Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 22 iunie 2023.#Proces penal împotriva lui K.B. și a lui F.S.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2012/13/UE – Articolele 3 și 4 – Obligația autorităților competente de a informa prompt persoanele suspectate și acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea – Articolul 8 alineatul (2) – Dreptul de a invoca încălcarea acestei obligații – Reglementare națională care interzice instanței penale de fond să invoce din oficiu o astfel de încălcare – Articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.#Cauza C-660/21.

Cauza C‑660/21

Procureur de la République

împotriva

K. B.șiF. S.

(cerere de decizie preliminarăformulată de Tribunal correctionnel de Villefranche‑sur‑Saône)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 22 iunie 2023

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva 2012/13/UE – Articolele 3 și 4 – Obligația autorităților competente de a informa prompt persoanele suspectate și acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea – Articolul 8 alineatul (2) – Dreptul de a invoca încălcarea acestei obligații – Reglementare națională care interzice instanței penale de fond să invoce din oficiu o astfel de încălcare – Articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”

Drepturi fundamentale – Dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces – Dreptul la apărare – Consacrare atât de Carta drepturilor fundamentale, cât și de Convenția europeană a drepturilor omului – Sens și întindere identice – Nivel de protecție asigurat de cartă care nu îl încalcă pe cel garantat de convenția menționată

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 primul și al doilea paragraf, art. 48 alin. (2) și art. 52 alin. (3)]

(a se vedea punctele 41 și 45)

Cooperare judiciară în materie penală – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Directiva 2012/13 – Obligația autorităților competente de a informa prompt persoanele suspectate și acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea – Dreptul de a invoca încălcarea acestei obligații – Reglementare națională care interzice instanței penale de fond să invoce din oficiu o astfel de încălcare – Admisibilitate – Condiții – Posibilitatea concretă și efectivă a persoanelor menționate de a avea acces la un avocat – Dreptul de acces la dosar și de a invoca încălcarea menționată într‑un termen rezonabil

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47 primul și al doilea paragraf, art. 48 alin. (2) și art. 51 alin. (1); Directiva 2012/13 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 alin. (1) lit. (e), art. 4 alin. (1) și art. 8 alin. (2), Directiva 2013/48 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 3 și art. 9 alin. (1), și Directiva 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului]

(a se vedea punctele 40, 43, 44, 46, 48 și 53 și dispozitivul)

Rezumat

La 22 martie 2021, K. B. și F. S. au fost interogați și arestați în flagrant delict de furt de carburant de către agenți de poliție judiciară.

Instanța franceză sesizată cu procedura penală inițiată împotriva lui K. B. și a lui F. S. a constatat că au fost efectuate acte de cercetare penală și au fost colectate afirmații autoincriminatoare înainte ca lui K. B. și lui F. S. să li se fi adus la cunoștință drepturile, cu încălcarea dreptului național ( 1 ) care transpune articolele 3 și 4 din Directiva 2012/13 ( 2 ). Din cauza caracterului tardiv al reținerii lor și al aducerii la cunoștință a drepturilor, în special a celui de a păstra tăcerea, această instanță a apreciat că dreptul de a nu se autoincrimina a fost încălcat. În aceste condiții, percheziția vehiculului, reținerea suspecților și toate actele care decurg de aici ar trebui, în principiu, să fie anulate. Cu toate acestea, în dreptul penal francez ( 3 ), excepțiile de nulitate a procedurii, precum încălcarea obligației de a informa o persoană cu privire la dreptul de a păstra tăcerea la momentul reținerii sale, trebuie să fie invocate de persoana în cauză sau de avocatul său înainte de orice apărare pe fond. Or, nici suspecții, nici avocatul acestora nu au ridicat o excepție de nulitate întemeiată pe încălcarea acestei obligații înainte de apărarea pe fond.

Pe de altă parte, instanța de trimitere arată că, potrivit Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), este interzis ca instanțele de fond să constate din oficiu nulitatea procedurii, cu excepția celei care decurge din necompetența lor, în cazul în care, astfel cum este cazul în speță, inculpatul, care are dreptul de a fi asistat de un avocat atunci când este prezent sau este reprezentat în fața unei instanțe de judecată, poate invoca o atare nulitate înaintea oricărei apărări pe fond, inculpatul respectiv având, de altfel, aceeași posibilitate în apel dacă nu a fost prezent sau nu a fost reprezentat în primă instanță.

În acest context, instanța menționată a solicitat Curții să stabilească dacă interdicția care îi este impusă de a invoca din oficiu încălcarea unei obligații precum cea, prevăzută la articolele 3 și 4 din Directiva 2012/13, de a informa prompt persoanele suspectate și acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea este conformă cu dreptul Uniunii.

În hotărârea sa, Curtea, reunită în Marea Cameră, răspunde că articolele 3 și 4, precum și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13, interpretate în lumina articolelor 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), nu se opun unei reglementări naționale care interzice instanței de fond care se pronunță în materie penală să invoce din oficiu, în vederea anulării procedurii, încălcarea obligației care revine autorităților competente de a informa prompt persoanele suspectate sau acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea, atunci când acestea nu au fost private de posibilitatea concretă și efectivă de a avea acces la un avocat ( 4 ), la nevoie prin recurgerea la asistență juridică ( 5 ), și au beneficiat, la fel ca, dacă este cazul, avocatul lor, de dreptul de a avea acces la dosarul lor și de a invoca această încălcare într‑un termen rezonabil.

Aprecierea Curții

Curtea amintește că Directiva 2012/13 ( 6 ) se întemeiază pe drepturile prevăzute printre altele la articolele 47 și 48 din cartă și urmărește să promoveze aceste drepturi în privința persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Dreptul de a păstra tăcerea este garantat nu numai de articolul 48 din cartă, referitor la prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, ci și de articolul 47 al doilea paragraf din cartă, referitor la dreptul la un proces echitabil.

Articolul 3 alineatul (1) litera (e) și alineatul (2), precum și articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2012/13 prevăd obligația autorităților competente ale statelor membre de a informa prompt persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor, printre care cel de a păstra tăcerea. În orice caz, aceste informații trebuie furnizate cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.

În temeiul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13, statele membre trebuie să se asigure că persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților competente de a furniza informațiile în conformitate cu această directivă. Întrucât această dispoziție are în special vocația de a se aplica într‑o situație în care o informație referitoare la dreptul de a păstra tăcerea a fost furnizată tardiv, persoanele suspectate sau acuzate ori avocatul acestora trebuie să poată contesta această necomunicare.

Dispoziția citată anterior nu precizează nici modalitățile și termenele în care persoanele suspectate și acuzate, precum și, dacă este cazul, avocatul acestora pot invoca o încălcare a obligației de a informa prompt asemenea persoane suspectate și acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea, nici eventualele consecințe procedurale care rezultă din lipsa acestei invocări, precum posibilitatea instanței de fond care se pronunță în materie penală de a invoca din oficiu o atare încălcare în vederea anulării procedurii. Statele membre dispun astfel de o marjă de manevră pentru a stabili modalitățile și consecințele respective.

Cu toate acestea, atunci când pun în aplicare articolul 3 alineatul (1) litera (e), articolul 4 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2012/13, statele membre au obligația, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, să asigure respectarea cerințelor care decurg atât din dreptul la o cale de atac efectivă și din dreptul la un proces echitabil consacrate la articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă, cât și din dreptul la apărare consacrat la articolul 48 alineatul (2) din cartă, care sunt concretizate prin aceste dispoziții ale Directivei 2012/13.

În această privință, Curtea arată că, potrivit explicațiilor furnizate de guvernul francez, dreptul penal francez ( 7 ) permite persoanelor suspectate sau acuzate, precum și, dacă este cazul, avocatului lor să invoce în orice moment, între reținerea lor și prezentarea apărării pe fond, orice încălcare a obligației de informare promptă a persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la dreptul lor de a păstra tăcerea, cu precizarea că atât aceste persoane suspectate și acuzate, cât și avocatul lor dispun de un drept de acces la dosar și în special la procesul‑verbal de constatare a notificării reținerii și a drepturilor aferente acesteia.

Or, statele membre pot, în temeiul marjei de manevră care le este acordată de Directiva 2012/13, să delimiteze temporal invocarea unei astfel de încălcări în stadiul care precedă prezentarea apărării pe fond. În special, interdicția impusă instanței penale de fond de a invoca din oficiu această încălcare în vederea anulării procedurii respectă, în principiu, drepturile consacrate de cartă, din moment ce persoanele suspectate, persoanele acuzate sau avocatul lor au avut posibilitatea concretă și efectivă de a invoca încălcarea în cauză și au dispus în acest scop de un termen rezonabil, precum și de accesul la dosar.

În aceste condiții, o asemenea concluzie nu este valabilă decât în măsura în care aceste persoane au dispus în mod concret și efectiv, în termenul care le este acordat pentru a invoca o încălcare a articolului 3 alineatul (1) litera (e) și a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2012/13, de dreptul de a avea acces la un avocat, așa cum este acesta consacrat la articolul 3 din Directiva 2013/48 și așa cum este facilitat de mecanismul asistenței juridice prevăzute de Directiva 2016/1919.

Faptul că persoanelor suspectate și acuzate trebuie să li se ofere în dreptul național posibilitatea concretă și efectivă de a recurge la un avocat nu exclude însă ca, dacă ei renunță la această posibilitate, să trebuiască să suporte în principiu eventualele consecințe ale acestei renunțări, în cazul în care ea s‑a efectuat în conformitate cu Directiva 2013/48. În această privință, persoana suspectată sau acuzată trebuie să fi primit, în scris sau verbal, informații clare și suficiente într‑un limbaj simplu și comprehensibil despre conținutul dreptului de a avea acces la un avocat și posibilele consecințe ale renunțării la el, iar renunțarea trebuie să fie făcută în mod voluntar și neechivoc.

În sfârșit, Curtea arată că, în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când se constată un viciu de procedură, revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia dacă acest viciu a fost remediat în cursul procedurii care a urmat, lipsa unei asemenea aprecieri fiind în sine prima facie incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului ( 8 ). Astfel, în ipoteza în care un suspect nu ar fi fost informat în timp util cu privire la drepturile sale de a nu se autoincrimina și de a păstra tăcerea, trebuie să se stabilească dacă, în pofida acestei lacune, procedura penală în ansamblul său poate fi considerată echitabilă, ținând seama de o serie de factori printre care figurează aspectul dacă afirmațiile obținute în lipsa unei asemenea informații sunt o parte integrantă sau importantă a probelor incriminatoare, precum și forța celorlalte elemente din dosar ( 9 ).

( 1 ) Articolul 63-1 din code de procédure pénale (Codul de procedură penală) prevede printre altele că persoana reținută este informată imediat de un ofițer de poliție judiciară sau, sub controlul acestuia, de un agent de poliție judiciară, cu privire la faptul că beneficiază, în cadrul audierilor, după ce și‑a declinat identitatea, de dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebările care îi sunt adresate sau de a păstra tăcerea.

( 2 ) Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1).

( 3 ) În speță, articolul 385 din Codul de procedură penală.

( 4 ) Conform articolului 3 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1).

( 5 ) În condițiile prevăzute de Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO 2016, L 297, p. 1).

( 6 ) A se vedea considerentul (14) al Directivei 2012/13.

( 7 ) În special, articolul 63-1 alineatul 3, articolul 63-4-1 și articolul 385 din Codul de procedură penală.

( 8 ) Curtea EDO, 28 ianuarie 2020, Mehmet Zeki Çelebi împotriva Turciei, CE:ECHR:2020:0128JUD002758207, punctul 51.

( 9 ) A se vedea Curtea EDO, 13 septembrie 2016, Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:2016:0913JUD005054108, punctele 273 și 274.