Hotărârea Curții (Camera întâi) din 30 martie 2023.#Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid împotriva S.S. și alții.#Cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State.#Trimitere preliminară – Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională – Articolul 27 – Cale de atac exercitată împotriva unei decizii de transfer luate în privința unui solicitant de azil – Articolul 29 – Suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer – Termen de transfer – Întreruperea termenului pentru efectuarea transferului – Directiva 2004/81/CE – Permis de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente – Articolul 6 – Perioadă de gândire – Interdicția executării unei măsuri de îndepărtare – Căi de atac.#Cauza C-338/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 27 alineatul (3) și a articolului 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de o parte, și S.S., N.Z. și S.S., resortisanți ai unor țări terțe, pe de altă parte, în legătură cu deciziile secretarului de stat de a înlătura cererile lor de protecție internațională fără a le examina și de a dispune transferul acestora în Italia.

Articolul 1 din Directiva 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente (JO 2004, L 261, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 35) prevede: „Prezenta directivă are ca obiect definirea condițiilor de acordare a permiselor de ședere cu durată limitată, în funcție de durata procedurii interne aplicabile, resortisanților țărilor terțe care cooperează în combaterea traficului de persoane sau a facilitării imigrației ilegale.”

Articolul 4 din această directivă are următorul cuprins: „Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile persoanelor vizate de prezenta directivă.”

Articolul 6 din directiva menționată prevede: „(1) Statele membre garantează că resortisanții țărilor terțe în cauză beneficiază de o perioadă de gândire care să le permită recuperarea și să se sustragă influenței autorilor infracțiunilor, astfel încât să poată decide în deplină cunoștință de cauză dacă să coopereze sau nu cu autoritățile competente. Durata și începutul perioadei menționate la primul paragraf se stabilesc în conformitate cu legislația internă. (2) În timpul perioadei de gândire și până la pronunțarea autorităților competente, resortisanții țărilor terțe în cauză au acces la tratamentul prevăzut la articolul 7 și nicio măsură de îndepărtare nu poate fi executată împotriva acestora. (3) Perioada de gândire nu conferă un drept de ședere în temeiul prezentei directive. (4) Statul membru poate pune capăt oricând perioadei de gândire […] din motive privind ordinea publică și protecția siguranței interne.”

Articolul 7 din aceeași directivă definește tratamentul acordat resortisanților țărilor terțe în cauză înainte de eliberarea unui permis de ședere.

Potrivit articolului 8 din Directiva 2004/81: „(1) La expirarea perioadei de gândire sau înainte de expirarea perioadei respective, în cazul în care autoritățile competente consideră că resortisantul țării terțe în cauză îndeplinește criteriul prevăzut la litera (b), statul membru examinează: (a) dacă este oportună prelungirea șederii persoanei respective pe teritoriul său în scopul anchetei sau procedurii judiciare și (b) dacă persoana interesată manifestă voința clară de a coopera și (c) dacă a rupt orice legătură cu presupușii autori ai faptelor ce pot fi considerate drept una dintre infracțiunile menționate la articolul 2 literele (b) și (c). (2) Fără a aduce atingere motivelor privind ordinea publică și protecția siguranței interne, eliberarea permisului de ședere necesită respectarea condițiilor menționate la alineatul (1). (3) Fără a aduce atingere dispozițiilor privind retragerea […], permisul de ședere este valabil pe o perioadă de cel puțin șase luni. Acesta poate fi reînnoit în cazul în care condițiile menționate la alineatul (2) din prezentul articol continuă să fie îndeplinite.”

Considerentele (4) și (5) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins: „(4) Concluziile [Consiliului European, cu ocazia reuniunii sale speciale] de la Tampere [din 15 și 16 octombrie 1999,] exprimă de asemenea faptul că [sistemul european comun de azil (SECA)] ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil. (5) O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile pentru acordarea protecției internaționale și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională.”

Capitolul VI din acest regulament, intitulat „Proceduri de preluare și reprimire”, cuprinde în secțiunea IV, intitulată „Garanții procedurale”, articolul 27, intitulat la rândul său „Căi de atac”, care prevede la alineatele (1), (3) și (4): „(1) Solicitantul […] are dreptul la o cale eficientă de atac, sub forma unui apel sau a unei revizuiri, în fapt și în drept, împotriva unei decizii de transfer în fața unei instanțe naționale. […] (3) În scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer, statele membre prevăd următoarele în dreptul lor intern: (a) apelul sau revizuirea conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind apelul sau revizuirea sau (b) transferul se suspendă automat, iar această suspendare expiră după o perioadă rezonabilă de timp în cursul căreia o instanță națională, în urma examinării atente și riguroase a cererii, să fi decis cu privire la efectul suspensiv al apelului sau al revizuirii sau (c) persoana în cauză are posibilitatea de a solicita, într‑un termen rezonabil, unei instanțe naționale suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea. Statele membre asigură existența unei căi de atac eficiente prin suspendarea transferului până la pronunțarea hotărârii privind prima cerere de suspendare. Orice decizie cu privire la suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer este luată într‑un termen rezonabil, permițând totodată analiza atentă și riguroasă a cererii de suspendare. O decizie de a nu suspenda punerea în aplicare a deciziei de transfer trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază. (4) Statele membre pot prevedea faptul că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind apelul sau revizuirea.”

În secțiunea VI din capitolul VI din regulamentul menționat, intitulată „Transferurile”, articolul 29, intitulat la rândul său „Modalități și termene”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Transferul solicitantului […] din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3). […] (2) Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.”

Pârâții din litigiile principale au introdus succesiv două tipuri de cereri de acordare a unui permis de ședere în Țările de Jos.

În primul rând, la 19 aprilie 2019, la 5 septembrie 2019 și, respectiv, la 7 octombrie 2019, aceștia au depus cereri de protecție internațională în Țările de Jos. Secretarul de stat a adresat autorităților italiene cereri de preluare sau de reprimire a pârâților din litigiile principale. La 12 iunie 2019, la 20 noiembrie 2019 și la 28 noiembrie 2019, aceste autorități au acceptat, în mod explicit sau implicit, cererile în cauză.

La 1 august 2019, la 17 ianuarie 2020 și la 8 februarie 2020, secretarul de stat a decis să înlăture cererile de protecție internațională depuse de pârâții din litigiile principale fără a le examina și să dispună transferul acestora în Italia.

Pârâții din litigiile principale au introdus acțiuni în anulare împotriva acestor decizii la instanțe de prim grad de jurisdicție.

La 21 noiembrie 2019, la 1 septembrie 2020 și la 16 septembrie 2020, aceste instanțe au anulat deciziile menționate, în special pentru motivul că termenul de transfer prevăzut la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III expirase și că Regatul Țărilor de Jos devenise, așadar, responsabil de examinarea cererilor de protecție internațională depuse de pârâții din litigiile principale. Instanțele menționate au dispus de asemenea ca secretarul de stat să adopte noi decizii cu privire la aceste cereri de protecție internațională.

Secretarul de stat a declarat apel împotriva hotărârilor pronunțate de aceleași instanțe la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), care este instanța de trimitere. Acesta a însoțit apelurile sale de cereri de măsuri provizorii, urmărind, pe de o parte, evitarea obligației de a adopta o nouă decizie înainte de soluționarea apelurilor și, pe de altă parte, suspendarea termenului de transfer. Instanța de trimitere a admis aceste cereri la 22 aprilie 2020, la 21 septembrie 2020 și la 16 noiembrie 2020.

În al doilea rând, la 1 octombrie 2019, la 21 februarie 2020 și la 4 martie 2020, pârâții din litigiile principale au denunțat acte de trafic de persoane pe care le‑ar fi suferit în Țările de Jos sau în Italia. Aceste denunțuri au fost considerate de secretarul de stat ca fiind cereri de eliberare a unor permise de ședere din motive umanitare temporare.

Aceste cereri au fost respinse de secretarul de stat prin deciziile din 7 octombrie 2019, 3 martie 2020 și, respectiv, 6 aprilie 2020.

La 4 noiembrie 2019, la 30 martie 2020 și la 6 aprilie 2020, pârâții din litigiile principale au introdus cereri de revizuire împotriva deciziilor respective. Cererile de revizuire introduse împotriva deciziilor menționate au fost respinse de secretarul de stat sau retrase la 16 decembrie 2019, la 22 aprilie 2020 și la 28 august 2020.

În susținerea apelurilor formulate împotriva hotărârilor prin care s‑au anulat deciziile de transfer, secretarul de stat arată că termenul de transfer prevăzut la articolul 29 din Regulamentul Dublin III este suspendat, în temeiul reglementării naționale aplicabile, prin introducerea unei cereri de revizuire împotriva unei decizii prin care se refuză acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe în calitate de victimă a traficului de persoane.

Instanța de trimitere consideră că o interpretare literală a articolului 27 alineatul (3) și a articolului 29 din Regulamentul Dublin III ar implica faptul că aceste dispoziții se opun unei reglementări care prevede că introducerea unei astfel de cereri de revizuire determină suspendarea executării unei decizii de transfer adoptate anterior și întreruperea termenului de transfer.

Această instanță apreciază însă că există patru argumente în favoarea unei soluții opuse.

Primo, o atare soluție ar fi necesară pentru a garanta efectul util al Regulamentului Dublin III și al Directivei 2004/81, evitându‑se în același timp abuzurile de drept. Astfel, în practică, ar fi dificil să se poată examina o cerere de permis de ședere și apoi o cerere de revizuire înainte de expirarea termenului de transfer atunci când solicitantul face obiectul unei decizii de transfer adoptate anterior. Prin urmare, lipsa suspendării termenului de transfer în cazul introducerii unei cereri de revizuire împotriva unei decizii prin care se refuză acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe în calitate de victimă a traficului de persoane ar favoriza alegerea unei instanțe mai favorabile (forum shopping) și ar încuraja autoritățile naționale să nu trateze cu suficientă atenție denunțurile privind acte de trafic de persoane.

Secundo, ar fi posibil să se interpreteze noțiunea de „decizie de transfer” care figurează la articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III ca vizând de asemenea „executarea efectivă a transferului”. Introducerea unei căi de atac care împiedică această executare ar intra în acest caz sub incidența dispoziției menționate și ar implica, așadar, o suspendare a termenului de transfer.

Tertio, un stat membru ar putea opta pentru suspendarea termenului de transfer pe baza autonomiei sale procedurale.

Quarto, cele trei opțiuni enumerate la articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III nu s‑ar exclude reciproc. Prin urmare, împrejurarea că Regatul Țărilor de Jos a ales să transpună opțiunea descrisă la articolul 27 alineatul (3) litera (c) din acest regulament nu ar împiedica să se considere că o cerere de revizuire precum cele în discuție în litigiile principale intră sub incidența opțiunii prevăzute la articolul 27 alineatul (3) litera (a) din regulamentul menționat.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 27 alineatul (3) și articolul 29 din Regulamentul [Dublin III] trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în cazul de față, în care un stat membru a optat pentru punerea în aplicare a articolului 27 alineatul (3) partea introductivă și litera (c) [din acest regulament], însă a atribuit de asemenea un efect suspensiv, asupra executării unei decizii de transfer, revizuirii sau apelului împotriva unei decizii adoptate într‑o procedură privind o cerere de eliberare a unui permis de ședere în contextul traficului de persoane, fără ca respectiva decizie să fie o decizie de transfer, ceea ce împiedică temporar transferul efectiv?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că introducerea unei cereri de revizuire a unei decizii prin care se refuză acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe în calitate de victimă a traficului de persoane implică, pe de o parte, suspendarea executării unei decizii de transfer adoptate anterior cu privire la acest resortisant al unei țări terțe și, pe de altă parte, suspendarea sau întreruperea termenului de transfer stabilit pentru resortisantul respectiv.

Articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III prevede că transferul persoanei în cauză către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, cât de repede posibil și în cel mult șase luni de la acceptarea de către un alt stat membru a cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament.

Potrivit articolului 29 alineatul (2) din regulamentul menționat, atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant.

Pentru a determina efectele articolului 29 din același regulament într‑o situație precum cea în discuție în litigiile principale, în care reglementarea națională aplicabilă urmărește facilitarea aplicării Directivei 2004/81, trebuie, în primul rând, să se verifice dacă această directivă impune sau, cel puțin, permite ca executarea unei decizii de transfer adoptate anterior să fie suspendată până la soluționarea unei căi de atac formulate împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2004/81, aceasta are ca obiect definirea condițiilor de acordare a permiselor de ședere cu durată limitată resortisanților țărilor terțe care cooperează în combaterea traficului de persoane sau a facilitării imigrației ilegale.

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre garantează că orice resortisant al unei țări terțe despre care se poate considera în mod rezonabil că poate să fie sau să fi fost victima unor infracțiuni legate de traficul de persoane beneficiază de o perioadă de gândire care să îi permită recuperarea și să se sustragă influenței autorilor infracțiunilor, astfel încât să poată decide în deplină cunoștință de cauză dacă să coopereze sau să nu cu autoritățile competente [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtarea unei victime a traficului de ființe umane), C‑66/21, EU:C:2022:809, punctele 47 și 49].

Potrivit articolului 6 alineatul (2) din directiva menționată, în perioada de gândire și până la pronunțarea autorităților competente, resortisanții țărilor terțe în cauză au acces la tratamentul prevăzut la articolul 7 din aceasta și nicio măsură de îndepărtare nu poate fi executată împotriva lor.

Interdicția de a executa o măsură de îndepărtare prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2004/81 se opune în special ca, în perioada de gândire acordată în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din aceasta și în așteptarea pronunțării autorităților competente, să fie executată o decizie de transfer, adoptată în temeiul Regulamentului Dublin III, împotriva resortisanților țărilor terțe care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtarea unei victime a traficului de ființe umane), C‑66/21, EU:C:2022:809, punctul 70].

În schimb, primo, nicio dispoziție din Directiva 2004/81 nu prevede o interdicție de a executa o măsură de îndepărtare după expirarea acestei perioade de gândire sau după ce autoritățile competente s‑au pronunțat.

În plus, din articolul 6 alineatele (3) și (4) din această directivă reiese, pe de o parte, că perioada de gândire nu conferă, ca atare, un drept de ședere în temeiul directivei menționate și, pe de altă parte, că statul membru în cauză poate pune capăt oricând perioadei de gândire, în special din motive privind ordinea publică și protecția siguranței interne.

Secundo, aceeași directivă nu cuprinde dispoziții referitoare la căile de atac, administrative sau jurisdicționale, care pot fi exercitate împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane.

În aceste condiții, din moment ce articolul 8 din Directiva 2004/81 permite resortisanților țărilor terțe vizați să obțină un permis de ședere în condițiile prevăzute la alineatul (1) al acestui articol, din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene rezultă că resortisanții unei țări terțe a căror cerere de permis de ședere întemeiată pe aceeași directivă a fost respinsă trebuie să dispună de o cale de atac eficientă împotriva deciziei de respingere a acestei cereri, în special pentru a le permite să invoce că autoritatea competentă a aplicat în mod eronat articolul 8 alineatul (1) menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2022, Skeyes,C‑353/20, EU:C:2022:423, punctele 49 și 50).

În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine, în temeiul principiului autonomiei procedurale, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acestei căi de atac, cu condiția însă ca aceste modalități să nu fie, în situațiile care intră sub incidența dreptului Uniunii, mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și ca ele să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2021, Konsul Rzeczypospolitej Polskiej w N.,C‑949/19, EU:C:2021:186, punctul 43, și Hotărârea din 2 iunie 2022, Skeyes,C‑353/20, EU:C:2022:423, punctul 52).

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă, în acest cadru, statele membre sunt obligate să prevadă că introducerea unei căi de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane, eventual sub forma unei plângeri administrative prealabile, implică suspendarea executării unei măsuri de îndepărtare adoptate anterior, pentru a garanta resortisantului unei țări terțe vizat posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză până la soluționarea căii de atac respective.

În această privință, mai întâi, din Directiva 2004/81 reiese că protecția împotriva oricărei măsuri de îndepărtare, inclusiv executarea unei decizii de transfer, conferită de această directivă urmărește să garanteze, pe de o parte, ca persoanele vizate să poată beneficia de tratamentul care trebuie să le fie acordat, în conformitate cu articolul 7 din această directivă, în perioada de gândire și, pe de altă parte, ca aceste persoane să nu fie obligate să părăsească teritoriul statului membru în care au denunțat acte de trafic de persoane înainte chiar să fi putut să se pronunțe, în această perioadă de gândire, cu privire la voința lor de a coopera la ancheta penală privind aceste acte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 octombrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtarea unei victime a traficului de ființe umane), C‑66/21, EU:C:2022:809, punctele 61 și 62].

În aceste condiții, prelungirea respectivei protecții la perioada cuprinsă între expirarea perioadei de gândire sau decizia de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane și soluționarea căii de atac formulate împotriva acestei decizii nu poate fi considerată necesară pentru a garanta efectul util al obligațiilor de protecție provizorie impuse statelor membre prin Directiva 2004/81.

În continuare, trebuie amintit că executarea unei decizii de transfer nu implică îndepărtarea persoanei în cauză către o țară terță, ci transferul acesteia către un stat membru care este obligat să respecte printre altele Carta drepturilor fundamentale și ansamblul obligațiilor care rezultă din Directiva 2004/81.

Pentru acest motiv, situația unei persoane care face obiectul atât al unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane, cât și al unei decizii de transfer nu poate fi asimilată, în general, situației unei persoane despre care există motive serioase să se creadă că îndepărtarea sa către o țară terță ar fi contrară principiului nereturnării și care trebuie să dispună de o cale de atac suspensivă de plin drept împotriva executării deciziei care permite această îndepărtare, pentru a evita apariția unui prejudiciu grav și ireparabil până la soluționarea căii de atac respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Abdida,C‑562/13, EU:C:2014:2453, punctele 50 și 52, precum și Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctul 54).

În sfârșit, chiar presupunând că executarea unei decizii de transfer este de natură să implice, cu titlu excepțional, un prejudiciu de acest ordin, prejudiciul respectiv are vocația de a fi examinat în cadrul unei căi de atac îndreptate împotriva deciziei în cauză sau împotriva executării acesteia, iar nu în cadrul unei căi de atac care vizează o decizie privind șederea în calitate de victimă a traficului de persoane (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall,C‑239/14, EU:C:2015:824, punctele 56-58, precum și Hotărârea din 19 iunie 2018, Gnandi,C‑181/16, EU:C:2018:465, punctele 55 și 56).

Prin urmare, efectivitatea unei eventuale anulări a deciziei de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane trebuie în mod normal să poată fi asigurată suficient prin autorizarea întoarcerii persoanei în cauză în statul membru respectiv după o astfel de anulare, fără a se impune acestui stat membru să se abțină, până la soluționarea căii de atac formulate împotriva acestei decizii, să execute o decizie de transfer întemeiată pe Regulamentul Dublin III.

Rezultă că nu se poate considera că garantarea efectivității unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane impune ca executarea unei decizii de transfer adoptate anterior să fie exclusă înainte să se fi statuat cu privire la această cale de atac.

Totuși, articolul 4 din Directiva 2004/81 prevede că aceasta nu împiedică statele membre să adopte sau să mențină dispoziții mai favorabile în privința persoanelor vizate de directiva în cauză.

Reiese că Directiva 2004/81 nu se opune ca un stat membru să decidă, în cadrul exercitării autonomiei sale procedurale, să consolideze protecția acordată resortisanților țărilor terțe vizați de această directivă, conferind unei căi de atac administrative sau jurisdicționale, formulată împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere întemeiate pe directiva menționată, un efect suspensiv asupra executării unei decizii de transfer adoptate anterior, pentru a permite acestor resortisanți ai unor țări terțe să rămână pe teritoriul său până la soluționarea căii de atac respective.

În consecință, în al doilea rând, este necesar să se stabilească dacă Regulamentul Dublin III se opune ca statele membre să utilizeze marja de apreciere de care dispun pentru a pune în aplicare Directiva 2004/81 prevăzând că o cale de atac formulată împotriva unei decizii adoptate în temeiul acestei directive implică un astfel de efect suspensiv și suspendarea sau întreruperea termenului de transfer.

În această privință, deși din articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III reiese că legiuitorul Uniunii Europene a intenționat să favorizeze o executare rapidă a deciziilor de transfer, nu este mai puțin adevărat că acesta nu a intenționat să sacrifice protecția jurisdicțională a solicitanților de protecție internațională în favoarea cerinței celerității în examinarea cererii lor și că a prevăzut, în vederea garantării acestei protecții, că executarea acestor decizii poate fi suspendată în anumite cazuri [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2021, The International Protection Appeals Tribunal și alții, C‑322/19 și C‑385/19, EU:C:2021:11, punctul 88, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctele 40 și 60].

Astfel, articolul 27 alineatul (3) din regulamentul menționat impune ca statele membre să ofere persoanelor în cauză o cale de atac susceptibilă să conducă la suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer luate în privința lor [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 41].

În temeiul acestei dispoziții, statele membre trebuie să prevadă fie, în primul rând, că calea de atac împotriva deciziei de transfer conferă persoanei în cauză dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru care a adoptat această decizie în așteptarea pronunțării unei hotărâri privind calea de atac, fie, în al doilea rând, că, în urma introducerii unei căi de atac împotriva deciziei de transfer, transferul se suspendă automat pentru o perioadă rezonabilă în care o instanță națională stabilește existența unui efect suspensiv al acestei căi de atac, fie, în al treilea rând, că persoana în cauză are posibilitatea de a formula o cale de atac pentru a obține suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer până la pronunțarea unei hotărâri privind calea de atac împotriva deciziei respective [Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 42].

În plus, articolul 27 alineatul (4) din Regulamentul Dublin III completează dispoziția menționată, autorizând statele membre să prevadă că autoritățile competente pot decide din oficiu să suspende punerea în aplicare a deciziei de transfer în cazurile în care suspendarea acesteia nu ar decurge nici din efectul legii, nici din cel al unei hotărâri judecătorești, atunci când împrejurările acestei puneri în aplicare presupun că persoana menționată trebuie, pentru a i se asigura protecția jurisdicțională efectivă, să fie autorizată să rămână pe teritoriul statului membru care a adoptat decizia de transfer până la adoptarea unei hotărâri definitive cu privire la calea de atac formulată împotriva acestei decizii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctele 54 și 61].

În cazul în care suspendarea punerii în aplicare a deciziei de transfer rezultă din aplicarea articolului 27 alineatul (3) sau (4) din Regulamentul Dublin III, din articolul 29 alineatul (1) din acesta rezultă că termenul de transfer nu curge de la acceptarea cererii de preluare sau de reprimire, ci, prin derogare, de la decizia definitivă privind calea de atac formulată împotriva deciziei de transfer [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctele 44 și 49].

O cale de atac administrativă sau jurisdicțională exercitată împotriva unei decizii care nu este o decizie de transfer, cum ar fi o decizie de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane, nu poate fi totuși considerată ca fiind o cale de atac sau o revizuire prevăzută la articolul 27 alineatul (3) sau (4) din Regulamentul Dublin III.

Astfel, din însuși modul de redactare a dispoziției menționate reiese că aceasta vizează proceduri „în scopul exercitării unui apel sau a unei revizuiri a deciziei de transfer”. Prin urmare, trimiterile la „apel” și la „revizuire” care figurează în dispoziția menționată trebuie înțelese ca făcând trimitere exclusiv la căile de atac și la cererile de revizuire îndreptate împotriva unei decizii de transfer prevăzute la articolul 27 alineatul (1) din regulamentul în cauză.

Această interpretare este de altfel conformă cu obiectul articolului 27 din regulamentul menționat, care reglementează căile de atac care pot fi exercitate împotriva deciziilor de transfer, iar nu modalitățile de executare a acestor decizii.

Prin urmare, dat fiind că articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu prevede aplicarea unei derogări de la principiul potrivit căruia termenul de transfer începe să curgă de la acceptarea cererii de preluare sau de reprimire numai până la adoptarea unei hotărâri definitive cu privire la calea de atac sau la revizuire atunci când efectul suspensiv este acordat în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) sau (4) din acest regulament, derogarea respectivă nu poate fi aplicată în cazul introducerii unei cereri de revizuire sau a unei căi de atac împotriva unei decizii de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane, chiar dacă introducerea unei astfel de căi de atac implică, în temeiul dreptului național, un drept de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză.

În special, nu poate fi extinsă la o asemenea cale de atac soluția la care a ajuns Curtea în Hotărârea din 13 septembrie 2017, Khir Amayry (C‑60/16, EU:C:2017:675), precum și în Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer) (C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709), în ceea ce privește efectele unei suspendări a executării unei decizii de transfer în temeiul articolului 27 alineatul (4) din acest regulament.

Astfel, această soluție provine din luarea în considerare a atribuirii unui efect suspensiv asupra deciziei de transfer unei căi de atac exercitate împotriva acestei decizii, care a fost prevăzută în mod explicit de legiuitorul Uniunii și care are ca obiectiv garantarea unei protecții jurisdicționale efective a persoanelor vizate de o atare decizie în cadrul definit de regulamentul menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 61].

Totuși, împrejurarea că derogarea menționată la punctul 60 din prezenta hotărâre nu este aplicabilă într‑o situație precum cele în discuție în litigiile principale nu înseamnă nicidecum că Regulamentul Dublin III se opune unei reglementări naționale care prevede că introducerea unei cereri de revizuire a unei decizii prin care se refuză acordarea unui permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe, întemeiată pe Directiva 2004/81, implică suspendarea executării unei decizii de transfer adoptate anterior cu privire la acest resortisant al unei țări terțe.

Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 35 din prezenta hotărâre, nu se poate exclude, în general, ca executarea unei decizii de transfer să poată fi suspendată în mod valabil în afara cazurilor prevăzute la articolul 27 alineatele (3) și (4) din Regulamentul Dublin III.

În plus, trebuie amintit că, așa cum rezultă din considerentele (4) și (5) ale acestuia, regulamentul menționat urmărește stabilirea unei metode clare și operaționale, întemeiată pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză, pentru determinarea rapidă a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, astfel încât să se garanteze accesul efectiv la procedurile de acordare a unei asemenea protecții și să nu se compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională [a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo,C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 58, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Bundesrepublik Deutschland (Suspendarea administrativă a deciziei de transfer), C‑245/21 și C‑248/21, EU:C:2022:709, punctul 56].

Termenele imperative prin care legiuitorul Uniunii a încadrat procedurile de preluare și de reprimire contribuie, în mod determinant, la realizarea obiectivului prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, garantând că aceste proceduri vor fi puse în aplicare fără întârzieri nejustificate, și dovedesc importanța specială pe care acest legiuitor a atribuit‑o determinării rapide a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională, precum și faptul că, având în vedere obiectivul de a garanta un acces efectiv la procedurile de acordare a unei protecții internaționale și de a nu compromite obiectivul prelucrării rapide a cererilor de protecție internațională, este necesar ca asemenea cereri să fie examinate, dacă este cazul, de un alt stat membru decât cel desemnat drept responsabil în temeiul criteriilor prevăzute în capitolul III din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2018, X și X, C‑47/17 și C‑48/17, EU:C:2018:900, punctele 69 și 70).

Din obiectivele Regulamentului Dublin III amintite la punctele precedente din prezenta hotărâre, precum și din articolul 29 alineatul (1) din acesta, care definește termenul de „transfer”, coroborat cu articolul 29 alineatul (2) din același regulament, care prevede că neexecutarea deciziei de transfer în acest termen determină un transfer de responsabilitate, rezultă că legiuitorul Uniunii a intenționat să oblige statul membru solicitant nu să execute în toate cazurile deciziile de transfer, ci să își asume, față de persoanele vizate și față de celelalte state membre, consecințele întârzierilor constatate în executarea unor asemenea decizii, pentru a garanta faptul că examinarea cererilor de protecție internațională nu este amânată excesiv.

În acest context, precizarea care figurează la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, potrivit căreia transferul se efectuează „în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant”, trebuie interpretată în sensul că presupune că statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere în definirea condițiilor de executare a deciziilor de transfer și că ele pot, în acest sens, să prevadă că executarea unei decizii de transfer va putea fi suspendată în vederea asigurării unei protecții consolidate resortisanților țărilor terțe în cadrul punerii în aplicare a Directivei 2004/81.

Această marjă de apreciere nu poate însă presupune că un stat membru poate să prevadă că suspendarea executării unei decizii de transfer care rezultă din dreptul său național implică suspendarea sau întreruperea termenului de transfer.

Astfel, pe lângă faptul că trimiterea la dreptul național care figurează la articolul 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III se raportează la condițiile de executare a transferului, iar nu la regulile de calculare a termenului de transfer, trebuie subliniat că, în măsura în care expirarea termenului de transfer implică, în temeiul articolului 29 alineatul (2) din acest regulament, un transfer de responsabilitate între statele membre, a permite fiecărui stat membru să adapteze normele de calculare a acestui termen în funcție de conținutul reglementării sale naționale ar conduce la o alterare a repartizării responsabilităților între statele membre care rezultă din regulamentul menționat.

O asemenea interpretare a articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III ar fi, în plus, de natură să împiedice realizarea obiectivelor acestui regulament, amintite la punctele 65 și 66 din prezenta hotărâre, întrucât ar risca să întârzie, eventual în mod durabil, calculul termenului de transfer pentru motive care nu au fost reținute de legiuitorul Uniunii și, în consecință, să lipsească de orice efect util acest termen, precum și să amâne excesiv examinarea cererilor de protecție internațională ale persoanelor în cauză.

În consecință, faptul că aceste căi de atac împotriva deciziilor de respingere a unei cereri de permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane intră, după cum reiese din cuprinsul punctului 40 din prezenta hotărâre, în sfera autonomiei procedurale a statelor membre nu poate permite acestora să deroge de la normele privind calculul termenului de transfer care rezultă din articolul 29 din Regulamentul Dublin III.

Această apreciere nu este repusă în discuție de riscurile de forum shopping și de abuzuri de drept menționate de instanța de trimitere, întrucât din considerațiile care figurează la punctele 32-47 din prezenta hotărâre rezultă că astfel de riscuri nu provin, în orice caz, din normele adoptate de legiuitorul Uniunii, ci decurg, dacă este cazul, din alegerile efectuate de Regatul Țărilor de Jos, în cadrul autonomiei sale procedurale.

Din cele ce precedă rezultă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III coroborat cu articolul 27 alineatul (3) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că: – nu se opune unei reglementări naționale care prevede că introducerea unei cereri de revizuire a unei decizii prin care se refuză acordarea unui permis de ședere în calitate de victimă a traficului de persoane unui resortisant al unei țări terțe implică suspendarea executării unei decizii de transfer adoptate anterior cu privire la acest resortisant al unei țări terțe, însă – se opune unei reglementări naționale care prevede că o astfel de suspendare determină suspendarea sau întreruperea termenului pentru transferul resortisantului unei țări terțe în cauză.

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

30 martie 2023 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Directiva 2004/81/CE

Regulamentul Dublin III

Litigiile principale și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată