Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 23 martie 2023.#OP împotriva Notariusz Justyna Gawlica.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Okręgowy w Opolu.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Lege națională aplicabilă în materie de succesiuni – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 – Articolul 22 – Clauză privind alegerea legii – Domeniu de aplicare personal – Resortisant al unui stat terț – Articolul 75 – Raportul cu convențiile internaționale existente – Acord bilateral între Republica Polonă și Ucraina.#Cauza C-21/22.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară Curtea este chemată, pentru a doua oară în ceea ce privește această situație de fapt ( 2 ), să interpreteze Regulamentul (UE) nr. 650/2012 ( 3 ).

Concret, Curtea trebuie să stabilească, în conformitate cu articolele 22 și 75, printre altele, din regulamentul respectiv: – dacă o persoană care nu este cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a alege ca lege aplicabilă succesiunii sale în ansamblu legea statului a cărui cetățenie o deține (prima întrebare preliminară); – dacă, având în vedere existența unui acord bilateral încheiat între Polonia și Ucraina, care nu prevede în mod expres posibilitatea alegerii legii aplicabile succesiunii, Regulamentul nr. 650/2012 este în favoarea acordării acestei posibilități (a doua întrebare preliminară).

La indicațiile Curții, ne vom limita concluziile la a doua întrebare, ceea ce va presupune analizarea efectelor articolului 75 din Regulamentul nr. 650/2012 asupra litigiului ( 4 ).

Articolul 351 primul și al doilea paragraf prevede: „Dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte. În măsura în care aceste convenții nu sunt compatibile cu tratatele, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. La nevoie, statele membre își acordă reciproc sprijin în vederea atingerii acestui scop și adoptă, dacă este cazul, o poziție comună.”

Considerentul (37) are următorul cuprins: „Pentru a permite cetățenilor să profite, în condiții de securitate juridică, de avantajele oferite de piața internă, prezentul regulament ar trebui să le permită cunoașterea din timp a legii aplicabile succesiunii lor. Ar trebui introduse norme armonizate privind conflictele de legi, pentru evitarea rezultatelor contradictorii. Regula principală ar trebui să asigure că succesiunea este reglementată de o lege previzibilă, cu care succesiunea are legături strânse. Din motive de securitate juridică și pentru a evita fragmentarea succesiunii, acea lege ar trebui să reglementeze succesiunea în ansamblul său, adică totalitatea bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral, indiferent de natura acestora și indiferent dacă ele sunt situate într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț.”

În considerentul (38) se arată: „Prezentul regulament ar trebui să permită cetățenilor să își organizeze din timp succesiunea, alegând legea aplicabilă succesiunii lor. Această alegere ar trebui limitată la legea unui stat a cărui cetățenie o dețin, pentru a asigura o legătură între defunct și legea aleasă și pentru a evita ca o lege să fie aleasă cu intenția de a înșela așteptările legitime ale persoanelor care au dreptul la o cotă‑parte.”

Considerentul (73) are următorul cuprins: „Respectarea angajamentelor internaționale pe care statele membre și le‑au asumat impune ca prezentul regulament să nu aducă atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament. […] Coerența cu obiectivele generale ale prezentului regulament impune totuși ca prezentul regulament să prevaleze între statele membre asupra convențiilor încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenții vizează aspecte reglementate de prezentul regulament.”

La articolul 12 („Limitarea procedurilor”) alineatul (1) se arată: „În cazul în care patrimoniul defunctului cuprinde bunuri situate într‑un stat terț, la cererea uneia dintre părți, instanța judecătorească sesizată să hotărască cu privire la succesiune poate decide să nu se pronunțe cu privire la unul sau mai multe dintre respectivele bunuri dacă se preconizează că hotărârea sa cu privire la acele bunuri nu va fi recunoscută și, după caz, declarată executorie în acel stat terț.”

Articolul 22 („Alegerea legii”) alineatul (1) prevede: „O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.”

Articolul 75 („Raportul cu convențiile internaționale existente”) enunță: „(1) Prezentul regulament nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament și care privesc aspectele reglementate de prezentul regulament. […] (2) Fără a aduce atingere alineatului (1), între statele membre, prezentul regulament prevalează în raport cu convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenții vizează aspecte reglementate de prezentul regulament. […]”

Acordul încheiat între Republica Polonă și Ucraina privind asistența judiciară și raporturile juridice în materie civilă și penală din 24 mai 1993 (denumit în continuare „acordul bilateral” sau „acordul”) prevede la articolul 37: „Raporturile juridice în materie de succesiune care are ca obiect bunuri mobile sunt guvernate de legea părții contractante a cărei cetățenie o deținea defunctul la data decesului. Raporturile juridice în materie de succesiune care are ca obiect bunuri imobile sunt guvernate de legea părții contractante pe teritoriul căreia se află bunurile. Calificarea bunurilor care fac parte din succesiune drept bunuri mobile sau imobile este guvernată de legea părții contractante pe teritoriul căreia se află bunurile.”

OP, cetățeană ucraineană rezidentă în Polonia, este coproprietara unei case situate în această din urmă țară. OP a solicitat unui notar din Polonia să întocmească un testament care să includă printre altele o clauză cu privire la alegerea legii ucrainene ca lege aplicabilă succesiunii sale.

Notarul, considerând că alegerea legii în testament ar fi nelegală ( 5 ), a refuzat să întocmească testamentul. Acesta și‑a întemeiat refuzul pe următoarele motive: – conform unei ordonanțe date de Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole, Polonia) la 28 februarie 2020 într‑o situație similară, articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 conferă dreptul de alegere a legii aplicabile exclusiv cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene; – independent de această interpretare a articolului 22 din Regulamentul nr. 650/2012, alegerea legii aplicabile ar fi contrară acordului bilateral care, în opinia sa, prevalează asupra dispozițiilor regulamentului respectiv. Acordul nu prevede posibilitatea alegerii legii aplicabile în materie de succesiune, care, în cazul bunurilor mobile, conform articolului 37, este cea a statului a cărui cetățenie o deține defunctul, iar în cazul bunurilor imobile, cea a statului în care sunt situate acestea.

OP a contestat refuzul notarului în fața instanței de trimitere, pentru motivul că se baza pe o interpretare eronată a articolelor 22 și 75 din Regulamentul nr. 650/2012. Ea a susținut, în special, că: – articolul 22 permite ca „o persoană” să aleagă legea țării sale ca lege aplicabilă succesiunii. Regulamentul nr. 650/2012 are un caracter universal, astfel cum reiese din articolul 20 din acesta; – articolul 75 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 are rolul de a asigura conformitatea regulamentului respectiv cu obligațiile care decurg din acordurile încheiate între statele membre și țări terțe. Având în vedere că acordul bilateral nu reglementează alegerea legii succesorale, aplicarea articolului 22 din Regulamentul nr. 650/2012 nu este incompatibilă cu acesta; – OP ar fi putut să aleagă legea aplicabilă în conformitate cu articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 prin stabilirea unei dispoziții pentru cauză de moarte într‑un alt stat membru în care se aplică regulamentul respectiv și care nu este obligat în temeiul unui acord bilateral încheiat cu Ucraina; – interpretarea realizată de notar este incompatibilă cu principiul unității succesiunii, deoarece ar conduce la o fragmentare a moștenirii.

În răspunsul dat, notarul a subliniat că acordul bilateral stabilește un regim propriu pentru determinarea legii aplicabile succesiunii. Regimul respectiv ar prevala asupra celui prevăzut de Regulamentul nr. 650/2012, inclusiv asupra articolului 22 din acesta.

În aceste condiții, Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole), care trebuie să soluționeze litigiul, adresează Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 22 [din Regulamentul nr. 650/2012] trebuie interpretat în sensul că o persoană care nu este cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a alege ca lege aplicabilă succesiunii sale în ansamblu legea statului a cărui cetățenie o deține? 2) Articolul 75 coroborat cu articolul 22 din Regulamentul nr. 650/2012 menționat trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un acord bilateral încheiat între un stat membru și o țară terță nu reglementează alegerea legii aplicabile în materie de succesiuni, dar indică această lege, un resortisant al țării terțe respective rezident în statul membru poate să aleagă legea aplicabilă?”

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 7 ianuarie 2022.

Au formulat observații scrise notarul, guvernele spaniol, maghiar și polonez, precum și Comisia Europeană.

S‑a considerat că nu este necesar să se organizeze o ședință.

În situația care a dat naștere litigiului, ar putea fi aplicabile atât Regulamentul nr. 650/2012, cât și acordul bilateral încheiat între Polonia și Ucraina ( 6 ).

Existența unor norme concurente face necesară alegerea celei care prevalează. Efectele acestei alegeri au fost prezentate cu ocazia transcrierii dispozițiilor relevante: – în temeiul Regulamentului nr. 650/2012, OP ar putea opta în testamentul său ca legea aplicabilă succesiunii sale în ansamblu să fie legea statului a cărui cetățenie o deține (ucraineană); – OP nu ar avea această opțiune, pe de altă parte, dacă tăcerea acordului bilateral privind alegerea legii aplicabile ar presupune că o astfel de opțiune nu este posibilă ( 7 ).

În acest context, instanța de trimitere solicită să se interpreteze articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 coroborat cu articolul 22 din aceeași normă.

În general, observațiile prezentate Curții se concentrează pe articolul 75 alineatul (1) (în special prima teză a acestuia) ( 8 ). Totuși, considerăm că pentru înțelegerea corectă a alineatului (1) este necesar să se țină seama și de alineatul (2).

Coroborate, cele două alineate stabilesc o clauză de compatibilitate sau de coordonare: – care vizează asigurarea respectării obligațiilor de drept internațional asumate de statele membre ( 9 ) înainte de adoptarea Regulamentului nr. 650/2012 [alineatul (1)]; – care păstrează, în același timp, obiectivele Regulamentului nr. 650/2012, motiv pentru care acesta din urmă prevalează în raport cu convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre [alineatul (2)].

În cazul unui acord bilateral încheiat între un stat membru și un stat terț ( 10 ) înainte de adoptarea Regulamentului nr. 650/2012, sensul exact al articolului 75 din acesta din urmă ar putea fi cel care rezultă, pur și simplu, din interpretarea sa literală.

Astfel, la prima vedere, interpretarea coroborată a alineatelor (1) și (2) ale articolului 75 ar susține teza potrivit căreia un astfel de acord prevalează în mod automat asupra Regulamentului nr. 650/2012 în cazul unui conflict între cele două ( 11 ). Conform alineatului (1) al acestei dispoziții, „[p]rezentul regulament nu afectează aplicarea convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la data adoptării prezentului regulament și care privesc aspectele reglementate de prezentul regulament”.

Această abordare ar putea fi totuși considerată pripită în cazul în care, astfel cum se arată în alte observații prezentate Curții ( 12 ), ar trebui să se aplice, prin analogie, jurisprudența privind articolul 57 din Convenția de la Bruxelles ( 13 ) și articolul 71 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 14 ).

Înainte de a analiza întrebarea preliminară propriu‑zisă, vom examina aceste abordări divergente.

Articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 nu reprezintă o dispoziție izolată printre instrumentele europene privind cooperarea judiciară în materie civilă și comercială.

Există și alte convenții și regulamente privind relațiile dintre particulari în spațiul european de libertate, securitate și justiție care conțin dispoziții în același sens, precum articolul 57 din Convenția de la Bruxelles ( 15 ), articolul 71 din Regulamentul 44/2001 ( 16 ) și articolul cu același număr din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 17 ), articolul 69 din Regulamentul (UE) nr. 4/2009 ( 18 ) sau articolul 62 din Regulamentul (UE) 2016/1103 ( 19 ).

Se poate susține că aceste clauze sunt în esență identice ( 20 ), în sensul că: – declară intenția de a nu aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care sunt parte unul sau mai multe state membre și care reglementează aceleași materii; – cu toate acestea, stabilesc anumite nuanțe atunci când are loc o astfel de aplicare între statele membre.

Pronunțându‑se cu privire la Convenția de la Bruxelles și la Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a statuat că clauza de coordonare prevăzută la articolele 57 și, respectiv, 71: – se referă la convenții încheiate între toate statele membre sau numai între unele dintre acestea, iar faptul că este vorba despre convenții la care sunt părți și state terțe nu reprezintă o condiție pentru ca acestea să prevaleze asupra instrumentului european ( 21 ); – în cazul în care convenția specială ratione materiae nu conține o soluție specifică pentru o anumită problemă, iar o astfel de soluție există în dreptul european, statele membre o aplică pe aceasta din urmă ( 22 ); – în cazul unui conflict între normele convenției și instrumentul european, prevalează normele acesteia nu numai în relațiile cu statele terțe, ci și între statele membre ( 23 ); – totuși, aplicarea de către statele membre, în materiile reglementate de convenții speciale, a normelor prevăzute de acestea nu poate aduce atingere principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii Europene ( 24 ). Clauza de coordonare „nu poate avea un domeniu de aplicare care să intre în conflict cu principiile pe care se întemeiază legislația din care face parte” ( 25 ).

Am anticipat faptul că anumite observații ale intervenienților în această procedură propun transpunerea jurisprudenței respective (mai exact, în ceea ce privește modus operandi) la interpretarea articolului 75 din Regulamentul nr. 650/2012.

Avem anumite îndoieli în această privință.

În opinia noastră, nu constituie o problemă majoră faptul că clauza de coordonare inclusă în Convenția de la Bruxelles și în regulamentele ulterioare reglementează relația dintre acestea și convențiile speciale ratione materiae, în timp ce clauza prevăzută de Regulamentul nr. 650/2012 vizează orice convenție privind materiile reglementate de el însuși.

Considerăm că această divergență nu condiționează relația dintre convențiile internaționale și Regulamentul nr. 650/2012 în asemenea măsură încât să conducă la rezultate diferite de cele indicate în cuprinsul Convenției de la Bruxelles și al regulamentelor ulterioare.

În opinia noastră: – o convenție generică privind asistența judiciară (precum cea în discuție în prezenta cauză) reprezintă doar una dintre convențiile menționate la articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012 în cazul în care una dintre dispozițiile acelei convenții se referă la aspecte care sunt prevăzute de asemenea de regulament; – or, în astfel de cazuri, obligația de a respecta convenția, care decurge din articolul 75 din Regulamentul nr. 650/2012, nu acoperă întregul său conținut: aceasta se va limita la normele convenției al cărei domeniu de aplicare se suprapune cu cel al altor norme ale instrumentului european; – în ceea ce privește chestiunile legate de succesiune care nu sunt reglementate de convenție, însă care fac obiectul Regulamentului nr. 650/2012, statele membre care sunt părți la convenție îl aplică pe acesta din urmă ( 26 ).

Transpunerea altor aspecte ale jurisprudenței citate ridică, în opinia noastră, mai multe dificultăți.

În primul rând, supremația convențiilor internaționale față de Regulamentul nr. 650/2012, în cazul în care dispozițiile lor intră în conflict, a fost exclusă prin articolul 75 alineatul (2) din Regulamentul nr. 650/2012 în cazul convențiilor la care sunt părți numai statele membre ( 27 ). În această privință, Regulamentul nr. 650/2012 se îndepărtează de anumite statuări ale Curții la care am făcut referire anterior ( 28 ).

În al doilea rând, nu suntem siguri dacă și cum ar putea fi extrapolată jurisprudența Curții care, în contextul interpretării articolului 57 din Convenția de la Bruxelles și al articolului 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, condiționează aplicarea convențiilor internaționale de către statele membre de obligația de a nu aduce atingere „principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii” ( 29 ).

Îndoielile noastre se întemeiază parțial pe faptul că domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe nu este suficient de clar ( 30 ). În Hotărârea TNT Express Nederland, Curtea îl limitează la „relațiile dintre statele membre” ( 31 ); în aceeași hotărâre, precum și în Hotărârea Nipponkoa Insurance, aceasta se referă la aplicarea convențiilor „în cadrul Uniunii” ( 32 ), o expresie și mai vagă decât cea anterioară. În sfârșit, nu există nicio mențiune similară în Hotărârea Nickel & Goeldner Spedition ( 33 ).

În plus, aceste hotărâri nu prevăd nicio modificare în cazul în care statul membru semnatar al unei convenții internaționale ar trebui să ignore angajamentele care decurg din aceasta din urmă pentru a nu aduce atingere principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii Europene.

Totuși, ne este greu să credem că, în astfel de împrejurări, dreptul Uniunii ar prevala în mod automat până în punctul în care să pună sub semnul întrebării aplicabilitatea convenției internaționale în raport cu statele terțe. Mai degrabă tindem să credem că pur și simplu Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe în privința acestei chestiuni în domeniul cooperării judiciare în materie civilă și comercială ( 34 ).

Curtea a s‑a pronunțat însă în alte contexte, în care: – declară în mod explicit că „în cadrul punerii în aplicare a angajamentelor contractate în temeiul convențiilor internaționale, fie că este vorba despre o convenție între state membre, fie despre o convenție între un stat membru și unul sau mai multe state terțe, statele membre sunt ținute, sub rezerva dispozițiilor articolului 307 CE, să respecte obligațiile care le revin în temeiul dreptului comunitar” ( 35 ); – în continuare, subliniază că pot să existe excepții de la regula respectivă, justificate de necesitatea de a respecta echilibrul și reciprocitatea care stau la baza convențiilor încheiate între un stat membru și un stat terț, în măsura în care acesta din urmă își păstrează calitatea respectivă ( 36 ).

În opinia noastră, aceste considerații pot fi transpuse în domeniul cooperării judiciare transfrontaliere în materie civilă și comercială.

Încheierea unei convenții în acest domeniu este rezultatul unor negocieri în care se definesc drepturile și obligațiile statelor contractante, pe baza principiului reciprocității.

Acest lucru ni se pare deosebit de clar în cazul unor acorduri de mare anvergură, precum acordul bilateral din 1993 încheiat între Polonia și Ucraina, care, într‑o conjunctură istorică foarte specifică, tind să pună în aplicare o structură de asistență judiciară reciprocă în materie civilă și penală, precum și să acorde prerogative resortisanților lor pe bază de reciprocitate.

Chiar dacă, având în vedere circumstanțele existente, aplicarea acordului bilateral în Polonia ar trebui înțeleasă ca având loc „în cadrul Uniunii”, considerăm că, înainte de a acorda prioritate normelor europene, ar trebui să se stabilească dacă, prin respectarea lor, acest stat membru pune în pericol echilibrul dintre obligațiile și drepturile care decurg din acord pentru ambele părți ( 37 ).

În cazul în care ar exista o contradicție între principiile sau normele ( 38 ) unui instrument european (Regulamentul nr. 650/2012) în vigoare într‑un stat membru (Polonia) și cele ale unui acord bilateral de care acest stat, chiar înainte de aderarea sa la Uniune ( 39 ), și un stat terț (Ucraina) sunt ținute, supunerea necondiționată a statului membru la principiile și normele dreptului Uniunii ar putea să nu fie soluția corectă în orice situație ( 40 ).

Totuși, în opinia noastră, nu există o contradicție reală între Regulamentul nr. 650/2012 și acordul bilateral în ceea ce privește acest aspect. Vom explica în continuare motivele.

Astfel cum am arătat anterior, acordul bilateral a fost încheiat înainte de aderarea Poloniei la Uniune și, de asemenea, înainte ca Polonia să solicite competența exclusivă în acest domeniu ( 41 ).

În ceea ce privește succesiunile, acordul bilateral a adoptat un model dualist sau de scindare: în cazul bunurilor mobile se aplică legea statului a cărui cetățenie o deține defunctul la momentul decesului, iar în cazul bunurilor imobile se aplică legea locului unde se află bunurile.

Aceste norme de conflict sunt în concordanță cu alte norme de competență exclusivă, astfel încât autoritatea fiecărui stat aplică propria lege în ceea ce privește succesiunea pe care trebuie să o examineze ( 42 ).

În cadrul argumentării pe care o vom prezenta în continuare, vom pleca de la premisa (sau mai degrabă de la ipoteza de lucru) că tăcerea acordului bilateral privind alegerea legii aplicabile în materie de succesiuni presupune că o astfel de alegere este exclusă în cazul succesiunilor reglementate de acest acord ( 43 ).

Regulamentul nr. 650/2012 a fost adoptat pentru a facilita exercitarea drepturilor persoanelor în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate.

Legiuitorul european a stabilit, astfel, norme privind competența și legea aplicabilă în materie de succesiuni cu elemente de extraneitate, precum și norme privind recunoașterea (sau acceptarea) și executarea într‑un stat membru a hotărârilor judecătorești pronunțate și a actelor autentice emise într‑un alt stat membru.

Regulamentul nr. 650/2012 reflectă anumite opțiuni legislative, dintre care unele ar putea fi descrise ca fiind „principii” ale sistemului ( 44 ). În prezenta cauză, se ridică problema dacă principiul autonomiei de voință și principiul unității succesiunii constituie astfel de exemple.

Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească „dacă libertatea de alegere a legii aplicabile face parte dintre principiile privind funcționarea Regulamentului nr. 650/2012”. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta dorește să afle dacă un acord care exclude o astfel de libertate „este contrar principiilor pe care se întemeiază cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în cadrul Uniunii Europene”.

În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie negativ.

În cazul succesiunilor cu elemente de extraneitate, autonomia de voință joacă (din punct de vedere conceptual) un rol limitat în dreptul Uniunii.

Pentru a determina legea aplicabilă, Regulamentul nr. 650/2012 stabilește un criteriu de legătură obiectiv: reședința obișnuită a defunctului la momentul decesului. Posibilitatea alegerii unei legi diferite în temeiul articolului 22 este limitată în ceea ce privește scopul său (poate fi aleasă doar legea statului a cărui cetățenie o deține defunctul) și, în plus, este supusă unor cerințe formale specifice unei dispoziții pentru cauză de moarte.

În aceste condiții, considerăm că autonomiei de voință în domeniul conflictului de legi nu i se poate atribui statutul de principiu director al Regulamentului nr. 650/2012.

Prin urmare, în opinia noastră, nu există niciun principiu al dreptului Uniunii Europene care să împiedice ca, printr‑un acord bilateral, să i se refuze defunctului libertatea de alegere a legii aplicabile succesiunii sale. A fortiori, dreptul Uniunii nu impune în mod inexorabil interpretarea acordului bilateral, în cazul în care acesta păstrează tăcerea în ceea ce privește alegerea legii, pentru a decide că, în realitate, permite o astfel de alegere.

Unitatea succesiunii (sau, mai precis, unitatea reglementării succesiunii) reprezintă, spre deosebire de principiul anterior, unul dintre principiile care stau la baza Regulamentului nr. 650/2012. Dintre numeroasele sale intenții, se remarcă următoarele: – consacrarea aceleiași împrejurări drept criteriu privind stabilirea competenței judiciare și drept punct de legătură al normei de conflict ( 45 ); – supunerea succesiunii în ansamblul ei unei singure jurisdicții ( 46 ); – supunerea succesiunii, ca ansamblu de bunuri și drepturi, unei legi aplicabile ( 47 ); – supunerea succesiunii, ca proces de transfer și de dobândire de bunuri și drepturi, unei legi aplicabile ( 48 ).

În Uniunea Europeană, care nu dispune de un drept material al succesiunilor, alegerea modelului unitar sau monist nu este rezultatul unei extinderi la contextul internațional a noțiunilor existente în domeniul respectiv. În situația actuală, unitatea succesorală, în formele enumerate, reprezintă soluția tehnică cea mai potrivită pentru obiectivele de integrare ale Uniunii: – deoarece presupune aplicarea unei singure legi pentru toate bunurile care urmează să fie transmise, facilitează pentru cetățeni ( 49 ) organizarea succesiunii ( 50 ); – pentru autoritatea care soluționează succesiunea, aplicarea unei singure legi, preferabil a celei naționale, simplifică gestionarea succesiunii cu elemente de extraneitate ( 51 ); – acest element, împreună cu concentrarea competenței într‑o singură jurisdicție, facilitează libera circulație a deciziilor în cadrul Uniunii, deoarece reduce la minimum riscul unor decizii sau hotărâri incompatibile cu privire la aceeași succesiune.

Tratamentul unitar al succesiunilor nu era singura soluție în vigoare în statele membre la momentul negocierii Regulamentului nr. 650/2012. Legiuitorul european era pe deplin conștient de acest lucru ( 52 ).

Această noutate relativă a soluției nu aduce atingere rolului său fundamental în cadrul sistemului. În hotărârile pronunțate până în prezent cu privire la Regulamentul nr. 650/2012, Curtea a confirmat statutul său de „principiu” ( 53 ).

Din această recunoaștere rezultă: – reședința obișnuită a defunctului, drept criteriu de atribuire a competenței internaționale sau ca punct de legătură în cadrul normei de conflict, nu poate fi decât una singură ( 54 ); – o definiție generoasă a domeniului de aplicare material al Regulamentului nr. 650/2012 ( 55 ) (prin extensie, al lex successionis).

Cu toate acestea, trebuie precizat că unitatea succesiunii este departe de a fi un principiu inflexibil în oricare dintre domeniile în care operează. Potrivit Curții, evitarea fragmentării este un lucru pe care Regulamentul nr. 650/2012 urmărește să îl favorizeze ( 56 ), însă nu reprezintă o obligație absolută ( 57 ).

Regulamentul nr. 650/2012 conține numeroase cazuri de întrerupere a tratamentului unitar al succesiunii. Fără a avea pretenția de a fi exhaustive, acestea confirmă: – deciziile cu privire la anumite bunuri ale unei succesiuni, precum și la anumite aspecte specifice ale procedurii succesorale pot fi luate de o altă instanță decât cea care este competentă, în conformitate cu Regulamentul nr. 650/2012, să se pronunțe cu privire la succesiune în ansamblul ei ( 58 ); – instanța competentă în conformitate cu regula de drept comun are posibilitatea, în anumite condiții, să nu se pronunțe cu privire la bunurile succesorale situate într‑un stat terț ( 59 ); – corelația forum/ius se pierde în mai multe situații: printre acestea, în urma alegerii legii de către defunct ( 60 ), ori de câte ori defunctul este cetățean al unui stat terț ( 61 ) (cu excepția cazului în care se iau măsuri corective, precum referirea la temeiul articolului 34 din Regulamentul nr. 650/2012) și, de asemenea, în cazul în care alegerea desemnează legea unui stat membru, atunci când nu funcționează mecanismele prin care se asigură faptul că autoritatea care trebuie să decidă cu privire la succesiune aplică propria lege ( 62 ); – Regulamentul nr. 650/2012 prevede fragmentarea succesiunilor, permițând ca diferite legi să reglementeze aspecte specifice ale succesiunii ( 63 ). De asemenea, acesta permite, în anumite condiții, aplicarea lex rei sitae în ceea ce privește succesiunea anumitor bunuri ( 64 ).

Dintre toate derogările de la principiul unității succesiunii prevăzute de Regulamentul nr. 650/2012, este important să o evidențiem, datorită relevanței sale pentru această trimitere preliminară, pe cea cuprinsă la articolul 12 alineatul (1). Dispoziția reprezintă, în opinia noastră, o concesie (necesară) a legiuitorului Uniunii față de pluralitatea de paradigme existente în contextul soluționării succesiunilor cu elemente de extraneitate ( 65 ).

În practică, este clar că adoptarea fără nuanțe a unui model unitar de reglementare este o soluție sortită eșecului atunci când succesiunea implică bunuri imobile situate în state care au optat pentru modelul opus (dualist sau divizat).

În aceste țări: – aplicarea lex rei sitae este în general obligatorie pentru bunurile imobile aflate pe teritoriul propriu; – competența judiciară internațională în materie de succesiune asupra aceluiași bun este concepută ca fiind exclusivă; – ca un corolar, refuzul recunoașterii hotărârilor străine cu privire la astfel de bunuri este justificat ( 66 ).

În cadrul Uniunii, statele membre cărora li se aplică Regulamentul nr. 650/2012 au acceptat modelul unitar și nu se pot opune ca succesiunea privind bunurile imobile de pe teritoriul lor să facă obiectul unei legi străine ( 67 ) sau ca autoritățile altor state membre să ia decizii cu privire la respectivele bunuri.

În schimb, Regulamentul nr. 650/2012 acceptă derogări semnificative atunci când permite, la articolul 12 alineatul (1), ca instanța competentă să aplice normele sale să nu se pronunțe cu privire la bunurile situate în state terțe, din cauza faptului că hotărârea ar putea să nu fie recunoscută și, dacă este cazul, declarată executorie în acele state.

Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 este conceput în primul rând pentru statele terțe care își revendică competența exclusivă de a se pronunța cu privire la succesiunea privind bunuri imobile aflate pe teritoriul lor. Cu toate acestea, prognosticul potrivit căruia o hotărâre nu va produce efecte în statul terț se poate întemeia pe orice alt motiv prevăzut de legislația statului respectiv: de exemplu, pe faptul că nu a fost aplicată legea locului în care se află bunurile ( 68 ).

Eventuala consecință a articolului 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012 este întreruperea tratamentului unitar al unei succesiuni: – în ceea ce privește competența judiciară internațională, în cazul în care instanța competentă în temeiul Regulamentului nr. 650/2012 exclude anumite bunuri din decizia sa, temându‑se că o astfel de decizie nu va produce efecte în statul terț în care se află bunurile, este rezonabil ca părțile interesate să își urmărească pretențiile în fața instanțelor din acest din urmă stat; – în ceea ce privește lex successionis, având în vedere că aceste instanțe o determină în conformitate cu normele lor de conflict, scindarea este previzibilă dacă legea desemnată nu coincide cu legea care se aplică restului succesiunii, în temeiul Regulamentului nr. 650/2012.

Desființarea tratamentului unitar presupune recunoașterea altor variante de reglementare a succesiunii decât modelul unitar. La articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 650/2012, legiuitorul european arată că este conștient de faptul că statele terțe au optat pentru modelul de divizare a succesiunii și că este pregătit să îl respecte, din motive practice, în pofida consecințelor pe care le implică și pe care le‑am prezentat.

În opinia noastră, deferența de care dă dovadă articolul 12 din Regulamentul nr. 650/2012 (normă unilaterală) nu este mai mică, ci mai mare, atunci când soluția dualistă este integrată într‑un acord bilateral precum cel din speță, încheiat între un stat membru și un stat terț înainte de adoptarea regulamentului respectiv. În plus, însuși Regulamentul nr. 650/2012 își declară intenția de a nu afecta aplicarea acestor convenții internaționale.

În cazul în care Curtea constată că există o contradicție între principiile Regulamentului nr. 650/2012 și acordul bilateral, propunem interpretarea articolului 75 din Regulamentul nr. 650/2012 în lumina articolului 351 TFUE.

Articolul 351 TFUE reglementează concordanța dintre dreptul Uniunii și anumite convenții la care sunt părți state membre și state terțe. Potrivit Curții, articolul respectiv „este o normă care poate, în cazul în care sunt întrunite condițiile de aplicare a acesteia, să permită derogări de la aplicarea dreptului Uniunii, inclusiv a dreptului primar” ( 69 ).

Antinomiile dintre o convenție încheiată înainte de aderarea unui stat membru și o normă a dreptului Uniunii pot reprezenta unul dintre aceste motive de derogare ( 70 ).

Totuși, înainte de a trage o astfel de concluzie, este de competența statelor membre, în conformitate cu articolul 351 al doilea paragraf TFUE, să recurgă la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile constatate ( 71 ).

Din această premisă rezultă: – în primul rând, că statul membru trebuie să evite incompatibilitățile, dând convenției, în măsura posibilului și cu respectarea dreptului internațional, o interpretare conformă cu dreptul Uniunii ( 72 ); – în al doilea rând, în cazul în care acest lucru nu este posibil, statul membru trebuie să ia măsurile necesare pentru a elimina incompatibilitatea convenției cu dreptul Uniunii, dacă este cazul procedând la denunțarea sa. Până la o asemenea eliminare, articolul 351 primul paragraf TFUE îi permite să aplice în continuare această convenție ( 73 ).

Transpus în prezenta cauză, acest lucru ar presupune ca Polonia să încerce să adapteze interpretarea acordului bilateral la Regulamentul nr. 650/2012, respectând în același timp dreptul internațional ( 74 ).

Dacă această încercare eșuează, ar trebui să ia în considerare modificarea acordului sau denunțarea sa. Între timp, dreptul Uniunii permite aplicarea lui, pentru a respecta obligația internațională asumată.

Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă Sąd Okręgowy w Opolu (Tribunalul Regional din Opole, Polonia) după cum urmează: „Articolul 75 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, coroborat cu articolul 22 din acesta, trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, în temeiul unui acord bilateral încheiat între un stat membru și un stat terț înainte de aderarea acestuia din urmă la Uniunea Europeană, un resortisant al unui stat terț, rezident al unui stat membru ținut de acordul bilateral, să nu aibă posibilitatea să aleagă legea aplicabilă succesiunii sale.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 23 martie 2023 ( 1 )