Hotărârea Curții (Camera a noua) din 12 ianuarie 2023.#Frédéric Jouvin împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 101 TFUE – Plângere adresată Comisiei Europene – Decizie a Comisiei de respingere a plângerii – Acțiune în anulare – Termen pentru depunerea unui memoriu în răspuns.#Cauza C-719/21 P.

Prin recursul formulat, domnul Frédéric Jouvin solicită Curții anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 26 aprilie 2021, Jouvin/Comisia (T‑472/20 și T‑472/20 AJ II, nepublicată, denumită în continuare ordonanța atacată, EU:T:2021:215), prin care Tribunalul a respins ca vădit nefondată acțiunea sa având ca obiect anularea Deciziei C(2020) 3503 final a Comisiei din 28 mai 2020 de respingere a plângerii sale privind pretinse încălcări ale articolului 101 TFUE (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102] [TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), intitulat „Respingerea plângerilor”, prevede: „(1) Atunci când Comisia consideră că, pe baza informațiilor de care dispune, nu există motive suficiente pentru a da curs unei plângeri, aceasta îl informează pe reclamant cu privire la motivele sale și stabilește un termen în care acesta să își exprime punctul de vedere în scris. Comisia nu este obligată să ia în considerare observațiile scrise primite după expirarea acestui termen. (2) În cazul în care reclamantul își exprimă punctul de vedere în termenul stabilit de Comisie, iar observațiile scrise prezentate nu duc la o evaluare diferită a plângerii, Comisia respinge plângerea prin decizie. […]”

Secțiunea 7 din Orientările Comisiei privind aplicabilitatea articolului 101 TFUE acordurilor de cooperare orizontală (JO 2011, C 11, p. 1) (denumite în continuare „Orientările privind acordurile de cooperare orizontală”) se referă la „Acordurile de standardizare”. Această secțiune conține în special punctele 280-286 din orientările menționate, care prevăd condițiile în care acordurile de standardizare ce riscă să creeze o putere de piață nu intră, în principiu, în domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE.

Potrivit articolului 51 din Regulamentul de procedură al Curții, intitulat „Termenul pentru considerente de distanță”: „Termenele procedurale se prelungesc pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile.”

Articolul 172 din acest regulament de procedură, intitulat „Părțile autorizate să depună memoriu în răspuns”, prevede: „Orice parte din cauza relevantă care s‑a aflat pe rolul Tribunalului care are interes în admiterea sau în respingerea recursului poate depune un memoriu în răspuns în termen de două luni de la notificarea cererii de recurs. Termenul de depunere a memoriului în răspuns nu se poate prelungi.”

Istoricul cauzei a fost rezumat de Tribunal la punctele 1-12 din ordonanța atacată, după cum urmează: „1 Reclamantul […] a depus brevete referitoare la colectarea și distribuirea de colete în mai multe țări, precum și la nivel [european] la 27 iunie 2001 și a prezentat un proiect denumit Ripost, care utiliza aceste brevete, grupului La Poste la 31 ianuarie 2003. 2 La 12 martie 2017, reclamantul a introdus o plângere privind o încălcare a articolului 102 TFUE de grupul La Poste. Acest grup, care furnizează servicii poștale în Franța, ar încălca drepturile conferite reclamantului de brevetele referitoare la colectarea și la distribuirea de colete. 3 În scrisoarea din 31 martie 2017, Comisia a arătat, în esență, că comportamentul grupului La Poste, presupunând că ar fi dovedit, ar părea să constituie mai degrabă o încălcare a drepturilor conferite de brevete decât un abuz de poziție dominantă în temeiul articolului 102 TFUE și că, pentru acest motiv, scrisoarea reclamantului nu ar face obiectul unei examinări mai aprofundate din partea sa. 4 La 4 octombrie 2017, reclamantul a adresat Comisiei o scrisoare prin care reformula plângerea sa în temeiul articolului 101 TFUE, vizând un cartel transnațional compus din operatori poștali, din producători de mașini și de programe informatice de francat și de echipamente de sortare poștală, din clienți de comerț electronic precum Amazon și din organisme internaționale de standardizare […]. 5 O conferință telefonică cu Comisia a avut loc la 29 noiembrie 2017. 6 La 1, 12 și 13 decembrie 2017, la 22 ianuarie, 15 mai și 20 noiembrie 2018 și la 22 februarie 2019, reclamantul a adresat Comisiei scrisori în care arăta că lucrează la o a treia versiune a plângerii sale. 7 La 5 aprilie 2019, reclamantul a adresat Comisiei o scrisoare prin care furniza noi elemente. 8 Prin scrisoarea din 30 iulie 2019, Comisia l‑a informat pe reclamant că nu existau motive suficiente pentru a da curs plângerii sale. 9 La 14 septembrie 2019, reclamantul a adresat Comisiei observații de modificare a conținutului plângerii sale, arătând că renunță la afirmațiile sale referitoare la abuzuri de poziție dominantă din partea grupului La Poste, a Amazon și a anumitor operatori poștali și că menținea doar afirmațiile privind încălcarea articolului 101 TFUE. 10 Plângerea cuprindea patru acuzații de încălcare a articolului 101 TFUE, și anume contrafacerea penală a tuturor brevetelor reclamantului; întreruperea abuzivă a negocierii de către întreprinderile din cartel, cărora reclamantul a încercat fără succes să le acorde licențe de utilizare a brevetelor sale; boicotul colectiv al brevetelor sale prin intermediul unor acțiuni concertate de contrafacere penală, al unor întreruperi abuzive de negocieri și al altor acțiuni concertate nelegale și, în sfârșit, instituirea de către organismele internaționale a unor standarde care ar încălca brevetele reclamantului. 11 La 28 mai 2020, Comisia a adoptat decizia [în litigiu]. 12 Potrivit deciziei [în litigiu], respingerea plângerii se datora faptului că probabilitatea de a dovedi existența unei încălcări a dreptului Uniunii în materie de concurență părea limitată în speță. Această concluzie se întemeia pe două considerații principale. Comisia a apreciat că problema ridicată nu era o problemă de dreptul concurenței. Pe de altă parte, informațiile furnizate nu i‑ar fi permis să ridice sau chiar să justifice suspiciuni rezonabile cu privire la o coluziune între întreprinderile vizate.”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 octombrie 2020, recurentul a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

În susținerea acțiunii formulate, acesta a invocat cinci motive. Motivele respective erau întemeiate pe aprecierea vădit eronată de către Comisie a interesului Uniunii, pe lipsa examinării diligente și imparțiale a plângerii recurentului de către Comisie, pe abuzul de putere de care s‑ar fi făcut vinovată Comisia întrucât se afla în situație de conflict de interese și, respectiv, prin utilizarea unor manevre dilatorii față de recurent și de pretențiile acestuia, pe o eroare de drept care rezultă din faptul că Comisia nu a considerat că exista o discriminare în ceea ce privește accesul la procedurile de elaborare a standardelor, precum și la rezultatele și la procesele‑verbale ale acestor proceduri, precum și, în sfârșit, pe o eroare de drept care rezultă din faptul că Comisia nu a considerat că articolul 101 alineatul (1) TFUE a fost încălcat.

Tribunalul a respins toate aceste motive ca fiind vădit nefondate.

Recurentul solicită Curții: – anularea ordonanței atacate; – admiterea concluziilor prezentate în primă instanță și trimiterea dosarului la Comisie și – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul invocă, în replică, inadmisibilitatea memoriului în răspuns al Comisiei, întemeiată pe tardivitatea depunerii acestuia. Arată că acest memoriu, depus la 22 februarie 2022, a fost prezentat la mai mult de două luni după data de 25 noiembrie 2021, data introducerii cererii de recurs. În consecință, memoriul în răspuns ar trebui declarat inadmisibil, întrucât Comisia nu face dovada datei la care i‑a fost notificată cererea de recurs.

Comisia solicită respingerea acestei excepții.

Potrivit articolului 172 din Regulamentul de procedură, orice parte din cauza relevantă care s‑a aflat pe rolul Tribunalului care are interes în admiterea sau în respingerea recursului poate depune un memoriu în răspuns în termen de două luni „de la notificarea cererii de recurs”. Conform articolului 51 din același regulament de procedură, acest termen procedural trebuie prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile. În consecință, termenul în care trebuie depus memoriul în răspuns este de două luni și zece zile de la notificarea cererii de recurs.

În speță, astfel cum reiese din observațiile scrise ale Comisiei, cererea de recurs i‑a fost notificată la 13 decembrie 2021. În consecință, termenul de depunere a memoriului în răspuns de două luni și zece zile, care curgea de la această dată, s‑a împlinit la 23 februarie 2022.

Întrucât memoriul în răspuns al Comisiei a fost depus la 22 februarie 2022, trebuie înlăturată excepția de inadmisibilitate întemeiată pe tardivitatea acestuia.

În susținerea recursului formulat, recurentul invocă trei motive. Primul motiv este întemeiat în esență pe o calificare eronată a faptelor, pe o eroare de drept în ceea ce privește nivelul probatoriu necesar și pe o denaturare a elementelor de probă, precum și pe încălcarea obligației de motivare în ceea ce privește constatarea Tribunalului referitoare la numărul de pretinși autori ai contrafacerii. Al doilea motiv este întemeiat în esență pe o denaturare a elementelor de probă privind pretinsa împărțire a piețelor. Al treilea motiv este întemeiat în esență pe o eroare de drept și pe o încălcare a obligației de motivare în ceea ce privește calificarea argumentelor recurentului referitoare la acordurile de standardizare.

Prin intermediul primului motiv, recurentul susține, în primul rând, că Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctul 37 din ordonanța atacată, că nu dovedise că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când aceasta i‑a respins afirmațiile referitoare la existența unei coluziuni între întreprinderi. El susține că a invocat în primă instanță un argument întemeiat pe faptul că Comisia a apreciat în mod vădit eronat interesul Uniunii întrucât nu a considerat coluziunea ca fiind constituită și întrucât nu a apreciat că această coluziune a permis instituirea unui standard internațional cu încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ale recurentului.

În replică, recurentul adaugă că, contrar celor arătate de Comisie în memoriul său în răspuns, nerespectarea de către participanții la procesul de standardizare a obligațiilor de declarare a drepturilor lor de proprietate intelectuală, precum și a eventualelor drepturi deținute de terți, printre care, în speță, brevetele recurentului, nu constituie o omisiune individuală a fiecărei întreprinderi interesate, ci o coordonare anticoncurențială între aceste întreprinderi. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat, la punctul 38 din ordonanța atacată, că în mod întemeiat Comisia a considerat că era imposibil să se deducă din elementele furnizate de recurent faptul că existau „suspiciuni rezonabile” de coluziune între întreprinderile vizate de plângere.

În al doilea rând, recurentul arată că Tribunalul, întrucât a impus, la punctul 38 din această ordonanță, să demonstreze că numărul foarte mare de autori ai contrafacerii putea repune în discuție aprecierea Comisiei cu privire la lipsa dovedirii unei coluziuni între întreprinderile vizate de plângerea sa, a săvârșit o eroare de drept și a încălcat obligația de motivare a deciziei sale.

Potrivit recurentului, existența unui număr foarte mare de autori ai contrafacerii nu urmărește să repună în discuție această apreciere, ci ar demonstra numai că este imposibil din punct de vedere material să inițieze proceduri de urmărire penală împotriva fiecărui pretins autor al contrafacerii. Existența unui număr foarte mare de autori ai contrafacerii nu ar avea, așadar, ca obiect consolidarea probei acestei coluziuni, care fusese deja demonstrată, pe de altă parte, în cursul procedurii administrative și reiterată în cererea introductivă în primă instanță. Prin urmare, motivarea prezentată de Tribunal la punctul 38 din ordonanța atacată ar fi lipsită de obiect, întrucât recurentul nu și‑ar întemeia demonstrarea unei coluziuni pe faptul că există un număr mare de pretinși autori ai contrafacerii, ci pe faptul că mai multe întreprinderi participante la procesul de standardizare erau informate cu privire la existența portofoliului său de brevete înainte de începerea acestui proces și că ele nu și‑au îndeplinit obligația de declarare. În consecință, referirea la numărul foarte mare de autori ai contrafacerii ar denatura elementele de probă aduse la cunoștința acestuia.

Comisia susține că primul motiv de recurs este inadmisibil în măsura în care recurentul invocă o denaturare a elementelor de probă sau a faptelor și este inoperant sau vădit nefondat în ceea ce privește celelalte argumente pe care acesta le‑a invocat.

Trebuie amintit că primul motiv al acțiunii în fața Tribunalului era întemeiat pe aprecierea vădit eronată a interesului Uniunii de către Comisie. Prin intermediul acestui motiv, recurentul susținea că această instituție nu a luat în considerare importanța și gravitatea pretinsei încălcări a articolului 101 TFUE.

În această privință, trebuie să se constate că, după ce a amintit, la punctele 30-34 din ordonanța atacată, competențele Comisiei în soluționarea plângerilor cu care este sesizată și rolul recurentului, Tribunalul a înlăturat argumentația recurentului, la punctele 36-38 din această ordonanță, după cum urmează: „36 […] trebuie să se observe că, în considerentele (36), (43), (40) și (46) ale deciziei [în litigiu], Comisia a arătat că informațiile furnizate de reclamant nu îi permit să ridice sau chiar să justifice suspiciuni rezonabile cu privire la o coluziune între întreprinderile vizate de plângerea sa. Comisia a apreciat de asemenea, în esență, în considerentele (36), (39) și (46) ale deciziei [în litigiu], că comportamentele denunțate ar ține de dreptul proprietății intelectuale, iar nu de dreptul concurenței, în sensul că drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantului nu ar fi fost luate în considerare la stabilirea standardului respectiv. Tocmai prin acest raționament Comisia și‑a motivat concluzia potrivit căreia probabilitatea de a dovedi existența unei încălcări a dreptului Uniunii în materie de concurență părea limitată în speță și, astfel, și‑a motivat refuzul de a continua examinarea plângerii reclamantului. 37 Prin urmare și întrucât reclamantul nu a dovedit faptul că această concluzie era rezultatul unei erori vădite de apreciere din partea Comisiei, aceasta a constatat în mod întemeiat lipsa unui interes suficient al Uniunii de a continua examinarea faptelor denunțate de reclamant. 38 Faptul invocat de reclamant potrivit căruia practica denunțată ar privi un număr foarte mare de pretinși autori ai contrafacerii nu poate infirma această concluzie, întrucât reclamantul nu a demonstrat că acest element, presupunând că este dovedit, ar repune în discuție constatarea efectuată de Comisie cu privire la lipsa probei referitoare la o coluziune între întreprinderile vizate de plângerea sa ori cu privire la faptul că comportamentele denunțate ar ține în principal de dreptul proprietății intelectuale.”

Din cuprinsul punctelor 36 și 37 din ordonanța atacată rezultă că Tribunalul a examinat, în conformitate cu jurisprudența pe care a menționat‑o la punctele 30-34 din această ordonanță, dacă Comisia și‑a exercitat puterea discreționară de soluționare a plângerilor evaluând comparativ printre altele natura încălcării invocate, probabilitatea de a putea stabili existența acesteia și interesul Uniunii.

În primul rând, trebuie arătat că, prin argumentația sa îndreptată împotriva punctelor 36 și 37 din ordonanța atacată, recurentul nu invocă o eroare de drept care ar afecta raționamentul Tribunalului, ci urmărește, în realitate, să obțină din partea Curții efectuarea de către aceasta a unei noi aprecieri a elementelor de probă, solicitându‑i să constate că Tribunalul „nu își putea însuși”, fără a săvârși „aceeași eroare” pe care a săvârșit‑o Comisia, aprecierea elementelor de fapt referitoare la lipsa unei dovezi privind existența unei coluziuni între întreprinderile menționate în plângerea recurentului care a determinat Comisia printre altele să adopte decizia în litigiu.

Or, o astfel de argumentație este inadmisibilă. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și să aprecieze elementele de probă reținute. Constatarea acestor fapte și aprecierea acestor elemente nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Agria Polska și alții/Comisia, C‑373/17 P, EU:C:2018:756, punctul 32, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Fakro/Comisia, C‑149/21 P, nepublicată, EU:C:2022:517, punctul 45), întrucât Curtea nu este competentă, în cadrul recursului, să efectueze o nouă examinare a situației de fapt și a elementelor de probă.

În plus, faptul că recurentul a „invocat” în fața Tribunalului un motiv întemeiat pe eroarea vădită de apreciere nu poate, în mod evident, să fie suficient pentru a susține critica sa potrivit căreia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat, la punctul 37 din ordonanța atacată, că recurentul nu „a stabilit” că concluzia la care ajunsese Comisia în decizia în litigiu era rezultatul unei erori vădite de apreciere.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentația recurentului referitoare la punctul 38 din ordonanța atacată, trebuie amintit, primo, în ceea ce privește pretinsa încălcare de către Tribunal a obligației de motivare, că această obligație, care constituie o normă fundamentală de procedură, trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 79, precum și Hotărârea din 30 iunie 2022, Fakro/Comisia, C‑149/21 P, nepublicată, EU:C:2022:517, punctul 180).

Or, critica formulată de recurent potrivit căreia motivarea reținută de Tribunal la punctul 38 din ordonanța atacată ar fi „fără obiect” nu privește nemotivarea sau insuficiența motivării, ci caracterul adecvat sau temeinicia acestei motivări.

Secundo, în ceea ce privește critica recurentului îndreptată împotriva temeiniciei aprecierii care figurează la acest punct din ordonanța atacată, trebuie să se constate că provine dintr‑o interpretare eronată a ordonanței respective.

Este adevărat că, la punctul 38 din ordonanța menționată, Tribunalul a arătat că recurentul nu a demonstrat că numărul foarte mare al pretinșilor autori ai contrafacerii, presupunând că ar fi dovedit, ar repune în discuție aprecierea Comisiei cu privire la lipsa unui interes suficient al Uniunii de a continua examinarea faptelor denunțate de acesta. Totuși, din cuprinsul punctelor 36 și 37 din aceeași ordonanță, în privința cărora recurentul nu a demonstrat că ar fi afectate de o eroare de drept, reiese că Tribunalul nu s‑a întemeiat pe numărul de autori ai contrafacerii pentru a confirma această apreciere a Comisiei, ci pe faptul că comportamentele denunțate de recurent ar ține de dreptul proprietății intelectuale, iar nu de dreptul concurenței.

În plus, întrucât recurentul nu demonstrează, prin argumentația sa în această privință, faptul că Tribunalul a săvârșit o denaturare a elementelor de probă, aceasta nu poate fi decât înlăturată.

Prin urmare, primul motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul susține că Tribunalul, la punctul 41 din ordonanța atacată, a săvârșit o eroare de fapt atunci când a arătat că recurentul nu a invocat argumente privind o împărțire a piețelor în cursul procedurii administrative. Or, recurentul pretinde că a arătat, prin scrisoarea din 15 mai 2018, existența unei astfel de împărțiri a piețelor în cursul acestei proceduri, care urmărea să completeze cele două depuneri de plângeri deja efectuate. Tribunalul ar fi omis să menționeze scrisoarea respectivă, în condițiile în care aceasta din urmă era totuși anexată și la cererea introductivă în primă instanță. Aprecierea de către Tribunal a elementelor de probă aduse la cunoștința sa ar fi, prin urmare, eronată, întrucât a omis să constate conținutul real al unuia dintre aceste elemente, procedând astfel la denaturarea lor și săvârșind o încălcare a obligației de motivare. Prin urmare, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat, la punctul 42 din ordonanța atacată, că nu se putea reproșa Comisiei că nu a luat în considerare această scrisoare atunci când a adoptat decizia în litigiu.

Comisia răspunde că acest motiv trebuie respins fie ca inadmisibil, fie ca vădit nefondat.

Trebuie amintit că, prin intermediul primului motiv al acțiunii sale în anulare, recurentul a susținut că operatorii poștali și‑au împărțit piața în cauză prin faptul că au ales să propună tehnologia brevetată nu la ghișeu, adică publicului, ci numai comercianților electronici.

Tribunalul a respins această argumentație la punctele 41 și 42 din ordonanța atacată, după cum urmează: „41 […] trebuie să se observe că din scrisorile reclamantului din 4 octombrie 2017 și din 14 septembrie 2019, precum și din considerentele (12) și (24) ale deciziei [în litigiu] rezultă că argumentele reclamantului privind o împărțire a piețelor nu au fost invocate în cadrul procedurii administrative. 42 Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 34 [din ordonanța atacată], nu se poate reproșa Comisiei că nu a analizat aceste argumente în decizia [în litigiu].”

Așa cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 27 din prezenta hotărâre, constatarea faptelor și aprecierea elementelor de probă efectuate de Tribunal nu constituie, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în stadiul recursului.

În speță, deși recurentul face referire în mod formal la o încălcare a obligației de motivare, precum și la o denaturare sau o inexactitate materială a constatărilor efectuate de Tribunal la punctul 41 din ordonanța atacată, argumentația sa pare să urmărească, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 35 din prezenta hotărâre, numai constatarea unei denaturări a elementelor de probă. Totuși, dezvoltarea acestei argumentații urmărește în realitate să susțină, în stadiul recursului, o apreciere a „conținutului real” al scrisorii din 15 mai 2018 și să obțină o examinare a valorii probatorii a acesteia, în raport cu elementele de probă examinate de Tribunal și menționate la același punct din ordonanța atacată.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o asemenea denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P‑C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 86, precum și jurisprudența citată), situație care nu se regăsește în speță.

În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul arată că Tribunalul, întrucât a respins, la punctele 87 și 88 din ordonanța atacată, al patrulea și al cincilea motiv ale acțiunii sale în anulare pentru motivul că recurentul îi solicita în esență să constate o încălcare a normelor de concurență, fără a invoca niciun argument care să demonstreze că decizia în litigiu ar fi afectată de o eroare de drept, de o eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere, a săvârșit o eroare de drept în constatarea conținutului unei probe.

Mai întâi, recurentul susține că, contrar celor statuate de Tribunal, nu i‑a solicitat să constate în mod direct o încălcare a articolului 101 TFUE. Dimpotrivă, recurentul ar fi demonstrat că, dacă ar fi apreciat la adevărata lor valoare elementele care îi fuseseră prezentate în cursul procedurii administrative, Comisia nu ar fi putut decât să constate o coluziune între întreprinderile vizate de plângere și, în consecință, o încălcare a articolului 101 TFUE. În această privință, recurentul amintește că al patrulea și al cincilea motiv ale acțiunii sale în anulare nu constituiau „decât o dezvoltare și o precizare a faptelor deja prezentate în cursul procedurii administrative”.

În continuare, recurentul arată că Tribunalul, prin faptul că a arătat, la punctul 83 din ordonanța atacată, că recurentul, prin intermediul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, „[a dezvoltat] teoria sa privind caracterul anticoncurențial al acordului de standardizare [Global Standards 1] și al comportamentului membrilor săi, fără a invoca niciun argument care să vizeze în mod specific decizia [în litigiu]”, a încălcat obligația de motivare a deciziilor sale. Totuși, din ansamblul argumentației sale în fața Tribunalului, în special din titlul celui de al patrulea motiv, ar reieși că recurentul urmărea să demonstreze că Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a omis să constate că acesta suferise o discriminare în ceea ce privește accesul la procedurile de elaborare a standardelor, precum și la rezultatele și la procesele‑verbale ale acestor proceduri.

În sfârșit, referitor la respingerea celui de al cincilea motiv, recurentul susține că Tribunalul, prin faptul că a apreciat că Comisia era îndreptățită, după ce a examinat elementele prezentate de recurent, să adopte decizia în litigiu, a săvârșit de asemenea o eroare de drept și nu a respectat obligația de motivare a deciziilor sale. Precizează că, prin intermediul acestui al cincilea motiv, el nu a făcut decât să prezinte elementele care trebuiau să permită Comisiei să efectueze aprecierea menționată în considerentul (42) al deciziei în litigiu, în scopul de a stabili dacă acordul în cauză intra sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE. Recurentul adaugă că a efectuat, în acest motiv, o apreciere in extenso a condițiilor de aplicare a articolului 101 TFUE la acordurile de standardizare pentru a demonstra că Comisia nu putea respinge plângerea sa.

Comisia susține că al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

Trebuie amintit mai întâi că al patrulea și al cincilea motiv ale acțiunii în anulare erau întemeiate pe o eroare de drept rezultată din faptul că Comisia nu a apreciat că exista o discriminare în ceea ce privește accesul la procedurile de elaborare a standardelor, precum și la rezultatul și la procesele‑verbale ale acestor proceduri și pe o eroare de drept rezultată din faptul că Comisia nu a considerat că articolul 101 TFUE fusese încălcat.

Mai exact, recurentul susținea că fusese împiedicat să aibă acces la procesul de stabilire a standardelor, în special la cel din cadrul organismului de standardizare Global Standards 1 (denumit în continuare „GS 1”), și că pretinșii autori ai contrafacerii își încălcaseră obligațiile care rezultau din Orientările privind acordurile de cooperare orizontală și i‑ar fi refuzat accesul la rezultatul procesului de standardizare în cadrul pieței de expediere și de monitorizare a coletelor în Uniune, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 101 alineatul (1) TFUE.

Tribunalul a respins această argumentație, la punctele 83-87 din ordonanța atacată, după cum urmează: „83 Prin intermediul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, reclamantul dezvoltă teoria sa privind caracterul anticoncurențial al acordului de standardizare GS 1 și al comportamentului membrilor săi, fără a invoca niciun argument care să vizeze în mod specific decizia [în litigiu]. 84 În plus, argumentele reclamantului sunt în mare parte noi în raport cu cele furnizate în cursul procedurii administrative în scrisoarea sa din 14 septembrie 2019, la care Comisia a răspuns în considerentul (38) și următoarele ale deciziei [în litigiu]. Comisia a concluzionat, în considerentele (40) și, respectiv, (43) ale deciziei [în litigiu], pe de o parte, că «informațiile [furnizate] nu [îi] permit[eau] să ridice sau chiar să justifice suspiciuni rezonabile cu privire la o coluziune între întreprinderile [vizate]» și, pe de altă parte, că, «chiar presupunând că s‑ar dovedi că regulile de funcționare ale GS 1 ar constitui un acord de standardizare care ar risca să creeze o putere de piață și nu ar respecta condițiile descrise la punctele 270-286 din Orientări [privind acordurile de cooperare orizontală,] [recurentul] nu precizează în ce mod regulile de funcționare ar avea ca efect restrângerea concurenței». 85 Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, controlul jurisdicțional al deciziilor de respingere a unei plângeri nu trebuie să determine Tribunalul să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere privind interesul Uniunii, ci urmărește să verifice că decizia în litigiu nu se întemeiază pe fapte inexacte din punct de vedere material și că nu este afectată de nicio eroare de drept și de nicio eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere ([…] Hotărârea din 11 ianuarie 2017, Topps Europa/Comisia, T‑699/14, nepublicată, EU:T:2017:2, punctul 66 și jurisprudența citată). 86 În speță, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat, nu revine […] Tribunalului sarcina de a examina în mod direct problema dacă acordul de standardizare GS 1 și comportamentul membrilor săi sunt anticoncurențiale, ci de a stabili dacă poziția prezentată în considerentul (38) și următoarele ale deciziei [în litigiu], ca răspuns la argumentele furnizate de reclamant în cadrul procedurii administrative, este afectată de o eroare de drept, de o eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere. 87 Or, prin intermediul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, reclamantul solicită în esență Tribunalului să constate o încălcare a normelor de concurență, fără a invoca niciun argument care să demonstreze că decizia [în litigiu] ar fi afectată de o eroare de drept, de o eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere.”

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul susține în esență că raționamentul Tribunalului ar fi fost afectat de o eroare de drept și nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare în ceea ce privește calificarea argumentelor recurentului referitoare la acordurile de standardizare.

Această argumentație trebuie respinsă.

Astfel, mai întâi, este necesar să se constate că recurentul nu identifică nicio eroare de drept care ar afecta punctele 83, 87 și 88 din ordonanța atacată, ci se limitează să reitereze prezentarea împrejurărilor de fapt care ar fi trebuit să determine Tribunalul să constate existența unei coluziuni între întreprinderile vizate de plângerea recurentului. Or, conform jurisprudenței citate la punctul 27 din prezenta hotărâre, este suficient să se amintească faptul că, în cadrul recursului, Curtea nu poate, fără să invoce o denaturare a faptelor, nici să controleze aprecierea faptelor și a probelor, efectuată de Tribunal și nici, a fortiori, să efectueze o nouă apreciere a împrejurărilor de fapt și a elementelor de probă.

În continuare, trebuie să se observe că recurentul recunoaște în cererea de recurs formulată că a dezvoltat o argumentație cu privire la aprecierea in extenso a condițiilor de aplicare a articolului 101 TFUE la acordurile de standardizare ca răspuns la punctul 42 din decizia în litigiu, pentru a demonstra că Comisia i‑a respins în mod eronat plângerea. În consecință, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 84 din ordonanța atacată, că argumentele recurentului erau în mare parte noi în raport cu cele furnizate în cadrul procedurii administrative.

Rezultă că Tribunalul a putut, fără a săvârși o eroare de drept, la punctele 83, 87 și 88 din ordonanța atacată, să statueze că recurentul îi solicita, prin intermediul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, să constate o încălcare a normelor de concurență fără să invoce niciun argument prin care să demonstreze că decizia în litigiu era afectată de o eroare vădită de apreciere sau de o eroare de drept și să respingă aceste motive.

În sfârșit, în ceea ce privește încălcarea obligației de motivare invocată de recurent, aceasta trebuie înlăturată. Întrucât Tribunalul a prezentat, la punctele 84-87 din ordonanța atacată, motivele pentru care a respins al patrulea și al cincilea motiv invocate de recurent, identitatea dintre aceste motive și argumentația Comisiei nu are incidență asupra aprecierii respectării acestei obligații.

Rezultă că al treilea motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

Întrucât niciunul dintre cele trei motive ale prezentului recurs nu a fost admis, acesta trebuie respins în totalitate.

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Articolul 138 alineatul (1) din același reglement, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, iar recurentul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de Comisie.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

12 ianuarie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Regulamentul (CE) nr. 773/2004

Orientările privind acordurile de cooperare orizontală

Regulamentul de procedură al Curții

Istoricul cauzei și decizia în litigiu

Procedura în fața Tribunalului și ordonanța atacată

Concluziile părților și procedura în fața Curții

Cu privire la recurs

Cu privire la excepția de inadmisibilitate întemeiată pe tardivitatea memoriului în răspuns al Comisiei

Cu privire la fond

Cu privire la primul motiv, întemeiat în esență pe o calificare eronată a faptelor, pe o eroare de drept privind nivelul probatoriu necesar și pe o denaturare a elementelor de probă, precum și pe încălcarea obligației de motivare în ceea ce privește constatarea Tribunalului referitoare la numărul de pretinși autori ai contrafacerii

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat în esență pe o denaturare a elementelor de probă privind pretinsa împărțire a piețelor

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat în esență pe o eroare de drept și pe o încălcare a obligației de motivare în ceea ce privește calificarea argumentelor recurentului referitoare la acordurile de standardizare

Cu privire la cheltuielile de judecată