Hotărârea Curții (Camera a zecea) din 1 august 2022.#Ministero dell'Interno împotriva TO.#Cerere de decizie preliminară formulată de Consiglio di Stato.#Trimitere preliminară – Solicitanți de protecție internațională – Directiva 2013/33/UE – Articolul 20 alineatele (4) și (5) – Comportament deosebit de violent – Dreptul statelor membre de a stabili sancțiunile aplicabile – Întindere – Retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire.#Cauza C-422/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 alineatele (4) și (5) din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ministero dell’Interno (Ministerul de Interne, Italia), pe de o parte, și TO, pe de altă parte, în legătură cu o cerere a acestuia din urmă de anulare a unei decizii a Prefettura di Firenze (Prefectura din Florența, Italia) prin care a fost exclus de la beneficiul condițiilor materiale de primire.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2013/33, aceasta are ca obiectiv stabilirea unor standarde pentru primirea solicitanților de protecție internațională (denumiți în continuare „solicitanți”) în statele membre.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei directive: […] (f) «condiții de primire» înseamnă ansamblul măsurilor luate de statele membre în favoarea solicitanților, în conformitate cu prezenta directivă; (g) «condiții materiale de primire» înseamnă condițiile de primire incluzând cazarea, hrana și îmbrăcămintea, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, ori printr‑o combinație a acestor trei elemente, precum și o alocație zilnică; […] (i) «centru de cazare» înseamnă orice loc utilizat pentru cazarea colectivă a solicitanților; […]”

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Detenția”, prevede la alineatul (3): „Un solicitant poate fi plasat în detenție numai în următoarele situații: […] (e) în cazul în care este necesar din rațiuni de protejare a securității naționale sau a ordinii publice; […]”

Articolul 17 din aceeași directivă, intitulat „Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale”, prevede la alineatele (1)-(4): „(1) Statele membre se asigură că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de protecție internațională. (2) Statele membre asigură prin condițiile materiale de primire un nivel de trai pentru solicitanți, care garantează subzistența acestora și protejează sănătatea fizică și mintală a acestora. Statele membre se asigură că nivelul de trai respectiv este garantat în cazul persoanelor vulnerabile, în conformitate cu articolul 21, precum și în cazul persoanelor aflate în detenție. (3) Statele membre pot subordona acordarea în totalitate sau parțială a condițiilor materiale de primire și a îngrijirilor medicale condiției ca solicitanții să nu dispună de mijloace suficiente pentru a avea un nivel de trai adecvat pentru sănătate și pentru asigurarea subzistenței acestora. (4) Statele membre pot pretinde solicitanților să suporte sau să contribuie la costul condițiilor materiale de primire și al îngrijirilor medicale prevăzute în prezenta directivă, în conformitate cu alineatul (3), în cazul în care aceștia au resurse suficiente, de exemplu, în cazul în care aceștia au muncit o perioadă rezonabilă. În cazul în care se dovedește că un solicitant dispunea de resurse suficiente pentru a‑și acoperi condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale la data la care nevoile respective de bază i‑au fost acoperite, statele membre îi pot cere rambursarea.”

Articolul 18 din Directiva 2013/33, intitulat „Modalitățile condițiilor materiale de primire”, prevede la alineatul (1): „Atunci când cazarea se acordă în natură, aceasta trebuie să fie sub una dintre următoarele forme sau într‑o combinație a acestora: (a) localuri folosite pentru cazarea solicitanților pe durata examinării cererii de protecție internațională depuse la frontieră sau în zonele de tranzit; (b) centre de cazare oferind un nivel de trai adecvat; (c) case, apartamente, hoteluri private sau alte localuri adaptate pentru cazarea solicitanților.”

Articolul 20 din această directivă, singura dispoziție din capitolul III din aceasta, este intitulat „Limitarea sau retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire”. Acest articol are următorul cuprins: „(1) Statele membre pot limita sau retrage, în cazuri excepționale și justificate corespunzător, beneficiul condițiilor materiale de primire atunci când un solicitant: (a) părăsește locul de reședință stabilit de autoritatea competentă, fără să o fi informat pe aceasta sau fără să fi obținut permisiunea acesteia, în cazul în care o astfel de permisiune este necesară; (b) nu își respectă obligația de a se prezenta autorităților, nu răspunde solicitărilor de a furniza informații sau nu participă la întâlnirile personale în legătură cu procedura de azil, într‑un termen rezonabil stabilit de dreptul intern; sau (c) a depus o cerere ulterioară, astfel cum este definită în articolul 2 litera (q) din Directiva 2013/32/UE [a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60)]. Pentru cazurile (a) și (b), atunci când solicitantul este găsit sau se prezintă de bunăvoie autorităților competente, se ia o decizie motivată în mod corespunzător, fondată pe motivele dispariției acestuia, în ceea ce privește restabilirea beneficiului acordării anumitor sau tuturor condițiilor materiale de primire care au fost retrase sau limitate. (2) Statele membre pot, de asemenea, limita condițiile materiale de primire atunci când pot stabili că solicitantul de azil, fără a avea un motiv justificabil, nu a introdus o cerere de protecție internațională cât mai devreme posibil/de îndată ce a avut posibilitatea de a face acest lucru după sosirea în statul membru respectiv. (3) Statele membre pot limita sau retrage condițiile materiale de primire atunci când un solicitant de azil a ascuns faptul că dispune de resurse financiare și, prin urmare, a beneficiat în mod necorespunzător de condițiile materiale de primire. (4) Statele membre pot stabili sancțiunile aplicabile încălcărilor grave ale regulilor centrelor de cazare sau comportamentului deosebit de violent. (5) Deciziile de limitare sau de retragere a beneficiului condițiilor materiale de primire sau [privind sancțiunile] menționate la alineatele (1), (2), (3) și (4) de la prezentul articol se iau de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate. Deciziile respective sunt fondate pe situația particulară a persoanei în cauză, în special în cazul persoanelor menționate la articolul 21, ținând cont de principiul proporționalității. Statele membre asigură în orice situație accesul la îngrijiri medicale în conformitate cu articolul 19 și garantează un nivel de trai demn tuturor solicitanților. (6) Statele membre se asigură că nu sunt limitate sau retrase condițiile materiale de primire înainte de adoptarea unei decizii în conformitate cu alineatul (5).”

Articolul 21 din Directiva 2013/33, intitulat „Principiu general”, prevede că, în dreptul intern care transpune această directivă, statele membre țin seama de situația specială a persoanelor vulnerabile, precum minorii și minorii neînsoțiți.

Articolul 14 din decreto legislativo no 142 – Attuazione della direttiva 2013/33/UE recante norme relative all’accoglienza dei richiedenti protezione internazionale, nonché della direttiva 2013/32/UE, recante procedure comuni ai fini del riconoscimento e della revoca dello status di protezione internazionale (Decretul legislativ nr. 142 privind transpunerea Directivei 2013/33/UE de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională) din 18 august 2015 (GURI nr. 214 din 15 septembrie 2015, p. 1), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 142/2015”), prevede: „1. Solicitantul care a formulat o cerere [prin care solicită recunoașterea statutului de refugiat sau statutul de protecție subsidiară] și care nu dispune de suficiente resurse pentru a garanta un nivel de trai adecvat pentru subzistența sa și a membrilor familiei sale are acces, împreună cu membrii familiei sale, la măsurile de primire prevăzute de prezentul decret. […] 3. Pentru a avea acces la măsurile de primire prevăzute în prezentul decret, solicitantul, la momentul depunerii cererii sale, declară că nu dispune de mijloace de subzistență suficiente. Prefectura – biroul teritorial al guvernului evaluează insuficiența mijloacelor de subzistență menționate la alineatul 1 în raport cu cuantumul anual al alocației sociale. […]”

Articolul 23 din acest decret legislativ prevede: „1. Prefectul provinciei în care se află centrele [de primă primire] adoptă, prin decret motivat, retragerea măsurilor de primire în următoarele cazuri: […] e) încălcarea gravă sau repetată de către solicitantul de azil a regulilor centrului în care este cazat, inclusiv daune intenționate cauzate bunurilor mobile sau imobile, sau comportament deosebit de violent. 2. Decizia de retragere se adoptă luând în considerare situația solicitantului, în special în ceea ce privește condițiile [de primire a persoanelor cu nevoi speciale]. […] 4. În cazul prevăzut la alineatul 1 litera e), responsabilul centrului transmite prefecturii – biroul teritorial al guvernului un raport cu privire la faptele care pot conduce la o eventuală retragere, în termen de trei zile de la data apariției lor. 5. Decizia de retragere a măsurilor de primire produce efecte din momentul comunicării sale […]. Decizia este comunicată de asemenea responsabilului centrului. Decizia de retragere poate face obiectul unei acțiuni în fața tribunalului administrativ regional competent. […]”

În calitatea sa de solicitant de protecție internațională, TO beneficia de condițiile materiale de primire prevăzute de Decretul legislativ nr. 142/2015 și era cazat într‑un centru de cazare temporară.

Dintr‑un raport din 28 iunie 2019 transmis de autoritatea polițienească competentă Prefecturii din Florența reiese că, într‑o gară feroviară, TO împreună cu un alt solicitant de protecție internațională au agresat verbal și fizic un angajat al căilor ferate și doi agenți ai poliției municipale din Florența. Ultimii trei au suferit vătămări care au necesitat îngrijiri medicale acordate de serviciul local de urgențe.

După ce l‑a invitat pe TO să își prezinte observațiile, ceea ce TO a omis să facă, Prefectura din Florența a adoptat o decizie prin care acestuia i‑a fost retras, în temeiul articolului 14 alineatul 3 și al articolului 23 alineatul 1 litera e) din Decretul legislativ nr. 142/2015, beneficiul condițiilor materiale de primire.

TO a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunale amministrativo regionale per la Toscana (Tribunalul Administrativ Regional din Toscana, Italia). Această instanță a admis acțiunea și a anulat decizia adoptată de Prefectura din Florența. În esență, instanța a apreciat că articolul 23 alineatul 1 litera e) din Decretul legislativ nr. 142/2015 este contrar dreptului Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), în măsura în care această dispoziție prevede retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire ca unică sancțiune posibilă în împrejurări de fapt precum cele din cauza principală.

Ministerul de Interne a declarat apel împotriva deciziei Tribunale amministrativo regionale per la Toscana (Tribunalul Administrativ Regional din Toscana) la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), pentru motivul că instanța menționată a aplicat în mod eronat atât dreptul național, cât și dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956).

Instanța de trimitere arată că are îndoieli cu privire la interpretarea Hotărârii din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), efectuată de Tribunale amministrativo regionale per la Toscana (Tribunalul Administrativ Regional din Toscana).

În această privință, instanța de trimitere amintește că, potrivit articolului 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, statele membre pot stabili sancțiunile aplicabile încălcărilor grave ale regulilor centrelor de cazare sau comportamentului deosebit de violent. Or, nu ar exista nicio îndoială că noțiunea de „sancțiuni”, în sensul acestei dispoziții, include de asemenea, în principiu, retragerea și limitarea beneficiului condițiilor materiale de primire, astfel cum ar fi recunoscut de altfel Curtea în Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956).

Instanța de trimitere afirmă că imposibilitatea de a retrage beneficiul condițiilor materiale de primire chiar și în cazul unor fapte deosebit de grave și de condamnabile, care implică violențe fizice sau vânzarea de stupefiante, ar putea da naștere unor abuzuri. Pentru asemenea fapte, sancțiuni mai puțin severe, precum plasarea persoanei în cauză într‑o parte separată a centrului de cazare sau într‑o altă locuință, s‑ar putea dovedi ineficiente.

În această privință, instanța de trimitere arată că, potrivit legislației italiene aplicabile, resortisanții străini nu pot obține un permis de ședere pentru o activitate salariată sau independentă dacă au făcut obiectul unei condamnări pentru fapte sancționabile penal considerate deosebit de grave și de condamnabile. Or, nu ar fi rezonabil să se considere că autorii unor fapte tot atât de condamnabile pot evita sancțiunile cele mai stricte atunci când sunt solicitanți de protecție internațională, care, spre deosebire de reclamantul din litigiul principal în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), nu intră în categoria persoanelor vulnerabile, prevăzută la articolul 21 din Directiva 2013/33. Astfel, potrivit instanței de trimitere, a extinde principiile care decurg din această hotărâre la asemenea persoane ar însemna să se aplice un tratament identic unor situații diferite.

În plus, interpretarea articolului 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 pe care s‑ar fi întemeiat Tribunale amministrativo regionale per la Toscana (Tribunalul Administrativ Regional din Toscana) nu ar ține seama de considerația enunțată la punctul 44 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), potrivit căreia, deși statele membre au posibilitatea de a adopta măsuri cu privire la aceste condiții materiale de primire pentru a se proteja împotriva unui risc de abuz al sistemului de primire, acestea trebuie să dispună de această posibilitate și în cazul unei încălcări grave a regulilor centrelor de cazare sau al unui comportament deosebit de violent.

În ceea ce privește respectarea demnității umane, subliniată de Curte în Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), instanța de trimitere arată că ea pare să poată fi asigurată prin respectarea strictă a garanțiilor procedurale, în special a obligației de a efectua o cercetare completă, precum și a obligației de motivare a actelor administrative. Aceste garanții ar fi destinate să prevină riscul, evocat la punctul 46 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), ca retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire să priveze persoana în cauză de posibilitatea de a face față celor mai elementare nevoi, precum cele de a‑și asigura o locuință, de a se hrăni, de a se îmbrăca și de a se spăla, ceea ce ar aduce‑o într‑o stare de degradare incompatibilă cu un nivel de trai demn.

În sfârșit, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă „comportamentul deosebit de violent” susceptibil de a fi sancționat în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 include și fapte săvârșite în afara unui centru de cazare.

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 20 alineatele (4) și (5) din Directiva [2013/33] se opune unei reglementări naționale care prevede retragerea măsurilor de primire în privința solicitantului major și care nu se încadrează în categoria «persoanelor vulnerabile» în cazul în care solicitantul respectiv este considerat autorul unui comportament deosebit de violent, manifestat în afara centrului de cazare, care s‑a tradus prin utilizarea violenței fizice împotriva unor funcționari publici și/sau unor angajați însărcinați cu un serviciu public, cauzând victimelor leziuni care necesită îngrijiri medicale din partea serviciului local de urgențe?”

Întrebarea preliminară este formată din două părți, care trebuie examinate separat.

Prin intermediul primei părți a întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se aplică unui comportament deosebit de violent manifestat în afara unui centru de cazare.

Trebuie amintit în această privință că articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 autorizează statele membre să „stabil[ească] sancțiunile aplicabile încălcărilor grave ale regulilor centrelor de cazare sau comportamentului deosebit de violent”.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 28 ianuarie 2020, Comisia/Italia (Directiva privind combaterea întârzierii efectuării plăților), C‑122/18, EU:C:2020:41, punctul 39 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, din acesta reiese că „încălcarea gravă a regulilor centrelor de cazare” și „comportamentul deosebit de violent” constituie două ipoteze distincte, fiecare dintre acestea fiind suficientă pentru a justifica aplicarea unei sancțiuni.

Or, în lipsa unei limitări exprese în sens contrar în textul dispoziției menționate și ținând seama de necesitatea de a interpreta dispozițiile dreptului Uniunii așa încât să se păstreze efectul lor util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2019, Falck Rettungsdienste și Falck, C‑465/17, EU:C:2019:234, punctul 32, precum și jurisprudența citată), trebuie să se considere că noțiunea de „comportament deosebit de violent” include orice comportament de această natură, indiferent de locul în care s‑a manifestat.

Astfel, dacă intenția legiuitorului Uniunii ar fi fost de a viza, la articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, numai comportamentul deosebit de violent manifestat de un solicitant de protecție internațională într‑un centru de cazare, o referire specifică la ipoteza unui atare comportament nu ar fi fost necesară, în măsura în care un asemenea comportament manifestat în interiorul unui centru de cazare ar constitui cu siguranță o încălcare gravă a regulilor acestui centru și ar fi, prin urmare, inclus în prima ipoteză avută în vedere de această dispoziție, cea de a doua fiind în acest caz lipsită de utilitate.

Considerațiile care precedă sunt confirmate atât de contextul în care se înscrie articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, cât și de obiectivul urmărit de această dispoziție.

În ceea ce privește contextul, este suficient să se constate că alineatele (1)-(3) ale acestui articol 20 au în vedere ipoteze susceptibile să justifice limitarea sau retragerea, după caz, a beneficiului condițiilor materiale de primire care nu au legătură cu un comportament manifestat în interiorul unui centru de cazare.

În ceea ce privește obiectivul urmărit, întrucât articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 urmărește să permită statelor membre să sancționeze în mod adecvat un comportament deosebit de violent manifestat de un solicitant de protecție internațională, ținând seama de pericolul pe care un asemenea comportament îl poate reprezenta pentru ordinea publică, precum și pentru securitatea persoanelor și a bunurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin, C‑233/18, EU:C:2019:956, punctul 44), nimic nu justifică limitarea acestei posibilități numai la comportamentele deosebit de violente manifestate în interiorul unui centru de cazare.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima parte a întrebării adresate că articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se aplică unui comportament deosebit de violent manifestat în afara unui centru de cazare.

Prin intermediul celei de a doua părți a întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 alineatele (4) și (5) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se opune ca unui solicitant de protecție internațională care a manifestat un comportament deosebit de violent față de funcționari publici să i se aplice o sancțiune care constă în retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire, în sensul articolului 2 literele (f) și (g) din această directivă.

În această privință, Curtea a constatat, într‑adevăr, la punctul 44 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), că articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33 nu exclude în mod expres posibilitatea ca o sancțiune să privească condițiile materiale de primire.

Curtea a adăugat la același punct că, deși statele membre au posibilitatea de a adopta măsuri cu privire la aceste condiții pentru a se proteja de riscul unui de abuz de sistemul de primire, acestea trebuie să dispună de această posibilitate și în cazul unei încălcări grave a regulilor centrelor de cazare sau al unui comportament deosebit de violent, asemenea acte fiind astfel susceptibile să tulbure ordinea publică, precum și securitatea persoanelor și a bunurilor.

Cu toate acestea, Curtea a statuat că aplicarea unei sancțiuni care, numai în temeiul unui motiv prevăzut la articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, constă în a retrage, fie și temporar, beneficiul ansamblului condițiilor materiale de primire sau al condițiilor materiale de primire referitoare la cazare, la hrană sau la îmbrăcăminte ar fi ireconciliabilă cu obligația care decurge din articolul 20 alineatul (5) a treia teză din această directivă, de a garanta solicitantului un nivel de trai demn, din moment ce l‑ar priva de posibilitatea de a face față celor mai elementare nevoi, cum sunt cele de a‑și asigura o locuință, de a se hrăni, de a se îmbrăca și de a se spăla (Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin, C‑233/18, EU:C:2019:956, punctul 47).

În plus, o asemenea sancțiune ar implica nerespectarea cerinței de proporționalitate prevăzute la articolul 20 alineatul (5) a doua teză din Directiva 2013/33, în măsura în care nici chiar sancțiunile cele mai severe privind reprimarea, în materie penală, a încălcărilor sau a comportamentelor menționate la articolul 20 alineatul (4) din această directivă nu pot priva solicitantul de posibilitatea de a‑și satisface nevoile cele mai elementare (Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin, C‑233/18, EU:C:2019:956, punctul 48).

Având în vedere aceste considerații, împrejurarea, evocată de instanța de trimitere, potrivit căreia comportamentul care trebuie sancționat poate prezenta un caracter deosebit de grav și de condamnabil nu poate conduce la o concluzie diferită.

Pentru același motiv, nu se poate face nicio paralelă între situația unui solicitant de protecție internațională aflat în imposibilitatea de a face față celor mai elementare nevoi și cea a unui resortisant al unei țări terțe căruia i se refuză un permis de ședere pentru o activitate salariată sau independentă.

Curtea a subliniat însă, la punctul 52 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), că, în cazurile prevăzute la articolul 20 alineatul (4) din Directiva 2013/33, statele membre pot să aplice, în funcție de împrejurările cauzei și sub rezerva respectării cerințelor prevăzute la articolul 20 alineatul (5) din această directivă, sancțiuni care nu au ca efect privarea solicitantului de beneficiul condițiilor materiale de primire, cum ar fi menținerea sa într‑o parte separată a centrului de cazare, însoțită de o interdicție de a intra în contact cu anumiți rezidenți ai centrului sau transferul acestuia într‑un alt centru de cazare sau într‑o altă locuință, în sensul articolului 18 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată.

La același punct, Curtea a arătat de asemenea că articolul 20 alineatele (4) și (5) din Directiva 2013/33 nu împiedică aplicarea unei măsuri de plasare în detenție a solicitantului în temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (e) din această directivă, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute la articolele 8-11 din directiva menționată.

În ceea ce privește garanțiile procedurale care însoțesc, în conformitate cu dreptul național, o decizie de retragere a beneficiului condițiilor materiale de primire adoptată în privința unui solicitant de protecție internațională autor al unui comportament deosebit de violent, trebuie arătat că astfel de garanții, oricât ar fi de importante, nu permit excluderea riscului ca solicitantul în cauză să se afle, ca urmare a acestei retrageri, în imposibilitatea de a face față celor mai elementare nevoi, cum sunt cele de a‑și asigura o locuință, de a se hrăni, de a se îmbrăca și de a se spăla, la care Curtea a făcut referire la punctul 46 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956).

Mai trebuie subliniat că considerațiile enunțate la punctele 46-52 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956), și reluate în esență la punctele 39-45 din prezenta hotărâre sunt valabile, așa cum reiese în mod clar din cuprinsul acestor puncte și din însuși modul de redactare a dispozițiilor care sunt interpretate în cuprinsul lor, pentru orice solicitant de protecție internațională, iar nu numai pentru solicitanții care au calitatea de „persoană vulnerabilă”, în sensul articolului 21 din Directiva 2013/33, despre care este vorba la punctele 53-55 din Hotărârea din 12 noiembrie 2019, Haqbin (C‑233/18, EU:C:2019:956).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua parte a întrebării adresate că articolul 20 alineatele (4) și (5) din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că se opune ca unui solicitant de protecție internațională care a manifestat un comportament deosebit de violent față de funcționari publici să i se aplice o sancțiune care constă în retragerea beneficiului condițiilor materiale de primire, în sensul articolului 2 literele (f) și (g) din această directivă, referitoare la cazarea, la hrana sau la îmbrăcămintea acestuia, în măsura în care ar avea ca efect să îl priveze pe acest solicitant de posibilitatea de a face față celor mai elementare nevoi. Aplicarea altor sancțiuni în temeiul articolului 20 alineatul (4) menționat trebuie să respecte, în orice caz, condițiile prevăzute la alineatul (5) al acestui articol, în special cele referitoare la respectarea principiului proporționalității și a demnității umane.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

1 august 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la prima parte a întrebării preliminare

Cu privire la a doua parte a întrebării preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată