Ordonanța vicepreședintelui Curții din 24 mai 2022.#Carles Puigdemont i Casamajó ș.a. împotriva Parlamentului European și a Regatului Spaniei.#Recurs – Măsuri provizorii – Drept instituțional – Membrii Parlamentului European – Privilegii și imunități – Ridicarea imunității parlamentare a unui membru al Parlamentului – Fumus boni iuris – Imparțialitatea raportorului cu ocazia examinării cererii de ridicare a imunității parlamentare – Urgență – Mandat european de arestare – Alertă privind persoane căutate pentru a fi arestate în vederea predării – Exercitarea mandatului de membru al Parlamentului – Evaluare comparativă a intereselor.#Cauza C-629/21 P(R).

Prin recursul formulat, domnii Carles Puigdemont i Casamajó și Antoni Comín i Oliveres, precum și doamna Clara Ponsatí i Obiols solicită anularea Ordonanței vicepreședintelui Tribunalului Uniunii Europene din 30 iulie 2021, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul (T‑272/21 R, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2021:497), prin care li s‑a respins cererea de suspendare a executării Deciziilor P9_TA(2021)0059, P9_TA(2021)0060 și P9_TA(2021)0061 ale Parlamentului European din 9 martie 2021 privind cererile de ridicare a imunității lor (denumite în continuare, împreună, „deciziile în litigiu”).

Prin recursul incident formulat, Regatul Spaniei solicită eliminarea motivării care figurează la punctul 43 din ordonanța atacată.

Considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție Specială, 19/vol. 6, p. 3) are următorul cuprins: „Mandatul european de arestare prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

Articolul 1 alineatele (1) și (2) din această decizie‑cadru este redactat după cum urmează: „(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. (2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.”

Articolele 3 și 4 din decizia‑cadru menționată prevăd motivele de neexecutare obligatorie și, respectiv, motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare.

Articolul 5 din aceeași decizie‑cadru definește garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale.

Articolul 11 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede: „Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.”

Articolul 12 din această decizie‑cadru prevede: „Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.”

Articolul 15 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată precizează: „Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.”

Articolul 17 alineatele (1)-(5) din aceeași decizie‑cadru are următorul cuprins: „(1) Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență. (2) În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia [a se citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior. (3) În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia [a se citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate. (4) În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într‑un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare. (5) Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.”

Articolul 24 alineatul (1) din Decizia 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de Informații Schengen pentru a doua generație (SIS II) (JO 2007, L 205, p. 63) prevede: „În cazul în care un stat membru consideră că faptul de a da curs unei alerte introduse în conformitate cu articolul 26, 32 sau 36 este incompatibil cu legislația sa internă, cu obligațiile sale internaționale sau cu interesele sale naționale vitale, statul membru respectiv poate solicita ulterior adăugarea unui reper la alertă, pentru ca acțiunea care se întreprinde în baza alertei să nu se desfășoare pe teritoriul său. Reperul se adaugă de către biroul SIRENE al statului membru care a introdus alerta.”

Articolul 25 din această decizie prevede: „(1) Atunci când se aplică Decizia‑cadru [2002/584], reperul de împiedicare a arestării preventive se adaugă alertei de arestare în vederea predării, atunci când autoritatea judiciară competentă în baza legislației naționale să execute un mandat european de arestare a refuzat executarea acestuia în baza unui temei de neexecutare și atunci când s‑a solicitat adăugarea reperului. (2) Cu toate acestea, la solicitarea urgentă a unei autorități judiciare competente în baza legislației naționale, fie în baza unor instrucțiuni de ordin general, fie într‑un caz specific, se poate solicita adăugarea unui reper la o alertă de arestare în vederea predării, în cazul în care este evident că executarea mandatului european de arestare va trebui să fie refuzată.”

Articolul 26 alineatul (1) din Decizia 2007/533 are următorul cuprins: „Datele privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării în baza unui mandat european de arestare sau căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării sunt introduse la cererea autorității judiciare a statului membru emitent.”

Articolul 27 alineatul (1) din această decizie prevede: „În cazul în care o persoană este căutată pentru a fi arestată în vederea predării în baza unui mandat european de arestare, statul emitent introduce în SIS II o copie a originalului mandatului european de arestare.”

Articolul 30 din decizia menționată este redactat după cum urmează: „Dacă arestarea nu se poate face, fie din cauza refuzului unui stat membru solicitat, exprimat în conformitate cu procedurile privind reperele stabilite la articolele 24 sau 25, fie deoarece investigația nu a fost finalizată în cazul unei alerte privind o arestare în vederea extrădării, statul membru solicitat trebuie să trateze alerta drept o alertă destinată comunicării locului unde se află persoana în cauză.”

Articolul 31 alineatul (1) din aceeași decizie precizează: „O alertă introdusă în SIS II în conformitate cu articolul 26, în corelație cu datele suplimentare menționate la articolul 27, constituie și are același efect ca și un mandat european de arestare eliberat în conformitate cu Decizia‑cadru [2002/584], în cazurile în care se aplică respectiva decizie‑cadru.”

Istoricul litigiului este expus la punctele 1-20 din ordonanța atacată. În măsura în care prezintă interes pentru prezenta procedură de măsuri provizorii, acesta poate fi rezumat după cum urmează.

Domnii Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres, precum și doamna Ponsatí i Obiols erau președintele Generalitat de Cataluña (Generalitatea Cataloniei, Spania) și, respectiv, membri ai Gobierno autonómico de Cataluña (Guvernul autonom al Cataloniei, Spania) la momentul adoptării Ley 19/2017 del Parlamento de Cataluña, reguladora del referéndum de autodeterminación (Legea 19/2017 a Parlamentului Cataloniei privind reglementarea referendumului de autodeterminare), din 6 septembrie 2017 (DOGC nr. 7449A din 6 septembrie 2017, p. 1) și a Ley 20/2017 del Parlamento de Cataluña, de transitoriedad jurídica y fundacional de la República (Legea 20/2017 a Parlamentului Cataloniei de tranziție juridică și de constituire a Republicii), din 8 septembrie 2017 (DOGC nr. 7451A din 8 septembrie 2017, p. 1), precum și la momentul organizării, la 1 octombrie 2017, a referendumului de autodeterminare prevăzut de prima dintre aceste două legi, ale cărei dispoziții fuseseră între timp suspendate printr‑o decizie a Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania).

În urma adoptării legilor menționate și a organizării acestui referendum, Ministerio fiscal (Ministerul Public, Spania), Abogado del Estado (Avocatul Statului, Spania) și Partido político VOX (partidul politic VOX) au inițiat o procedură penală împotriva mai multor persoane, printre care recurenții, considerând că acestea ar fi săvârșit fapte care întrunesc printre altele elementele constitutive ale infracțiunii de „sedițiune”.

Ulterior, recurenții și‑au depus candidatura pentru alegerile membrilor Parlamentului European. La 13 iunie 2019, Junta Electoral Central (Comisia Electorală Centrală, Spania) a adoptat decizia de proclamare a candidaților aleși în Parlament cu ocazia alegerilor din 26 mai 2019, printre care figurau domnii Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres.

La 17 iunie 2019, Comisia Electorală Centrală a refuzat recurenților posibilitatea de a depune jurământul sau de a‑și asuma promisiunea de respectare a Constituției spaniole cerute de dreptul spaniol și a notificat Parlamentului lista candidaților aleși în Spania, în care nu figurau domnii Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres. La 27 iunie 2019, președintele Parlamentului i‑a informat pe aceștia că nu era în măsură să îi trateze ca viitori membri ai Parlamentului.

Judecătorul de instrucție al secției penale a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) a emis mandate europene de arestare împotriva domnului Puigdemont i Casamajó la 14 octombrie 2019, iar împotriva domnului Comín i Oliveres, precum și a doamnei Ponsatí i Obiols la 4 noiembrie 2019.

La 10 ianuarie 2020, președintele Camerei a doua a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a transmis Parlamentului o cerere, a cărei formulare fusese dispusă printr‑o ordonanță din aceeași zi a judecătorului de instrucție al secției penale a Tribunal Supremo (Curtea Supremă), având ca obiect ridicarea imunității parlamentare a domnilor Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres.

În cadrul sesiunii plenare din 13 ianuarie 2020, Parlamentul a luat act, în urma Hotărârii din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies (C‑502/19, EU:C:2019:1115), de alegerea în calitate de deputați a domnilor Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres, cu efect de la 2 iulie 2019.

La 16 ianuarie 2020, vicepreședintele Parlamentului a comunicat în ședință plenară cererile de ridicare a imunității domnilor Puigdemont i Casamajó și Comín i Oliveres și le‑a trimis comisiei competente, și anume Comisia pentru afaceri juridice a Parlamentului (denumită în continuare „comisia JURI”).

La 4 februarie 2020, președintele Camerei a doua a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a transmis Parlamentului o cerere, a cărei formulare fusese dispusă printr‑o ordonanță din aceeași zi a judecătorului de instrucție al secției penale a acestei instanțe, având ca obiect ridicarea imunității doamnei Ponsatí i Obiols.

La 10 februarie 2020, ca urmare a retragerii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană, care a intervenit la 31 ianuarie 2020, Parlamentul a luat act de alegerea doamnei Ponsatí i Obiols în calitate de deputată cu efect de la 1 februarie 2020.

La 13 februarie 2020, vicepreședintele Parlamentului a comunicat în ședință plenară cererea de ridicare a imunității doamnei Ponsatí i Obiols și a trimis‑o comisiei JURI.

După ce recurenții și‑au prezentat observațiile Parlamentului și au fost ascultați de comisia JURI, aceasta a adoptat, la 23 februarie 2021, rapoartele A 9-0020/2021, A 9-0021/2021 și A 9-0022/2021 privind cererile de ridicare a imunității recurenților. Prin deciziile în litigiu, Parlamentul a ridicat imunitatea recurenților întemeiată pe articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene (JO 2012, C 326, p. 266, denumit în continuare „Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii”).

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 19 mai 2021, recurenții au formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziilor în litigiu.

Prin înscris separat, depus la grefa Tribunalului la 26 mai 2021, recurenții au introdus o cerere de măsuri provizorii având ca obiect suspendarea executării deciziilor în litigiu.

Prin Ordonanța din 2 iunie 2021, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul (T‑272/21 R, nepublicată), adoptată în temeiul articolului 157 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, vicepreședintele Tribunalului a dispus suspendarea executării deciziilor în litigiu până la data pronunțării ordonanței prin care se finalizează procedura de măsuri provizorii introdusă la Tribunal.

Prin decizia din 24 iunie 2021, vicepreședintele Tribunalului a admis cererea de intervenție în susținerea concluziilor Parlamentului formulată de Regatul Spaniei.

Prin ordonanța atacată, vicepreședintele Tribunalului a respins cererea de măsuri provizorii formulată de recurenți.

În acest scop, la punctul 38 din ordonanța menționată, vicepreședintele Tribunalului a considerat că trebuia să se examineze dacă era îndeplinită condiția privind urgența.

În această privință, în primul rând, el a considerat, la punctul 42 din ordonanța atacată, că era necesar să se țină seama numai de efectele obiective ale deciziilor în litigiu, determinate în raport cu conținutul acestora, și că pretinsa lipsă de claritate a acestor decizii nu putea fi suficientă pentru a stabili gravitatea și caracterul ireparabil al prejudiciului invocat de recurenți.

În al doilea rând, vicepreședintele Tribunalului a considerat, la punctul 43 din această ordonanță, că recurenții nu se puteau prevala de un pretins risc de a fi arestați cu ocazia unei deplasări în vederea participării la o sesiune parlamentară la Strasbourg (Franța) sau a întoarcerii de la aceasta, întrucât o astfel de deplasare intră sub incidența imunității prevăzute la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii, de care recurenții încă beneficiază.

În al treilea rând, vicepreședintele Tribunalului a examinat dacă condiția referitoare la urgență putea fi privită ca fiind îndeplinită ca urmare, pe de o parte, a pretinsei existențe a unui risc de arestare iminentă a recurenților, care rezultă din efectul conjugat al deciziilor în litigiu, și, pe de altă parte, a mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților, precum și a alertelor privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării care îi vizează pe recurenți (denumite în continuare „alertele din SIS II”).

La punctul 45 din ordonanța atacată, vicepreședintele Tribunalului a subliniat că autoritățile judiciare ale statului membru de executare au printre altele posibilitatea, în condițiile prevăzute la articolele 3 și 4 din Decizia‑cadru 2002/584, de a refuza executarea unui mandat european de arestare și că persoana căutată poate să nu consimtă la predarea sa, astfel încât revine autorității judiciare de executare sarcina de a se pronunța cu privire la executarea mandatului european de arestare. El a dedus de aici că producerea prejudiciului invocat de recurenți depindea de intervenția mai multor factori.

La punctul 46 din ordonanța atacată, vicepreședintele Tribunalului a constatat că recurenții nu au demonstrat că arestarea lor sau, a fortiori, predarea lor către autoritățile spaniole ar fi previzibile cu un grad de probabilitate suficient.

În această privință, el a apreciat, la punctul 47 din ordonanța menționată, că recurenții nu au prezentat niciun element care să demonstreze că autoritățile judiciare de executare și în special cele ale statului lor membru de reședință, și anume Regatul Belgiei, intenționau să execute mandatele europene de arestare emise împotriva lor astfel încât prejudiciul invocat să se poată produce într‑un mod suficient de probabil.

După ce s‑a referit, la punctele 48-50 din ordonanța atacată, la lipsa unor demersuri efectuate de autoritățile judiciare de executare după adoptarea deciziilor în litigiu și la măsurile adoptate de autoritățile belgiene, vicepreședintele Tribunalului a precizat, la punctele 51 și 53 din această ordonanță, că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a introdus o cerere de decizie preliminară în fața Curții în temeiul articolului 267 TFUE, înregistrată sub numărul C‑158/21, care determina suspendarea procedurii naționale până când Curtea se va pronunța. El a dedus de aici, la punctul 53 din ordonanța menționată, că executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților era suspendată.

În plus, vicepreședintele Tribunalului a apreciat, la punctul 55 din ordonanța atacată, că recurenții nu au prezentat niciun element care să repună în discuție constatarea potrivit căreia această executare era suspendată și că, în special, împrejurarea că Regatul Spaniei nu eliminase alertele din SIS II era lipsită de influență asupra acestei constatări.

Având în vedere toate aceste considerații, vicepreședintele Tribunalului a concluzionat, la punctul 58 din ordonanța atacată, că recurenții nu au demonstrat că condiția privind urgența era îndeplinită, din moment ce, în stadiul respectiv, prejudiciul grav și ireparabil invocat de aceștia nu părea să poată fi calificat drept prejudiciu cert sau dovedit cu un grad de probabilitate suficient.

Recurenții solicită Curții: – anularea ordonanței atacate; – suspendarea deciziilor în litigiu până la pronunțarea unei decizii cu privire la acțiunea introdusă în cauza T‑272/21; – cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, și – soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

Parlamentul solicită Curții: – respingerea recursului, și – obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii de măsuri provizorii în fața Tribunalului, precum și a procedurii de recurs.

Regatul Spaniei solicită Curții: – constatarea inadmisibilității recursului în măsura în care include fapte ulterioare ordonanței atacate sau solicită o reexaminare care nu se justifică; – respingerea recursului, înlocuind motivele ordonanței atacate în ceea ce privește punctul 43 și prima teză a punctului 52 din aceasta; – cu titlu subsidiar, respingerea recursului, și – obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul incident formulat, Regatul Spaniei solicită Curții să elimine motivarea care figurează la punctul 43 din ordonanța atacată.

Recurenții solicită Curții: – declararea ca inadmisibil a recursului incident; – cu titlu subsidiar, respingerea acestui recurs, și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

Parlamentul solicită Curții: – respingerea recursului incident ca inadmisibil, și – obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui recurs.

În susținerea recursului formulat, recurenții invocă două motive, care sunt întemeiate pe erori de drept pe care vicepreședintele Tribunalului le‑ar fi săvârșit, pe de o parte, prin ignorarea faptului că se putea produce un prejudiciu grav și ireparabil înaintea oricărei decizii finale cu privire la executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților și, pe de altă parte, prin faptul că a concluzionat că prejudiciul invocat nu era previzibil cu un grad de probabilitate suficient.

Pe de altă parte, Regatul Spaniei și Parlamentul solicită Curții să efectueze o înlocuire de motive.

Regatul Spaniei contestă, cu titlu introductiv, admisibilitatea recursului.

El arată în această privință, în primul rând, că recurenții se prevalează de fapte ulterioare ordonanței atacate care nu pot fi invocate în mod valabil în cadrul acestui recurs. În al doilea rând, el susține că cererile recurenților depășesc obiectul unei proceduri de măsuri provizorii, în măsura în care prin ele se urmărește obținerea suspendării mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților. În al treilea rând, anumite argumente ale recurenților ar avea ca obiect repunerea în discuție a aprecierilor de fapt efectuate de vicepreședintele Tribunalului. În al patrulea rând, în ipoteza în care Curtea ar anula ordonanța atacată, ea ar trebui să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului, în măsura în care acesta nu a examinat decât una dintre cele trei condiții cărora le este subordonată dispunerea de măsuri provizorii.

Trebuie arătat, în primul rând, că argumentele Regatului Spaniei referitoare la invocarea unor fapte ulterioare ordonanței atacate și la contestarea aprecierilor de fapt efectuate de vicepreședintele Tribunalului nu vizează ansamblul recursului, ci numai anumite argumente invocate în susținerea acestuia.

În aceste condiții, aceste argumente ale Regatului Spaniei nu sunt, în orice caz, susceptibile să justifice inadmisibilitatea prezentului recurs în ansamblul său.

În al doilea rând, din moment ce concluziile recursului urmăresc numai anularea ordonanței atacate și, dacă este cazul, suspendarea executării deciziilor în litigiu, nu se poate considera că acesta urmărește să obțină din partea Curții suspendarea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților.

În al treilea rând, chiar presupunând că, astfel cum susține Regatul Spaniei, prezentul litigiu nu este în stare de judecată în cazul anulării ordonanței atacate, această împrejurare ar însemna, conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, că, în acest caz, cauza ar trebui trimisă spre rejudecare Tribunalului. În schimb, împrejurarea menționată nu poate determina inadmisibilitatea recursului formulat de recurenți.

În consecință, recursul nu trebuie respins ca fiind inadmisibil în ansamblul său.

Prin intermediul primului motiv, recurenții susțin că vicepreședintele Tribunalului a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a ținut seama că se putea produce un prejudiciu grav și ireparabil înaintea oricărei decizii finale cu privire la executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva lor.

Cu titlu principal, recurenții susțin astfel că mai multe puncte din ordonanța atacată se întemeiază pe presupunerea potrivit căreia numai predarea recurenților către Regatului Spaniei ar constitui un prejudiciu grav și ireparabil.

Astfel, vicepreședintele Tribunalului nu ar fi luat în considerare, la punctul 45 din ordonanța atacată, decât prejudiciul care putea rezulta dintr‑o predare a recurenților către autoritățile spaniole. Or, un prejudiciu grav și ireparabil s‑ar produce deja în cazul arestării recurenților și al menținerii în detenție a acestora, chiar pentru o durată limitată, cu atât mai mult cu cât un asemenea risc ar exista pentru fiecare deplasare pe teritoriul unui stat membru. Arestarea recurenților ar putea avea loc în vederea executării mandatelor europene de arestare emise împotriva lor sau în temeiul alertelor din SIS II. În plus, menținerea lor în detenție ar putea fi dispusă ulterior de autoritatea judiciară de executare, în temeiul articolului 12 din Decizia‑cadru 2002/584. Arestarea și deținerea domnului Puigdemont i Casamajó intervenită în Sardinia (Italia) la 23 septembrie 2021 ar demonstra temeinicia argumentației recurenților.

Punctele 47-49, 56 și 57 din ordonanța atacată ar fi de asemenea întemeiate pe presupunerea potrivit căreia arestarea recurenților nu ar putea constitui un prejudiciu grav și ireparabil. De asemenea, la punctul 60 din această ordonanță, o atare arestare ar fi descrisă ca un exemplu al unei situații în care prejudiciul invocat ar putea surveni, iar nu ca o situație în care acest prejudiciu a intervenit deja.

Cu titlu subsidiar, recurenții susțin că constatările referitoare la Decizia‑cadru 2002/584 efectuate la punctul 45 din ordonanța atacată nu sunt de natură să stabilească faptul că prejudiciul care decurge dintr‑o eventuală arestare a recurenților depindea de mai mulți factori.

Parlamentul și Regatul Spaniei solicită respingerea primului motiv.

Parlamentul susține, cu titlu introductiv, că acest motiv se întemeiază în parte pe argumente care trebuie respinse ca inadmisibile în măsura în care se bazează pe fapte ulterioare ordonanței atacate sau urmăresc să conteste aprecieri de fapt efectuate de vicepreședintele Tribunalului. Regatul Spaniei arată de asemenea că aprecierile contestate ale vicepreședintelui Tribunalului se raportează la aprecierea unor elemente de probă.

În plus, primul motiv ar fi întemeiat pe o lectură eronată a ordonanței atacate, în măsura în care vicepreședintele Tribunalului nu ar fi luat poziție cu privire la aspectul dacă arestarea recurenților sau predarea lor către autoritățile spaniole trebuia calificată drept „prejudiciu grav și ireparabil”. Vicepreședintele Tribunalului ar fi statuat de altfel, în mod întemeiat, că producerea prejudiciului invocat de recurenți depindea de numeroși factori. Astfel, deciziile în litigiu nu ar constitui cauza determinantă a acestui prejudiciu.

Regatul Spaniei propune să se interpreteze punctul 45 din ordonanța atacată în sensul că indică faptul că deciziile în litigiu nu constituie cauza determinantă a prejudiciului invocat de recurenți. Acest prejudiciu ar decurge în realitate din decizia lor de a fugi din Spania și din măsuri naționale adoptate ca urmare a acestei decizii.

Cu titlu introductiv, trebuie examinate argumentele Parlamentului și ale Regatului Spaniei prin care se urmărește contestarea admisibilității primului motiv.

Pe de o parte, trebuie amintit că din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că recursul se limitează la chestiuni de drept. Prin urmare, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente, precum și elementele de probă care îi sunt prezentate. Aprecierea acestor fapte și a acestor elemente de probă nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 30 noiembrie 2021, Land Rheinland‑Pfalz/Deutsche Lufthansa, C‑466/21 P‑R, nepublicată, EU:C:2021:972, punctul 43 și jurisprudența citată).

În speță, prin argumentația invocată cu titlu principal de recurenți în susținerea primului motiv se urmărește să se demonstreze că ordonanța atacată este afectată de o eroare de calificare juridică a faptelor, în măsura în care vicepreședintele Tribunalului ar fi considerat că eventuala lor arestare nu ar constitui un prejudiciu grav și ireparabil. În subsidiar, recurenții susțin în esență că vicepreședintele Tribunalului s‑a înșelat, ca urmare a unei interpretări eronate a Deciziei‑cadru 2002/584, cu privire la efectele conferite de această decizie‑cadru unui mandat european de arestare precum cele emise împotriva lor.

Rezultă că trebuie înlăturat argumentul potrivit căruia primul motiv trebuie considerat inadmisibil în măsura în care urmărește să repună în discuție aprecieri de fapt efectuate de vicepreședintele Tribunalului.

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din moment ce, în cadrul unui recurs, controlul Curții este limitat la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe, o parte nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții motive sau argumente pe care nu le‑a invocat în fața Tribunalului [Ordonanța vicepreședintei Curții din 17 decembrie 2020, Anglo Austrian AAB și Belegging‑Maatschappij Far‑East/BCE, C‑207/20 P(R), nepublicată, EU:C:2020:1057, punctul 72, precum și jurisprudența citată].

Prin urmare, recurenții nu pot invoca în mod valabil în fața Curții argumente întemeiate pe fapte ulterioare adoptării ordonanței atacate. Rezultă că argumentul potrivit căruia arestarea și deținerea domnului Puigdemont i Casamajó, intervenite în Sardinia, demonstrează realitatea riscului la care sunt expuși recurenții trebuie respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește examinarea pe fond a primului motiv, trebuie amintit, astfel cum a subliniat vicepreședintele Tribunalului la punctele 39 și 40 din ordonanța atacată, că scopul procedurii de măsuri provizorii este de a garanta deplina eficacitate a viitoarei hotărâri definitive în vederea evitării unei lacune în protecția juridică asigurată de Curte. Tocmai pentru atingerea acestui obiectiv urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea care există de a statua cu titlu provizoriu, pentru a evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie. Revine acestei părți sarcina de a furniza dovada că nu poate aștepta soluționarea procedurii pe fond fără a suferi un prejudiciu de această natură. Deși este exact că, pentru a stabili existența acestui prejudiciu, nu este necesar să se impună ca producerea și iminența acestuia să fie dovedite cu o certitudine absolută și că este suficient ca prejudiciul menționat să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că partea care solicită o măsură provizorie continuă să fie ținută să dovedească faptele pe care se întemeiază, în opinia sa, perspectiva unui astfel de prejudiciu [Ordonanța vicepreședintei Curții din 16 iulie 2021, Symrise/ECHA, C‑282/21 P(R), nepublicată, EU:C:2021:631, punctul 40].

Pentru a aprecia dacă era îndeplinită condiția privind urgența, vicepreședintele Tribunalului a arătat, la punctul 45 din ordonanța atacată, că producerea „prejudiciului invocat de recurenți” depindea de intervenția mai multor factori.

Reiese în mod explicit din cuprinsul punctului 41 din această ordonanță că prejudiciul invocat de recurenți în fața Tribunalului rezulta, potrivit acestora din urmă, din riscul ca ei să fie reținuți și predați autorităților spaniole. În plus, punctul 44 din ordonanța menționată prezintă argumentația recurenților referitoare la acest prejudiciu ca fiind întemeiată pe faptul că nu se putea exclude posibilitatea ca ei să facă obiectul unei arestări iminente.

În acest context, punctul 45 din aceeași ordonanță trebuie înțeles în sensul că afirmă că arestarea și predarea recurenților autorităților spaniole erau subordonate întrunirii mai multor factori.

Prin efectuarea unei asemenea constatări, vicepreședintele Tribunalului nu a exclus, așadar, nicidecum posibilitatea ca o eventuală arestare a recurenților să le cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil.

Rezultă că argumentația prezentată cu titlu principal în susținerea primului motiv se întemeiază, în măsura în care vizează punctul 45 din ordonanța atacată, pe o lectură eronată a acestei ordonanțe și trebuie, pentru acest motiv, să fie înlăturată.

Situația este aceeași în măsura în care această argumentație privește punctele 47-49, 56 și 57 din ordonanța menționată, din moment ce din cuprinsul punctului 46 din aceasta rezultă că aceste puncte urmăresc în special să stabilească faptul că recurenții nu au demonstrat că arestarea lor era previzibilă cu un grad de probabilitate suficient.

În schimb, reiese că punctul 60 din ordonanța atacată contrazice raționamentul reținut la punctele 44-58 din aceasta, prezentând o eventuală arestare a recurenților ca un element care nu indică faptul că prejudiciul invocat este produs, ci doar că producerea acestui prejudiciu este suficient de probabilă.

Cu toate acestea, eroarea astfel săvârșită de vicepreședintele Tribunalului trebuie considerată inoperantă. Într‑adevăr, punctul 60 din ordonanța atacată prezintă un caracter neesențial, în măsura în care nu urmărește să justifice decizia de respingere a cererii de măsuri provizorii, prezentată la punctul 59 din această ordonanță, ci doar să amintească recurenților că această decizie nu aduce atingere posibilității lor de a prezenta o nouă cerere de măsuri provizorii întemeiată pe fapte noi.

În consecință, argumentația prezentată cu titlu principal în susținerea primului motiv trebuie respinsă ca fiind în parte nefondată și în parte inoperantă.

În ceea ce privește argumentația prezentată cu titlu subsidiar în susținerea acestui motiv, trebuie arătat că, pentru a constata, la punctul 45 din ordonanța atacată, că producerea prejudiciului invocat de recurenți depindea de intervenirea mai multor factori, vicepreședintele Tribunalului s‑a întemeiat, pe de o parte, pe competența de care dispun autoritățile judiciare ale statului membru de executare de a refuza executarea unui mandat european de arestare și, pe de altă parte, pe faptul că predarea persoanei căutate este condiționată de intervenția unei decizii a acestor autorități în cazul în care persoana menționată nu consimte la predarea sa.

În măsura în care punctul 45 din ordonanța atacată se referă astfel exclusiv la anumite mecanisme prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, acesta nu poate fi înțeles, contrar celor susținute de Parlament și de Regatul Spaniei, în sensul că constată că măsurile naționale adoptate de acest stat membru, iar nu deciziile în litigiu, constituie cauza determinantă a prejudiciului invocat de recurenți.

Dimpotrivă, din cuprinsul punctului 78 din prezenta ordonanță reiese că punctul 45 din ordonanța atacată trebuie citit în sensul că afirmă printre altele că mecanismele prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, pe care acest punct le menționează, implică faptul că intervenirea arestării recurenților depinde de alți factori decât ridicarea imunității lor parlamentare rezultate din deciziile în litigiu.

Or, din articolul 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru reiese că mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru „în vederea arestării și a predării” de către un alt stat membru a unei persoane căutate.

În plus, din articolul 11 alineatul (1) și din articolul 17 alineatul (3) din decizia‑cadru menționată rezultă că procedura de executare a mandatului european de arestare este în mod normal urmarea arestării persoanei căutate de autoritățile statului membru de executare.

Această interpretare este confirmată de regula enunțată la articolul 12 din aceeași decizie‑cadru, potrivit căruia, atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie „să rămână în detenție”.

În plus, rezultă din articolul 12 și din articolul 17 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584 că, atunci când autoritatea judiciară de executare decide să pună capăt detenției persoanei căutate, această autoritate este obligată să ia, împreună cu punerea provizorie în libertate a acesteia, orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga acesteia și să se asigure că condițiile materiale necesare în vederea predării sale efective sunt îndeplinite cât timp nu s‑a luat nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare (Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan, C‑237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 63).

În ceea ce privește decizia privind predarea, la care se referă punctul 45 din ordonanța atacată, aceasta intervine, conform articolelor 15 și 17 din Decizia‑cadru 2002/584, în urma procedurii de executare a mandatului de arestare menționat, și anume ulterior arestării persoanei căutate, precum și adoptării deciziilor referitoare la menținerea sa în detenție sau la eliberarea sa provizorie.

Prin urmare, vicepreședintele Tribunalului a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că competențele autorităților judiciare de executare menționate la acest punct 45 permiteau să se stabilească faptul că arestarea recurenților depindea de intervenirea mai multor factori.

Prin urmare, primul motiv trebuie admis în măsura în care se raportează la punctul 45 din ordonanța atacată.

În aceste condiții, întrucât motivele care figurează la punctele 46-57 din ordonanța atacată sunt în egală măsură de natură să justifice dispozitivul acesteia, constatarea erorii de drept care afectează punctul 45 din această ordonanță nu implică, în sine, anularea ordonanței menționate. Rezultă că trebuie examinat al doilea motiv de recurs.

Al doilea motiv cuprinde cinci aspecte. Trebuie analizate de la bun început, împreună, primele trei aspecte ale acestui motiv.

Prin intermediul primului aspect al motivului menționat, recurenții susțin că existența unor alerte în SIS II era suficientă pentru a concluziona că se confruntau cu un risc real de a fi reținuți și de a suferi, ca urmare a acestui fapt, un prejudiciu grav și ireparabil. În opinia lor, întrucât autoritățile polițienești ale statelor membre nu au adăugat, în temeiul articolului 25 alineatul (2) din Decizia 2007/533, un reper la alertele din SIS II în cauză, ele vor proceda astfel la o asemenea arestare. Vicepreședintele Tribunalului ar fi săvârșit, așadar, o eroare de drept înlăturând, la punctul 55 din ordonanța atacată, pertinența alertelor din SIS II.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenții susțin că vicepreședintele Tribunalului a impus un nivel probatoriu prea ridicat, impunându‑le să prezinte dovezi ale intenției statelor membre de a proceda la arestarea lor, în condițiile în care se stabilise că făceau obiectul unor alerte în SIS II. Astfel, singurul „demers” pe care statele membre l‑ar putea întreprinde pentru executarea acestor alerte ar fi tocmai acela de a‑i aresta pe recurenți.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, recurenții susțin că împrejurarea că executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva lor este suspendată nu repune în discuție caracterul probabil al riscului de producere a prejudiciului invocat. Vicepreședintele Tribunalului s‑ar fi întemeiat pe ceea ce ar trebui să facă autoritățile spaniole, deși ar fi trebuit să se bazeze pe ceea ce au făcut în mod efectiv. Or, chiar dacă autoritățile respective ar fi trebuit să suspende alertele din SIS II, faptul că acestea din urmă erau încă active ar fi suficient pentru a stabili caracterul probabil al realizării prejudiciului invocat. Comunicările judecătorului de instrucție al Tribunal Supremo (Curtea Supremă) adresate autorităților franceze și italiene ar confirma această analiză.

Parlamentul și Regatul Spaniei solicită respingerea celui de al doilea motiv, apreciat în ceea ce privește primele trei aspecte ale sale.

Potrivit Parlamentului, primele trei aspecte ale acestui motiv trebuie declarate inadmisibile, cel puțin în parte, în măsura în care, mai întâi, urmăresc să obțină o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, în continuare, repun în discuție aprecieri de fapt efectuate de vicepreședintele Tribunalului și, în sfârșit, se întemeiază pe împrejurări de fapt care nu au fost prezentate în primă instanță. În plus, primul și al treilea aspect ale motivului menționat nu ar viza punctele din ordonanța atacată la care se referă.

Regatul Spaniei susține că recurenții nu s‑au întemeiat, în cererea de măsuri provizorii, pe alertele din SIS II sau pe necesitatea de a ține seama de riscul ca ei să fie arestați în alt stat membru decât Regatul Belgiei, Regatul Spaniei sau Republica Franceză. Prin urmare, el apreciază că argumentele întemeiate pe aceste alerte sau pe acest risc trebuie, ca urmare a acestui fapt, să fie respinse ca inadmisibile. Aceeași soluție ar trebui reținută în ceea ce privește argumentele întemeiate pe comunicările judecătorului de instrucție al Tribunal Supremo (Curtea Supremă) de care se prevalează recurenții.

Regatul Spaniei susține, în plus, că normele invocate de recurenți nu sunt de natură să infirme constatarea vicepreședintelui Tribunalului potrivit căreia suspendarea de către autoritățile belgiene a executării mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților permite înlăturarea riscului ca aceștia să fie predați autorităților spaniole.

Pe de altă parte, Parlamentul și Regatul Spaniei consideră că vicepreședintele Tribunalului nu a aplicat un standard de probă prea exigent și că, dimpotrivă, s‑a limitat să aplice jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia prejudiciul invocat trebuie să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient.

În orice caz, Parlamentul arată că primul și al doilea aspect ale celui de al doilea motiv sunt inoperante, întrucât recurenții nu contestă considerațiile vicepreședintelui Tribunalului referitoare la suspendarea procedurii penale desfășurate în Spania, deși aceste considerații sunt suficiente pentru a justifica respingerea cererii de măsuri provizorii.

În ceea ce privește argumentele Parlamentului și ale Regatului Spaniei prin care se urmărește contestarea admisibilității primelor trei aspecte ale celui de al doilea motiv, trebuie amintit, în primul rând, că, în conformitate cu articolul 256 alineatul (1) TFUE, cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și cu articolul 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea sau din ordonanța a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere. Nu îndeplinește această condiție recursul care, fără a cuprinde cel puțin o argumentare prin care să se urmărească în mod precis identificarea erorii de drept care ar vicia hotărârea sau ordonanța atacată, se limitează la reproducerea motivelor și a argumentelor care au fost deja prezentate în fața Tribunalului. Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 ianuarie 2018, Comisia/RW, C‑442/17 P(R), nepublicată, EU:C:2018:6, punctul 66 și jurisprudența citată].

În speță, reiese că, prin intermediul primelor trei aspecte ale celui de al doilea motiv, recurenții identifică mai multe erori care ar afecta ordonanța atacată și prezintă o serie de argumente juridice menite să stabilească realitatea acestor erori. Rezultă că nu se poate considera că aceste prime trei aspecte urmăresc obținerea unei simple reexaminări a cererii de măsuri provizorii prezentate în fața Tribunalului.

Trebuie respins de asemenea argumentul Parlamentului potrivit căruia primul și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv ar trebui declarate inadmisibile pentru motivul că nu vizează puncte precise din ordonanța atacată.

Pe de o parte, reiese fără ambiguitate din recurs că primul aspect al celui de al doilea motiv repune în discuție aprecierea vicepreședintelui Tribunalului, exprimată la punctele 46-57 din ordonanța atacată, potrivit căreia prejudiciul invocat de recurenți nu era previzibil cu un grad de probabilitate suficient, chiar dacă acestea făceau obiectul unei alerte în SIS II.

Pe de altă parte, rezultă în mod clar din recurs că al treilea aspect al celui de al doilea motiv se referă la punctele 52-56 din ordonanța atacată, în care vicepreședintele Tribunalului a expus efectele care trebuie recunoscute suspendării procedurii penale inițiate în Spania.

În al doilea rând, deși Curtea nu poate, astfel cum s‑a amintit la punctul 70 din prezenta ordonanță, să repună în discuție, cu ocazia examinării unui recurs, aprecierea faptelor și a elementelor de probă reținută de Tribunal, nu se poate considera că primele trei aspecte ale celui de al doilea motiv urmăresc să conteste o astfel de apreciere.

Pe de o parte, prin intermediul primului și al celui de al treilea aspect ale acestui motiv, recurenții critică aplicarea de către vicepreședintele Tribunalului a cerinței privind caracterul suficient de probabil al prejudiciului invocat în vederea stabilirii urgenței. Trebuie să se considere că o astfel de argumentație, care nu repune în discuție faptele stabilite în ordonanța atacată, privește încadrarea juridică a acestor fapte în raport cu criteriile care guvernează aplicarea noțiunii de urgență în cadrul procedurilor de măsuri provizorii [a se vedea prin analogie Ordonanța președintelui Curții din 29 martie 2012, Golnisch/Parlamentul, C‑569/11 P(R), nepublicată, EU:C:2012:199, punctul 27].

Pe de altă parte, al doilea aspect al celui de al doilea motiv urmărește să conteste nivelul probatoriu care a fost impus recurenților în demonstrarea caracterului suficient de probabil al prejudiciului invocat de aceștia. Or, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că pretinsa nerespectare a normelor aplicabile în materie de probă constituie o chestiune de drept care este admisibilă în stadiul recursului (Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, EU:C:2008:392, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

În al treilea rând, reiese din jurisprudența citată la punctul 73 din prezenta ordonanță că o parte nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții motive sau argumente pe care nu le‑a invocat în fața Tribunalului.

Prin urmare, argumentele părților întemeiate pe arestarea și pe detenția domnului Puigdemont i Casamajó intervenite în Sardinia, precum și pe comunicările judecătorului de instrucție al Tribunal Supremo (Curtea Supremă) menționate la punctul 99 din prezenta ordonanță trebuie respinse ca inadmisibile, întrucât aceste argumente nu au fost prezentate în primă instanță.

În schimb, nu se poate considera că argumentele întemeiate pe existența unor alerte în SIS II și pe necesitatea de a ține seama de riscul ca recurenții să fie arestați în alt stat membru decât Regatul Belgiei, Regatul Spaniei sau Republica Franceză au fost prezentate pentru prima dată în fața Curții. Astfel, în cererea lor de măsuri provizorii, recurenții s‑au prevalat, în mai multe rânduri, de efectele previzibile ale alertelor din SIS II și menționaseră, în două rânduri, riscul de a fi arestați de autoritățile oricărui stat membru al Uniunii. În plus, realitatea acestui risc fusese expusă mai detaliat în observațiile formulate de recurenți în primă instanță cu privire la memoriul în intervenție al Regatului Spaniei.

Prin urmare, este necesar să se aprecieze temeinicia primelor trei aspecte ale celui de al doilea motiv.

Reiese din cuprinsul punctelor 46-57 din ordonanța atacată că vicepreședintele Tribunalului a considerat că existența unor mandate europene de arestare emise împotriva recurenților și a unor alerte în SIS II nu erau suficiente pentru a stabili că arestarea acestora era previzibilă cu un grad de probabilitate suficient.

În special, după ce a examinat măsurile adoptate de autoritățile belgiene pentru a da curs mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților și după ce a apreciat că executarea acestor mandate europene de arestare era suspendată, vicepreședintele Tribunalului a considerat, la punctul 55 din ordonanța atacată, că împrejurarea invocată de recurenți că Regatul Spaniei nu eliminase alertele din SIS II nu era de natură să demonstreze că procedura penală în cauză nu era suspendată.

Pe baza, printre altele, a acestor aprecieri, vicepreședintele Tribunalului a statuat, la punctul 58 din ordonanța menționată, că prejudiciul invocat de recurenți nu părea să poată fi calificat drept prejudiciu cert sau dovedit cu un grad de probabilitate suficient și că, prin urmare, recurenții nu au reușit să demonstreze că era îndeplinită condiția privind urgența.

Or, după cum arată recurenții, existența în SIS II a unor alerte privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării implică în principiu, în sine, o obligație de a proceda la arestarea persoanelor vizate de asemenea alerte.

Astfel, din articolul 31 alineatul (1) din Decizia 2007/533, referitor la executarea unei acțiuni bazate pe o atare alertă, coroborat cu articolul 27 din această decizie reiese că o alertă de asemenea natură, însoțită de copia mandatului european de arestare pe care se întemeiază, constituie și are același efect ca și un mandat european de arestare eliberat în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584, în cazurile în care se aplică respectiva decizie‑cadru.

În plus, articolul 24 alineatul (1) din Decizia 2007/533 prevede că, în cazul în care un stat membru consideră că o alertă privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării este incompatibilă cu legislația sa internă, cu obligațiile sale internaționale sau cu interesele sale naționale vitale, statul membru respectiv poate solicita ulterior adăugarea unui reper la alertă, pentru ca acțiunea care se întreprinde pe baza alertei să nu se desfășoare pe teritoriul său.

Atunci când se aplică Decizia‑cadru 2002/584, un astfel de reper se adaugă, în conformitate cu articolul 25 din Decizia 2007/533, unei alerte din SIS II atunci când autoritatea judiciară competentă a refuzat executarea unui mandat european de arestare la care se referă această alertă sau dacă o autoritate judiciară competentă a solicitat adăugarea acestui reper, fie pe baza unor instrucțiuni de ordin general, fie într‑un caz specific, în cazul în care este evident că executarea mandatului european de arestare va trebui să fie refuzată.

Pe de altă parte, din articolul 30 din Decizia 2007/533 rezultă că, în cazul în care alerta privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării a fost emisă pe baza unui mandat european de arestare, legiuitorul Uniunii nu a avut în vedere decât faptul că arestarea se poate face doar în cazul în care a fost adăugat un reper în conformitate cu procedurile prevăzute la articolele 24 și 25 din această decizie.

Rezultă că, cu excepția cazului în care se constată lipsa sistematică de efectivitate a deciziei menționate sau adăugarea unui reper de către fiecare dintre statele membre în care persoana în cauză este susceptibilă să se deplaseze, împrejurări care nu au fost constatate în ordonanța atacată, existența în SIS II a unei alerte privind persoane căutate pentru a fi arestate în vederea predării implică, prin ea însăși, o probabilitate ridicată de arestare a acestei persoane.

Din moment ce, astfel cum s‑a amintit la punctul 75 din prezenta ordonanță, în cadrul unei proceduri de măsuri provizorii, condiția privind urgența poate fi îndeplinită fără ca producerea și iminența prejudiciului invocat să fie dovedite cu o certitudine absolută, producerea unui prejudiciu invocat care rezultă dintr‑o arestare a persoanelor vizate de alerta privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării trebuie în principiu, într‑o asemenea situație, să fie considerată previzibilă cu un grad de probabilitate suficient.

Prin urmare, în această situație, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii nu poate solicita în mod valabil persoanelor vizate de această alertă să prezinte probe suplimentare pentru a stabili previzibilitatea arestării lor.

În special, contrar celor statuate de vicepreședintele Tribunalului la punctul 47 din ordonanța atacată, nu se poate aștepta de la aceste persoane să demonstreze că autoritățile naționale de executare intenționează să se conformeze obligațiilor lor care rezultă din dreptul Uniunii.

Nici împrejurarea că o autoritate judiciară a unui stat membru nu a dat curs, pentru o perioadă determinată, unui mandat european de arestare emis împotriva persoanelor menționate, astfel cum a constatat vicepreședintele Tribunalului în ceea ce îi privește pe recurenți la punctele 48-50 din ordonanța atacată, nu este de natură să facă insuficient de probabilă o arestare a acelorași persoane.

Astfel, pe de o parte, în lipsa unei decizii definitive, această împrejurare nu permite nicidecum să se stabilească faptul că autoritatea judiciară respectivă nu se va conforma în cele din urmă obligațiilor sale care rezultă din dreptul Uniunii. Pe de altă parte, împrejurarea menționată nu oferă nicio indicație cu privire la atitudinea care va fi adoptată de autoritățile din alte state membre în care persoanele în cauză se pot deplasa.

În ceea ce privește suspendarea executării mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților, la care fac trimitere punctele 51-56 din ordonanța atacată, trebuie să se constate că aceasta este lipsită de consecințe cu privire la caracterul previzibil al arestării recurenților în temeiul alertelor din SIS II, atât timp cât acestea nu au fost retrase de autoritățile spaniole.

În plus, presupunând că aprecierea făcută de vicepreședintele Tribunalului, la punctul 55 din ordonanța atacată, cu privire la pertinența alertelor din SIS II trebuie interpretată în sensul că Regatul Spaniei era obligat să retragă aceste alerte ca urmare a cererii de decizie preliminară introduse în cauza C‑158/21, trebuie subliniat că gradul de probabilitate a producerii unui prejudiciu nu poate fi apreciat, în raport cu obiectul procedurii de măsuri provizorii, pe baza ipotezei că deciziile unui stat membru care sunt aplicabile în prezent vor fi retrase în curând de către acest stat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, rezultă că vicepreședintele Tribunalului a săvârșit o eroare în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor atunci când a statuat, la punctul 46 din ordonanța atacată, că recurenții nu demonstraseră că arestarea lor ar fi previzibilă cu un grad de probabilitate suficient.

În consecință, primele trei aspecte ale celui de al doilea motiv trebuie admise.

În ceea ce privește consecințele erorilor de care sunt afectate punctele 45 și 46 din ordonanța atacată, trebuie amintit că din cuprinsul punctului 41 din această ordonanță reiese că recurenții au invocat un prejudiciu care decurge din privarea de libertate care ar rezulta atât din arestarea lor, cât și din predarea lor către autoritățile spaniole.

Rezultă că aprecierea vicepreședintelui Tribunalului care figurează la punctul 58 din această ordonanță, potrivit căreia recurenții nu au reușit să demonstreze că condiția privind urgența era îndeplinită, trebuie în mod necesar să se bazeze pe respingerea susținerii recurenților potrivit căreia sunt expuși unui risc previzibil de arestare susceptibil să le cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil.

În consecință, contrar celor susținute de Parlament, această apreciere nu poate fi întemeiată corespunzător cerințelor legale pe constatarea vicepreședintelui Tribunalului potrivit căreia riscul ca recurenții să fie predați autorităților spaniole nu este dovedit cu un grad suficient de probabilitate.

În aceste condiții, dat fiind că motivele reținute la punctele 42 și 43 din ordonanța atacată nu se raportează la riscul ca recurenții să fie arestați în alt stat membru decât Republica Franceză, este necesar să se constate că erorile de care sunt afectate punctele 45 și 46 din această ordonanță privează aprecierea vicepreședintelui Tribunalului care figurează la punctul 58 din ordonanța menționată de un temei suficient.

În consecință, este necesar să se stabilească dacă înlocuirile de motive propuse de Parlament și, respectiv, de Regatul Spaniei pot constitui temeiul dispozitivului ordonanței atacate.

Parlamentul, susținut de Regatul Spaniei, propune Curții să procedeze, în ipoteza în care ar admite motivele prezentate de recurenți, la o înlocuire de motive, statuând că prejudiciul legat de riscul de arestare de care se prevalează aceștia nu constituie un prejudiciu grav și ireparabil.

El susține în această privință că abordarea propusă de recurenți nu ar respecta caracterul excepțional al măsurilor provizorii, permițând să se stabilească în mod sistematic că este îndeplinită condiția urgenței în cazul în care imunitatea unui membru al Parlamentului care refuză să coopereze cu autoritățile naționale este ridicată.

În plus, întrucât imunitatea parlamentară are ca obiect evitarea oricărui obstacol în calea bunei funcționări a Parlamentului, recurenții ar fi fost obligați să dovedească faptul că deciziile în litigiu riscau să împiedice realizarea misiunilor sale și că buna funcționare a Parlamentului se opunea oricărei restricții aduse exercitării mandatului lor. Or, aceștia nu ar fi dovedit în niciun mod că măsurile coercitive care pot fi luate de un stat membru împotriva unui membru al Parlamentului ar aduce atingere independenței și bunei funcționări a acestei instituții.

Recurenții solicită respingerea cererii de înlocuire a unor motive prezentate de Parlament.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru ca o cerere de înlocuire a unor motive să fie admisibilă, ea presupune existența unui interes de a exercita acțiunea, în sensul că ea trebuie să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o. Aceasta poate fi situația atunci când cererea de înlocuire a unor motive constituie o apărare împotriva unui motiv invocat de reclamant (Hotărârea din 24 februarie 2022, Bernis și alții/SRB, C‑364/20 P, nepublicată, EU:C:2022:115, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

Astfel cum s‑a amintit la punctul 75 din prezenta ordonanță, revine părții care solicită măsura provizorie sarcina de a face dovada că nu poate aștepta finalizarea procedurii pe fond fără a suferi un prejudiciu grav și ireparabil.

Prin urmare, deși vicepreședintele Tribunalului a considerat în mod eronat că arestarea recurenților nu era previzibilă cu un grad de probabilitate suficient, aprecierea potrivit căreia condiția privind urgența nu era îndeplinită ar trebui totuși să fie confirmată dacă această arestare nu ar fi susceptibilă să cauzeze recurenților un prejudiciu grav și ireparabil.

Cererea de înlocuire a unor motive formulată de Parlament trebuie, așadar, să fie considerată admisibilă.

Astfel cum a arătat în mod întemeiat această instituție, imunitatea membrilor Parlamentului este acordată exclusiv în interesul Uniunii. Această imunitate are mai precis ca obiect evitarea oricărui obstacol în calea bunei funcționări a instituției respective și, prin urmare, a competențelor acesteia. În consecință, un membru al Parlamentului, confruntat cu o decizie de ridicare a imunității sale, nu poate invoca în mod util, ca prejudiciu grav și ireparabil care i‑ar fi cauzat direct prin această decizie, decât atingerea pe care decizia menționată ar aduce‑o nu numai dreptului său de a‑și exercita liber mandatul, ci și bunei funcționări a Parlamentului [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 29 martie 2012, Golnisch/Parlamentul, C‑569/11 P(R), nepublicată, EU:C:2012:199, punctul 29].

Riscul producerii unui prejudiciu grav și ireparabil a putut fi astfel înlăturat într‑o situație în care ridicarea imunității unui membru al Parlamentului intervenise într‑un stadiu incipient al unei proceduri penale declanșate împotriva sa, fără să se fi dovedit că desfășurarea actuală sau previzibilă a acestei proceduri poate împiedica în mod concret exercitarea misiunilor acestui membru al Parlamentului, precum participarea sa la sesiuni, la călătorii parlamentare sau la redactarea de rapoarte, și că interesele legate de buna funcționare a Parlamentului se opuneau oricărui obstacol în calea exercitării mandatului acestuia [a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 29 martie 2012, Golnisch/Parlamentul, C‑569/11 P(R), nepublicată, EU:C:2012:199, punctul 30].

Această soluție nu poate fi transpusă într‑o situație în care procedura penală care a justificat ridicarea imunității parlamentare a condus deja la emiterea, împotriva membrilor vizați ai Parlamentului, a unor mandate europene de arestare și a unor alerte privind persoane căutate pentru a fi arestate în vederea predării.

Într‑adevăr, măsurile adoptate astfel sunt de natură, în cazul ridicării imunității parlamentare, să determine, în temeiul Deciziei‑cadru 2002/584 și al Deciziei 2007/533, arestarea membrilor în cauză ai Parlamentului și menținerea lor în detenție, dacă este cazul timp de mai multe săptămâni, în așteptarea adoptării unei decizii cu privire la predarea lor.

O astfel de privare de libertate, care poate, în plus, să se repete în mai multe rânduri și să intervină în mai multe state membre, este susceptibilă să se opună posibilității membrilor în cauză ai Parlamentului de a realiza activitățile inerente exercitării mandatului lor, precum participarea la călătorii parlamentare sau realizarea deplasărilor necesare în cadrul redactării unor rapoarte, și, prin urmare, să aducă atingere bunei funcționări a Parlamentului. Având în vedere natura activităților unui deputat european și vocația acestuia de a desfășura activitățile respective în întreaga Uniune, existența unui asemenea obstacol în calea exercitării mandatului de membru al Parlamentului trebuie să fie constatată fără a i se impune persoanei care se prevalează de aceasta să prezinte elemente precise în ceea ce privește activitățile concrete pe care ar putea fi determinată să le efectueze în alte state membre decât cele în care se desfășoară sesiunile parlamentare.

Trebuie adăugat că, întrucât membrii în cauză ai Parlamentului ar fi, dacă nu s‑ar suspenda executarea deciziilor de ridicare a imunității lor într‑un astfel de caz, în imposibilitatea de a continua în mod complet exercitarea funcției lor de deputat european până la finalul mandatului lor, prejudiciul astfel suferit ar prezenta un caracter ireparabil (a se vedea prin analogie Ordonanța președintelui Curții din 31 iulie 2003, Le Pen/Parlamentul, C‑208/03 P‑R, EU:C:2003:424, punctul 102).

Prin urmare, este necesar să se considere că arestarea unui membru al Parlamentului și menținerea sa în detenție, eventual timp de mai multe săptămâni, în așteptarea adoptării unei decizii cu privire la predarea sa este de natură să îi cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil.

Având în vedere cele de mai sus, cererea de înlocuire a unor motive formulată de Parlament trebuie respinsă.

Regatul Spaniei susține că punctul 43 din ordonanța atacată este afectat de o eroare de drept în ceea ce privește domeniul de aplicare al deciziilor în litigiu și propune, în consecință, Curții să procedeze la o înlocuire de motive prin eliminarea acestui punct 43.

Cu titlu principal, el reproșează vicepreședintelui Tribunalului că a depășit funcția de judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii reținând o interpretare a deciziilor în litigiu care echivalează în esență cu a se pronunța cu privire la unul dintre motivele invocate de recurenți în cadrul acțiunii lor în anulare.

În subsidiar, Regatul Spaniei arată că prin deciziile în litigiu s‑a ridicat imunitatea recurenților în totalitate și că nu se poate considera că aceștia se pot prevala încă de o pretinsă „imunitate de deplasare”, care nu ar fi nicidecum prevăzută de Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii.

Pe de altă parte, Regatul Spaniei consideră că este necesar să se modifice prima teză a punctului 52 din ordonanța atacată, întrucât această teză cuprinde o interpretare incorectă a memoriului său în intervenție prezentat în primă instanță.

Recurenții solicită respingerea cererii de înlocuire a unor motive prezentate de Regatul Spaniei.

Astfel cum s‑a amintit la punctul 145 din prezenta ordonanță, o cerere de înlocuire a unor motive nu este admisibilă decât dacă poate, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o.

În speță, cererea de înlocuire a unor motive formulată de Regatul Spaniei vizează eliminarea punctului 43 din ordonanța atacată și modificarea primei teze a punctului 52 din această ordonanță.

În primul rând, la punctul 43 din ordonanța menționată, vicepreședintele Tribunalului a statuat în esență că prin deciziile în litigiu nu se ridicase imunitatea conferită de articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii. El a dedus de aici că recurenții nu se puteau prevala de un pretins risc de a fi reținuți cu ocazia unei deplasări în vederea participării la o sesiune parlamentară la Strasbourg sau întoarcerea de la aceasta.

Eventuala înlocuire a motivelor astfel reținute de vicepreședintele Tribunalului nu ar fi de natură să aducă un beneficiu Regatului Spaniei în cadrul prezentei proceduri.

Așadar, a considera, după cum sugerează Regatul Spaniei, că prin deciziile în litigiu s‑a ridicat imunitatea parlamentară a recurenților în totalitate sau cel puțin a nu exclude faptul că acestea au un asemenea efect ar conduce la constatarea că arestarea recurenților este de asemenea probabilă pe teritoriul Republicii Franceze și că prejudiciul de care aceștia se pot prevala este agravat și de faptul că deciziile în litigiu pot constitui un obstacol în calea participării lor la sesiunile parlamentare.

În schimb, înlocuirea de motive propusă de Regatul Spaniei nu ar fi de natură să suplinească erorile săvârșite de Tribunal la punctele 44 și 45 din ordonanța atacată.

În al doilea rând, în ceea ce privește modificarea motivului enunțat în prima teză a punctului 52 din ordonanța atacată, trebuie să se constate că nici aceasta nu ar fi de natură să aducă un beneficiu Regatului Spaniei.

Astfel, modificarea menționată ar permite numai corectarea unei erori pe care ar fi săvârșit‑o vicepreședintele Tribunalului în interpretarea înscrisurilor Regatului Spaniei, dar nu ar avea influență asupra constatării faptelor efectuate în ordonanța atacată sau asupra calificării acestora.

Rezultă că este necesar să se respingă cererea de înlocuire a unor motive prezentată de Regatul Spaniei ca inadmisibilă și, prin urmare, să se anuleze ordonanța atacată în totalitate, fără a fi necesar să se examineze al patrulea și al cincilea aspect ale celui de al doilea motiv.

Având în vedere că ordonanța atacată este anulată în întregime, recursul incident a rămas fără obiect și, prin urmare, nu mai este necesară pronunțarea asupra acestuia (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 ianuarie 2022, Comisia/European Food și alții, C‑638/19 P, EU:C:2022:50, punctul 148, precum și jurisprudența citată).

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care Curtea anulează decizia Tribunalului, aceasta poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. Dispoziția menționată se aplică și în cazul recursurilor formulate conform articolului 57 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 septembrie 2020, Consiliul/Sharpston, C‑424/20 P(R), nepublicată, EU:C:2020:705, punctul 31 și jurisprudența citată).

În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra cererii de măsuri provizorii formulate de recurenți.

Astfel, în măsura în care părțile au putut, în cursul procedurii în primă instanță, să ia poziție în mod complet cu privire la cele trei condiții cărora le este subordonată dispunerea de măsuri provizorii, împrejurarea că vicepreședintele Tribunalului nu a examinat decât una dintre aceste condiții nu poate împiedica Curtea să soluționeze ea însăși în mod definitiv cererea de măsuri provizorii.

În acest scop, trebuie amintit că articolul 156 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede că cererile de măsuri provizorii trebuie să indice obiectul litigiului, împrejurările care demonstrează urgența, precum și motivele de fapt și de drept care justifică la prima vedere dispunerea măsurii provizorii solicitate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, suspendarea executării și celelalte măsuri provizorii pot fi dispuse de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii dacă se demonstrează că dispunerea lor este justificată, la prima vedere, în fapt și în drept (fumus boni iuris) și că sunt urgente, în sensul în care, pentru a evita prejudicierea gravă și ireparabilă a intereselor părții care le solicită, acestea trebuie adoptate și trebuie să își producă efectele încă dinaintea pronunțării unei decizii în acțiunea pe fond. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât cererile de măsuri provizorii trebuie respinse dacă una dintre ele nu este îndeplinită. Dacă este cazul, judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii trebuie de asemenea să evalueze comparativ interesele prezente în cauză [Ordonanța vicepreședintei Curții din 16 iulie 2021, Symrise/ECHA, C‑282/21 P(R), nepublicată, EU:C:2021:631, punctul 26].

Parlamentul exprimă „îndoieli serioase” cu privire la admisibilitatea acțiunii principale. Pe de o parte, cererea fiecăruia dintre cei trei recurenți nu ar fi admisibilă decât în ceea ce privește anularea deciziei care îl vizează pe fiecare în parte, iar nu și pe cea a deciziilor care îi vizează pe ceilalți recurenți. Pe de altă parte, recurenții nu ar preciza în ce măsură fiecare dintre motivele pe care le invocă se aplică fiecăreia dintre deciziile în litigiu.

Trebuie amintit că admisibilitatea acțiunii principale nu trebuie, în principiu, să fie examinată în cadrul unei proceduri de măsuri provizorii, altfel existând riscul de antepronunțare asupra fondului cauzei. Cu toate acestea, în cazul în care se invocă inadmisibilitatea vădită a acțiunii, revine judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii sarcina de a stabili că, la prima vedere, acțiunea prezintă elemente care permit să se concluzioneze, cu o anumită probabilitate, că ea este admisibilă (a se vedea în acest sens Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, C‑182/03 R și C‑217/03 R, EU:C:2003:385, punctul 98).

În speță, Parlamentul s‑a limitat să menționeze „îndoieli serioase” cu privire la admisibilitatea acțiunii principale, referitoare în esență la faptul că fiecare dintre recurenți nu are calitate procesuală activă împotriva deciziilor care îi vizează pe ceilalți recurenți și la prezentarea anumitor motive ale acțiunii în anulare.

Rezultă, așadar, că Parlamentul nu a susținut că acțiunea principală ar fi vădit inadmisibilă și nici nu a prezentat elemente care să permită să se considere, în cadrul examinării sumare a admisibilității acestei acțiuni care intră în atribuțiile judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, că acțiunea menționată ar fi probabil inadmisibilă în ansamblul său.

Rezultă că cererea de măsuri provizorii nu poate fi respinsă ca urmare a inadmisibilității acțiunii principale.

În vederea stabilirii fumus boni iuris, recurenții invocă opt motive prezentate în susținerea acțiunii principale.

În argumentația lor referitoare la al treilea dintre aceste motive, care trebuie analizat la început, recurenții susțin în special că procedura urmată pentru adoptarea deciziilor în litigiu a încălcat principiul imparțialității care decurge din articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 39 alineatul (2) din aceasta.

Punctul 8 din Comunicarea către membrii Comisiei pentru afaceri juridice a Parlamentului din 19 noiembrie 2019 de stabilire a principiilor aplicabile cererilor de ridicare a imunității ar prevedea că funcția de raportor trebuie să fie asigurată prin rotație, în condiții de echitate, prin împărțire între grupurile politice, însă ar exclude posibilitatea ca acesta să facă parte din același grup politic sau să fi fost ales în același stat membru ca deputatul a cărui imunitate este pusă în discuție.

Or, raportorul deciziilor în litigiu ar fi fost membru al aceluiași grup politic ca partidul politic VOX, care ar exercita o actio popularis în procedurile penale desfășurate împotriva recurenților. El ar fi prezidat de asemenea o reuniune a acestui partid politic în cursul căreia ar fi susținut sloganul „Puigdemont la închisoare”.

În plus, președintele comisiei JURI și partidul politic din care face parte ar fi dat dovadă de ostilitate puternică față de recurenți și ar fi desfășurat o strategie pentru a‑i împiedica pe aceștia să își ocupe locurile în Parlament după alegerea lor.

Parlamentul susține că o procedură referitoare la ridicarea imunității unui membru al acestei instituții are un caracter politic și că ea nu poate fi reglementată, așadar, de aceleași norme ca o procedură disciplinară sau judiciară. În consecință, faptul că raportorul și președintele comisiei JURI aparțin unui grup politic diferit de cel al deputatului în cauză nu ar constitui în sine o încălcare a principiului imparțialității.

Pentru aceleași motive, împrejurarea că raportorul și președintele comisiei JURI ar fi făcut declarații politice care se îndepărtează de la programul politic susținut de recurenți ar fi lipsită de relevanță. În plus, afirmațiile acestora din urmă cu privire la aspectul menționat nu ar fi susținute de elemente tangibile.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că condiția privind fumus boni juris este îndeplinită atunci când cel puțin unul dintre motivele invocate de partea care solicită măsurile provizorii în susținerea acțiunii pe fond nu este, la prima vedere, lipsit de un temei serios. Această situație se regăsește printre altele atunci când unul dintre aceste motive evidențiază existența unor probleme de drept complexe a căror soluție nu este evidentă de la bun început și care necesită, prin urmare, o examinare aprofundată, ce nu poate fi efectuată de judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii, ci trebuie să facă obiectul procedurii pe fond, sau atunci când dezbaterea dintre părți evidențiază existența unei controverse juridice importante a cărei soluție nu este evidentă (Ordonanța din 17 decembrie 2018, Comisia/Polonia, C‑619/18 R, EU:C:2018:1021, punctul 30 și jurisprudența citată).

Părțile sunt în dezacord, în primul rând, în ceea ce privește însăși aplicabilitatea principiului imparțialității raportorului și președintelui comisiei JURI în cadrul unei proceduri referitoare la o cerere de ridicare a imunității unui membru al Parlamentului.

În această privință, trebuie arătat că aspectul de drept menționat nu a fost încă soluționat de Curte.

În plus, aplicarea în cazul unei astfel de proceduri a tuturor cerințelor procedurale care guvernează, în general, procedurile administrative nu poate fi privită, având în vedere caracterul eminamente politic al procedurilor parlamentare, ca impunându‑se, la prima vedere, cu evidență.

Cu toate acestea, întrucât decizia de ridicare a imunității unui membru al Parlamentului îl privează pe acesta de un element esențial al statutului de deputat european, de care beneficiază în mod egal membrii acestei instituții pe durata sesiunilor unei legislaturi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctul 78), procedura care poate conduce la adoptarea unei astfel de decizii trebuie în mod necesar să îi asigure deputatului european vizat garanții individuale suficiente.

În plus, articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale prevede că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, fără a face distincție între instituțiile în cauză sau în funcție de procedura în cadrul căreia sunt examinate aceste probleme.

Deși aplicarea acestei dispoziții în cazul unei proceduri referitoare la un loc vacant în Parlament din cauza retragerii mandatului unui membru al instituției respective a fost, desigur, înlăturată, soluția menționată nu se întemeia pe natura politică a acestei proceduri, ci pe lipsa totală a marjei de apreciere de care dispune Parlamentul în cadrul său [Ordonanța vicepreședintei Curții din 8 octombrie 2020, Junqueras i Vies/Parlamentul, C‑201/20 P(R), nepublicată, EU:C:2020:818, punctele 93 și 94].

Or, dat fiind că nici Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii, nici Regulamentul de procedură al Parlamentului nu definesc în mod precis cazurile în care imunitatea unui membru al acestei instituții trebuie ridicată, Parlamentul dispune a priori de o largă putere de apreciere atunci când se pronunță cu privire la o cerere de ridicare a imunității unuia dintre acești membri.

Principiul enunțat la punctul 8 din Comunicarea către membrii Comisiei pentru afaceri juridice a Parlamentului, menționată la punctul 183 din prezenta ordonanță, potrivit căruia raportorul nu trebuie să facă parte din același grup politic sau să fi fost ales în același stat membru ca deputatul a cărui imunitate este pusă în discuție tinde de altfel să confirme că practicile Parlamentului urmăresc tocmai să garanteze raportorului cel puțin un anumit grad de imparțialitate.

Având în vedere aceste elemente, este necesar să se considere că aplicabilitatea principiului imparțialității raportorului și președintelui comisiei JURI în cadrul unei proceduri referitoare la o cerere de ridicare a imunității unui membru al Parlamentului constituie o problemă asupra căreia există o controversă juridică importantă a cărei soluție nu se impune cu evidență.

În al doilea rând, în ipoteza în care această aplicabilitate ar fi stabilită, examinarea celui de al treilea motiv al acțiunii principale ar implica să se stabilească dacă elementele invocate de recurenți sunt suficiente pentru a dovedi o încălcare a principiului imparțialității.

În conformitate cu acest principiu, instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor Uniunii le revine sarcina de a se conforma cerinței de imparțialitate în cele două componente ale sale, care sunt, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în temeiul căreia niciunul dintre membrii instituției în cauză nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în conformitate cu care această instituție trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2021, Dalli/Comisia, C‑615/19 P, EU:C:2021:133, punctul 112 și jurisprudența citată).

În speță, comportamentele raportorului și ale președintelui comisiei JURI menționate de recurenți sunt, la prima vedere, de natură să exprime o părtinire sau o prejudecată personală defavorabilă în privința lor.

Cu toate acestea, va reveni instanței de fond sarcina de a aprecia dacă realitatea acestor comportamente este dovedită, în măsura în care Parlamentul susține că înscrisurile prezentate de recurenți nu o dovedesc, fără a nega totuși că respectivele comportamente au existat.

Pe de altă parte, nu se contestă că partidul politic VOX se află într‑o situație cu totul specială, în măsura în care joacă în mod direct un rol în procedura penală inițiată împotriva recurenților și participă în mod direct, în această calitate, la procedura preliminară în cauza C‑158/21.

De asemenea, astfel cum se arată în anexele la cererea de măsuri provizorii, din Ordonanța din 19 noiembrie 2020, Buxadé Villalba și alții/Parlamentul (T‑32/20, nepublicată, EU:T:2020:552), reiese că membrii Parlamentului care aparțin acestui partid au introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea luării la cunoștință de către Parlament a alegerii în calitate de deputați europeni a doi dintre recurenți.

În aceste condiții, nu se poate exclude ca, în urma examinării sumare care incumbă judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, apartenența raportorului la un grup politic din care fac parte deputații europeni ai partidului politic VOX să fie de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată defavorabilă recurenților.

În consecință, fără a se pronunța în acest stadiu cu privire la temeinicia celui de al treilea motiv, ceea ce revine exclusiv instanței de fond, rezultă că acesta nu poate fi considerat ca fiind lipsit de caracter serios.

Dat fiind că acest motiv, dacă ar fi admis de instanța de fond, este de natură să determine anularea deciziilor în litigiu, este necesar să se considere că este îndeplinită condiția privind fumus boni iuris.

Pentru a stabili că este îndeplinită condiția privind urgența, recurenții susțin că arestarea lor probabilă urmată, dacă este cazul, de predarea lor autorităților spaniole le‑ar cauza un prejudiciu grav și ireparabil, aducând atingere dreptului lor de a‑și exercita funcția de deputat european.

Combinația dintre deciziile în litigiu, pe de o parte, și mandatele europene de arestare, precum și alertele din SIS II emise împotriva lor, pe de altă parte, ar expune recurenții unui risc ridicat de arestare și de predare autorităților spaniole ca urmare a obligațiilor pe care aceste mandate europene de arestare și aceste alerte le impun autorităților tuturor statelor membre. Riscul menționat s‑ar putea realiza cu ocazia unei deplasări la Strasbourg pentru a participa la sesiunile parlamentare, dar și cu ocazia numeroaselor activități pe care recurenții ar fi chemați să le exercite în întreaga Uniune în calitate de deputați europeni.

Deși domnul Puigdemont i Casamajó a putut, în trecut, să călătorească în mai multe state membre fără să fie arestat, această situație s‑ar explica prin faptul că nu era vizat de un mandat european de arestare între luna octombrie 2017 și alegerea sa în Parlamentul European. El nu ar fi călătorit într‑un alt stat membru decât Regatul Belgiei, fiind vizat de un astfel de mandat european de arestare abia în luna martie 2018, ceea ce explică faptul că ar fi fost atunci oprit de autoritățile germane în vederea efectuării unui control.

Argumentul invocat de Regatul Spaniei potrivit căruia executarea mandatelor europene de arestare este suspendată ca urmare a introducerii de către Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a unei cereri de decizie preliminară la Curte ar trebui, pe de altă parte, înlăturat. Astfel, o asemenea suspendare nu ar rezulta din jurisprudența Curții, iar autoritățile spaniole ar fi decis să mențină alertele din SIS II, demonstrând astfel că intenționează să obțină în continuare executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților.

Recurenții consideră în final că o eventuală anulare a deciziilor în litigiu ar interveni prea târziu pentru a‑i proteja împotriva riscului de care se prevalează și, prin urmare, nu ar fi suficientă pentru a le permite să își exercite mandatul de deputat european.

Parlamentul susține, în primul rând, că deciziile în litigiu nu constituie cauza determinantă a prejudiciului invocat de recurenți. Acesta ar decurge din deciziile adoptate de autoritățile spaniole, întrucât deciziile în litigiu se limitează la eliminarea unuia dintre obstacolele procedurale în calea executării acestor decizii.

În al doilea rând, Parlamentul susține că situația din Belgia prezintă o relevanță specifică, întrucât, pe de o parte, cel puțin doi dintre recurenți par să aibă reședința în acest stat și, pe de altă parte, deputații europeni lucrează în parte în acest stat. Or, autoritățile judiciare belgiene ar fi respins în mod constant executarea definitivă a mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților, chiar înainte ca aceștia să beneficieze de imunitate parlamentară, și împotriva altor persoane căutate pentru fapte conexe. O modificare a poziției acestor autorități judiciare ar fi foarte improbabilă în așteptarea deciziei Curții în cauza C‑158/21.

În al treilea rând, deși deciziile în litigiu ar fi lipsite de efecte în Spania, recurenții nu ar demonstra că riscă efectiv să fie arestați și predați autorităților spaniole de alte state membre decât Regatul Belgiei, în condițiile în care ar călători cu regularitate în Uniune. Nici legătura dintre eventuale deplasări în alte state membre decât Regatul Belgiei și funcția lor de deputat european nu ar fi dovedită. În special, întrucât imunitatea prevăzută la articolul 9 al doilea paragraf din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii nu a fost ridicată, aceștia ar putea să se deplaseze liber la Strasbourg pentru a participa la sesiunile parlamentare.

În al patrulea rând, desfășurarea legală a unei proceduri judiciare într‑un stat membru nu poate, în orice caz, să constituie o formă de prejudiciu grav și ireparabil.

Regatul Spaniei susține că deciziile în litigiu nu constituie cauza determinantă a prejudiciului invocat de recurenți. În plus, din moment ce recurenții au reședința în Belgia și sunt chemați să se deplaseze la Bruxelles (Belgia) și la Strasbourg pentru a‑și exercita mandatul, nu ar rezulta că exercitarea mandatului lor de deputat european poate fi împiedicată de o eventuală detenție în Spania.

În plus, niciun stat membru nu pare să fi inițiat vreo procedură pentru executarea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților. Ar fi foarte improbabil ca un stat membru să procedeze la executarea acestor mandate europene de arestare atât timp cât procedura preliminară în cauza C‑158/21 este pendinte. Introducerea unei cereri de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE ar determina astfel suspendarea procedurii naționale, inclusiv procedura având ca obiect pronunțarea cu privire la mandatele europene de arestare menționate.

Astfel cum s‑a amintit la punctul 75 din prezenta ordonanță, urgența trebuie apreciată în raport cu necesitatea de a se pronunța cu titlu provizoriu pentru a se evita cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care solicită protecția provizorie. Acestei părți îi revine sarcina de a face dovada că nu poate aștepta soluționarea pe fond a procedurii fără a avea de suferit un prejudiciu de această natură. Deși este adevărat că, pentru a stabili existența prejudiciului respectiv, nu este necesar să se impună ca producerea și iminența acestuia să fie stabilite cu o certitudine absolută și că este suficient ca prejudiciul menționat să fie previzibil cu un grad de probabilitate suficient, nu este mai puțin adevărat că părții care solicită o măsură provizorie îi revine sarcina de a dovedi faptele pe care se întemeiază, în opinia sa, perspectiva unui astfel de prejudiciu.

În speță, nu se contestă că recurenții fac fiecare obiectul unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare spaniole și că sunt vizați de alerte privind persoane căutate pentru a fi arestate în vederea predării.

Din cuprinsul punctelor 88-92 din prezenta ordonanță rezultă că emiterea unui mandat european de arestare de către o autoritate judiciară a unui stat membru obligă celelalte state membre printre altele să procedeze la arestarea persoanei căutate și să se pronunțe cu privire la menținerea sa în detenție, în așteptarea pronunțării unei decizii cu privire la predare.

De asemenea, din cuprinsul punctelor 121-125 din prezenta ordonanță rezultă că existența în SIS II a unei alerte privind persoane căutate pentru a fi arestate în vederea predării implică în principiu, în sine, o obligație de a proceda la arestarea persoanelor vizate de astfel de alerte, cu excepția cazului în care acestea fac obiectul adăugării unui reper.

În plus, un mandat european de arestare implică nu numai obligația de a aresta persoana căutată, ci și obligația de a preda această persoană autorității judiciare emitente.

Rezultă astfel dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că Decizia‑cadru 2002/584 vizează, prin introducerea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 37 și jurisprudența citată].

În domeniul reglementat de Decizia‑cadru 2002/584, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, astfel cum reiese printre altele din cuprinsul considerentului (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 38 și jurisprudența citată].

Rezultă că autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile prevăzute limitativ la articolul 5 din această decizie‑cadru. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente), C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 37, precum și jurisprudența citată].

Nici Parlamentul, nici Regatul Spaniei nu susțin că executarea mandatelor europene de arestare în cauză ar trebui refuzată în temeiul motivelor de neexecutare enumerate de Decizia‑cadru 2002/584 sau că alertele din SIS II ar fi făcut obiectul adăugării unor repere.

Nu se susține și nici, a fortiori, nu se demonstrează că Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia 2007/533 nu ar fi aplicate, în general, de statele membre.

Deși Parlamentul susține totuși că statele membre ar avea o reticență vădită de a da curs mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților, întemeindu‑se pe împrejurarea că domnul Puigdemont i Casamajó s‑ar fi deplasat în mai multe state membre fără a fi arestat, în condițiile în care nu ar fi beneficiat de imunitate parlamentară, este necesar să se constate că această afirmație nu este susținută de niciun element de probă și că este contestată oficial de recurenți.

De asemenea, faptul că autoritățile belgiene nu au procedat la predarea recurenților autorităților spaniole nu poate permite înlăturarea probabilității ridicate a unei arestări a acestora, pentru motivele indicate la punctul 131 din prezenta ordonanță.

Argumentul susținut de Regatul Spaniei potrivit căruia prejudiciul invocat de recurenți nu se poate realiza ca urmare a suspendării executării mandatelor europene de arestare emise împotriva lor, care ar rezulta din introducerea unei cereri de decizie preliminară în cauza C‑158/21, trebuie de asemenea înlăturat.

Din articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că instanța națională care adresează Curții o cerere de decizie preliminară suspendă procedura principală.

Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară în cauza C‑158/21 reiese că prin această cerere se urmărește să se stabilească dacă mandatele europene de arestare emise de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) împotriva mai multor persoane căutate, printre care figurează recurenții, trebuie să fie menținute sau retrase și, în ceea ce îi privește mai precis pe recurenți, să se identifice informațiile suplimentare care ar trebui transmise autorităților judiciare de executare pentru a favoriza predarea lor.

Rezultă că decizia de suspendare a procedurii principale în cauza C‑158/21 presupune că Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu intenționează să ia o decizie, înainte de a interveni răspunsul Curții la întrebările preliminare adresate, cu privire la menținerea sau la retragerea mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților.

În schimb, în lipsa unei decizii oficiale a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) în această privință, nu se poate considera că această instanță a intenționat să repună în discuție mandatele europene de arestare deja emise sau să suspende executarea lor. O astfel de suspendare, care, de altfel, nu este prevăzută de Decizia‑cadru 2002/584, nu poate decurge direct din articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, care nu prevede nicidecum că executarea măsurilor adoptate de instanța de trimitere în procedura principală înainte de pronunțarea deciziei preliminare este în mod necesar suspendată până la pronunțarea acestei decizii.

Prin urmare, este necesar să se constate că recurenții au demonstrat corespunzător cerințelor legale caracterul previzibil cu un grad de probabilitate suficient al arestării și al predării lor către autoritățile spaniole în cazul în care nu se suspendă executarea deciziilor în litigiu.

Or, din considerațiile care figurează la punctele 149-155 din prezenta ordonanță rezultă că o eventuală arestare a recurenților în temeiul unui mandat european de arestare sau al unei alerte privind persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea predării ar fi de natură să le cauzeze un prejudiciu grav și ireparabil. Situația ar fi aceeași, a fortiori, în cazul unei predări a recurenților către autoritățile spaniole, care ar putea conduce la o privare de libertate durabilă.

Mai trebuie adăugat că este necesar să se înlăture argumentul invocat de Parlament și de Regatul Spaniei potrivit căruia condiția privind urgența nu ar fi îndeplinită pentru motivul că deciziile în litigiu nu constituie cauza determinantă a prejudiciului pe care riscă să îl suporte recurenții.

Desigur, în cazul unei cereri de suspendare a executării unui act, dispunerea măsurii provizorii solicitate nu este justificată decât dacă actul în cauză constituie cauza determinantă a prejudiciului grav și ireparabil invocat [Ordonanța vicepreședintelui Curții din 17 decembrie 2020, Anglo Austrian AAB și Belegging‑Maatschappij Far‑East/BCE, C‑114/20 P(R), nepublicată, EU:C:2020:1059, punctul 54, precum și jurisprudența citată].

Din această jurisprudență rezultă că suspendarea executării unui act nu trebuie să fie pronunțată atunci când prejudiciul invocat își are originea, în esență, în factori independenți de acest act, iar contribuția decisivă a acestuia la producerea prejudiciului respectiv nu este dovedită. Astfel, într‑un asemenea caz, această suspendare a executării nu poate fi considerată aptă să evite cauzarea unui prejudiciu grav și ireparabil părții care o solicită.

În speță, imunitatea parlamentară de care beneficiau recurenții înainte de adoptarea deciziilor în litigiu constituia un obstacol dirimant în calea arestării și a predării lor în temeiul mandatelor europene de arestare emise împotriva lor și a alertelor din SIS II. Rezultă că deciziile în litigiu constituie o condiție indispensabilă pentru producerea prejudiciului pe care îl invocă recurenții și că, în cazul suspendării executării acestor decizii, producerea menționată va putea fi evitată.

În consecință, trebuie să se constate că recurenții au dovedit că era îndeplinită condiția privind urgența.

Recurenții susțin că este în interesul general, pe de o parte, ca libera exprimare a alegerilor efectuate de cetățenii Uniunii în ceea ce privește persoanele prin care aceștia înțeleg să fie reprezentați să se reflecte în compunerea Parlamentului și, pe de altă parte, ca membrii săi să își poată exercita funcțiile pe toată durata mandatului lor. Ar rezulta că interesul general și interesul recurenților, privind în special libertatea lor individuală și libertatea lor de circulație, coincid.

În plus, anularea deciziilor în litigiu nu ar permite răsturnarea situației care rezultă din aplicarea lor, în măsura în care, în cazul predării recurenților către autoritățile spaniole, aceștia nu ar mai fi protejați de imunitatea prevăzută la articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii.

Pe de altă parte, singurul efect al dispunerii măsurii provizorii solicitate ar fi întârzierea executării mandatelor europene de arestare emise împotriva recurenților, care ar fi fost deja amânată ca urmare a retragerii de două ori a mandatelor europene de arestare emise anterior împotriva lor și a termenului lung scurs înainte de emiterea unor noi mandate europene de arestare.

Parlamentul susține că imunitățile parlamentare nu au ca obiect întârzierea procedurilor judiciare naționale sau oferirea în favoarea deputaților europeni a unui mijloc de a se sustrage justiției, ci de a garanta independența Parlamentului.

În conformitate cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, ar trebui luate în considerare interesele constituționale ale Regatului Spaniei. Din moment ce Parlamentul s‑ar fi pronunțat fără echivoc în favoarea ridicării imunității recurenților, procedura penală inițiată în acest stat membru nu ar interfera cu drepturile instituționale ale Parlamentului.

Regatul Spaniei susține că dispunerea măsurii provizorii solicitate ar repune în discuție evaluarea comparativă a intereselor stabilită în Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies (C‑502/19, EU:C:2019:1115). Astfel, din cuprinsul punctelor 91-94 din această hotărâre ar rezulta că instanța națională competentă poate decide să mențină măsurile de siguranță deja adoptate și să solicite ridicarea imunității deputaților europeni vizați. În acest context, odată ce Parlamentul a acordat ridicarea imunității respective, suspendarea executării deciziei sale ar implica un sacrificiu excesiv al interesului justiției și al respectării statului de drept, pentru fapte vădit anterioare și fără legătură cu alegerea recurenților în Parlament.

În majoritatea procedurilor de măsuri provizorii, atât dispunerea, cât și refuzul de a dispune suspendarea executării solicitată pot produce, într‑o anumită măsură, unele efecte definitive și revine judecătorului delegat cu luarea măsurilor provizorii, sesizat cu o cerere de suspendare, sarcina de a evalua comparativ riscurile legate de fiecare dintre soluțiile posibile. În mod concret, aceasta implică în special să se examineze dacă interesul părții care solicită măsurile provizorii de a obține suspendarea executării unui act atacat prevalează asupra interesului prezentat de aplicarea imediată a acestuia. Cu ocazia examinării respective, trebuie să se stabilească dacă eventuala anulare a acestui act de către instanța de fond ar permite răsturnarea situației care ar fi provocată de executarea sa imediată și, invers, în ce măsură suspendarea ar fi de natură să împiedice realizarea obiectivelor urmărite de actul atacat în cazul în care acțiunea pe fond ar fi respinsă [a se vedea în acest sens Ordonanța vicepreședintelui Curții din 10 ianuarie 2018, Comisia/RW, C‑442/17 P(R), nepublicată, EU:C:2018:6, punctul 60, și Ordonanța din 8 aprilie 2020, Comisia/Polonia, C‑791/19 R, EU:C:2020:277, punctul 104, precum și jurisprudența citată].

În ceea ce privește, în primul rând, interesul legat de dispunerea măsurilor provizorii solicitate, din examinarea condiției privind urgența reiese că, dacă nu se suspendă executarea deciziilor în litigiu, recurenții riscă să nu mai fie în măsură să își exercite în mod efectiv funcția de deputat european.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 10 alineatul (1) TUE, funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative, care concretizează valoarea democrației menționate la articolul 2 TUE. Punând în aplicare acest principiu, articolul 14 alineatul (3) TUE prevede că membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani (Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctele 63 și 64).

În acest context, imunitățile acordate, în mod egal, membrilor Parlamentului pe toată durata sesiunilor unei legislaturi determinate urmăresc în special să le permită acestora să își îndeplinească misiunile care le revin (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctele 76 și 78).

Aceste imunități au de asemenea ca obiectiv, în conformitate cu principiul democrației reprezentative, să garanteze că compunerea Parlamentului reflectă, în mod fidel și complet, libera exprimare a alegerilor efectuate de cetățenii Uniunii, prin vot universal direct, în ceea ce privește persoanele prin care aceștia înțeleg să fie reprezentați într‑o legislatură dată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2019, Junqueras Vies, C‑502/19, EU:C:2019:1115, punctele 82 și 83).

Rezultă că ridicarea imunității unui membru al Parlamentului care ar interveni în mod nelegal și care ar conduce la arestarea sau la deținerea acestuia ar fi de natură să aducă atingere bunei funcționări a democrației reprezentative în cadrul Uniunii.

Împrejurarea că Parlamentul a apreciat, prin deciziile în litigiu, că imunitatea recurenților putea fi ridicată nu poate dovedi că aplicarea imediată a acestor decizii nu ar împiedica buna funcționare a acestei instituții, dat fiind, pe de o parte, că acțiunea principală are ca obiect aprecierea legalității acestor decizii și, pe de altă parte, că acțiunea menționată se întemeiază pe cel puțin un motiv care, la prima vedere, nu este lipsit de un temei serios.

În schimb, nu este necesar să se ia în considerare, cu ocazia evaluării comparative a intereselor pertinente, interesul legat de menținerea libertății individuale și a libertății de circulație a recurenților, în măsura în care, astfel cum s‑a amintit la punctul 149 din prezenta ordonanță, un membru al Parlamentului, confruntat cu o decizie de ridicare a imunității sale, nu poate invoca în mod util decât atingerea pe care această decizie ar aduce‑o nu numai dreptului său de a‑și exercita liber mandatul, ci și bunei funcționări a Parlamentului.

În al doilea rând, în ceea ce privește interesul legat de aplicarea imediată a deciziilor în litigiu, trebuie subliniat că suspendarea executării acestor decizii poate fi un obstacol în desfășurarea procedurilor judiciare inițiate de autoritățile spaniole împotriva recurenților, împiedicând ca aceștia să fie predați autorităților respective.

Contrar celor susținute de Parlament, această aplicare imediată nu este însă necesară pentru a se asigura respectarea articolului 4 alineatul (2) TUE, întrucât imunitatea parlamentară nu repune nicidecum în discuție posibilitatea statelor membre de a iniția proceduri penale în cadrul definit de ordinea lor juridică, ci se limitează să asigure un echilibru între această posibilitate și principiul democrației reprezentative prevăzut la articolul 10 alineatul (1) TUE.

În ceea ce privește, în al treilea rând, situația care va rezulta din examinarea acțiunii principale, trebuie arătat că o eventuală anulare a deciziilor în litigiu nu ar fi de natură să răstoarne situația care ar fi provocată de executarea lor imediată, întrucât această anulare ar interveni prea târziu pentru a împiedica posibilitatea ca membrii în discuție ai Parlamentului să fi fost împiedicați să își exercite pe deplin funcția pe o perioadă importantă a mandatului lor.

În plus, în ipoteza în care recurenții ar fi predați autorităților spaniole, restabilirea ulterioară a imunității lor care rezultă din articolul 9 primul paragraf litera (b) din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Uniunii ar fi lipsită de orice efect concret, întrucât aceasta nu aduce beneficii recurenților pe teritoriul spaniol.

În schimb, în ipoteza în care acțiunea principală ar fi în cele din urmă respinsă, din dosar nu reiese că întârzierea în desfășurarea procedurii penale inițiate împotriva recurenților care decurge din suspendarea executării deciziilor în litigiu ar fi de natură să împiedice finalizarea acestei proceduri.

Trebuie subliniat de asemenea că procedura menționată este în desfășurare din anul 2017 și că Regatul Spaniei nu a contestat afirmația recurenților potrivit căreia durata acesteia rezultă în parte din retragerea mandatelor europene de arestare emise anterior împotriva lor intervenită în două rânduri, precum și din termenul lung scurs înainte de emiterea unor noi mandate europene de arestare.

Pe de altă parte, din moment ce dispunerea măsurilor provizorii solicitate ar implica doar restabilirea temporară a imunității parlamentare a recurenților, nu ar însemna în final decât menținerea, pentru o perioadă limitată, a statu‑quo‑ului care există de mai mulți ani (a se vedea prin analogie Ordonanța vicepreședintelui Curții din 2 martie 2016, Evonik Degussa/Comisia, C‑162/15 P‑R, EU:C:2016:142, punctul 114).

Având în vedere toate aceste elemente, evaluarea comparativă a intereselor înclină în favoarea dispunerii măsurilor provizorii solicitate de recurenți.

În aceste condiții, este necesar să se suspende executarea deciziilor în litigiu.

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente procedurii de recurs, trebuie amintit că, în temeiul articolului 138 alineatul (1) din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, deși Parlamentul și Regatul Spaniei au căzut în pretenții, recurenții nu au solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente recursului incident formulat de Regatul Spaniei, în temeiul articolului 142 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 din acesta, cheltuielile de judecată rămân la aprecierea Curții în cazul în care aceasta nu se pronunță asupra fondului. În speță, întrucât nepronunțarea asupra fondului recursului incident este rezultatul anulării ordonanței atacate ca urmare a recursului formulat de recurenți, trebuie să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii de recurs incident.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță, trebuie să se dispună, pe de o parte, în conformitate cu articolul 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, ca cererile privind cheltuielile de judecată formulate de Parlament și de recurenți să se soluționeze odată cu fondul.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 140 alineatul (1) din același regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Regatul Spaniei, în calitate de intervenient în primă instanță, suportă propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță.

ORDONANȚA VICEPREȘEDINTELUI CURȚII

24 mai 2022 ( *1 )

Ordonanță

Cadrul juridic

Decizia‑cadru 2002/584/JAI

Decizia 2007/533/JAI

Istoricul cauzei

Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

Concluziile părților

Concluziile recursului

Concluziile recursului incident

Cu privire la recurs

Cu privire la admisibilitatea recursului

Argumentație

Apreciere

Cu privire la primul motiv

Argumentație

Apreciere

Cu privire la al doilea motiv

Argumentație

Apreciere

Cu privire la cererea de înlocuire a unor motive formulată de Parlament

Argumentație

Apreciere

Cu privire la cererea de înlocuire a unor motive formulată de Regatul Spaniei

Argumentație

Apreciere

Cu privire la recursul incident

Cu privire la cererea de măsuri provizorii prezentată în fața Tribunalului

Cu privire la admisibilitatea acțiunii principale

Argumentație

Apreciere

Cu privire la fumus boni iuris

Argumentație

Apreciere

Cu privire la urgență

Argumentație

Apreciere

Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor

Argumentație

Apreciere

Cu privire la cheltuielile de judecată