Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 4 mai 2023.#QB împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Funcție publică – Anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene – Articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță – Agenți temporari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Activitate profesională principală – Servicii efectuate pentru un alt stat.#Cauza C-88/22 P.

Pentru începerea activității la Uniunea Europeană, agenții acesteia sunt obligați adesea să își părăsească statul membru de origine și să se stabilească în statul membru în care au fost repartizați. În scopul de a compensa neplăcerile pe care le presupune această mutare și de a permite angajarea resortisanților statelor membre ale Uniunii dintr‑o arie geografică cât mai largă posibil, la articolul 69 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) ( 2 ), legiuitorul Uniunii a instituit indemnizația de expatriere. Condițiile pentru acordarea acestei indemnizații sunt stabilite la articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din anexa VII la statut. Potrivit articolului 20 alineatul (2) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene coroborat cu articolul 69 din statut, aceste prevederi se aplică mutatis mutandis agenților temporari.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, indemnizația de expatriere se acordă, în conformitate cu prima liniuță, agenților care nu au și nu au avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare (în continuare „statul de repartizare”) și, în conformitate cu a doua liniuță, a doua teză, agenților care, în mod obișnuit, nu au locuit și nu și‑au exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv în perioada de cinci ani care expiră cu șase luni înaintea angajării lor în muncă (denumită în continuare „perioada de referință”). În această privință, nu se ține seama de situația ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională (a doua liniuță a doua teză). Prin urmare, în principiu, exercitarea în mod obișnuit a unei activități profesionale principale sau reședința permanentă în statul de repartizare în perioada de referință determină pierderea indemnizației de expatriere. Indemnizația nu se pierde însă atunci când agentul a efectuat în perioada de referință servicii pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională. Aceste servicii „neutralizează” deci faptul de a exercita în mod obișnuit o activitate profesională principală sau de a avea o reședință permanentă în statul de repartizare și determină păstrarea de către agent a dreptului la acordarea indemnizației de expatriere. Prin urmare, în cele ce urmează vom numi articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță a doua teză din anexa VII la statut „regula neutralizării”.

Care este însă situația în cazul unui agent care în perioada de referință de cinci ani a fost detașat în calitate de judecător polonez la Krajowa Szkola Sadownictwa i Prokuratury (Școala Națională de Magistratură și Parchetul, Polonia, denumită în continuare „KSSiP”), dar care îndeplinea concomitent funcția de secretar general al Rețelei Europene de Formare Judiciară (denumită în continuare „EJTN”), o asociație internațională fără scop lucrativ de drept belgian, cu sediul la Bruxelles, locul în care agentul a fost repartizat ulterior? În acest caz, unde și‑a exercitat agentul în mod obișnuit activitatea profesională principală în perioada de referință relevantă? Și, dacă locul activității este în Belgia, activitatea sa poate fi calificată drept servicii efectuate pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională, cu consecința că agentul intră în domeniul de aplicare al regulii neutralizării?

Acestea sunt întrebările la care trebuie să răspundă Curtea în prezentul recurs, introdus de recurent împotriva Hotărârii Tribunalului din 8 decembrie 2021 ( 3 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”).

Cadrul juridic al prezentei cauze este format de statut.

Articolul 69 prima teză din statut prevede: „Indemnizația de expatriere este egală cu 16 % din totalul salariului de bază, al alocației pentru locuință și al alocației pentru creșterea copilului la care are dreptul un funcționar.”

Potrivit articolului 20 alineatul (2) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, articolul 69 din statut privind indemnizația de expatriere se aplică în mod corespunzător agenților temporari.

Articolul 4 alineatele (1) și (2) din anexa VII la statut prevede: „(1) Indemnizația de expatriere, egală cu 16 % din valoarea totală a salariului de bază, a alocației pentru locuință și a alocației pentru creșterea copilului plătite funcționarului, se acordă: (a) funcționarului: – care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și – care, în mod obișnuit, nu a locuit și nu și‑a exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv, în cursul celor cinci ani imediat premergători [a se citi „în perioada de cinci ani care expiră cu șase luni înaintea”] angajării sale în muncă. Pentru aplicarea prezentei dispoziții, situațiile ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională nu se iau în considerare; (b) funcționarului care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care, în perioada de 10 ani care se încheie la angajarea în muncă, a locuit în mod obișnuit în afara teritoriului european al statului respectiv pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale. […] (2) Funcționarul care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) are dreptul la o indemnizație de reședință în afara țării de origine egală cu un sfert din indemnizația de expatriere.”

Istoricul prezentului litigiu este descris la punctele 3-13 din hotărârea atacată și poate fi rezumat astfel:

Din anul 2005, recurentul de naționalitate poloneză a exercitat funcția de judecător la un tribunal districtual din Polonia.

Începând cu luna martie 2009, recurentul a fost detașat la KSSiP printr‑o decizie a Ministerului de Justiție din Polonia. KSSiP este un organism central al statului polonez care are ca scop asigurarea formării membrilor instanțelor de drept comun și ai parchetului din Polonia.

În luna decembrie 2013, Ministerul de Justiție din Polonia și EJTN au încheiat un acord prin care recurentul a fost însărcinat să îndeplinească funcția de secretar general al EJTN. Aceasta este o asociație internațională fără scop lucrativ de drept belgian, lipsită personalitate juridică, cu sediul la Bruxelles. Scopul său constă în dezvoltarea programelor de formare continuă de dimensiune europeană pentru membrii săi și pentru personalul instanțelor. Pot avea calitatea de membri ai EJTN acele instituții ale statelor membre destinate formării continue a judecătorilor și procurorilor sau care participă la formarea juridică continuă la nivelul Uniunii.

În ceea ce privește locul desfășurării activității, s‑a convenit că prezența recurentului nu este necesară doar la sediul KSSiP din Polonia, ci și la biroul de la Bruxelles, precum și în orice alt loc în care EJTN își desfășoară activitatea sau în care prezența recurentului se consideră a fi necesară în interesul EJTN.

Între 1 ianuarie 2014 și 31 decembrie 2019, recurentul a lucrat în calitate de expert‑șef și la Centrul Internațional de Cooperare de pe lângă KSSiP. În acest centru, sarcinile sale au constat în asigurarea unei cooperări corespunzătoare și în îndeplinirea sarcinilor care rezultă în urma aderării KSSiP la EJTN.

Între 1 ianuarie 2014 și 30 iunie 2019, recurentul a locuit împreună cu familia sa la Bruxelles. După expirarea mandatului său la EJTN, în luna iunie 2019, recurentul s‑a întors împreună cu familia sa în Polonia.

La 1 ianuarie 2020, recurentul și‑a început activitatea la Comisia Europeană în calitate de agent temporar.

Prin intermediul deciziei din 6 aprilie 2020 (în continuare „decizia în litigiu”), după ce recurentul a intrat în funcție în cadrul Comisiei Europene, Oficiul de Administrare și Plată a Drepturilor Individuale (denumit în continuare „PMO”) i‑a acordat indemnizația de reședință în afara țării de origine în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din anexa VII la statut, dar i‑a refuzat beneficiul indemnizației de expatriere.

La 16 iunie 2020, recurentul a solicitat medierea cu PMO în legătură cu indemnizația de expatriere, pe care PMO nu a vrut să o admită.

La 3 iulie 2020, recurentul a depus o reclamație în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei în litigiu.

Prin decizia din 3 noiembrie 2020, autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) din cadrul Comisiei a respins această reclamație.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 februarie 2021, recurentul a formulat acțiune în temeiul articolului 270 TFUE. El a solicitat anularea deciziei în litigiu și a deciziei de respingere a reclamației sale, în măsura în care Comisia Europeană a refuzat să îi acorde indemnizația de expatriere.

Prin intermediul hotărârii atacate, Tribunalul a respins acțiunea și a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

Primul motiv, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare, a fost respins ca nefondat de Tribunal, care a arătat că lipsa motivării din cuprinsul deciziei în litigiu a fost remediată printr‑o motivare suficientă în cuprinsul deciziei de respingere a reclamației.

Tribunalul a considerat nefondat și cel de al doilea motiv prin care recurentul a criticat o încălcare a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. În opinia Tribunalului, corespunzătoare celei exprimate anterior de Comisie în decizia în litigiu, locul exercitării activității profesionale principale a recurentului în perioada de referință a fost în Bruxelles, iar serviciul recurentului nu a fost un serviciu efectuat pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională.

În sfârșit, Tribunalul a respins ca nefondat și cel de al treilea motiv, prin intermediul căruia recurentul a criticat o eroare vădită de apreciere din partea Comisiei. În motivare, Tribunalul a arătat că Comisia a făcut aplicarea corectă a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut și că în această privință ea nu avea nicio marjă de apreciere.

Prin cererea de recurs primită la grefa Curții la 8 februarie 2022, recurentul a formulat recurs împotriva hotărârii atacate.

Recurentul solicită Curții: – anularea în totalitate a hotărârii atacate, anularea deciziilor Comisiei din 6 aprilie 2020 și 3 noiembrie 2020 și, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal; – obligarea Comisiei la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de recurent în ambele proceduri;

Comisia solicită Curții: – respingerea recursului; – obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată;

Părțile au prezentat observații scrise. Curtea a renunțat la organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, considerând că nu mai sunt necesare alte informații pe lângă cele furnizate în cadrul procedurii scrise.

Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut prevede acordarea indemnizației de expatriere agenților Uniunii care nu au și nu au avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află statul lor de repartizare și care, în mod obișnuit, nu au locuit și nu și‑au exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv în perioada de cinci ani care expiră cu șase luni înaintea angajării lor în muncă sau care beneficiază de regula neutralizării.

La intrarea în funcție în cadrul Comisiei, PMO a acordat recurentului indemnizația de reședință în afara țării de origine, dar nu i‑a acordat indemnizația de expatriere, întrucât a considerat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. AIPN a respins reclamația depusă de recurent împotriva acestei decizii.

Acțiunea formulată de recurent în fața Tribunalului împotriva acestor decizii a fost respinsă, iar recurentul contestă acum respingerea de către Tribunal a argumentației sale din primă instanță.

Prin motivul unic invocat, care corespunde în esență celui de al doilea motiv invocat în fața Tribunalului, recurentul susține că Tribunalul a încălcat articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut. Acest motiv comportă două aspecte.

În primul rând, recurentul invocă faptul că Tribunalul a determinat în mod greșit locul în care își desfășoară în mod obișnuit activitatea profesională principală, acest loc fiind situat în fapt în Polonia, și nu în Belgia.

În al doilea rând, Tribunalul a definit în mod greșit criteriile care trebuie folosite la aprecierea „serviciilor efectuate pentru un alt stat” și nu a ținut seama de activitatea recurentului pentru statul polonez și nici de statutul său de judecător.

Aspectul dacă EJTN este o „organizație internațională” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță a doua teză din anexa VII la statut nu face însă obiectul litigiului și nu este, așadar, necesar să se statueze în privința acestuia ( 4 ).

În cele ce urmează, vom demonstra mai întâi că Tribunalul a hotărât în mod întemeiat că în perioada de referință recurentul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea profesională principală în Belgia (A). În aceste condiții, recurentul ar putea avea dreptul la indemnizația de expatriere în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut numai dacă activitatea pe care a desfășurat‑o în Belgia a fost un serviciu efectuat pentru un alt stat, întrucât, în acest caz, ar intra sub incidența regulii neutralizării. Vom examina în al doilea rând acest aspect (B).

Recurentul consideră că Tribunalul a considerat în mod eronat, pornind de la activitatea desfășurată la EJTN, că în perioada de referință el și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea profesională principală la Bruxelles.

Potrivit celor reținute de Tribunal la punctele 62-74 din hotărârea atacată, în calitate de secretar general al EJTN recurentul a îndeplinit numeroase sarcini administrative și de reprezentare care îi ocupau mare parte din timpul său de lucru și care i‑au impus prezența nu doar în Polonia, ci printre altele și în biroul EJTN din Bruxelles și în alte locuri. Acest lucru se reflectă și în cuantumul salariului, care a fost în cele din urmă plătit de EJTN. În plus, EJTN i‑a pus recurentului la dispoziție o locuință de serviciu în Bruxelles. Din aceste împrejurări reiese că activitatea la EJTN nu a fost o simplă activitate secundară sau subordonată ori o activitate desfășurată pentru un alt organism. Recurentul nu a prezentat nicio probă privind sarcinile sau activitățile pe care le‑a îndeplinit pentru KSSiP în perioada de referință. Pentru acest motiv, recurentul și‑a exercitat în mod obișnuit activitatea profesională principală la Bruxelles.

Acest aspect nu este pus în discuție nici de faptul că în cadrul funcțiilor îndeplinite la Bruxelles recurentul a avut în principal contact cu străini și a efectuat numeroase călătorii de serviciu în Europa sau că a indicat că nu vorbește fluent niciuna dintre limbile oficiale ale Belgiei ori că soția sa și‑a păstrat contractul de muncă încheiat cu o instanță poloneză. Astfel, din aceste împrejurări nu rezultă că recurentul a desfășurat alte activități decât acelea care erau esențiale pentru funcțiile sale îndeplinite la EJTN.

Nici împrejurarea că recurentul și‑a păstrat statutul de judecător polonez în perioada de referință nu sugerează faptul că activitatea sa profesională principală a fost desfășurată în mod obișnuit în Polonia. Acest statut nu este incompatibil cu obligațiile sale din cadrul EJTN. În plus, în calitate de secretar general al EJTN, recurentul era supus controlului din partea Comitetului director al EJTN.

În opinia recurentului, această concluzie este afectată de o eroare de drept. El arată că și‑a îndeplinit sarcinile pentru EJTN în numele și pe seama KSSiP. EJTN este totodată o simplă grupare de instituții naționale cu caracter subsidiar. Între EJTN și secretarul său general nu există niciun raport juridic. Dimpotrivă, este necesar să se țină seama că în timpul activității desfășurate la EJTN el și‑a păstrat statutul de judecător național, a fost angajat al statului polonez și s‑a aflat sub supravegherea KSSiP. În sfârșit, principiul independenței și imparțialității justiției este contrar prezumției că recurentul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea profesională principală pentru EJTN.

În cele ce urmează, vom explica mai întâi cum se determină locul de exercitare, în mod obișnuit, a activității profesionale principale în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut (1). Pe această bază, vom demonstra apoi că Tribunalul a prezumat în mod întemeiat că în perioada de referință recurentul și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea profesională principală la Bruxelles (2).

Curtea nu s‑a ocupat în mod expres până acum de aspectul privind modul de determinare a locului de exercitare în mod obișnuit a activității profesionale principale și nici nu a statuat care sunt criteriile relevante pentru calificarea exercitării în mod obișnuit a unei activități profesionale principale în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii săi, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte ( 5 ). În acest sens, este necesar să se aibă în vedere împrejurarea că dispozițiile dreptului Uniunii sunt redactate în mai multe versiuni lingvistice și că diferitele versiuni lingvistice sunt deopotrivă obligatorii, astfel încât niciuna dintre ele nu poate pretinde a avea prioritate, putând fi necesară o comparare a versiunilor lingvistice ( 6 ).

Din modul de redactare a dispoziției rezultă că, în statul de repartizare în care activitatea va fi ulterior exercitată, această activitate trebuie să fie activitatea principală. Este insuficient ca activitatea să fie secundară sau accesorie. Dacă în perioada de referință relevantă un agent a exercitat mai multe activități anterior intrării în funcție, este necesar să se stabilească care dintre aceste activități a fost sau este activitatea sa principală. Activitatea principală poate fi una singură. Pentru determinarea activității principale dintre mai multe activități desfășurate se aplică în primul rând criteriul referitor la timpul de lucru alocat activității. Alte aspecte, cum sunt, de exemplu, volumul de muncă depus în desfășurarea respectivei activități sau cuantumul salariului, pot fi avute în vedere ca indicii în acest sens ( 7 ).

De asemenea, potrivit modului de redactare, este relevant locul exercitării acestei activități pe teritoriul european al statului de repartizare.

Această concluzie este confirmată de finalitatea indemnizației de expatriere. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „indemnizația de expatriere are ca obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din angajarea în cadrul instituțiilor Uniunii pentru [agenții] care sunt obligați, ca urmare a acestui fapt, să își schimbe reședința din statul în care au domiciliul în statul de repartizare și să se integreze într‑un mediu nou. Noțiunea de expatriere depinde deopotrivă de poziția subiectivă a funcționarului, și anume de gradul său de integrare în noul mediu, ce rezultă, spre exemplu, din reședința obișnuită sau din exercitarea unei activități profesionale principale. Acordarea indemnizației de expatriere urmărește astfel remedierea inegalităților de fapt apărute între funcționarii pe deplin integrați în societatea din statul de repartizare și cei care nu sunt integrați” ( 8 ).

O „expatriere” ( 9 ) care avusese loc anterior intrării în funcție, cu alte cuvinte integrarea agentului în statul de repartizare, care justifică refuzul de a se acorda indemnizația de expatriere, poate rezulta, așadar, din exercitarea în mod obișnuit a activității profesionale principale în acest stat. Într‑un asemenea caz, mediul în care trăiește agentul nu îi este necunoscut ( 10 ). Un grad suficient de integrare există însă în mod obișnuit numai atunci când nu este vorba doar despre o activitate secundară sau accesorie, ci despre activitatea principală exercitată. Criteriile relevante pentru determinarea acestei activități principale exercitate sunt printre altele timpul de lucru alocat activității și un nivel salarial corespunzător timpului de lucru ( 11 ).

Integrarea unei persoane într‑un loc depinde în mod direct de raporturile sale sociale și de muncă efective. Cadrul juridic al împrejurărilor de muncă și al statutului rezultat din legislația muncii a persoanei în cauză are doar o incidență secundară asupra integrării sale. Ținând seama de scopul relevat al indemnizației de expatriere, considerăm, așadar, că pentru determinarea locului de exercitare în mod obișnuit a activității profesionale principale este judicios să fie luate în considerație elemente faptice. În acest scop, este important în special locul în care persoana și‑a desfășurat efectiv activitatea în timpul executării contractului pe care l‑a semnat ( 12 ).

Întrucât recurentul nu a invocat denaturarea faptelor de către Tribunal, constatările din hotărârea atacată sunt obligatorii în procedura de recurs. La punctele 6, 8 și 64-66 din această hotărâre, Tribunalul a constatat că în urma încheierii unui acord între Ministerul de Justiție din Polonia și EJTN, recurentul a fost numit în funcția de secretar general al EJTN. Drept urmare, recurentul și‑a petrecut mare parte din timpul de lucru la sediul din Bruxelles al EJTN. În acest scop, EJTN i‑a pus la dispoziție o locuință de serviciu la Bruxelles, în care a locuit împreună cu familia sa în perioada de referință. Astfel cum rezultă de la punctele 42-44 din hotărârea atacată, recurentul a continuat să primească salariul direct din partea tribunalului districtual polonez și în perioada în care a lucrat pentru EJTN. Totuși, EJTN a restituit în cele din urmă Poloniei o sumă maximă considerabilă. Această sumă corespunde – având în vedere profilul de activitate al unui secretar general – salariului pentru o activitate profesională principală.

Pe baza acestor elemente, Tribunalul a conchis că recurentul și‑a exercitat activitatea pentru EJTN în principal la sediul din Bruxelles al EJTN. Recurentul nu a repus în discuție această constatare prin intermediul recursului.

Astfel cum a reținut Tribunalul la punctul 67 din hotărârea atacată, acestei constatări nu i se poate opune faptul că în cadrul funcțiilor îndeplinite în Bruxelles recurentul a avut în principal contact cu străinii sau faptul că a indicat că nu vorbește fluent niciuna dintre limbile oficiale din Belgia. Aceste aspecte ar putea influența în fapt integrarea recurentului în Bruxelles, însă nu au nicio incidență asupra locului exercitării activității sale. Neluarea lor în considerare nu este contrară nici scopului, nici economiei articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Legătura cu activitatea profesională principală exercitată în mod obișnuit are de asemenea scopul de a stabili un criteriu simplu și obiectiv pentru caracterizarea situației agentului care, prin intrarea în serviciul Uniunii Europene, este forțat să se integreze într‑un mediu nou ( 13 ). Prin aceasta se ține seama de necesitatea de securitate juridică.

Concluzia că recurentul și‑a exercitat în principal la Bruxelles activitatea pentru EJTN nu este pusă în discuție nici de numeroasele sale călătorii de serviciu efectuate prin Europa. Dacă activitatea sa se remarcă tocmai prin călătoriile efectuate și serviciile prestate în diferite locuri, nu pare a fi exclusă posibilitatea ca în speță să nu existe niciun loc fix în care se exercită în mod obișnuit activitatea profesională principală. În speță nu există însă niciun indiciu în acest sens, mai ales că, potrivit constatărilor de la punctul 66 din hotărârea atacată, recurentul a locuit împreună cu familia sa în locuința de serviciu care i‑a fost pusă la dispoziție de EJTN.

În sfârșit, este irelevant și faptul că în această perioadă soția recurentului și‑a păstrat contractul de muncă la o instanță poloneză. Determinarea locului în care își exercită în mod obișnuit activitatea profesională principală nu este însă posibilă decât raportat la împrejurări legate de propria persoană și care sunt de natură personală. Raportul de muncă al unei persoane apropiate lui, așa cum este soția sa, este neesențial în această privință ( 14 ).

De asemenea, din constatările Tribunalului, evocate la punctul 51 din prezentele concluzii, rezultă că activitatea recurentului la EJTN nu a fost o simplă activitate secundară sau accesorie, ci activitatea sa profesională principală, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut.

Astfel cum în mod corect a prezumat Tribunalul la punctele 65 și 66 din hotărârea atacată, din numeroasele sarcini pe care le îndeplinește secretarul general al EJTN, precum și din cuantumul salariului aferent rezultă că sarcina secretarului general trebuie considerată activitate profesională principală, iar nu activitate profesională secundară sau activitate accesorie. De aici rezultă per a contrario că activitatea recurentului de expert‑șef al KSSiP din Polonia nu a fost decât o activitate profesională secundară, fiind, așadar, irelevantă pentru aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut.

Contrar opiniei recurentului, pentru determinarea locului unde se exercită în mod obișnuit activitatea profesională principală nu este important care este organismul în serviciul căruia a fost exercitată prioritar activitatea. Așa cum s‑a arătat la punctele 48-50 de mai sus, scopul indemnizației de expatriere impune să fie luate în considerație elemente factuale pentru determinarea locului de desfășurare în mod obișnuit a activității profesionale principale. Relevant este locul în care este prestată munca.

Aspectul dacă sarcinile îndeplinite de recurent pentru EJTN în numele KSSiP și astfel, în cele din urmă, al statului polonez nu este, așadar, relevant pentru determinarea locului activității, ci, în orice caz, pentru răspunsul la întrebarea dacă recurentul a efectuat „servicii pentru un alt stat”. Cu alte cuvinte, locul în care recurentul și‑a exercitat în mod obișnuit activitatea profesională principală în perioada de referință este situat la Bruxelles și în cazul în care se primește argumentația recurentului conform căreia sarcinile care i‑au fost încredințate au fost îndeplinite în principal pentru KSSiP și numai secundar pentru EJTN. Argumentele recurentului, redate în rezumat la punctul 42 de mai sus, sunt deci lipsite de importanță pentru determinarea locului în care aceasta și‑a exercitat în mod obișnuit activitatea profesională principală.

Din cele de mai sus, reținem că Tribunalul a prezumat în mod întemeiat că locul în care recurentul și‑a exercitat în mod obișnuit activitatea profesională principală în perioada de referință a fost la Bruxelles.

Recurentul consideră de asemenea că Tribunalul a definit greșit criteriile pentru „servicii efectuate pentru un alt stat”. În plus, Tribunalul nu a ținut seama de activitatea sa pentru statul polonez și nici de statutul său de judecător.

Potrivit constatărilor Tribunalului de la punctele 78-83 din hotărârea atacată, noțiunea de „stat” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut se referă numai la stat ca persoană juridică și subiect unitar de drept internațional, precum și la instituțiile sale guvernamentale. Serviciul efectuat pentru o asociație internațională fără scop lucrativ de drept belgian, precum EJTN, nu este cuprins în sfera acestei noțiuni. Prin urmare, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut nu se aplică muncii prestate de recurent pentru EJTN.

În opinia recurentului, jurisprudența nu susține o interpretare atât de strictă a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Totodată, este necesar să se țină seama că, în virtutea principiului separării puterilor în stat, membrii puterii judecătorești nu pot fi integrați în reprezentanța permanentă a unui stat. Prin interpretarea sa, Tribunalul a exclus posibilitatea ca membrii puterii judecătorești să beneficieze de excepția de la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță a doua teză din anexa VII la statut. Noțiunea de „servicii efectuate pentru un alt stat” trebuie, prin urmare, interpretată în sensul că include toate împrejurările care rezultă din activitatea exercitată în serviciul altui stat, fără ca acest serviciu să fie limitat la cel efectuat în cadrul unei reprezentanțe oficiale a acestui stat.

Prin faptul că a stabilit că serviciul efectuat pentru EJTN nu intră în sfera noțiunii „servicii efectuate pentru un alt stat”. Tribunalul nu a ținut seama nici de activitatea recurentului exercitată în serviciul statului polonez și nici de statutul său de judecător. Prin îndeplinirea sarcinilor și obligațiilor de secretar general al EJTN, recurentul a îndeplinit totodată și sarcinile care i‑au fost delegate de KSSiP.

În continuare, vom prezenta din nou, în primul rând, care sunt cerințele pe care trebuie să le îndeplinească criteriul „servicii efectuate pentru un alt stat” În acest context, vom explica în special că în acest sens este necesar să existe o activitate exercitată în statul de repartizare într‑un organism aparținând acestui alt stat (1). Vom arăta apoi că în perioada de referință recurentul nu a efectuat niciun serviciu pentru un alt stat (2).

Astfel cum a explicat în mod detaliat avocatul general Bot, noțiunea de „stat” poate fi înțeleasă în sens larg sau în sens restrâns, în funcție de contextul în care este utilizată ( 15 ). Prin urmare, ea nu poate fi separată de expresia în care este inclusă pentru a face obiectul unei interpretări separate; dimpotrivă, noțiunea de „servicii efectuate pentru un alt stat” trebuie să fie apreciată în ansamblu și interpretată în funcție de economia și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte ( 16 ).

Astfel cum am arătat la punctul 48 de mai sus, indemnizația de expatriere are ca obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din angajarea în cadrul instituțiilor Uniunii pentru agenții care sunt obligați, ca urmare a acestui fapt, să se integreze într‑un mediu nou. Regula neutralizării de la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță a doua teză din anexa VII la statut conține aprecierea că „se află deopotrivă într‑o situație de expatriere [agentul] care, deși a locuit sau a exercitat o activitate profesională pe teritoriul european al statului unde se situează locul său de repartizare în perioada de cinci ani care se încheie cu șase luni înainte de angajarea sa în muncă, a efectuat servicii pentru un alt stat […]” ( 17 ). La baza acestei aprecieri stă prezumția că în urma efectuării acestui serviciu se păstrează legătura specifică a persoanei în cauză cu acest alt stat. Această legătură se opune creării unei legături durabile cu statul de repartizare și integrării suficiente a respectivei persoane în societatea din statul de repartizare ( 18 ). Cu alte cuvinte, într‑o asemenea situație se prezumă menținerea „extraneității” agentului în statul de repartizare, care justifică ca el să fie tratat în același mod ca agenții nou-veniți și să își păstreze dreptul la plata indemnizației de expatriere.

Cum poate fi susținută această prezumție de obiectivele și sistemul normelor relevante?

În susținerea prezumției, se are în vedere în primul rând faptul că exercitarea unei activități în străinătate în serviciul unui alt stat este, de regulă, limitată în timp, iar persoana în cauză nu are, prin urmare, niciun interes să formeze o legătură cu acest stat de repartizare. În al doilea rând, mediul de lucru specific, situat în statul de repartizare, în care persoana în cauză efectuează serviciile pentru un alt stat îngreunează integrarea socială în acest stat. În al treilea rând, regula neutralizării satisface necesitatea de a păstra capacitatea de recrutare a instituțiilor Uniunii și de a menține puterea de atracție a acestora pentru alți cetățeni decât cei ai statului în care este situat sediul acestora ( 19 ).

Astfel cum a constatat deja avocatul general Mengozzi, aceste încercări de justificare sunt insuficiente în sine, întrucât nu explică poziția mai favorabilă a persoanelor care efectuează servicii în străinătate pentru alte state sau organizații internaționale, profitând astfel de regula neutralizării, față de poziția persoanelor care efectuează servicii pentru alte organisme și care nu intră în sfera de aplicare a regulii neutralizării ( 20 ).

O altă abordare pentru explicarea acestei diferențieri ar putea consta în considerarea regulii neutralizării ca privilegiu în favoarea altor state sau organizații internaționale, care se traduce printr‑o reglementare specială în favoarea celor care lucrează pentru organele acestor state sau organizații și care are scopul de a facilita mobilitatea geografică a personalului altor state și al organizațiilor internaționale ( 21 ).

Unei asemenea interpretări i se opune însă articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, al cărui domeniu de aplicare este diferit de domeniul de aplicare al literei (a): în timp ce ipoteza de la litera (a) este că agentul nu posedă cetățenia statului de repartizare, litera (b) reglementează acordarea indemnizației de expatriere în cazurile în care agentul este cetățean al statului de repartizare. Potrivit literei (b), agenții primesc indemnizația de expatriere numai în mod excepțional, și anume atunci când în perioada de 10 ani care se încheie la angajarea în muncă nu au locuit în mod obișnuit în statul de repartizare pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale. Prin urmare aceste alte motive nu pot avea legătură cu exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale.

Așadar, agentul care intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut profită de faptul că a fost în serviciul unui alt stat sau al unei organizații internaționale, întrucât această dispoziție îi menține în principiu dreptul la indemnizația de expatriere; în sens invers, exercitarea anterioară a unei activități în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale îi este defavorabilă agentului în cadrul aplicării articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, deoarece îl privează de acest drept ( 22 ). Nu poate fi deci vorba despre acordarea unui privilegiu pentru serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională.

Din sistemul de reglementare a literelor (a) și (b) rezultă, prin urmare, că deținerea sau nu a cetățeniei statului de repartizare nu determină decât perioada care este relevantă în vederea aprecierii reședinței obișnuite anterior angajării în muncă sau exercitării în mod obișnuit a activității profesionale principale și, prin urmare, în privința criteriului „extraneității” la locul de repartizare la momentul angajării în muncă ( 23 ). La fel cum un necetățean al statului de repartizare, care, prin reședință sau prin exercitarea în mod obișnuit a unei activități profesionale principale în perioada de referință, poate forma o legătură cu acest stat și, prin urmare, neutraliza criteriul „extraneității” (pe baza căruia se acordă dreptul), un cetățean poate pierde această legătură specială cu statul, creată prin cetățenie, din cauza absenței sale continue timp de zece ani și care, la întoarcerea în statul de repartizare, îndeplinește criteriul „extraneității” ( 24 ). Această activitate care nici nu creează o legătură specială cu statul de repartizare [litera (a)], nici nu suprimă o asemenea legătură [litera (b)] nu poate fi un serviciu efectuat pentru un alt stat sau o activitate exercitată în serviciul altui stat. Autorul reglementării a considerat, așadar, că un serviciu efectuat pentru un alt stat sau o activitate exercitată în serviciul altui stat nu poate crea nicio legătură specială cu statul în care se exercită această activitate.

Din perspectiva de ansamblu asupra prevederii de la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut reiese, așadar, că autorul reglementării a înțeles să acorde un privilegiu pentru situația de la litera (a) care rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională numai în considerarea faptului că în aceste cazuri a apreciat la modul general că legătura specifică a persoanei în cauză cu acest stat sau această organizație internațională împiedică integrarea sa suficientă în societatea statului de repartizare și unde rămâne din această cauză „străin”.

Această generalizare este impusă de considerații de securitate juridică și corespunde necesității de examinare a acordării indemnizației de expatriere pe baza unor criterii obiective și ușor de aplicat ( 25 ). Acest lucru nu se opune faptului că generalizarea poate însemna, în anumite cazuri, că agenții nu primesc indemnizația de expatriere, deși situația lor se apropie de cazurile ( 26 ) avute în vedere la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, dar aceasta este primită tocmai de agenții care, anterior angajării în muncă la Uniunea Europeană, și‑au exercitat atribuțiile în serviciul altui organism, iar nu în serviciul altui stat sau al unei organizații internaționale ( 27 ).

Care sunt cerințele care, în considerarea acestor obiective, trebuie îndeplinite de serviciile efectuate pentru un alt stat?

În Hotărârea Comisia/Hosman‑Chevalier, Curtea a reținut că statele sunt reprezentate în statul de repartizare al agentului în cauză „de ambasadele sau de misiunile diplomatice, precum și de reprezentanțele permanente pe lângă organizațiile internaționale” ( 28 ).

Curtea a ajuns astfel la concluzia că o persoană care nu este angajată a administrației centrale a acestui stat, dar care face parte din personalul reprezentanței permanente al acestuia, trebuie considerată ca efectuând în această calitate servicii pentru acest stat ( 29 ). Curtea a considerat însă că în acest scop este irelevant care sunt funcțiile speciale specifice îndeplinite de această persoană în cadrul reprezentanței permanente ( 30 ). Dimpotrivă, Curtea a ținut seama în mod relevant de statutul privilegiat al persoanei interesate, care i‑a permis să beneficieze de diferite privilegii și imunități în temeiul Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 18 aprilie 1961 și în virtutea căruia s‑a creat, în opinia Curții, legătura specifică cu statul ( 31 ). Curtea a reținut de asemenea că nu este necesar să existe o legătură juridică directă între această persoană și statul respectiv ( 32 ).

Pe baza acestor constatări, în Hotărârile Salvador García/Comisia, Herrero Romeu/Comisia, Salazar Brier/Comisia și De Bustamante Tello/Consiliul, Curtea a statuat că pentru interpretarea noțiunii de „servicii efectuate pentru un alt stat” nu au relevanță decât serviciile efectuate în cadrul reprezentanței permanente a unui stat ( 33 ). Această afirmație este necesar să fie coroborată cu contextul special al cauzelor respective și, în opinia noastră, nu trebuie înțeleasă într‑un sens prea restrâns. Potrivit accepțiunii prezentate la punctul 78 de mai sus, trebuie să fie incluse și serviciile efectuate pentru ambasade și pentru misiunile diplomatice.

Este însă în fiecare caz necesar ca serviciile respective să fie efectuate pentru un alt stat într‑un organism al acestuia situat în statul de repartizare, precum, de exemplu, o ambasadă, o misiune diplomatică sau o reprezentanță permanentă?

Modul de redactare a expresiei „servicii efectuate pentru un alt stat” nu impune în mod imperativ această interpretare. În această privință, există, cel puțin în versiunea în limba germană, o diferență față de articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, în care se vorbește – în sens mai restrâns – despre atribuțiile exercitate „în serviciul unui stat”. Nuanțări similare se regăsesc și în alte versiuni lingvistice. Astfel, în versiunea franceză a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut figurează „services effectués pour un autre État” ( 34 ), iar la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut se vorbește despre „l’exercice de fonctions dans un service d’un État” ( 35 ).

De aici, Tribunalul a concluzionat în Hotărârea Vardakas/Comisia că noțiunea folosită la litera (a) se interpretează în sens larg, iar noțiunea folosită la litera (b), în sens restrâns ( 36 ). Cu toate acestea, considerăm că o asemenea interpretare diferită nu este obligatorie: deoarece, astfel cum am precizat la punctele 72-75 de mai sus, atât litera (a), cât și litera (b) au la bază aceeași rațiune, și anume că în cazul serviciilor efectuate pentru un alt stat și, respectiv, al atribuțiilor exercitate în serviciul unui (alt) stat se păstrează o legătură specifică între această persoană și statul respectiv, care împiedică integrarea suficientă în statul în care este efectuat serviciul sau sunt exercitate atribuțiile. În pofida modului de redactare diferit, noțiunile folosite la literele (a) și (b) trebuie să fie înțelese ca având același conținut.

În plus, diferențele din alte versiuni lingvistice sunt mai puțin clare. De exemplu, în versiunea în limba engleză a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut se vorbește despre „work done for another State” și la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, despre „duties in the service of a State”, în versiunea în limba neerlandeză, despre „diensten, verricht voor een andere staat” [litera (a)] și despre „functie in dienst van een staat” [litera (b)].

Finalitatea regulii neutralizării susține, în opinia noastră, necesitatea ca persoana să fie încadrată în muncă în statul de repartizare direct într‑un organism al celuilalt stat. Astfel cum s‑a precizat la punctul 67 și următoarele de mai sus, regula neutralizării implică prezumția bazată pe criterii obiective și simple că persoana păstrează o legătură specifică cu celălalt stat. În abordarea categorială care se impune, această prezumție pare a fi justificată numai atunci când activitatea este efectuată direct într‑un organism al celuilalt stat, chiar dacă nu este necesar să existe o legătură juridică nemijlocită între persoană și stat ( 37 ). În schimb, dacă activitatea este exercitată – fie chiar și în numele și pe seama unui alt stat – într‑un organism terț sau în diferite instituții, se slăbește legătura existentă între persoană și stat.

O altă abordare ar duce la o aplicare net mai dificilă a dreptului și ar determina apariția temerii unei insecurități juridice considerabile. Dacă se consideră că nu este necesară activitatea într‑un organism din statul de repartizare aparținând celuilalt stat, ar fi greu de determinat în ce cazuri există servicii efectuate pentru un alt stat.

Statutul deținut față de acest alt stat sau raportul de muncă cu acesta nu este suficient în acest scop, întrucât nu este exclusă posibilitatea ca în anumite cazuri să poată fi efectuate servicii pentru un alt stat și prin intermediul unei activități independente ( 38 ) sau al unui raport de muncă cu un terț. O asemenea abordare ar contraveni de altfel și jurisprudenței pronunțate până în prezent de Curte, potrivit căreia nu este evident necesară o legătură juridică directă între persoana în cauză și celălalt stat vizat ( 39 ).

Determinarea unor astfel de cazuri pe baza activităților exercitate efectiv ar fi la fel de puțin fiabilă. Aprecierea efectivă care se impune apoi a acestor activități ar fi contrară necesității de a folosi criterii simple pentru aplicarea dreptului. În plus, considerăm că activitatea exercitată este o împrejurare mult mai puțin importantă pentru integrarea în statul de repartizare decât alți factori cum sunt, de exemplu, mediul de lucru sau statutul și, eventual, privilegiile și avantajele conexe acestuia. Cu alte cuvinte, apreciem că activitatea exercitată, indiferent de conținutul său, nu este în sine aptă să susțină prezumția unei legături atât de specifice cu celălalt stat, încât să împiedice integrarea în statul de repartizare. În această privință, Curtea a statuat deja că nu sunt relevante funcțiile specifice îndeplinite în cadrul organismului respectiv ( 40 ).

În considerarea expunerii de mai sus, conchidem că aplicabilitatea regulii neutralizării impune ca serviciile prestate în statul de repartizare să fie efectuate într‑un organism al acestui alt stat ( 41 ). În speță nu este pertinent pentru soluționarea recursului aspectul dacă acest organism al celuilalt stat, situat în statul de repartizare, trebuie să fie în mod necesar o ambasadă, o misiune diplomatică sau o reprezentanță permanentă, așa cum pare să sugereze jurisprudența pronunțată până prezent de Curte și cum a admis Tribunalul la punctele 78-83 din hotărârea atacată, sau dacă și alte organisme de stat, de exemplu bazele militare din străinătate sau școlile din străinătate, pot intra în sfera celor subordonate altui stat ( 42 ).

Dacă se aplică acest criteriu, este activitatea exercitată de recurent în perioada de referință un serviciu efectuat pentru statul polonez?

În speță este neîndoielnic că în perioada în care și‑a exercitat activitatea la Bruxelles recurentul și‑a păstrat în continuare statutul de judecător polonez. Astfel cum rezultă din considerațiile noastre de până acum, criteriul decisiv pentru aplicarea regulii neutralizării nu este nici activitatea exercitată în concret de persoană, nici legătura juridică specifică cu acest alt stat, ci integrarea sa într‑un organism al acestui alt stat situat în statul de repartizare.

Potrivit constatărilor de la punctele 64, 66 și 73 din hotărârea atacată, recurentul și‑a exercitat în mare parte activitatea în perioada de referință la sediul din Bruxelles al EJTN. În plus, el era supus controlului din partea Comitetului director al EJTN, care era autorizat să îi suspende mandatul și să propună adunării generale încetarea mandatului său. Aceste împrejurări arată că el a fost integrat în Belgia într‑un organism al EJTN. Astfel cum rezultă de la punctele 3 și 82 din hotărârea atacată, EJTN este o asociație internațională fără scop lucrativ de drept belgian, al cărui scop este de a dezvolta programe de formare continuă de dimensiune europeană pentru membrii săi și pentru personalul instanțelor. Nu este, așadar, un organism al statului polonez.

Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul recurentului potrivit căruia interpretarea Tribunalului, care consideră că este necesară integrarea într‑o reprezentanță permanentă a unui stat membru, ar exclude toți membrii puterii judecătorești de la beneficiul regulii neutralizării.

În primul rând, în speță nu este necesar în cele din urmă să se statueze asupra aspectului dacă integrarea într‑o ambasadă, misiune diplomatică sau reprezentanță permanentă este într‑adevăr necesară sau dacă este suficientă și o integrare într‑un alt organism de stat situat în statul de repartizare.

În al doilea rând, nu pare a fi exclusă posibilitatea ca membrii puterii judecătorești să poată fi integrați, în pofida independenței judecătorești, într‑un asemenea organism ca urmare a unei detașări. Acest lucru este dezvăluit chiar de exemplul recurentului, a cărui independență în calitate de judecător nu a fost afectată de faptul că, în cadrul activității pentru EJTN, care trebuie separată de activitatea judecătorească, a fost integrat în organismul aparținând EJTN și era supus controlului din partea Comitetului director al acestuia.

În al treilea rând, necesitatea de a aplica regula neutralizării pe baza unor criterii obiective și simple ar permite excluderea anumitor categorii de persoane, fiind irelevante, de exemplu, serviciile efectuate în sectorul pur privat. Astfel cum am arătat la punctul 67 și următoarele de mai sus, regula neutralizării nu trebuie înțeleasă ca privilegiu, aceasta fiind numai temeiul general al legăturii specifice a recurentului cu celălalt stat. Dacă recurentul nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, ci în cel al literei (b), o interpretare în sens larg a noțiunii – care trebuie înțeleasă identic – de „exercitare a atribuțiilor în serviciul unui stat” i‑ar fi defavorabilă ( 43 ).

Contrar opiniei recurentului, Tribunalul nu a săvârșit nici o eroare de drept atunci când a prezumat că munca prestată pentru EJTN este singurul factor relevant, fără a lua în considerare statutul de judecător al recurentului și legătura de drept dintre el și statul polonez.

Astfel, după cum tocmai am arătat, pentru aplicarea criteriului „servicii efectuate pentru un alt stat” este relevant statutul persoanei în cauză, raportul său juridic cu celălalt stat fiind neesențial. Prin urmare, nu este important nici faptul că în perioada de referință recurentul a continuat să fie angajat de statul polonez ca judecător de tribunal districtual și că și‑a primit salariul direct de la respectivul tribunal districtual.

În consecință, Tribunalul a hotărât, fără a săvârși o eroare de drept, că excepția pentru „servicii efectuate pentru un alt stat” de la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță a doua teză din anexa VII la statut nu este operantă pentru munca prestată de recurent pentru EJTN.

Din considerațiile de mai sus rezultă că recursul trebuie respins. În consecință, în temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acestuia atât la plata propriilor cheltuieli de judecată, cât și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie.

Rezumând, propunem Curții să statueze după cum urmează: 1. Respinge recursul. 2. Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de recurs.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA JULIANE KOKOTT

prezentate la 4 mai 2023 ( 1 )