului și – obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri, precum și a celor efectuate în primă instanță.

La 17 mai 2023, a avut loc o ședință la care au participat recurentul și BEI.

Recursul cuprinde cinci motive.

Cu toate acestea, la cererea Curții, prezentele concluzii se limitează la analiza a două aspecte pe care le ridică prezentul recurs, și anume, dacă Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a concluzionat că dreptul de a fi ascultat nu a fost încălcat (primul motiv de recurs) și dacă Tribunalul a apreciat în mod eronat excepția de nelegalitate a dispozițiilor administrative ale BEI privind alocațiile familiale (al doilea aspect din cadrul celui de al treilea motiv de recurs și al patrulea motiv de recurs).

Primul motiv de recurs privește numai prima decizie, și anume decizia din 11 octombrie 2018, prin care BEI l‑a informat pe MG că nu va mai avea dreptul, începând cu luna octombrie 2018, la alocațiile familiale și la drepturile financiare derivate acordate în temeiul dispozițiilor administrative ale BEI, întrucât beneficiul acestora îi fusese acordat lui A prin decizia din 12 septembrie 2018.

Recurentul susține că nu a fost ascultat de BEI înainte de adoptarea acestei decizii, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de a fi ascultat. El arată că această încălcare ar determina lipsa de validitate a deciziei din 11 octombrie 2018.

La punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a reținut următoarele: „73. În această privință, […] este cert că, prin [decizia din 11 octombrie 2018], [MG] a primit o comunicare din partea BEI prin care a fost informat că urma să nu mai beneficieze de plata alocației familiale, a alocațiilor pentru creșterea copilului și a alocațiilor școlare. Prin urmare, obiectul [acestei decizii] a fost acela de a‑l informa pe [MG] cu privire la rezultatul [primei proceduri de conciliere], fără ca el să fi fost invitat să fie ascultat în cadrul acestei proceduri. 74. În schimb, […] trebuie să se constate că [decizia din 7 ianuarie 2019], care a confirmat [decizia din 11 octombrie 2018], clarificând și dezvoltând motivarea cuprinsă în aceasta, a fost adoptată în urma observațiilor formulate de [MG] în scrisorile sale din 29 octombrie și din 10 decembrie 2018. Astfel, trebuie constatat că [MG] a fost în măsură să ia poziție cu privire la raționamentul expus de BEI în [decizia din 11 octombrie 2018] și să își prezinte observațiile cu privire la motivele cuprinse în aceasta, care au fost luate în considerare înainte de poziția exprimată de BEI în [decizia din 7 ianuarie 2019].”

Astfel, Tribunalul a statuat că dreptul de a fi ascultat nu a fost încălcat, întrucât MG a avut posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la decizie după adoptarea acesteia, iar BEI le‑a luat în considerare.

Articolul 41 alineatul (2) litera (a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede „dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere”.

Curtea a precizat deja obiectivul dreptului de a fi ascultat. Potrivit Curții, „dreptul de a fi ascultat urmărește în special să garanteze ca orice decizie cauzatoare de prejudicii să fie adoptată în deplină cunoștință de cauză și are în special ca obiectiv să permită autorității competente să corecteze o eroare sau persoanei vizate să invoce elementele privind situația sa personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut” ( 4 ).

Astfel, dreptul de a fi ascultat este în beneficiul atât al administrației, permițându‑i acesteia să ia o decizie corectă, cât și al persoanei ale cărei drepturi sunt afectate. Primul său obiectiv este acela de a permite instrumentarea dosarului și stabilirea faptelor într‑un mod cât mai precis și mai corect posibil, iar cel de al doilea obiectiv este acela de a se asigura că persoana vizată are posibilitatea de a‑și susține cauza.

Pentru ca acest dublu obiectiv să fie atins, este clar că unei persoane trebuie să i se dea posibilitatea de a‑și exprima punctul de vedere în cursul procedurii administrative, și anume înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să afecteze în mod defavorabil interesele persoanei în cauză ( 5 ).

În speță, este cert că MG a fost afectat în mod defavorabil de decizia din 11 octombrie 2018. De altfel, jurisprudența a stabilit deja că o reducere a remunerației, precum o reducere a alocațiilor familiale, constituie o măsură care afectează în mod defavorabil interesele persoanei vizate ( 6 ).

De asemenea, este clar că MG nu a fost invitat să își expună punctul de vedere înainte de adoptarea deciziei care îl afectează.

În această privință, dorim să subliniem că articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă nu impune organizarea unei ședințe oficiale de ascultare a părților ( 7 ).

Cu toate acestea, dreptul de a fi ascultat implică faptul că persoana vizată trebuie să aibă posibilitatea de a influența procesul decizional în discuție înainte de adoptarea deciziei respective ( 8 ).

Suntem conștienți de faptul că, în viața de zi cu zi, administrația nu ascultă fiecare persoană atunci când o schimbare a statutului personal al acesteia conduce la modificări nefavorabile în ceea ce privește drepturile sale. Aceasta nu înseamnă însă că o atare practică este conformă cu cerințele articolului 41 alineatul (2) litera (a) din cartă.

În prezent, comunicarea nu mai este dificilă. Acest lucru este valabil mai ales în cadrul unei administrații. Fiecare membru al personalului are, de obicei, o adresă de e‑mail care este cunoscută de diferitele organisme cu putere de decizie. Mai mult, criza provocată de pandemia de COVID-19 a demonstrat că, adesea, comunicarea electronică poate înlocui cu ușurință întâlnirile față în față.

Prin urmare, este dificil să se încerce să se justifice o practică administrativă care nu oferă unei persoane posibilitatea de a‑și exprima poziția cu privire la o decizie care o va afecta (întemeiată pe constrângeri de timp, pe lipsa de personal sau pe alte considerente similare).

Trimiterea unui e‑mail către MG, în care să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la decizia preconizată și la motivarea acesteia într‑un termen rezonabil, ar fi îndeplinit cerința aferentă dreptului de a fi fost ascultat.

MG nu a avut o asemenea posibilitate pe parcursul procesului care a condus la adoptarea deciziei din 11 octombrie 2018. El nu a fost parte la procedura de conciliere inițiată de A și nu a fost ascultat în niciun moment înainte de adoptarea deciziei prin care a fost privat de alocațiile familiale pe care le primise până în acel moment. Prin urmare, nu i s‑a oferit posibilitatea de a‑și exprima poziția cu privire la decizia preconizată și la motivarea acesteia.

Contrar poziției Tribunalului, considerăm că faptul că MG a avut posibilitatea de a prezenta observații cu privire la decizia din 11 octombrie 2018 după adoptarea acesteia și că observațiile sale au fost integrate în decizia din 7 ianuarie 2019 nu modifică concluzia că dreptul de a fi ascultat a fost încălcat. Astfel, prima scrisoare nu a fost un act pregătitor, materializat printr‑o decizie ulterioară. Dimpotrivă, aceasta a constituit decizia însăși, iar a doua scrisoare nu a făcut decât să confirme această decizie inițială. Prin urmare, decizia prin care MG a fost privat de dreptul său la alocații familiale a fost scrisoarea din 11 octombrie 2018.

Acest lucru a fost confirmat de BEI în ședință, atunci când a explicat că decizia din 11 octombrie 2018 a fost într‑adevăr definitivă, nefiind doar o decizie intermediară, deși BEI a confirmat‑o prin scrisoarea din 7 ianuarie 2019.

MG nu a fost invitat să își exprime poziția în niciun moment înainte de adoptarea deciziei din 11 octombrie 2018.

Pentru motivele de mai sus, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat că dreptul lui MG de a fi ascultat nu a fost încălcat.

A doua problemă pe care o ridică prezentul recurs privește consecințele unei încălcări a dreptului de a fi ascultat. O astfel de încălcare conduce în mod automat la nevaliditatea deciziei adoptate în urma unei proceduri în cadrul căreia un subiect nu a fost ascultat?

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea unei decizii decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit ( 9 ).

Cu toate acestea, cerința potrivit căreia rezultatul „ar fi putut [fi] diferit” nu înseamnă că trebuie să se stabilească cu certitudine că decizia ar fi fost diferită. Pentru a constata nevaliditatea unei astfel de decizii, este suficient ca posibilitatea ca o decizie să fi fost diferită să nu poată fi exclusă în totalitate, dacă o persoană afectată de această decizie ar fi fost în măsură să își exprime poziția ( 10 ).

Acest lucru ne conduce la următoarea întrebare: ar fi fost posibil un rezultat diferit în împrejurările din prezenta cauză?

În această privință, se poate face o diferență între situațiile în care o administrație dispune de o marjă de apreciere cu privire la modul de soluționare a unui caz individual și cele în care aceasta nu dispune de o astfel de marjă de apreciere.

În cazul în care o administrație dispune de o marjă de apreciere cu privire la modul de soluționare a unui caz individual, împrejurarea că persoana afectată nu este ascultată conduce la nevaliditatea unei decizii adoptate cu încălcarea dreptului de a fi ascultat. Prin aplicarea acestui raționament în prezenta cauză, dacă, pentru a stabili cine are dreptul la alocațiile familiale, BEI ar fi avut posibilitatea de a aprecia în mod liber toate faptele relevante, de exemplu modul în care A și MG împart costurile de întreținere a copiilor lor după divorț și modul în care decid cu privire la acordarea alocațiilor familiale, este posibil ca ascultarea lui MG să fi influențat într‑adevăr decizia.

În schimb, în cazul în care BEI ar decide pe baza unor norme clare de la care nu avea libertatea de a se îndepărta, răspunsul la întrebarea dacă încălcarea dreptului de a fi ascultat conduce la nevaliditatea deciziei ar putea fi diferit.

În această privință, BEI susține că, în speță, nu dispunea de nicio marjă de apreciere cu privire la modul de soluționare a aspectului legat de acordarea alocațiilor familiale după divorțul dintre A și MG. Dimpotrivă, ea ar fi trebuit să aplice dispozițiile administrative ale BEI aplicabile acordării alocațiilor familiale, în temeiul cărora competențele sale erau limitate. Cu alte cuvinte, chiar dacă MG ar fi fost ascultat, BEI nu ar fi avut altă opțiune decât să decidă așa cum a făcut‑o și să îi acorde alocațiile familiale lui A.

Este acesta sfârșitul poveștii? În cazul în care acceptăm că dispozițiile administrative ale BEI nu lasă nicio posibilitate pentru o decizie diferită, nu există consecințe ale încălcării dreptului de a fi ascultat, chiar dacă se dovedește o astfel de încălcare?

Propunem un răspuns diferit. Există cel puțin două moduri diferite în care o persoană aflată într‑o situație similară celei în care s‑a aflat MG ar fi putut influența decizia finală dacă i s‑ar fi oferit posibilitatea de a‑și exprima poziția.

În primul rând, în speță, MG ar fi putut susține că BEI a interpretat în mod eronat dispozițiile sale administrative. Astfel, chiar dacă aceste dispoziții nu ar lăsa nicio marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea modului de acordare a alocațiilor familiale, BEI ar fi putut ajunge la un rezultat diferit de cel pe care l‑a propus în acest caz individual.

În ședință, BEI a explicat că inițial a continuat (de la sfârșitul anului 2017 până în septembrie 2018) să îi plătească lui MG alocațiile familiale. Întrucât aceste alocații erau plătite în funcție de salariul încasat și având în vedere că salariul lui MG era mai mare decât cel al lui A, cuantumul in fine acordat în beneficiul copiilor prin intermediul părinților lor nu ar fi fost redus. Ulterior, BEI și‑a modificat interpretarea și a concluzionat că normele aplicabile o obligă să acorde alocațiile familiale persoanei căreia îi sunt încredințați copiii. În opinia BEI, această concluzie rezultă din coroborarea articolelor 2.2.2 și 2.2.1 din dispozițiile sale administrative, potrivit cărora alocațiile familiale sunt acordate persoanei în întreținerea căreia se află copiii.

Cele de mai sus demonstrează că până și BEI are îndoieli cu privire la sensul corect al dispozițiilor sale administrative atunci când acestea sunt aplicate în cazul unui divorț între doi dintre membrii personalului său. După cum a susținut în ședință, aplicarea acestor dispoziții în cazul unei asemenea situații a reprezentat o noutate pentru BEI la momentul respectiv. În consecință, acordarea posibilității ca MG să își prezinte punctul de vedere cu privire la interpretarea corectă a acestor dispoziții ar fi putut conduce la o decizie diferită.

În al doilea rând, chiar dacă dispozițiile administrative ale BEI care obligă administrația să adopte o anumită decizie sunt, într‑adevăr, suficient de clare pentru a nu lăsa loc la interpretare, ele ar putea fi totuși lipsite de validitate din punct de vedere juridic și, din acest motiv, inaplicabile. În contextul prezentei cauze, MG ar fi putut ridica problema validității juridice a dispozițiilor administrative ale BEI dacă i s‑ar fi dat posibilitatea să își exprime poziția. De fapt, el a ridicat această problemă în fața Tribunalului, susținând că aceste dispoziții administrative, astfel cum au fost interpretate și aplicate de BEI, încalcă principiul egalității de tratament.

Dacă i s‑ar fi dat posibilitatea de a ridica această problemă în cursul procedurii administrative, administrația BEI ar fi fost obligată să se pronunțe cu privire la pretenția de nevaliditate. La fel cum o autoritate administrativă națională este abilitată și obligată, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, să înlăture aplicarea normelor naționale contrare ( 11 ), administrația Uniunii trebuie să fie abilitată și obligată să înlăture aplicarea normelor interne în cazul în care acestea sunt contrare normelor Uniunii. Astfel, dacă ar fi constatat că dispozițiile administrative sunt lipsite de validitate, BEI nu ar fi fost îndreptățită să le aplice. Dimpotrivă, dacă BEI ar fi considerat că dispozițiile sunt valide, MG ar fi putut să îi accepte explicația sau să decidă să conteste această constatare în fața Tribunalului. Este important de remarcat faptul că, dacă i s‑ar fi dat posibilitatea să își exprime poziția înainte de adoptarea deciziei din 11 octombrie 2018, această decizie ar fi putut fi diferită, chiar dacă dispozițiile administrative ale BEI nu ar fi lăsat administrației nicio marjă de apreciere cu privire la modul de soluționare a cazului individual.

Ceea ce încercăm să subliniem prin cele de mai sus este că e dificil să se concluzioneze in abstracto că implicarea unei persoane pe care o decizie o afectează în mod negativ într‑un proces care a condus la adoptarea unei astfel de decizii nu ar fi putut afecta decizia respectivă.

Pentru acest motiv, propunem Curții să considere că neacordarea de către o administrație a posibilității unei persoane, care ar putea fi afectată în mod negativ de decizia administrației, de a‑și exprima punctul de vedere conduce, în principiu, la nevaliditatea deciziei și determină necesitatea inițierii unei noi proceduri în cadrul căreia persoana în cauză să fie ascultată.

Un exemplu de procedură administrativă care ar fi respectat dreptul de a fi ascultat în speță ar fi putut fi cel enunțat în continuare. După încheierea procedurii de conciliere inițiate de A, BEI l‑ar fi putut invita pe MG să își exprime poziția înainte de a decide să acorde alocații familiale lui A. În cazul în care MG ar fi invocat lipsa de validitate a unei norme care conduce la un rezultat potrivit căruia numai A are dreptul la alocații familiale, BEI ar fi trebuit să își explice poziția cu privire la motivele pentru care consideră că această normă este validă. Numai după aceea BEI ar fi putut adopta o decizie prin care să îi acorde lui A alocațiile familiale. MG ar fi avut apoi posibilitatea de a contesta decizia BEI în fața Tribunalului, susținând, printre altele, că dispozițiile administrative ale BEI sunt nevalide din punct de vedere juridic.

MG a susținut într‑adevăr în fața Tribunalului că dispozițiile administrative ale BEI erau ele însele lipsite de validitate din punct de vedere juridic. Vom examina această afirmație în secțiunea următoare.

Cu toate acestea, considerăm că decizia din 11 octombrie 2018 trebuie deja anulată în această etapă pe baza primului motiv, potrivit căruia aceasta a fost adoptată cu încălcarea dreptului de a fi ascultat al lui MG.

În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs, MG susține în esență că Tribunalul a respins în mod eronat excepția sa de nelegalitate a dispozițiilor administrative ale BEI menționate mai sus privind alocațiile familiale. Mai precis, recurentul susține că Tribunalul a concluzionat în mod eronat că aceste dispoziții nu încalcă principiile egalității de tratament și nediscriminării.

După cum a explicat BEI în ședință, cele două dispoziții administrative aplicabile sunt interpretate în sensul că, după divorțul dintre două persoane care sunt membre ale personalului care lucrează la BEI, alocațiile familiale sunt acordate părintelui căruia îi sunt încredințați copiii. Aceste dispoziții, atât în versiunea aplicabilă la momentul respectiv, cât și în noua versiune, permit ca alocațiile familiale să fie împărțite numai în cazul în care copiii sunt încredințați ambilor părinți. Întrucât tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a decis încredințarea copiilor exclusiv lui A, dispozițiile menționate impuneau ca alocațiile familiale să îi fie acordate acesteia.

În hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că aceste dispoziții administrative nu încalcă principiul egalității de tratament, întrucât „situația unui părinte căruia i‑au fost încredințați copiii este diferită de cea a unui părinte căruia nu i‑au fost încredințați copiii și, prin urmare, dispozițiile administrative pot prevedea un tratament diferit pentru fiecare situație în parte” ( 12 ).

Recurentul nu este de acord. În opinia sa, părinții divorțați se află într‑o situație comparabilă în ceea ce privește întreținerea copiilor lor, întrucât ambii au această obligație de întreținere. Prin urmare, aceștia ar trebui să beneficieze de aceleași drepturi în ceea ce privește alocațiile familiale, care servesc drept ajutor pentru acoperirea costurilor legate de întreținerea copiilor. MG susține că faptul că unui părinte îi sunt încredințați copiii cu titlu exclusiv nu îl diferențiază pe acesta de un părinte căruia nu îi sunt încredințați copiii, atunci când criteriul luat în considerare este obligația de a asigura întreținerea copiilor.

În schimb, BEI susține că încredințarea copiilor este singurul criteriu exact pentru a verifica dacă o persoană „întreține efectiv” sau nu un copil. Întrucât alocațiile familiale sunt acordate pentru întreținerea unui copil, dispozițiile administrative ale BEI care consideră încredințarea copilului drept factor determinant nu sunt discriminatorii.

Trebuie subliniat că principiul egalității de tratament impune ca persoanele aflate în situații comparabile ( 13 ) să fie tratate în mod egal. Dacă, dimpotrivă, cele două persoane nu se află într‑o situație comparabilă, același principiu impune ca acestea să fie tratate în mod diferit, cu excepția cazului în care există motive obiective pentru a le trata în același mod ( 14 ).

Un părinte divorțat căruia i‑au fost încredințați copiii se află într‑o situație comparabilă cu cea a unui părinte divorțat căruia nu i‑au fost încredințați copiii, ci i‑a fost acordat doar dreptul de a avea legături personale cu aceștia în weekend și în timpul vacanțelor?

Prima reacție ar putea fi aceea că acești părinți nu se află într‑o situație comparabilă. Astfel, părintele căruia i‑au fost încredințați în mod exclusiv trebuie să se ocupe zilnic de copii, iar timpul de care dispune pentru propriile activități este limitat de această necesitate. Dimpotrivă, pentru părintele căruia nu i‑au fost încredințați copiii în mod exclusiv, acest timp este doar marginal afectat (de exemplu, o dată la două săptămâni și jumătate din perioadele de vacanță). Pentru a da un exemplu simplu, un părinte căruia nu i‑au fost încredințați copiii în mod exclusiv poate decide cu ușurință să meargă la cinema seara, în timp ce celălalt părinte ar trebui să planifice și, eventual, să găsească și să plătească pe cineva pentru a avea grijă de copii pentru a putea face același lucru. În opinia noastră, majoritatea oamenilor ar considera că aceste două persoane nu se află într‑o situație comparabilă.

Cu toate acestea, în ceea ce privește aprecierea aspectului dacă două persoane se află într‑o situație comparabilă în raport cu anumite drepturi legale, comparabilitatea trebuie apreciată ținând seama de conținutul și de obiectul normei care acordă asemenea drepturi ( 15 ).

Alocațiile familiale contribuie la atenuarea costurilor financiare care decurg din întreținerea copiilor. Prin urmare, ele urmăresc un obiectiv social, justificat de cheltuielile care decurg dintr‑o nevoie actuală și certă, legată de existența unui copil și de întreținerea efectivă a acestuia ( 16 ).

O asemenea interpretare este susținută de jurisprudența referitoare la Regulamentul (CE) nr. 883/2004 ( 17 ). Curtea a precizat că noțiunea de alocație familială include toate prestațiile în natură sau în numerar pentru acoperirea cheltuielilor familiei, cu excepția avansurilor din pensiile alimentare și a alocațiilor speciale de naștere sau de adopție. Astfel, termenii „acoperirea cheltuielilor familiei” trebuie interpretați în sensul că se referă în special la o contribuție la bugetul familial, destinată să reducă costurile legate de întreținerea copiilor ( 18 ).

Ombudsmanul Uniunii a oferit un raționament similar, precizând, într‑o decizie din 2017, că „alocația pentru creșterea copilului, deși este integrată în remunerația unui membru al personalului, nu este destinată întreținerii acestuia din urmă, ci este destinată exclusiv întreținerii copilului său” ( 19 ).

Pe scurt, chiar dacă alocațiile familiale nu sunt acordate ca o prestație pentru părinți, ci pentru a contribui la dezvoltarea și educația copiilor lor, acestea contribuie la reducerea sarcinii financiare a părinților care au copii în întreținere.

Având în vedere această finalitate a alocațiilor familiale, criteriul pe baza căruia se poate decide dacă un părinte căruia i‑au fost încredințați copiii cu titlu exclusiv este comparabil cu un părinte căruia nu i‑au fost încredințați copiii este dacă ambii părinți contribuie financiar la întreținerea copiilor lor. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze, așa cum considerăm că susține în mod întemeiat recurentul, că cei doi părinți care contribuie efectiv la întreținerea copiilor lor se află într‑o situație comparabilă.

În plus, în jurisprudență s‑a indicat deja că nimic nu se opune ca un copil să fie considerat ca aflându‑se efectiv în întreținerea mai multor persoane în același timp. Prin urmare, copilul a doi funcționari ai Uniunii divorțați poate fi considerat ca aflându‑se efectiv în sarcina acestor doi funcționari în același timp și, prin urmare, ca aflându‑se în întreținerea acestora în mod simultan ( 20 ).

O atare apreciere nu poate depinde de cui i‑au fost încredințați în mod legal copiii, întrucât încredințarea copiilor unuia dintre părinți nu îl scutește pe celălalt părinte de obligația de a participa la cheltuielile de întreținere a acestor copii. De asemenea, aceasta nu înseamnă că ambii părinți nu continuă să contribuie financiar la creșterea copiilor lor. Dimpotrivă, o decizie cu privire la aspectul dacă doi părinți divorțați se află într‑o situație comparabilă în ceea ce privește alocațiile familiale constituie o apreciere atât de drept, cât și de fapt. Este necesar să se răspundă la întrebarea dacă ambii părinți contribuie efectiv la nevoile de întreținere ale copiilor lor.

Un părinte divorțat căruia i‑au fost încredințați copiii în mod exclusiv se află astfel într‑o situație comparabilă în raport cu celălalt părinte divorțat căruia nu i‑au fost încredințați copiii din perspectiva dreptului la alocații familiale dacă amândoi își întrețin copiii în mod efectiv (din punct de vedere financiar).

Prin urmare, o normă care acordă în mod automat alocații familiale unui părinte căruia i‑au fost încredințați copiii în mod exclusiv, deși ambii părinți participă (din punct de vedere financiar) la întreținerea copiilor lor, încalcă principiul egalității de tratament.

Afirmația potrivit căreia, în scopul alocațiilor familiale, situația ambilor părinți este comparabilă nu diminuează dificultățile deosebite și sarcinile suplimentare cu care se confruntă părintele căruia i‑au fost încredințați copiii. Într‑adevăr, acest părinte ar putea avea costuri financiare suplimentare care decurg din faptul că copiii trăiesc sub acoperișul său (de exemplu, costurile unei dădace pentru a putea merge la cinematograf, astfel cum s‑a menționat deja cu titlu de exemplu). Cu toate acestea, există și alte mijloace juridice pentru a aborda în mod specific eventualele disparități care continuă să existe între părinți, de exemplu prin intermediul unei pensii de întreținere sau al unei pensii alimentare. Pensiile de întreținere și alocațiile familiale sunt însă două lucruri distincte ( 21 ).

Prin urmare, chiar dacă a recunoscut în mod corect aceste caracteristici și finalități ale alocațiilor familiale, Tribunalul a concluzionat în mod eronat că situația celor doi părinți, din perspectiva dreptului la alocații familiale, nu este comparabilă.

Astfel, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a respins excepția de nelegalitate introdusă de recurent pentru motivul că dispozițiile administrative ale BEI nu încalcă principiul egalității de tratament.

Prin urmare, propunem Curții să declare fondate primul motiv de recurs, al doilea aspect din cadrul celui de al treilea motiv de recurs și al patrulea motiv de recurs și să anuleze punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate.

În conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta poate, în situația în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

Considerăm că aceasta este situația în speță. Prin urmare, nu este necesar ca Curtea să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare.

Propunem Curții să anuleze deciziile din 11 octombrie 2018 și din 7 ianuarie 2019, precum și orice decizii ulterioare prin care MG a fost privat de jumătate din beneficiul alocațiilor familiale și al drepturilor financiare derivate. Decizia din 11 octombrie 2018 este nevalidă pentru două motive: aceasta a fost adoptată cu încălcarea dreptului de a fi ascultat și încalcă principiul egalității de tratament. Decizia din 7 ianuarie 2019 nu a încălcat dreptul de a fi ascultat, întrucât MG a avut posibilitatea să își exprime poziția înainte de adoptarea sa, dar este nevalidă, întrucât încalcă principiul egalității de tratament.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm că: – primul motiv de recurs, al doilea aspect din cadrul celui de al treilea motiv de recurs și al patrulea motiv de recurs ar trebui admise; – Curtea ar trebui să anuleze punctul 2 din dispozitivul Hotărârii din 21 decembrie 2021, MG/BEI (T‑573/20, nepublicată, EU:T:2021:915); – Curtea ar trebui să anuleze deciziile din 11 octombrie 2018 și din 7 ianuarie 2019, precum și orice decizii ulterioare prin care MG a fost privat de jumătate din beneficiul alocațiilor familiale [inclusiv în special al cheltuielilor pentru structurile de îngrijire a copiilor școlarizați și pentru Centrul polivalent interinstituțional pentru copii (CPE) reținute în mod necuvenit de Banca Europeană de Investiții din salariul său până în noiembrie 2019] și de drepturile financiare derivate (inclusiv în special avantajele fiscale).

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 6 iulie 2023 ( 1 )