Ordonanța Curții (Camera a șasea) din 14 octombrie 2021.#NSV și NM împotriva BT.#Cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj.#Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) – Clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii – Contracte de împrumut exprimate în monedă străină – Clauze referitoare la riscul valutar care preiau o dispoziție supletivă din dreptul național – Pretinsă încălcare a obligației de informare ce revine instituției bancare creditoare – Cerința bunei‑credințe – Examinare de către instanța națională care trebuie efectuată cu prioritate în raport cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.#Cauza C-87/21.

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

14 octombrie 2021(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Domeniu de aplicare – Articolul 1 alineatul (2) – Clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii – Contracte de împrumut exprimate în monedă străină – Clauze referitoare la riscul valutar care preiau o dispoziție supletivă din dreptul național – Pretinsă încălcare a obligației de informare ce revine instituției bancare creditoare – Cerința bunei‑credințe – Examinare de către instanța națională care trebuie efectuată cu prioritate în raport cu articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13”

În cauza C‑87/21,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România) prin decizia din 26 noiembrie 2020, primită de Curte la 11 februarie 2021, în procedura

NSV,

împotriva

BT,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul L. Bay Larsen, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a șasea, și domnii N. Jääskinen (raportor) și M. Safjan, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia de a se pronunța prin ordonanță motivată, luată, după ascultarea avocatului general, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2), a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NSV și NM, pe de o parte, și BT, pe de altă parte, în legătură cu caracterul pretins abuziv al unei clauze inserate într‑un contract de împrumut exprimat în monedă străină, care prevede rambursarea împrumutului respectiv în această monedă străină și în virtutea căreia riscul valutar este suportat de împrumutați.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13 enunță:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau [Uniunea Europeană] sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri”.

4 Articolul 1 alineatul (2) din această directivă prevede:

„Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau [Uniunea] sunt părți, în special în domeniul transportului.”

5 Articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

6 Articolul 4 alineatul (2) din aceeași directivă are următorul conținut:

„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

7 Potrivit articolului 5 din Directiva 93/13:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. […]”

Dreptul român

8 Articolul 1578 din Codul civil, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul civil”), prevedea:

„Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Întâmplându‑se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

9 La 10 ianuarie 2008, reclamanții din litigiul principal, care au calitatea de consumatori, au încheiat cu BT, o instituție bancară (denumită în continuare „banca”), un contract de împrumut cu o durată de 300 de luni, destinat cumpărării unui bun imobil (denumit în continuare „contractul”). Acest contract era exprimat în franci elvețieni (CHF) și prevedea o rată a dobânzii care putea fi revizuită de către bancă în ipoteza unor schimbări semnificative intervenite pe piața monetară.

10 Articolul 6 din condițiile speciale ale contractului stipula printre altele că împrumutații se angajau să plătească în solidar, conform graficului de rambursare, ratele lunare prevăzute în franci elvețieni.

11 În conformitate cu secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului, orice plată trebuia efectuată în moneda în care era încheiat contractul respectiv. Pe de altă parte, această secțiune 4 stipula că împrumutatul autoriza banca să perceapă sumele datorate prin debitarea automată, la scadență, a contului bancar corespunzător monedei contractului pe care împrumutatul era obligat să îl alimenteze.

12 Rata de schimb dintre francul elvețian și leul românesc (RON), în perioada cuprinsă între luna ianuarie 2008 și luna august 2016, a crescut de la 2,2819 lei la 4,1026 lei pentru un franc elvețian.

13 La 17 august 2016, reclamanții din litigiul principal au introdus o acțiune la Tribunalul Specializat Cluj (România), având ca obiect constatarea printre altele a caracterului abuziv al clauzelor care figurau la articolul 6 alineatul 1 punctul I din condițiile speciale ale contractului, precum și a celor care figurau în secțiunea 4 din condițiile generale ale acestuia. Pe de altă parte, aceștia solicitau restabilirea situației anterioare a părților, în special restituirea sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor respective și stabilizarea ratei de schimb dintre francul elvețian și leul românesc în vigoare la data încheierii contractului.

14 Reclamanții din litigiul principal reproșau în plus băncii faptul că nu a respectat obligația de informare care îi revenea în ceea ce privește, printre altele, volatilitatea monedei străine în care era exprimat contractul. Pe de altă parte, aceștia susțineau că banca exploatase oportunitatea valorificării creditelor exprimate în franci elvețieni pe piață, deși cunoștea faptul că majorarea cursului de schimb în cauză era de natură să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractuale, în detrimentul consumatorului.

15 Prin hotărârea din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Specializat Cluj (România) a respins această acțiune, considerând că contractul nu constituia o derogare de la norma de drept comun care consacră principiul nominalismului monetar. Potrivit acestei instanțe, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, astfel cum a fost transpus în dreptul român, era aplicabil în cauza pendinte în fața sa. Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația de informare care îi revenea băncii, instanța menționată a respins argumentele reclamanților din litigiul principal, apreciind că, dacă consumatorii acceptaseră să încheie contractul în franci elvețieni, bazându‑se pe ipoteza potrivit căreia această monedă va rămâne stabilă, ipoteză întemeiată pe informațiile comunicate de bancă și pe variațiile reduse ale monedei respective în trecut, aceasta nu însemna însă că banca comunicase informații eronate împrumutaților. Astfel, niciun element nu ar fi permis să se considere că banca avusese informații cu privire la majorarea semnificativă a cursului de schimb al francului elvețian în raport cu leul românesc și, în orice caz, cererea reclamanților din litigiul principal de restabilire a echilibrului dintre părți prin stabilizarea acestui curs de schimb la același nivel cu cel în vigoare la data încheierii contractului nu ar putea fi admisă.

16 Reclamanții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere, susținând printre altele că respectiva clauză contractuală nu reflecta principiul nominalismului monetar.

17 Instanța de trimitere face referire la jurisprudența rezultată din Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania (C‑81/19, EU:C:2020:532), în care Curtea s‑a pronunțat, într‑un cadru factual și juridic similar cu cel din cauza principală, cu privire la excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 a unei clauze contractuale în esență identice cu cea în discuție în litigiul principal. Potrivit instanței de trimitere, soluția stabilită de Curte în această hotărâre nu ar fi ținut seama de natura contractului în care fusese inserată clauza în discuție, care reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat la articolul 1578 din Codul civil.

18 Instanța de trimitere arată în această privință că articolul 1578 din Codul civil figurează în acest cod în capitolul consacrat împrumutului de consum cu titlu gratuit, care are în vedere parteneri egali. În opinia sa, legiuitorul național nu ar fi adoptat acest articol în mod expres în vederea unei aplicări în cazul contractelor de împrumut încheiate de profesioniști cu consumatorii.

19 Pe de altă parte, din Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania (C‑81/19, EU:C:2020:532), ar reieși că excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 nu este justificată decât de prezumția legitimă că legiuitorul național a stabilit deja un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, iar nu în lipsa acestei prezumții.

20 În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 1 alineatul (2), articolul 5 [și] articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 […] trebuie interpretate în sensul că nu este exclusă de la control o clauză de risc valutar ce transpune într‑un contract cu titlu oneros, guvernat de raporturi de putere, un principiu exprimat de o normă supletivă, aplicabilă unui contract cu titlu gratuit, normă a cărei viziune se referă la parteneri egali și care nu a făcut obiectul unei evaluări din partea legiuitorului în scopul stabilirii unui echilibru rezonabil între interesele profesionistului și consumatorului, în cazul în care transpunerea s‑a realizat de profesionist fără informarea, consilierea, avertizarea consumatorului, în etapa precontractuală, în legătură cu specificațiile produsului bancar, din perspectiva caracteristicilor monedei creditului, astfel încât consumatorul să poată înțelege consecințele economice ale angajamentului său?

2) Directiva 93/13 […] trebuie interpretată în sensul că excluderea nu este justificată în ipoteza în care există indicii că profesionistul a inserat clauza cu rea‑credință, cunoscând că aplicarea principiului exprimat de norma supletivă este aptă să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului?”

Cu privire la întrebările preliminare

21 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, Curtea poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată atunci când, printre altele, o întrebare formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia s‑a pronunțat deja sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență.

22 Este necesar ca această dispoziție să fie aplicată în cadrul prezentei cauze.

23 Prin intermediul celor două întrebări formulate, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2), articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că o clauză inserată într‑un contract de împrumut exprimat în monedă străină, încheiat între un consumator și un profesionist, care reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă intră în domeniul de aplicare al acestei directive în cazul în care, în primul rând, această dispoziție de drept național nu a făcut obiectul unei evaluări de către legiuitorul național în vederea instituirii unui echilibru între interesele consumatorului și ale profesionistului, în cadrul specific al contractelor de împrumut bancar încheiate cu consumatorii, în al doilea rând, profesionistul a inserat această clauză în contractul vizat cu nerespectarea obligației sale de informare, precum și de transparență și, în al treilea rând, există indicii care permit să se considere că profesionistul a inserat clauza respectivă în acest contract acționând cu rea‑credință, acest profesionist neputând ignora faptul că aplicarea aceleiași clauze era susceptibilă să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contractul respectiv, în detrimentul consumatorului.

24 Trebuie amintit că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 23 și jurisprudența citată).

25 Această excludere este de strictă interpretare, iar aplicarea sa presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă și, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 24 și jurisprudența citată).

26 Astfel cum reiese din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, care figurează la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 25 și jurisprudența citată), adică dispozițiile de drept național care au caracter supletiv (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

27 Curtea a precizat de asemenea că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, echilibru pe care legiuitorul Uniunii a intenționat în mod explicit să îl prezerve (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 26, precum și jurisprudența citată, și Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

28 În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza referitoare la riscul valutar al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat la articolul 1578 din Codul civil. Acest articol este calificat de instanța de trimitere ca având caracter supletiv, în sensul că se aplică în lipsa unui acord diferit între părți.

29 Trebuie arătat în această privință că, în ceea ce privește aceeași dispoziție națională cu cea vizată în cauza principală, Curtea a statuat că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 37).

30 Instanța de trimitere consideră însă că soluția stabilită de Curte în jurisprudența rezultată din Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania (C‑81/19, EU:C:2020:532), nu poate fi transpusă în cauza principală, ținând seama printre altele de natura contractului de împrumut în cauză. Articolul 1578 din Codul civil, care consacră principiul nominalismului monetar, nu ar fi făcut obiectul unei evaluări de către legiuitorul național în vederea instituirii unui echilibru între interesele părților la un contract de împrumut bancar precum cel în discuție în litigiul principal.

31 În această privință, Curtea a precizat că împrejurarea că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi (Hotărârea din 9 iulie 2020, Banca Transilvania, C‑81/19, EU:C:2020:532, punctul 27).

32 Or, din elementele furnizate de instanța de trimitere reiese că aceasta consideră, pe de o parte, că respectiva clauză reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat la articolul 1578 din Codul civil, și, pe de altă parte, că acest articol constituie o dispoziție legală de natură supletivă, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 26 din prezenta ordonanță.

33 În aceste condiții și întrucât cele două condiții menționate la punctul 25 din prezenta ordonanță sunt îndeplinite, nu prezintă nicio relevanță, în vederea aplicării articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, natura contractului în cauză și aspectul dacă dispoziția legislativă națională de natură supletivă a făcut efectiv obiectul unei evaluări specifice, în cadrul elaborării legislației naționale, în vederea stabilirii unui echilibru între interesele profesionistului și cele ale consumatorului, în cadrul contractelor de împrumut bancar încheiate cu consumatorii.

34 Această concluzie nu este infirmată de împrejurările, menționate de instanța de trimitere, care sunt legate de comportamentul profesionistului în cauză.

35 Potrivit instanței de trimitere, acest profesionist ar fi inserat în contract clauza în discuție, care reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, fără a îndeplini obligația de informare și de transparență care îi revenea. Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că există indicii care permit să se considere că profesionistul respectiv a acționat cu rea‑credință, acesta din urmă neputând ignora că includerea acestei clauze în contract putea provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract, în detrimentul consumatorului.

36 Aprecierea posibilei nerespectări de către același profesionist a obligației de informare și de transparență, astfel cum rezultă aceasta din articolele 4 și 5 din Directiva 93/13, sau examinarea problemei dacă cerința bunei‑credințe a fost respectată, în sensul articolului 3 din aceasta, țin, în cadrul sistemului instituit de această directivă, de aprecierea caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale.

37 Or, trebuie amintit că orice instrument al dreptului Uniunii este aplicabil unei situații date numai în măsura în care aceasta intră în domeniul de aplicare al instrumentului respectiv (Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 32).

38 Pe de altă parte, reiese cu claritate din însăși structura Directivei 93/13 că eventuala apreciere a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile acesteia impune să se determine în prealabil dacă clauza vizată intră în domeniul de aplicare al directivei respective, printre altele din perspectiva excluderii din acest domeniu de aplicare care este prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din directiva menționată (Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 33).

39 Acesta este motivul pentru care, în Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții (C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 30-32), Curtea a arătat că revenea instanței naționale sesizate sarcina de a aprecia, ținând seama de natura, de economia generală și de prevederile contractelor de împrumut în discuție, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriau acestea din urmă, dacă clauza în discuție în litigiul principal, potrivit căreia împrumutul trebuia rambursat în aceeași monedă în care fusese acordat, reflecta acte sau norme obligatorii ale dreptului național în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, iar apoi, numai în cazul în care această instanță ar fi constatat că clauza în discuție nu intra în sfera excluderii prevăzute de dispoziția menționată, sarcina de a analiza aplicarea articolului 4 alineatul (2) din această directivă (Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 34).

40 Prin urmare, atunci când o instanță a unui stat membru este sesizată cu un litigiu având ca obiect o clauză contractuală pretins abuzivă care reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, ea este obligată să examineze cu prioritate incidența excluderii din domeniul de aplicare al directivei menționate, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din aceasta (Ordonanța din 14 aprilie 2021, Credit Europe Ipotecar IFN și Credit Europe Bank, C‑364/19, EU:C:2021:306, punctul 42).

41 Reiese că analiza caracterului abuziv al unei clauze dintr‑un contract, inclusiv aprecierea posibilei nerespectări de către profesionistul în cauză a obligației sale de informare și de transparență, astfel cum rezultă aceasta din articolele 4 și 5 din Directiva 93/13, sau examinarea problemei dacă cerința bunei‑credințe a fost respectată, în sensul articolului 3 din această directivă, nu poate interveni decât în măsura în care instanța națională a stabilit în prealabil că această clauză intră efectiv în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

42 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză inserată într‑un contract de împrumut exprimat în monedă străină, încheiat între un consumator și un profesionist, care reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, chiar dacă:

– această dispoziție de drept național nu a făcut obiectul unei evaluări de către legiuitorul național, în vederea instituirii unui echilibru între interesele consumatorului și ale profesionistului, în cadrul specific al contractelor de împrumut bancar încheiate cu consumatorii;

– profesionistul a inserat această clauză în contractul vizat cu nerespectarea obligației sale de informare și de transparență;

– există indicii care permit să se considere că profesionistul în cauză a inserat clauza respectivă în acest contract acționând cu rea‑credință, acest profesionist neputând ignora faptul că aplicarea aceleiași clauze era susceptibilă să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contractul menționat, în detrimentul consumatorului.

Cu privire la cheltuielile de judecată

43 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE al Consiliului din 5 aprilie 1993 a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză inserată într‑un contract de împrumut exprimat în monedă străină, încheiat între un consumator și un profesionist, care reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive, chiar dacă:

– această dispoziție de drept național nu a făcut obiectul unei evaluări de către legiuitorul național, în vederea instituirii unui echilibru între interesele consumatorului și ale profesionistului, în cadrul specific al contractelor de împrumut bancar încheiate cu consumatorii;

– profesionistul a inserat această clauză în contractul vizat cu nerespectarea obligației sale de informare și de transparență;

– există indicii care permit să se considere că profesionistul în cauză a inserat clauza respectivă în acest contract acționând cu rea‑credință, acest profesionist neputând ignora faptul că aplicarea aceleiași clauze era susceptibilă să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contractul menționat, în detrimentul consumatorului.

Luxemburg, 14 octombrie 2021.

Grefier

Vicepreședinte

A. Calot Escobar

L. Bay Larsen

* Limba de procedură: româna.