Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 iunie 2023.#O. G.#Cerere de decizie preliminară formulată de Corte costituzionale.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Articolul 4 punctul 6 – Obiectiv de reinserție socială – Resortisanți ai unor țări terțe care rămân sau au reședința pe teritoriul statului membru de executare – Egalitate de tratament – Articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-700/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (3) și a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), precum și a articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea unui mandat european de arestare emis împotriva lui O. G. în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

Considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 are următorul cuprins: „(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.”

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede: „(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. (2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru. (3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

Articolul 4 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”, prevede la punctul 6: „Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare: […] 6. în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.”

Considerentul (12) al Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225) enunță: „Pentru a constitui un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung, rezidentul respectiv trebuie să beneficieze de egalitate de tratament cu cel al cetățenilor statului membru, într‑o gamă largă de domenii economice și sociale, în condițiile pertinente definite de prezenta directivă.”

Articolul 12 din această directivă prevede: „(1) Statele membre nu pot lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung decât dacă acesta reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică sau securitatea publică. (2) Decizia prevăzută la alineatul (1) nu poate fi justificată de rațiuni economice. (3) Înainte de a lua o decizie de expulzare a unui rezident pe termen lung, statele membre iau în considerare următoarele elemente: (a) durata șederii pe teritoriul lor; (b) vârsta persoanei în cauză; (c) consecințele pentru persoana în cauză și pentru membrii familiei sale; (d) legăturile cu țara de reședință sau absența legăturilor cu țara de origine. […]”

Considerentul (9) al Deciziei‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27) enunță: „Executarea condamnării în statul de executare ar trebui să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate. În vederea dobândirii certitudinii că executarea pedepsei de către statul de executare va contribui la facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate, autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip.”

Articolul 3 alineatele (1)-(3) din această decizie‑cadru prevede: „(1) Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate. (2) Prezenta decizie‑cadru se aplică în cazul în care persoana condamnată se află în statul emitent sau în statul de executare. (3) Prezenta decizie‑cadru se aplică numai recunoașterii hotărârilor judecătorești și executării pedepselor în sensul prezentei decizii‑cadru. […]”

Potrivit articolului 25 din această decizie‑cadru, intitulat „Executarea sentințelor ca urmare a unui mandat european de arestare”: „Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în conformitate cu articolul 4 [punctul 6] din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 [punctul 3] din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

Legge n. 69 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla decisione quadro 2002/584/GAI del Consiglio, del 13 giugno 2002, relativa al mandato d’arresto europeo e alle procedure di consegna tra Stati membri (Legea nr. 69 referitoare la dispozițiile de punere a dreptului intern în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre), din 22 aprilie 2005 (GURI nr. 98 din 29 aprilie 2005), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea nr. 69 din 2005”), prevede la articolul 18 bis, intitulat „Motive de refuz facultativ al predării”, că Corte d’appello (Curtea de Apel, Italia) poate refuza predarea solicitată de autoritatea străină printre altele „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în cazul în care persoana căutată este cetățean italian sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii [Europene] care are reședința sau locuiește în mod legal și efectiv pe teritoriul italian, cu condiția ca [Corte d’appello (Curtea de Apel)] să dispună ca această pedeapsă sau măsură de siguranță să fie executată în Italia în conformitate cu legislația italiană”.

La 13 februarie 2012, Judecătoria Brașov (România) a emis împotriva lui O. G., resortisant moldovean, un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate. Acesta a fost condamnat printr‑o hotărâre definitivă, în România, la cinci ani de închisoare pentru infracțiuni de evaziune fiscală și de deturnare a unor sume datorate pentru plata impozitului pe venit și a TVA‑ului, săvârșite în calitatea sa de administrator al unei societăți cu răspundere limitată între lunile septembrie 2003 și aprilie 2004.

Printr‑o primă hotărâre din 7 iulie 2020, Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia) a dispus predarea lui O. G. autorității judiciare emitente. O. G. a formulat recurs la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), care a anulat această hotărâre și a trimis cauza spre rejudecare la Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna), invitând‑o să examineze posibilitatea de a pune întrebări privind constituționalitatea articolului 18 bis din Legea nr. 69 din 2005.

Constatând că apărarea lui O. G. dovedise corespunzător cerințelor legale caracterul durabil al instalării sale familiale și profesionale în Italia, această din urmă instanță a sesizat Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), instanța de trimitere în prezenta cauză, cu întrebări privind constituționalitatea acestei dispoziții.

Această instanță arată că Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna) a invocat printre altele faptul că motivul de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, are ca obiectiv să asigure că pedeapsa are o adevărată funcție de reintegrare socială. Aceasta ar presupune menținerea legăturilor de familie și sociale ale condamnatului pentru ca el să se poată reintegra în mod corect în societate la finalul pedepsei sale. Or, articolul 18 bis din Legea nr. 69 din 2005 ar fi restrâns în mod nejustificat domeniul de aplicare al acestui articol 4 punctul 6, în măsura în care posibilitatea de a refuza predarea, în cazul unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, este limitată numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre ale Uniunii, cu excluderea resortisanților țărilor terțe, chiar și atunci când aceștia din urmă dovedesc că au stabilit legături economice, profesionale sau afective solide în Italia. Prin impunerea predării resortisanților țărilor terțe care au reședința permanentă în Italia în scopul executării unei pedepse privative de libertate în străinătate, articolul 18 bis din Legea nr. 69 din 2005 ar fi în contradicție cu scopul reeducativ al pedepsei, precum și cu dreptul la viața de familie al persoanei în cauză, consacrat la articolul 7 din cartă.

Instanța de trimitere subliniază în plus că Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna) a considerat nejustificată diferența de tratament prevăzută de reglementarea națională între, pe de o parte, un resortisant al unei țări terțe care are reședința permanentă în Italia, care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și care nu poate executa o astfel de pedeapsă în Italia și, pe de altă parte, un resortisant al unei țări terțe care are de asemenea reședința permanentă în Italia, dar care face obiectul unui mandat de arestare emis în scopul urmăririi penale și care poate, în schimb, să execute în Italia pedeapsa pronunțată de statul emitent la finalul procesului.

Din decizia de trimitere reiese că Presidente del Consiglio dei ministri (președintele Consiliului de Miniștri, Italia), reprezentat și apărat de Avvocatura Generale dello Stato (Biroul Procurorului General, Italia), a intervenit în procedura principală pentru a solicita ca întrebările privind constituționalitatea articolului 18 bis din Legea nr. 69 din 2005 să fie declarate inadmisibile sau ca legalitatea acestei dispoziții să fie confirmată, arătând în special că obiectivul privind reinserția socială a persoanei în cauză nu poate limita domeniul de aplicare al principiului general al recunoașterii reciproce a deciziilor, care impune ca refuzul de a executa un mandat european de arestare să fie considerat o excepție de la regula generală a executării acestui mandat, și că respectiva dispoziție nu încalcă diverse dispoziții ale dreptului primar al Uniunii care protejează cetățenii Uniunii împotriva discriminărilor pe motiv de cetățenie sau naționalitate. El a arătat, pe de altă parte, că reintegrarea persoanei condamnate nu constituie obiectivul specific al Deciziei‑cadru 2002/584.

În decizia de trimitere, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) apreciază că, înainte de a verifica conformitatea cu Constituția italiană a reglementării naționale în discuție în litigiul principal, trebuie să se examineze conformitatea acestei reglementări cu dreptul Uniunii și în special cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina articolului 7 din cartă. Ea observă că jurisprudența Curții a recunoscut deja că anumite limitări ale motivelor de refuz impuse de legislația statelor membre sunt justificate în măsura în care ele ar contribui la consolidarea sistemului de predare instituit prin această decizie‑cadru în favoarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

Cu toate acestea, articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru menționată ar trebui interpretat în conformitate cu drepturile fundamentale și cu principiile fundamentale ale dreptului Uniunii recunoscute la articolul 6 TUE, a căror respectare ar fi o condiție de validitate a oricărui act de drept al Uniunii. Astfel, executarea unui mandat european de arestare nu poate determina o încălcare a drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională) amintește de asemenea că, potrivit jurisprudenței Curții, statele membre nu pot condiționa punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în domeniile de armonizare completă, precum mandatul european de arestare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, de respectarea standardelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale, atunci când acest lucru riscă să aducă atingere supremației, unității și eficacității dreptului Uniunii. Ea subliniază însă că subzistă îndoieli cu privire la posibilitatea unui stat membru de a exclude în mod absolut și automat de la beneficiul unei dispoziții care urmărește transpunerea motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din această decizie‑cadru resortisantul unei țări terțe care are reședința sau locuiește în mod legal și efectiv pe teritoriul italian și care este vizat de un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dat fiind că, în lumina jurisprudenței Curții, principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate nu ar putea fi invocat de un atare resortisant.

În sfârșit, ea amintește că interesul unui resortisant al unei țări terțe care are reședința sau locuiește în mod legal într‑un stat membru de a nu fi dezrădăcinat din mediul său familial și social este protejat de dreptul Uniunii, precum și de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

În aceste condiții, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 4 punctul 6 din [Decizia‑cadru 2002/584], interpretat în lumina articolului 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru și a articolului 7 din [cartă], se opune unei reglementări precum legislația italiană care – în cadrul unei proceduri privind mandatul european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță – interzice în mod absolut și automat autorităților judiciare de executare să refuze predarea resortisanților unor țări terțe care rămân sau au reședința pe teritoriul lor, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă? 2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, pe baza căror criterii și condiții astfel de legături trebuie considerate suficient de semnificative pentru a impune autorității judiciare de executare să refuze predarea?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

Deși recunoaște că O. G., care face obiectul mandatului de arestare în discuție în litigiul principal, nu este supus niciunei măsuri privative de libertate, această instanță arată, în primul rând, că în prezenta cauză se pun întrebări de interpretare privind aspecte centrale ale mecanismului mandatului european de arestare și, în al doilea rând, că interpretarea solicitată poate avea consecințe generale, atât pentru autoritățile chemate să coopereze în cadrul mandatului european de arestare, cât și pentru drepturile persoanelor căutate.

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

În speță, la 20 decembrie 2021, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătoarei raportoare și a avocatului general, să respingă cererea instanței de trimitere menționată la punctul 23 din prezenta hotărâre.

Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că aplicarea procedurii accelerate nu depinde de natura litigiului ca atare, ci de împrejurările excepționale proprii cauzei în discuție, care trebuie să stabilească urgența deosebită de a se pronunța cu privire la aceste întrebări (Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 27).

Or, împrejurarea că litigiul privește unul sau mai multe aspecte esențiale ale mecanismului de predare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 nu constituie un motiv care să stabilească o urgență extraordinară, necesară totuși pentru a justifica o examinare pe cale accelerată. Situația este aceeași cu privire la împrejurarea că un număr important de persoane sunt potențial vizate de întrebările adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 39).

În aceste condiții, având în vedere natura și importanța întrebărilor adresate, președintele Curții a acordat prezentei cauze un tratament prioritar, conform articolului 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care transpune această dispoziție, ce exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care îl prevede dispoziția menționată orice resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile acestui resortisant cu statul membru respectiv.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Decizia‑cadru 2002/584 urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară cu scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctul 32 și jurisprudența citată].

În domeniul reglementat de această decizie‑cadru, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, după cum reiese în special din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz bazat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctul 33 și jurisprudența citată].

Prin urmare, pe de o parte, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte. Pe de altă parte, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 18 aprilie 2023, E. D. L. (Motiv de refuz întemeiat pe boală), C‑699/21, EU:C:2023:295, punctul 34 și jurisprudența citată].

Această decizie‑cadru prevede, la articolul 3, motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare și, la articolele 4 și 4a, motive de neexecutare facultativă a acestuia [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 40 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește motivele de neexecutare facultativă enumerate la articolul 4 din decizia‑cadru, reiese din jurisprudența Curții că, în cadrul transpunerii acestei decizii‑cadru în dreptul lor intern, statele membre dispun de o marjă de apreciere. Așadar, acestea sunt libere să transpună sau nu respectivele motive în dreptul lor intern. Ele pot alege de asemenea să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare, facilitând astfel predarea persoanelor căutate în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată [Hotărârea din 29 aprilie 2021, X (Mandat european de arestare – Ne bis in idem), C‑665/20 PPU, EU:C:2021:339, punctul 41 și jurisprudența citată].

Aceasta este situația în special în ceea ce privește articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, care prevede că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

Având în vedere marja de apreciere amintită la punctul 35 din prezenta hotărâre, la punerea în aplicare a articolului 4 punctul 6 din această decizie‑cadru, statele membre pot limita, în sensul indicat de norma esențială prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, situațiile în care ar trebui să se poată refuza predarea unei persoane care intră sub incidența respectivului articol 4 punctul 6 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2009, Wolzenburg, C‑123/08, EU:C:2009:616, punctul 62 și jurisprudența citată).

Totuși, marja de apreciere de care dispune un stat membru atunci când alege să transpună motivul de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi nelimitată.

În primul rând, atunci când un stat membru alege să transpună acest motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, el este obligat, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru, să respecte drepturile și principiile fundamentale prevăzute la articolul 6 TUE.

Printre aceste principii fundamentale figurează principiul egalității în drept, care este garantat de articolul 20 din cartă. Respectarea acestei din urmă dispoziții se impune statelor membre atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, situație care se regăsește atunci când transpun motivul de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

Or, spre deosebire de articolul 18 primul paragraf TFUE, care nu are vocația să se aplice în cazul unei eventuale diferențe de tratament între resortisanții statelor membre și cei ai țărilor terțe, articolul 20 din cartă nu prevede nicio limitare a domeniului său de aplicare și se aplică, așadar, tuturor situațiilor reglementate de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Avizul 1/17 (Acordul CETA UE‑Canada) din 30 aprilie 2019, EU:C:2019:341, punctele 169 și 171, precum și jurisprudența citată].

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, egalitatea în fața legii, enunțată la articolul 20 din cartă, este un principiu general de drept al Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, État belge (Dreptul de ședere în caz de violență în familie), C‑930/19, EU:C:2021:657, punctul 57 și jurisprudența citată].

Cerința care ține de caracterul comparabil al situațiilor pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității de tratament trebuie apreciată din perspectiva tuturor elementelor care le caracterizează și în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, înțelegându‑se că trebuie luate în considerare, în acest scop, principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv. În condițiile în care situațiile nu sunt comparabile, o diferență de tratament al situațiilor în cauză nu încalcă egalitatea în fața legii consacrată la articolul 20 din cartă [Hotărârea din 2 septembrie 2021, État belge (Dreptul de ședere în caz de violență în familie), C‑930/19, EU:C:2021:657, punctul 58 și jurisprudența citată].

În acest sens, este necesar să se aprecieze dacă, având în vedere obiectul și scopul urmărit de o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, situația unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate și care rămâne sau este rezident în statul membru de executare este comparabilă cu cea a unui resortisant al acestui stat membru sau cu cea a unui resortisant al unui alt stat membru ce rămâne sau are reședința în statul membru respectiv și care face obiectul unui atare mandat.

Din decizia de trimitere reiese că diferența de tratament care rezultă din reglementarea națională în discuție în litigiul principal între resortisanții italieni și cei ai altor state membre, pe de o parte, și resortisanții țărilor terțe, pe de altă parte, a fost instituită în vederea transpunerii articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât legiuitorul italian a considerat că această dispoziție vizează numai resortisanții statului membru de executare și cetățenii Uniunii.

Or, în această privință, din modul de redactare a dispoziției menționate reiese că ea nu face nicio distincție după cum persoana care face obiectul mandatului european de arestare, atunci când nu este resortisant al statului membru de executare, este sau nu resortisant al unui alt stat membru. Aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut de dispoziția menționată este, în schimb, subordonată îndeplinirii a două condiții, și anume, pe de o parte, ca persoana căutată să rămână în statul membru de executare, să fie resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, ca acest stat să se angajeze să execute, în conformitate cu dreptul său intern, pedeapsa sau măsura de siguranță pentru care a fost emis mandatul european de arestare.

În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a declarat deja că o persoană căutată „este rezident” în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acest stat și „rămâne” în acest stat atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în respectivul stat membru, a stabilit cu acest stat legături similare cu cele care rezultă din reședință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C‑42/11, EU:C:2012:517, punctul 43 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 34 și jurisprudența citată). Rezultă că, având în vedere această primă condiție, un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui mandat european de arestare și care rămâne sau are reședința în statul membru de executare se află într‑o situație comparabilă cu cea a unui resortisant al acestui stat membru sau cu cea a unui resortisant al unui alt stat membru ce rămâne sau are reședința în statul membru respectiv și care face obiectul unui atare mandat.

În ceea ce privește a doua dintre condițiile menționate, rezultă din modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 că orice refuz de a executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 35 și jurisprudența citată). Această a doua condiție nu conține, așadar, niciun element care să poată întemeia o distincție între situația unui resortisant al unei țări terțe și cea a unui cetățean al Uniunii atunci când aceștia fac, ambii, obiectul unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în situația în care ei rămân sau au reședința pe teritoriul unui stat membru.

În cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că sunt întrunite cele două condiții amintite la punctul 46 din prezenta hotărâre, ea trebuie să aprecieze și dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent. Această apreciere permite autorității respective să țină seama de obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, care constă, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în creșterea șanselor de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată (Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut, C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctele 33 și 36, precum și jurisprudența citată). Or, cetățenii Uniunii și resortisanții țărilor terțe care îndeplinesc prima condiție explicitată la punctul 47 din prezenta hotărâre pot avea, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de autoritatea judiciară de executare, șanse comparabile de reinserție socială dacă, atunci când sunt vizate de un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, își execută pedeapsa sau măsura de siguranță în statul membru de executare.

În aceste condiții, din termenii articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 și din obiectivul urmărit de această dispoziție reiese că nu se poate prezuma că un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unui astfel de mandat european de arestare și care rămâne sau are reședința în statul membru de executare se află în mod necesar într‑o situație diferită de cea a unui resortisant al acestui stat membru sau de cea a unui resortisant al unui alt stat membru ce rămâne sau are reședința în statul membru respectiv și care face obiectul unui atare mandat. Dimpotrivă, este necesar să se considere că aceste persoane se pot afla într‑o situație comparabilă, în scopul aplicării motivului de neexecutare facultativă prevăzut de această dispoziție, atunci când ele prezintă un grad cert de integrare în statul membru de executare.

Prin urmare, o reglementare națională prin care se urmărește transpunerea articolului 4 punctul 6 din această decizie‑cadru nu poate fi considerată conformă cu principiul egalității în fața legii consacrat la articolul 20 din cartă dacă ea tratează în mod diferit, pe de o parte, propriii resortisanți și ceilalți cetățeni ai Uniunii și, pe de altă parte, resortisanții țărilor terțe, refuzând acestora din urmă, în mod absolut și automat, beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut la această dispoziție, chiar dacă acești resortisanți ai unor țări terțe rămân sau au reședința pe teritoriul respectivului stat membru și fără să se țină seama de gradul de integrare a resortisanților țărilor terțe menționați în cadrul societății statului membru amintit. Astfel, nu se poate considera că o asemenea diferență de tratament poate fi justificată în mod obiectiv, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 42 din prezenta hotărâre.

În schimb, nimic nu se opune ca, la transpunerea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul intern al unui stat membru, acesta să condiționeze, pentru resortisanții țărilor terțe care fac obiectul unui mandat european de arestare, beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care această dispoziție îl prevede de cerința ca resortisantul respectiv să rămână sau să aibă reședința acolo o perioadă neîntreruptă minimă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2009, Wolzenburg,C‑123/08, EU:C:2009:616, punctul 74), în măsura în care o astfel de condiție nu depășește ceea ce este necesar pentru a garanta că persoana căutată prezintă un grad de integrare cert în statul membru de executare.

În al doilea rând, o transpunere a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect privarea autorității judiciare de executare de marja de apreciere necesară pentru ca aceasta să poată decide dacă este sau nu este necesar, în raport cu obiectivul urmărit privind reinserția socială, menționat la punctul 49 din prezenta hotărâre, să refuze executarea mandatului european de arestare.

În această privință, după cum s‑a amintit la punctele 46-49 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat deja că, pentru a ști dacă, într‑o situație concretă, autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare, aceasta din urmă trebuie, într‑o primă etapă, să stabilească dacă persoana căutată, atunci când nu este resortisant al statului membru de executare, rămâne sau este rezident în acesta, în sensul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, așa cum a fost transpus în dreptul național, și intră astfel în domeniul de aplicare al acesteia. Într‑o a doua etapă și numai dacă autoritatea judiciară de executare constată că persoana respectivă intră sub incidența unuia dintre acești termeni, ea trebuie să poată aprecia dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Kozłowski, C‑66/08, EU:C:2008:437, punctul 44).

În speță, din decizia de trimitere reiese că articolul 18 bis din Legea nr. 69 din 2005, care urmărește transpunerea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul italian, limitează aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, prevăzut la această din urmă dispoziție, numai la resortisanții italieni și la resortisanții altor state membre. Așadar, resortisanții țărilor terțe sunt excluși în mod absolut și automat de la beneficiul acestui motiv, fără să fie lăsată o marjă de apreciere în această privință autorității judiciare de executare, deși articolul 4 punctul 6 amintit nu limitează domeniul de aplicare al motivului menționat numai la cetățenii Uniunii.

Prin urmare, atunci când persoana vizată de mandatul european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate este un resortisant al unei țări terțe, o asemenea reglementare națională privează autoritatea judiciară de executare de puterea de a aprecia, luând în considerare împrejurările specifice ale fiecărui caz, dacă legăturile acestei persoane cu statul membru de executare sunt suficiente pentru ca obiectivul de reinserție socială urmărit de această dispoziție să fie mai în măsură a fi atins dacă persoana menționată își execută pedeapsa în acest stat membru, compromițând în acest mod obiectivul menționat.

Rezultă că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 se opune, tot pentru acest motiv, unei astfel de reglementări naționale care urmărește să transpună această dispoziție.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu principiul egalității în fața legii, consacrat la articolul 20 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru ce transpune acest articol 4 punctul 6 și care exclude în mod absolut și automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare pe care îl prevede dispoziția respectivă orice resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul acestui stat membru, fără ca autoritatea judiciară de executare să poată aprecia legăturile acestui resortisant cu statul membru menționat.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă trebuie să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere a elementelor care pot indica dacă există între acesta și statul membru de executare legături care să demonstreze că este suficient de integrat în statul respectiv și, în cazul unui răspuns afirmativ, care sunt aceste elemente.

În conformitate cu cele amintite la punctul 49 din prezenta hotărâre, atunci când autoritatea judiciară de executare constată că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, ea trebuie să aprecieze și dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei sau a măsurii de siguranță aplicate în statul membru emitent.

Revine, așadar, autorității judiciare de executare sarcina de a efectua o apreciere globală a tuturor elementelor concrete care caracterizează situația persoanei căutate, susceptibile să indice dacă între această persoană și statul membru de executare există legături care să permită să se constate că persoana menționată este suficient de integrată în acest stat și că, prin urmare, executarea, în statul membru de executare, a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la realizarea obiectivului de reinserție socială urmărit de acest articol 4 punctul 6 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C‑42/11, EU:C:2012:517, punctul 43).

În acest context, după cum Curtea a statuat deja, trebuie să se țină seama în special de Decizia‑cadru 2008/909 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare), C‑314/18, EU:C:2020:191]. În special, considerentul (9) al acestei decizii‑cadru furnizează o listă exemplificativă de elemente susceptibile să permită unei autorități judiciare să dobândească certitudinea că executarea pedepsei de către statul membru de executare va contribui la realizarea obiectivului de facilitare a reinserției sociale a persoanei condamnate. Printre aceste elemente figurează în esență atașamentul persoanei față de statul membru de executare, precum și împrejurarea că acest stat membru constituie centrul vieții sale de familie și al intereselor sale, ținând seama în special de legăturile sale familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice cu statul respectiv.

În măsura în care obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 este identic cu cel menționat în acest considerent și care este urmărit de articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909, ce se referă la motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 respectiv, elementele amintite sunt relevante și în cadrul aprecierii globale pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o efectueze atunci când aplică acest motiv.

În special, atunci când persoana căutată și‑a stabilit centrul vieții sale de familie și al intereselor sale în statul membru de executare, trebuie să se țină seama de faptul că reintegrarea socială a acestei persoane după ce și‑a executat pedeapsa acolo este favorizată de faptul că ea poate întreține cu familia și cu apropiații săi contacte regulate și frecvente.

Atunci când persoana căutată este un resortisant al unei țări terțe, ar trebui să se țină seama și de natura, de durata și de condițiile șederii acestei persoane în statul membru de executare.

În această privință, Curtea a statuat că aceste elemente pot fi deja luate în considerare în stadiul examinării primei condiții prevăzute la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, menționată printre altele la punctul 47 din prezenta hotărâre. Astfel, pentru a stabili dacă, într‑o situație concretă, există între o persoană căutată și statul membru de executare legături care să permită să se constate că aceasta din urmă rămâne sau este rezidentă în acest stat, în sensul respectivului articol 4 punctul 6, revine autorității judiciare de executare sarcina de a efectua o apreciere globală a mai multor elemente obiective ce caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate în statul respectiv, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu același stat (Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C‑42/11, EU:C:2012:517, punctul 43 și jurisprudența citată).

Aceste elemente fac parte de asemenea dintre cele care pot demonstra existența unui interes legitim care justifică executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei sau a măsurii de siguranță aplicate în statul membru emitent. Rezultă că, în acest stadiu ulterior al examinării excepției de la predare prevăzute la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară de executare poate ține seama din nou de elementele menționate, în special atunci când șederea persoanei în cauză în statul membru de executare decurge din statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, prevăzut de Directiva 2003/109. Astfel, un asemenea statut constituie, în conformitate cu cele enunțate în considerentul (12) al acestei directive, un veritabil instrument de integrare în societatea în care este stabilit rezidentul pe termen lung și constituie, așadar, un indiciu puternic al caracterului suficient al legăturilor stabilite de persoana căutată cu statul membru de executare pentru a justifica refuzul executării mandatului european de arestare.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă este necesar să se refuze executarea unui mandat european de arestare emis împotriva unui resortisant al unei țări terțe care rămâne sau are reședința pe teritoriul statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete ce caracterizează situația respectivului resortisant, susceptibile să indice dacă între acesta și statul membru de executare există legături care să demonstreze că este suficient de integrat în acest stat și dacă, prin urmare, executarea în statul membru respectiv a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la creșterea șanselor sale de reinserție socială după executarea acestei pedepse sau măsuri de siguranță. Printre aceste elemente figurează legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice pe care resortisantul țării terțe le întreține cu statul membru de executare, precum și natura, durata și condițiile șederii sale în acest stat membru.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

6 iunie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Decizia‑cadru 2002/584

Directiva 2003/109/CE

Decizia‑cadru 2008/909/JAI

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la cererea de procedură accelerată

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

Cu privire la a doua întrebare

Cu privire la cheltuielile de judecată