Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 16 februarie 2023.#IEF Service GmbH împotriva lui HB.#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof.#Trimitere preliminară – Politica socială – Protecția lucrătorilor în cazul insolvabilității angajatorului – Directiva 2008/94/CE – Articolul 9 alineatul (1) – Întreprindere cu sediul într‑un stat membru și care își oferă serviciile în alt stat membru – Lucrător salariat care are reședința în acest alt stat membru – Activitate desfășurată în statul membru în care se află sediul angajatorului său și, o săptămână din două, în statul membru de reședință – Determinarea statului membru a cărui instituție de garantare este competentă pentru plata creanțelor salariale neachitate.#Cauza C-710/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între IEF Service GmbH, pe de o parte, și HB, pe de altă parte, în legătură cu acordarea în favoarea acestuia din urmă a unei indemnizații ca urmare a insolvenței angajatorului său în temeiul creanțelor salariale rămase neachitate.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94: „Prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1).”

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede: „În sensul prezentei directive, un angajator este considerat a fi în stare de insolvență în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvența angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege și de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale și numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcție similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispozițiilor menționate: (a) fie a hotărât instituirea procedurii; (b) fie a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă și că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica deschiderea procedurii.”

Articolul 3 primul paragraf din directiva menționată prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.”

Articolul 9 din aceeași directivă, care face parte din capitolul IV din aceasta, intitulat „Dispoziții privind situațiile transnaționale”, prevede la alineatul (1): „În cazul în care o întreprindere care desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre se află într‑o situație de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1), instituția competentă pentru plata drepturilor salariale neachitate ale salariaților este instituția din statul membru pe al cărui teritoriu aceștia lucrează sau își exercită de obicei activitatea.”

Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 (JO 2012, L 149, p. 4) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 883/2004”), intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede la alineatul (1): „Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind: (a) prestațiile de boală; (b) indemnizațiile de maternitate și de paternitate asimilate; (c) indemnizațiile de invaliditate; (d) prestațiile pentru limită de vârstă; (e) prestațiile de urmaș; (f) prestațiile în cazul unor accidente de muncă și boli profesionale; (g) ajutoarele de deces; (h) ajutoarele de șomaj; (i) prestațiile de prepensionare; (j) prestațiile familiale.”

Articolul 12 din acest regulament, intitulat „Reguli speciale”, prevede la alineatul (1): „Persoana care desfășoară o activitate salariată într‑un stat membru, pentru un angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni și ca persoana să nu fi fost trimisă pentru a înlocui o altă persoană detașată.”

Articolul 13 din regulamentul menționat, intitulat „Desfășurarea de activități în două sau mai multe state membre”, prevede la alineatul (1): „Persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate salariată în două sau mai multe state membre face obiectul: (a) legislației statului membru de reședință, în cazul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru respectiv; sau (b) dacă el/ea nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință: (i) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de o întreprindere sau de un angajator; sau (ii) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, dacă persoana este angajată de două sau mai multe întreprinderi sau angajatori ale căror sedii sau locuri de desfășurare ale activității sunt situate într‑un singur stat membru; sau (iii) legislației statului membru în care este situat sediul sau locul de desfășurare a activității întreprinderii sau angajatorului, altul decât statul membru de reședință, dacă persoana este angajată de două sau mai multe întreprinderi sau angajatori care își au sediile sau locurile de desfășurare a activității în două state membre, unul dintre acestea fiind statul membru de reședință; sau (iv) legislației statului membru de reședință, dacă persoana este angajată de două sau mai multe întreprinderi sau angajatori, dintre care cel puțin două (doi) au sediul sau locul de desfășurare a activității în state membre diferite, altele decât statul membru de reședință.”

Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2009, L 284, p. 1), intitulat „Valoarea juridică a documentelor și a documentelor justificative eliberate într‑un alt stat membru”, prevede la alineatul (1): „Documentele eliberate de către instituția unui stat membru și care fac dovada statutului unei anumite persoane în scopul aplicării [Regulamentului nr. 883/2004] și a [prezentului regulament], precum și documentele justificative pe baza cărora au fost eliberate documentele sunt acceptate de către instituțiile celorlalte state membre atât timp cât aceste documente nu au fost retrase sau declarate nule de către statul membru în care au fost emise.”

Articolul 19 din acest regulament, intitulat „Furnizarea de informații către persoanele în cauză și angajatori”, prevede la alineatul (2): „La cererea persoanei respective ori a angajatorului său, instituția competentă a statului membru a cărui legislație este aplicabilă în temeiul titlului II din [Regulamentul nr. 883/2004] eliberează un atestat conform căruia respectiva legislație este aplicabilă și indică, dacă este cazul, până la ce dată și în ce condiții.”

Articolul 1 alineatul (1) din Insolvenz‑Entgeltsicherungsgesetz (Legea privind protecția lucrătorilor în cazul insolvenței angajatorului, BGBl., 324/1977), modificată cel mai recent prin BGBl. I, 218/2021 (denumită în continuare „IESG”), are următorul cuprins: „Au dreptul la o indemnizație de insolvență lucrătorii salariați, lucrătorii care desfășoară o activitate independentă, în sensul articolului 4 alineatul (4) din Allgemeines Sozialversicherungsgesetz [(Legea generală privind asigurările sociale, BGBl., 189/1955) (denumită în continuare «ASVG»)], lucrătorii la domiciliu și urmașii lor, precum și avânzii‑cauză ai acestora (beneficiari), pentru creanțele garantate în temeiul alineatului (2), dacă aceștia au sau aveau un raport de muncă (raport de muncă freelance, mandat) și sunt (erau) considerați angajați pe teritoriul național, în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau alineatul (2) literele (a)-(d) din ASVG, și dacă pe teritoriul național este deschisă o procedură pe baza legislației privind insolvența împotriva patrimoniului angajatorului (mandant).”

Potrivit articolului 12 alineatul (1) din această lege: „Cheltuielile din fondul de protecție a lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului sunt acoperite din: […] 4) […] o majorare a cotei‑părți din contribuția la asigurarea de șomaj datorată de angajator […]”

Articolul 3 din ASVG are următorul conținut: „1. Sunt considerați ca fiind angajați pe teritoriul național lucrătorii salariați al căror loc de muncă […] se află pe teritoriul național, precum și lucrătorii independenți stabiliți pe teritoriul național. 2. Sunt de asemenea considerați ca fiind angajați pe teritoriul național a) lucrătorii salariați care fac parte din personalul navigant al unei întreprinderi de transport internațional fluvial sau lacustru […]; d) lucrătorii salariați al căror angajator este stabilit în Austria și care sunt detașați în străinătate, cu condiția ca perioada de muncă în străinătate să nu depășească cinci ani; […]”

Articolul 4 din această lege prevede la alineatul (1): „Beneficiază de asigurare de sănătate, de accident și de pensie în temeiul prezentei legi federale (acoperire integrală), atunci când activitatea profesională în cauză nu este exclusă de la asigurarea completă, conform articolelor 5 și 6, sau nu conferă decât o asigurare parțială, conform articolului 7: 1) lucrătorii salariați angajați de unul sau de mai mulți angajatori; […]”

De la 1 iulie 2017, HB a fost angajat în calitate de director de dezvoltare strategică a afacerii de S GmbH, al cărei sediu se află în Graz (Austria). Această societate își oferea de asemenea serviciile în Germania, unde colabora cu un inginer comercial independent, fără a avea alți colaboratori angajați.

Contractul de muncă al lui HB prevedea că activitatea sa esențială, precum și locul său de muncă obișnuit se regăseau în Austria. HB conducea două departamente și era responsabil pentru angajații biroului din Graz. HB lucra de facto alternativ, o săptămână în Graz și o săptămână de la domiciliul din Germania, unde se afla reședința sa principală.

HB dispune de un certificat eliberat de un organism de asigurare german în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, prin care i se aducea la cunoștință că, în materie de securitate socială, îi era aplicabilă legislația germană.

La 4 iunie 2019, a fost deschisă împotriva societății S o procedură de reorganizare judiciară cu declinarea competenței.

IEF Service reprezintă fondul de despăgubire în cazul insolvenței angajatorului, și anume instituția de garantare austriacă, în sensul Directivei 2008/94.

HB a formulat o cerere de acordare a indemnizației de insolvență în temeiul creanțelor salariale rămase neachitate până la deschiderea procedurii de reorganizare judiciară. Această cerere a fost introdusă atât la IEF Service, cât și la instituția de garantare germană. Potrivit deciziei de trimitere, modul de soluționare a procedurii din Germania nu este cunoscut încă.

Prin hotărârea din 14 octombrie 2019, Landesgericht für Zivilrechtssachen Graz (Tribunalul Regional pentru Cauze Civile din Graz, Austria) a admis cererea formulată de HB.

IEF Service a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht Graz (Tribunalul Regional Superior din Graz, Austria), care a confirmat‑o printr‑o hotărâre din 18 iunie 2020.

În aceste condiții, IEF Service a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), care este instanța de trimitere.

Această instanță consideră că, astfel cum reiese din Hotărârea din 6 septembrie 2018, Alpenrind și alții (C‑527/16, EU:C:2018:669), un certificat A1 a cărui validitate este în curs, eliberat de instituția competentă a unui stat membru în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, este obligatoriu nu numai pentru instituțiile statului membru în care se desfășoară activitatea, ci și pentru instanțele din acest stat membru.

Prin urmare, deși HB a încheiat contractul de muncă în Austria și și‑a desfășurat jumătate din norma de activitate salariată la sediul societății S în Austria, acesta îndeplinește condițiile privind obligația de asigurare în statul său de reședință, și anume Germania, legislația germană fiind aplicabilă în speță. În plus, în conformitate cu această legislație, probabil, cel puțin în mod fictiv, el ar avea un loc de muncă în Germania.

Legiuitorul austriac a transpus Directiva 2008/94 prin articolul 1 alineatul (1) din IESG, prevăzând că se consideră că o activitate este desfășurată pe teritoriul național dacă există un „raport de muncă”, în sensul articolului 3 alineatul (1) sau alineatul (2) literele (a)-(d) din ASVG. În această privință, ar exista pe teritoriul austriac o obligație de asigurare.

Conform jurisprudenței Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), articolul 1 alineatul (1) din IESG nu conferă dreptul la o indemnizație de insolvență în cazul în care un lucrător salariat angajat în străinătate nu este supus obligației de asigurare în Austria ca urmare a activității sale.

În speță, întrucât HB își împarte timpul de lucru în mod egal între Austria și Germania, fiind totodată supus regimului german de securitate socială, se pune problema dacă articolul 9 din Directiva 2008/94, care privește situațiile transnaționale, trebuie să fie aplicabil. Instanța de trimitere consideră că răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă prestările de servicii oferite de societatea S în Germania, colaborarea constatată cu un inginer comercial independent în acest stat membru și munca regulată efectuată de HB de la domiciliul său în Germania sunt elemente de legătură suficiente pentru a constata o „prezență economică stabilă” a angajatorului în Germania, în sensul Hotărârii din 16 octombrie 2008, Holmqvist (C‑310/07, EU:C:2008:573), și al Hotărârii din 10 martie 2011, Defossez (C‑477/09, EU:C:2011:134).

Într‑o astfel de situație, ar trebui să se stabilească, ținând cont de repartizarea egală a timpului de lucru cu conținut identic al activității și aplicând criteriile privind locul de reședință și obligația de asigurare a lui HB, care este statul în care el și‑a exercitat „de obicei” activitatea, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94, pentru a putea stabili ulterior competența instituției naționale de garantare.

Instanța de trimitere adaugă că, presupunând chiar că nu există neapărat o legătură între obligația de cotizare și garantarea creanțelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2016, Stroumpoulis și alții, C‑292/14, EU:C:2016:116, punctul 68), pare a fi conform obiectivului libertăților fundamentale să se evite suportarea unei sarcini duble de către angajatorii ai căror salariați lucrează în două state membre și, prin urmare, beneficiază de garanția de a primi o indemnizație în caz de insolvență, finanțată prin contribuții.

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că o întreprindere desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre, în sensul [acestei dispoziții], atunci când își oferă serviciile într‑un alt stat membru, angajează în acest scop un inginer de vânzări liber‑profesionist în acest stat membru, iar un lucrător salariat, angajat la sediul întreprinderii, lucrează în mod normal o săptămână din două de acasă din celălalt stat membru? În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: 2) Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că un lucrător salariat al unei astfel de întreprinderi, care își are reședința în al doilea stat membru și care este supus obligației de plată a asigurărilor sociale în acest stat, dar care își desfășoară activitatea în mod alternativ o săptămână în statul membru în care își are sediul angajatorul, iar apoi își desfășoară activitatea în statul membru în care își are reședința și în care este supus obligației de plată a asigurărilor sociale, desfășoară această activitate «de obicei» în ambele state membre în sensul acestui articol? În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare: 3) Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, pentru îndestularea creanțelor neachitate ale unui lucrător salariat care își desfășoară sau și‑a desfășurat de obicei activitatea în două state membre, competentă este: a) instituția de garantare din statul membru a cărui legislație reglementează asigurarea sa socială obligatorie, în contextul coordonării sistemelor de securitate socială (asigurări sociale), în cazul în care instituțiile de garantare prevăzute la articolul 3 din Directiva 2008/94 sunt structurate, în ambele state, astfel încât contribuțiile angajatorului la finanțarea instituției de garantare să fie plătite ca parte a contribuțiilor obligatorii de asigurări sociale sau b) instituția de garantare din celălalt stat membru, în care întreprinderea în insolvență își are sediul, sau c) instituțiile de garantare din ambele state membre, astfel încât lucrătorul salariat să poată alege la care dintre ele dorește să formuleze cererea?”

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, pentru a determina statul membru a cărui instituție de garantare este competentă pentru plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați, este obligatoriu să se considere că angajatorul care se află în insolvență desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre, în sensul acestei dispoziții, întrucât contractul de muncă al lucrătorului salariat în cauză prevede că activitatea sa esențială, precum și locul său de muncă obișnuit se regăsesc în statul membru în care se situează sediul angajatorului, iar, în cazul unei împărțiri în mod egal a timpului său de lucru, acest lucrător salariat își îndeplinește sarcinile la distanță, din alt stat membru în care se află domiciliul său.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit de la bun început că, potrivit articolului 3 primul paragraf din Directiva 2008/94, statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4 din aceasta, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau din raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94, care privește „situațiile transnaționale”, prevede că, în cazul în care o întreprindere care desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre se află într‑o situație de insolvență, în sensul articolului 2 alineatul (1) din această directivă, instituția competentă pentru plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați este instituția din statul membru pe al cărui teritoriu aceștia lucrează sau își exercită de obicei activitatea.

Pentru a aprecia dacă, într‑un caz precum cel vizat la punctul 33 din prezenta hotărâre, articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 este aplicabil, trebuie să se analizeze dacă angajatorul „desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre”, în sensul acestei dispoziții.

În această privință, trebuie constatat că, în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 16 octombrie 2008, Holmqvist (C‑310/07, EU:C:2008:573), Curtea a fost chemată să interpreteze articolul 8a alineatul (1) din Directiva 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului (JO 1980, L 283, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 197), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO 2002, L 270, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 149), al cărui conținut este identic cu cel al articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94.

Curtea a statuat că, deși articolul 8a alineatul (1) din Directiva 80/987, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/74, nu presupune condiții stricte cu privire la elementele de legătură, ci are în vedere o legătură mai slabă decât prezența întreprinderii prin intermediul unei sucursale sau al unui sediu permanent, nu trebuie totuși urmat raționamentul potrivit căruia ar fi suficient ca un lucrător salariat să desfășoare o formă oarecare de activitate într‑un alt stat membru pentru angajatorul său și ca această activitate să rezulte dintr‑o nevoie și în urma unor instrucțiuni ale acestuia pentru a se considera că o întreprindere desfășoară activități pe teritoriul acestui alt stat membru (Hotărârea din 16 octombrie 2008, Holmqvist, C‑310/07, EU:C:2008:573, punctul 29).

Astfel, noțiunea de „activități” care figurează în dispoziția menționată trebuie înțeleasă ca referindu‑se la elemente ce implică un anumit grad de permanență pe teritoriul unui stat membru. Această permanență se traduce prin folosirea durabilă a unui lucrător salariat sau a unor lucrători salariați pe teritoriul respectiv (Hotărârea din 16 octombrie 2008, Holmqvist, C‑310/07, EU:C:2008:573, punctul 30).

Desigur, având în vedere diferitele forme pe care le poate lua activitatea transfrontalieră și luând în considerare schimbările intervenite în ceea ce privește condițiile de muncă și progresul în sectorul telecomunicațiilor, nu se poate susține că o întreprindere trebuie să dispună în mod obligatoriu de o infrastructură fizică pentru a asigura o prezență economică stabilă într‑un stat membru, altul decât cel în care și‑a stabilit sediul social. Într‑adevăr, diferitele aspecte ale unui raport de muncă, în special comunicarea instrucțiunilor către lucrătorul salariat și transmiterea rapoartelor de către acesta din urmă angajatorului, precum și plata remunerațiilor, pot fi de acum efectuate la distanță (Hotărârea din 16 octombrie 2008, Holmqvist, C‑310/07, EU:C:2008:573, punctul 32).

Totuși, pentru a considera că o întreprindere stabilită într‑un stat membru desfășoară activități pe teritoriul unui alt stat membru, trebuie ca aceasta să aibă în acest ultim stat membru o prezență economică stabilă, caracterizată prin existența unor mijloace umane care să îi permită realizarea unor activități în acest stat (Hotărârea din 16 octombrie 2008, Holmqvist, C‑310/07, EU:C:2008:573, punctul 34).

În speță, astfel cum reiese din elementele dosarului de care dispune Curtea, deși HB a efectuat de facto jumătate din activitatea sa, ca durată, de la domiciliul său în Germania, esența acestei activități, care consta în asigurarea conducerii a două departamente și în asumarea răspunderii pentru angajații din cadrul biroului angajatorului din Austria, se regăsea, în conformitate cu contractul de muncă și practic, în acest din urmă stat membru.

În plus, împrejurarea că angajatorul lui HB nu avea alți angajați în Germania, cu excepția unui inginer comercial independent cu care angajatorul colabora în acest stat membru, confirmă faptul că activitățile desfășurate de HB nu au putut fi legate de vreo prezență durabilă a acestui angajator în statul membru menționat.

Trebuie constatat că, în lumina jurisprudenței menționate la punctele 38-41 din prezenta hotărâre, în aceste împrejurări, un angajator precum cel al lui HB nu desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94.

Această concluzie nu este contrazisă de faptul că HB dispune de un certificat eliberat în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 987/2009, în temeiul căruia este supus legislației germane. Astfel, după cum a arătat Comisia Europeană în observațiile scrise, deși este adevărat că, după cum reiese din articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, acest certificat are un efect obligatoriu în ceea ce privește obligațiile impuse de legislațiile naționale în materie de securitate socială vizată de coordonarea instituită prin Regulamentul nr. 883/2004, un asemenea certificat nu are însă nicio incidență asupra determinării statului membru în care HB trebuie să își valorifice creanțele salariale neachitate, în conformitate cu Directiva 2008/94.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, pentru a determina statul membru a cărui instituție de garantare este competentă pentru plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați, este obligatoriu să se considere că angajatorul care se află în insolvență nu desfășoară activități pe teritoriile a cel puțin două state membre, în sensul acestei dispoziții, întrucât contractul de muncă al lucrătorului salariat în cauză prevede că activitatea sa esențială, precum și locul său de muncă obișnuit se regăsesc în statul membru în care se situează sediul angajatorului, iar, în cazul unei împărțiri în mod egal a timpului său de lucru, acest lucrător salariat își îndeplinește sarcinile la distanță, din alt stat membru în care se află domiciliul său.

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

16 februarie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 2008/94

Regulamentul (CE) nr. 883/2004

Regulamentul (CE) nr. 987/2009

Dreptul austriac

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua și la treia întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată