Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 10 noiembrie 2022.#Zenith Media Communications SRL împotriva Consiliului Concurenţei.#Cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.#Trimitere preliminară – Concurență – Înțelegeri – Articolul 101 TFUE – Sancțiune aplicată de autoritatea națională de concurență – Stabilirea cuantumului amenzii – Luare în considerare a cifrei de afaceri evidențiate în contul de profit și pierderi – Cerere prin care se solicită autorității naționale de concurență să țină seama de o cifră de afaceri diferită – Refuz opus de autoritatea de concurență – Situația economică reală a întreprinderii în cauză – Principiul proporționalității.#Cauza C-385/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE și a articolului 101 TFUE, citite în lumina principiului proporționalității.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Zenith Media Communications SRL, pe de o parte, și Consiliul Concurenței, pe de altă parte, în legătură cu o decizie de aplicare a unei amenzi acestei întreprinderi pentru încălcarea normelor dreptului concurenței.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269): „Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență acordurilor, deciziilor asociațiilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul articolului [101] alineatul (1) [TFUE], care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestei dispoziții, ele aplică de asemenea articolul [101 TFUE] acestor acorduri, decizii sau practici concertate. […]”

Articolul 5 din acest regulament prevede: „Autoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele [101] și [102 TFUE] în cazuri individuale. În acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, ele pot lua următoarele decizii: – să solicite încetarea unei încălcări; – să dispună măsuri provizorii; – să accepte angajamente; – să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național. Atunci când, pe baza informațiilor de care dispun, condițiile de interdicție nu sunt îndeplinite, ele pot decide de asemenea că nu există motive pentru a interveni.”

Articolul 23 alineatul (2) din regulamentul menționat prevede posibilitatea Comisiei Europene de a aplica întreprinderilor amenzi pentru încălcarea dispozițiilor dreptului concurenței al Uniunii Europene. Aceste amenzi nu depășesc 10 % din cifra de afaceri totală a întreprinderii realizate în cursul exercițiului financiar precedent.

Potrivit articolului 35 alineatul (1) din același regulament: „Statele membre își desemnează autoritatea sau autoritățile de concurență responsabile cu aplicarea articolelor [101] și [102 TFUE] astfel încât dispozițiile prezentului regulament să fie efectiv respectate. […]”

Articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din A patra directivă 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 în temeiul articolului [50 alineatul (2) litera (g) TFUE] privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale (JO 1978, L 222, p. 11, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 21), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/51/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2003 (JO 2003, L 178, p. 16, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 252), prevede: „Conturile anuale includ bilanțul, contul de profit și pierderi și anexa la situația financiară anuală. Aceste documente formează un întreg.”

Din cuprinsul articolelor 22-26 din A patra directivă 78/660, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2003/51, reiese că cuantumul net al cifrei de afaceri este indicat în contul de profit și pierderi.

Articolul 2 alineatul (3) din Legea concurenței nr. 21 din 10 aprilie 1996 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea concurenței”), prevede: „Când întreprinderile […] participă la o grupare realizată pe cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și altele asemenea, fie ea explicită, publică ori ascunsă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă ‐ alianță, coaliție, grup, bloc, federație și altele asemenea ‐ pentru actele și faptele prevăzute la alineatul (1), săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărei întreprinderi, ținând‑se seama de principiul proporționalității.”

Articolul 5 alineatul (1) din Legea concurenței are următorul cuprins: „(1) Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare; (b) limitează sau controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile; (c) împart piețele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial; (e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.”

Articolul 55 alineatul (1) litera a) din Legea concurenței prevede: „Constituie contravenții și se sancționează cu amendă ce nu poate depăși 10 % din cifra de afaceri totală mondială realizată de întreprinderea sau asocierea de întreprinderi în anul financiar anterior sancționării următoarele fapte, săvârșite cu intenție sau din neglijență de întreprinderi sau asocieri de întreprinderi: a) încălcarea prevederilor articolelor 5 și 6 din prezenta lege, precum și a prevederilor articolelor 101 și 102 TFUE […]”

În anexa la Ordinul nr. 420 din 2 septembrie 2010 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la articolul [55] din Legea concurenței nr. 21/1996 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 10 septembrie 2010) figurează instrucțiuni adresate Consiliului Concurenței pentru calcularea amenzilor (denumite în continuare „instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor”), al cărei punct A din capitolul II prevede: „A. Determinarea nivelului de bază 1. Nivelul de bază se determină în funcție de gravitatea și durata faptei. Nivelul de bază se obține prin însumarea celor două cuantumuri stabilite mai jos, în funcție de gravitate și de durată: x gravitate + y durată = nivel de bază 2. Ca punct de plecare pentru determinarea nivelului de bază al amenzii în cazul contravențiilor prevăzute la articolul [55] din lege este avută în vedere cifra de afaceri totală realizată de contravenient în anul financiar anterior sancționării, determinată conform reglementărilor fiscale în vigoare.”

Ordinul nr. 3055 din 29 octombrie 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 10 noiembrie 2009, denumită în continuare „Ordinul pentru aprobarea Reglementărilor contabile”), prevede la punctele 33, 46 și 253: „33. (1) Cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse și furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a entității, după deducerea reducerilor comerciale și a taxei pe valoarea adăugată, precum și a altor taxe legate direct de cifra de afaceri. […] 46. (1) Principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere se face ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate, și nu numai de forma juridică a acestora. (2) Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelă a operațiunilor economico‑financiare, în conformitate cu realitatea economică, punând în evidență drepturile și obligațiile, precum și riscurile asociate acestor operațiuni. […] (4) Entitățile au obligația ca la contabilizarea operațiunilor economico‑financiare să țină seama de toate informațiile disponibile, astfel încât să fie extrem de rare situațiile în care natura operațiunii, determinată pe baza principiului prevalenței economicului asupra juridicului, să difere de cea care ar fi stabilită în lipsa aplicării acestui principiu. […] 253. […] (2) Sumele colectate de o entitate în numele unor terțe părți, inclusiv în cazul contractelor de agent, comision sau mandat comercial încheiate potrivit legii, nu reprezintă venit din activitatea curentă, chiar dacă, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, persoanele care acționează în nume propriu sunt considerate cumpărători revânzători. În această situație, veniturile din activitatea curentă sunt reprezentate de comisioanele cuvenite.”

Prin decizia din 3 decembrie 2014, Consiliul Concurenței a constatat că, între 26 martie și 17 octombrie 2012, mai multe întreprinderi, printre care și reclamanta din litigiul principal, care oferă servicii de media, săvârșiseră o încălcare unică și continuă a articolului 5 alineatul (1) din Legea concurenței și a articolului 101 alineatul (1) TFUE prin participarea la o înțelegere având ca obiect eliminarea de pe piața românească a agențiilor media concurente (denumită în continuare „decizia Consiliului Concurenței”). Reclamantei din litigiul principal i s‑a aplicat o amendă de 2146199 de lei (RON) (aproximativ 484759 de euro), reprezentând 2,52 % din cifra sa de afaceri, astfel cum aceasta rezulta din contul de profituri și pierderi din conturile sale aferente exercițiului financiar al anului 2013.

Reclamanta din litigiul principal a introdus la Curtea de Apel București (România) o acțiune având ca obiect anularea deciziei Consiliului Concurenței, iar cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii ținând seama de limita maximă ce ar rezulta din determinarea corectă a cifrei sale de afaceri. Această acțiune a fost respinsă prin sentința civilă din 8 iunie 2016.

În susținerea recursului pe care l‑a formulat împotriva acestei sentințe la Înalta Curte de Casație și Justiție (România), instanța de trimitere, reclamanta din litigiul principal arată că, în calitate de agenție media, desfășoară o activitate de intermediere între clienții de publicitate și prestatorii de servicii de publicitate precum canalele de televiziune. Agențiile media ar transmite prestatorilor de servicii de publicitate sumele pe care le încasează de la clienții de publicitate. Remunerația agențiilor media ar lua forma unui comision perceput de la clientul de publicitate. Numai acest comision ar face parte din cifra de afaceri a unei agenții media. Or, Consiliul Concurenței ar fi ținut seama, ca bază de calcul al amenzii aplicate, de cifra de afaceri indicată în contabilitatea acestei reclamante, ce ar include nu numai comisioanele percepute, ci și cuantumurile plătite de aceasta din urmă prestatorilor de servicii de publicitate. Procedând astfel, Consiliul Concurenței ar fi încălcat punctul 253 alineatul (2) din Ordinul pentru aprobarea Reglementărilor contabile și ar fi refuzat să aplice dispozițiile legale și jurisprudența referitoare la calculul cifrei de afaceri în cazul intermediarilor, întemeiate pe punctul 152 din Instrucțiunile sale din 5 august 2010 privind normele aplicabile în materie de control al concentrărilor. Reclamanta menționată ar fi fost astfel sancționată nu pentru fapta de încălcare a legislației concurenței pretins săvârșite, ci pentru modul în care își ține contabilitatea. În aceste condiții, respingând acțiunea introdusă împotriva deciziei Consiliului Concurenței, Curtea de Apel București ar fi omis, cu încălcarea principiului proporționalității, să țină seama de veniturile efective ale reclamantei din litigiul principal.

Instanța de trimitere precizează că, anterior adoptării acestei decizii, toate întreprinderile incriminate au susținut că, în vederea determinării cuantumului amenzii, Consiliul Concurenței trebuia să țină seama nu de totalitatea încasărilor lor, ci numai de veniturile lor efective. Or, atât decizia menționată, cât și Legea concurenței și Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor ar avea în vedere, ca bază de calcul al amenzii, cifra de afaceri totală ce reiese din conturile anuale, fără a face distincție în funcție de componentele respectivei cifre sau de activitățile întreprinderii în cauză. Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor nu ar lăsa nicio marjă de apreciere Consiliului Concurenței pentru a evita riscul de arbitrar. Astfel, o întreprindere incriminată nu se poate prevala de neconformitatea cifrei de afaceri care figurează în contul său de profit și pierderi cu regulile contabile aferente, din moment ce această cifră rezultă din propriile decizii și înregistrări contabile.

Instanța de trimitere arată, pe de altă parte, că, potrivit punctului 253 alineatul (2) din Ordinul pentru aprobarea Reglementărilor contabile, veniturile unui agent sunt constituite din comisioanele pe care acesta le percepe cu titlu de remunerație pentru serviciile de intermediere pe care le oferă și că, într‑o cauză în materie de concentrări, Consiliul Concurenței și‑a efectuat propria evaluare a cifrei de afaceri a reclamantei din acțiunea principală pentru a ține seama numai de comisioanele percepute în temeiul activității sale de intermediere.

Instanța de trimitere consideră că, în aceste condiții, trebuie să pună în balanță principiile previzibilității și proporționalității, pe de o parte, și caracterul disuasiv al sancțiunii, pe de altă parte, pentru a stabili dacă Consiliul Concurenței este obligat să ia în considerare numai partea din cifra de afaceri ce reprezintă comisioanele percepute de reclamanta din litigiul principal. Acest exercițiu ar trebui să se desfășoare în lumina obligației de cooperare loială și a obligației statelor membre de a se abține de la orice măsură susceptibilă să împiedice aplicarea efectivă a articolului 101 TFUE.

În special, instanța de trimitere ridică problema dacă abordarea potrivit căreia Consiliul Concurenței este obligat să stabilească nivelul de bază al amenzii prin raportare la cifra de afaceri evidențiată în contul de profit și pierderi al reclamantei din acțiunea principală, care cuprinde, pe lângă comisioanele pentru remunerarea activității de intermediere, sumele percepute de la clienții finali de publicitate și plătite prestatorilor de servicii de publicitate, poate încălca principiul proporționalității. A considera că Consiliul Concurenței nu este abilitat să țină seama de o cifră de afaceri diferită ar putea să îl determine să aplice o amendă care, deși previzibilă și disuasivă, nu ar reflecta situația economică reală a întreprinderii în cauză și ar încălca astfel acest principiu.

În aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „Articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că: 1) impun autorității de concurență din statul membru obligația de a interpreta norma națională care reglementează stabilirea sancțiunii amenzii în acord cu principiul proporționalității, în sensul că se impune verificarea împrejurării dacă cifra de afaceri totală, astfel cum este evidențiată în contul de [profit și pierderi] al bilanțului contabil aferent exercițiului financiar anterior, oferă o reflectare fidelă a operațiunilor economico‑financiare, în conformitate cu realitatea economică; 2) se opun, prin prisma principiului proporționalității, practicii autorității de concurență din statul membru de a impune o amendă raportată la cifra de afaceri evidențiată în contul de [profit și pierderi] al bilanțului contabil aferent exercițiului financiar anterior, care cuprinde sumele refacturate clienților finali aferente serviciilor cu privire la care s‑a desfășurat activitatea de intermediere a achiziției de spațiu de media, iar nu doar comisioanele aferente activității de intermediere; 3) se opun interpretării unei norme de drept național, în sensul că responsabilitatea corectei înregistrări în contabilitate și a prezentării fidele a operațiunilor economico-financiare în conformitate cu realitatea economică revine întreprinderii sancționate, iar autoritatea de concurență din statul membru este ținută de modul de îndeplinire a acestei obligații de către întreprinderea sancționată?”

Consiliul Concurenței arată, în primul rând, că întrebările preliminare sunt inadmisibile pentru motivul că instanța de trimitere solicită Curții, în realitate, să interpreteze noțiunea de „cifră de afaceri” conținută într‑o normă de drept național și să se pronunțe ea însăși asupra situației de fapt din litigiul principal.

Desigur, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, atribuțiile Curții și cele ale instanței de trimitere sunt în mod clar distincte și este numai de competența acesteia din urmă să interpreteze legislația națională și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal (Hotărârea din 14 noiembrie 2019, Spedidam, C‑484/18, EU:C:2019:970, punctul 28 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, contrar celor susținute de Consiliul Concurenței, instanța de trimitere nu solicită Curții să interpreteze dreptul național.

Astfel, întrebările preliminare adresate de această instanță privesc interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE și a articolului 101 TFUE, citite în lumina principiului proporționalității, în contextul unui litigiu privind legalitatea cuantumului amenzii aplicate reclamantei din litigiul principal de către autoritatea națională de concurență pentru încălcarea atât a dreptului național al concurenței, cât și a dreptului concurenței al Uniunii. Instanța menționată urmărește în special să obțină elementele de interpretare pertinente ale dreptului Uniunii pentru a stabili în ce măsură, în vederea calculării acestui cuantum, cifra de afaceri evidențiată în contabilitate prezintă caracter obligatoriu.

Consiliul Concurenței arată, în al doilea rând, că întrebările preliminare sunt ipotetice pentru motivul că reclamanta din litigiul principal nu a contestat, în cursul procedurii administrative, exactitatea înregistrărilor contabile pe care le efectuase în contul său de profit și pierderi, limitându‑se să susțină că doar o parte din cifra sa de afaceri ar fi trebuit luată în considerare în vederea calculării amenzii.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Astfel, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C‑377/20, EU:C:2022:379, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

În speță, este suficient să se arate că, astfel cum s‑a constatat deja la punctul 25 din prezenta hotărâre, întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii. Or, pe de o parte, nu rezultă nicidecum că interpretarea solicitată a acestui drept nu ar avea nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, întrucât fiecare dintre întrebările adresate este susceptibilă să lămurească instanța de trimitere pentru a‑i permite să se pronunțe cu privire la legalitatea cuantumului amenzii aplicate reclamantei din litigiul principal și, prin urmare, să soluționeze acest litigiu. Pe de altă parte, decizia de trimitere conține toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde la respectivele întrebări. În aceste condiții, nu se poate considera că întrebările menționate sunt lipsite de relevanță.

În consecință, întrebările adresate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt admisibile.

Prin intermediul celor trei întrebări formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului proporționalității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia, în vederea calculării amenzii aplicate unei întreprinderi pentru încălcarea articolului 101 TFUE, o autoritate națională de concurență este obligată, în orice împrejurări, să ia în considerare cifra de afaceri astfel cum este evidențiată în contul de profit și pierderi al acestei întreprinderi fără a dispune de posibilitatea de a examina elemente invocate de aceasta din urmă care urmăresc să demonstreze că cifra de afaceri menționată nu reflectă situația economică reală a întreprinderii respective și că, în consecință, trebuie să se ia în considerare, cu titlu de cifră de afaceri, un alt cuantum ce reflectă această situație.

Conform articolului 35 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, statele membre își desemnează autoritatea sau autoritățile de concurență responsabile cu aplicarea articolului 101 TFUE astfel încât dispozițiile acestui regulament să fie efectiv respectate. În conformitate cu acest regulament, autoritățile astfel desemnate trebuie să asigure aplicarea efectivă a acestei dispoziții din Tratatul FUE în interesul general (Hotărârea din 7 decembrie 2010, VEBIC, C‑439/08, EU:C:2010:739, punctul 56).

În acest scop, articolul 5 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că autoritatea națională de concurență competentă să aplice articolul 101 TFUE poate, printre altele, să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul său național.

Trimiterea făcută de articolul 5 din Regulamentul nr. 1/2003 la dispozițiile dreptului național care prevăd sancțiuni pentru încălcarea articolului 101 TFUE presupune că statele membre sunt obligate, în temeiul articolului 4 alineatul (3) al doilea și al treilea paragraf TUE, să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea și eficacitatea acestei dispoziții a Tratatului FUE. Astfel, conform unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei reglementări a dreptului Uniunii în materie, statele membre trebuie să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și în special a principiului efectivității. Astfel, ele nu pot face practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii și, în mod specific, în domeniul dreptului concurenței, trebuie să se asigure că normele pe care le stabilesc sau le aplică nu aduc atingere aplicării efective a articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export, C‑308/19, EU:C:2021:47, punctele 47 și 48, precum și jurisprudența citată). În consecință, păstrând totodată alegerea sancțiunilor, statele membre trebuie să se asigure în special că încălcările articolului 101 TFUE sunt reprimate în condiții de fond și de procedură care conferă sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība, C‑177/16, EU:C:2017:689, punctul 68, și Hotărârea din 3 aprilie 2019, Powszechny Zakład Ubezpieczeń na Życie, C‑617/17, EU:C:2019:283, punctul 37).

În această ultimă privință, trebuie amintit că principiul proporționalității impune în special în materie de sancțiuni, pe de o parte, ca sancțiunea aplicată să corespundă gravității încălcării și, pe de altă parte, ca, la stabilirea cuantumului amenzii, să se țină seama de împrejurările individuale ale speței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 4 octombrie 2018, Link Logistik N & N, C‑384/17, EU:C:2018:810, punctul 45).

Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea unei amenzi pentru încălcarea articolului 101 TFUE, reiese din jurisprudența Curții referitoare la competențele de care beneficiază Comisia în temeiul articolului 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 că cerința potrivit căreia amenda aplicată unei întreprinderi care a încălcat articolul 101 TFUE nu trebuie să depășească 10 % din cifra de afaceri totală realizată de întreprindere din exercițiul financiar precedent urmărește tocmai să asigure ca, în conformitate cu principiul proporționalității, impactul urmărit asupra întreprinderii în cauză să fie apreciat în fiecare caz în parte, ținând seama în special de o cifră de afaceri ce reflectă situația economică reală a acesteia în perioada în care a fost săvârșită încălcarea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2015, LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată). Astfel, noțiunea de „cifră de afaceri” se referă la valoarea vânzărilor de bunuri sau de servicii, realizate de întreprinderea în cauză, reflectând astfel situația economică reală a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība, C‑177/16, EU:C:2017:689, punctul 65).

Rezultă că, deși statele membre sunt, desigur, competente să prevadă sancțiunile pe care le poate aplica o autoritate națională de concurență pentru o încălcare a articolului 101 TFUE, o reglementare națională sau o practică a autorității naționale de concurență potrivit căreia aceasta din urmă ar fi obligată, în toate cazurile, să calculeze cuantumul amenzii ținând seama numai de cifra de afaceri evidențiată în contul de profituri și pierderi, excluzând posibilitatea de a examina orice justificare sau date relevante invocate de întreprinderea incriminată cu scopul de a demonstra că cuantumul în discuție nu reflectă realitatea economică, ar putea conduce la impunerea unor amenzi care depășesc limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor articolului 101 TFUE.

Astfel și sub rezerva temeiniciei, în drept și în fapt, a justificărilor invocate în acest sens, pe baza unor elemente suficient de precise și documentate prezentate de întreprinderea incriminată, amenda aplicată, chiar situându‑se sub limita maximă stabilită de reglementarea națională și determinată pe baza cifrei de afaceri indicate în contul de profit și pierdere, ar putea să depășească, în realitate, respectiva limită dacă aceasta ar fi determinată pe baza unui calcul al cifrei de afaceri care reflectă situația economică reală a întreprinderii.

Prin urmare, o autoritate națională de concurență trebuie să dispună de posibilitatea de a examina temeinicia, în drept și în fapt, a oricărui element de natură să demonstreze în mod credibil că valoarea cifrei de afaceri indicate în contul de profit și pierderi nu reflectă situația economică reală a întreprinderii incriminate. În prezenta cauză, revine astfel autorității naționale de concurență sarcina de a verifica dacă reclamanta din litigiul principal a acționat efectiv, astfel cum aceasta susține, în calitate de agent, încasând sume în numele terților și fiind remunerată prin comisioane, precum și să o întrebe cu privire la motivele exacte pentru care nu a considerat necesar să efectueze corecția cuantumului cifrei sale de afaceri care figurează în contul său de profituri și pierderi. Va reveni, așadar, autorității menționate sarcina de a deduce concluziile adecvate din explicațiile furnizate pentru a asigura atât caracterul disuasiv al amenzii, cât și conformitatea acesteia cu principiul proporționalității.

Contrar celor susținute de Consiliul Concurenței, necesitatea de a stabili amenda pe baza unor criterii obiective și necesitatea de a garanta previzibilitatea amenzii nu poate justifica o interpretare diferită.

Astfel, pe de o parte, orice autoritate națională de concurență este obligată să adapteze cuantumul amenzii la particularitățile fiecărei spețe, ținând seama de criterii obiective cum ar fi gravitatea și durata încălcării, precum și de eventualele circumstanțe agravante și atenuante, pentru a garanta caracterul efectiv, disuasiv și proporțional al acestei amenzi.

Pe de altă parte, în ceea ce privește previzibilitatea amenzii, trebuie arătat că aceasta este garantată de dispozițiile de drept național care permit întreprinderilor în cauză să determine în avans cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicat acestora de autoritatea națională de concurență, precum și factorii obiectivi luați în considerare de aceasta pentru calculul amenzii respective, aceste dispoziții fiind de natură să încadreze exercitarea competenței de care beneficiază această autoritate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 aprilie 2015, LG Display și LG Display Taiwan/Comisia, C‑227/14 P, EU:C:2015:258, punctul 51).

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 4 alineatul (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului proporționalității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia, în vederea calculării amenzii aplicate unei întreprinderi pentru încălcarea articolului 101 TFUE, autoritatea națională de concurență este obligată, în orice împrejurări, să ia în considerare cifra de afaceri a întreprinderii respective, astfel cum este evidențiată în contul său de profit și pierderi, fără a dispune de posibilitatea de a examina elemente invocate de aceasta care urmăresc să demonstreze că cifra de afaceri menționată nu reflectă situația economică reală a întreprinderii respective și că, în consecință, trebuie să se ia în considerare, cu titlu de cifră de afaceri, un alt cuantum ce reflectă această situație, în măsura în care aceste elemente sunt precise și documentate.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

10 noiembrie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Regulamentul (CE) nr. 1/2003

A patra directivă 78/660/CEE

Dreptul român

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată