Hotărârea Curții (Camera a patra) din 24 noiembrie 2022.#Casilda împotriva Banco Cetelem SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia de Castellón de la Plana.#Trimitere preliminară – Litigiu principal rămas fără obiect – Nepronunțare asupra fondului.#Cauza C-302/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea principiilor supremației dreptului Uniunii și securității juridice, a articolului 120 TFUE, precum și a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Casilda, o consumatoare, pe de o parte, și Banco Cetelem SA, pe de altă parte, în legătură cu un contract prin care Banco Cetelem i‑a acordat acesteia un credit de tip revolving, a cărui rată a dobânzii ar avea caracter cămătăresc.

Articolul 4 din Directiva 93/13 prevede: „(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

Articolul 8 din această directivă prevede: „Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții [a se citi «dispoziții mai stricte»] compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție [a se citi «un nivel de protecție mai ridicat»].”

Articolul 22 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66), intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede: „(1) În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă. (2) Statele membre se asigură că consumatorii nu pot renunța la drepturile care le‑au fost conferite prin dispozițiile de drept intern care transpun prezenta directivă sau corespund acesteia. (3) Statele membre se asigură, de asemenea, că dispozițiile pe care le adoptă în transpunerea prezentei directive nu pot fi eludate, ca urmare a modului în care sunt formulate contractele, în special prin integrarea tragerilor sau a contractelor de credit care intră în domeniul de aplicare a prezentei directive în contracte de credit al căror caracter sau scop ar face posibilă evitarea aplicării acestei directive. […]”

Potrivit articolului 1255 din Código civil (Codul civil), „părțile contractante sunt libere să încheie contractele și să determine clauzele și condițiile pe care le consideră convenabile, în limitele impuse de lege, de bunele moravuri și de ordinea publică”.

Potrivit articolului 1 primul paragraf din Ley sobre nulidad de los contratos de prestamos uzures (Legea privind nulitatea contractelor de împrumut cu caracter cămătăresc) din 23 iulie 1908 (BOE nr. 206 din 24 iulie 1908, denumită în continuare „Legea privind cămătăria”): „Orice contract de împrumut în care se stipulează o dobândă semnificativ mai mare decât dobânda normală a banilor și vădit disproporționată în raport cu împrejurările cauzei sau ale cărui condiții sunt leonine este nul și neavenit atunci când există motive să se considere că împrumutatul și‑a dat consimțământul la acesta ca urmare a situației dificile în care se află, a lipsei sale de experiență sau a unei limitări a facultăților sale mentale.”

Articolul 80 din textul consolidat al Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor, aprobat prin Real Decreto Legislativo 1/2007, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios (Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a textului consolidat al Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor) din 16 noiembrie 2007 (BOE nr. 287 din 30 noiembrie 2007, denumit în continuare „LGDCU”), referitor la „Cerințele aplicabile clauzelor care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale”, menționează printre aceste cerințe abuzive, la litera c), „buna‑credință și justul echilibru între drepturile și obligațiile părților, ceea ce exclude, în orice caz, recurgerea la clauze abuzive”.

Potrivit articolului 82 alineatul (1) din LGDCU: „Sunt considerate clauze abuzive orice dispoziții care nu au fost negociate individual și orice practici care nu au fost acceptate în mod expres, care, contrar cerinței de bună‑credință, creează în detrimentul consumatorului și al utilizatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract.”

La 8 aprilie 2011, reclamanta din litigiul principal, o consumatoare, a încheiat cu Banco Cetelem un contract de credit de consum de tip revolving, care prevedea o rată a dobânzii anuale efective globale (denumită în continuare „DAEG”) de 23,14 % și căruia îi era asociată punerea la dispoziție a unui card de credit (denumit în continuare „contractul de credit în cauză”).

Această consumatoare a sesizat instanța de trimitere, Juzgado de Primera Instancia no 4 de Castelló de la Plana (Tribunalul de Primă Instanță nr. 4 din Castelló de la Plana, Spania), cu o acțiune prin care solicită constatarea nulității contractului de credit în cauză, pentru motivele, cu titlu principal, al unei lipse de transparență și de informare cu ocazia încheierii sale, în măsura în care stabilește o DAEG de 23,14 %, și, cu titlu subsidiar, că această rată a dobânzii trebuie calificată ca fiind cămătărească. Prin această acțiune se solicită de asemenea obligarea Banco Cetelem la rambursarea către reclamanta din litigiul principal a dobânzilor deja plătite, aceasta netrebuind să fie ținută decât de rambursarea capitalului împrumutat.

Banco Cetelem contestă lipsa de transparență, precum și caracterul cămătăresc al contractului de credit în cauză. În acest scop, ea invocă printre altele hotărârea nr. 149/2020 a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) din 4 martie 2020 (ES:TS:2020:600), referitoare la o interpretare a Legii privind cămătăria. Din această hotărâre s‑ar desprinde că nu se poate considera că rata stipulată în contractul de credit în cauză prezintă caracter cămătăresc. Astfel, din hotărârea menționată ar reieși că, pentru a se stabili dacă o rată a dobânzii are un asemenea caracter, este necesar să se ia ca reper rata medie a dobânzii aplicabilă categoriei din care face parte operațiunea în discuție, astfel cum este publicată în statisticile oficiale ale Băncii Naționale a Spaniei. În speță, DAEG de 23,14 % menționată în contractul de credit în cauză ar fi inferioară ratei medii a dobânzii aplicate în general pentru această categorie de contracte, și anume contractele de credit de tip revolving.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea hotărârilor Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nr. 628/2015 din 25 noiembrie 2015 (ES:TS:2015:4810) și nr. 149/2020 din 4 martie 2020 (ES:TS:2020:600) cu principiile supremației dreptului Uniunii și securității juridice, precum și cu Directivele 93/13 și 2008/48.

Potrivit instanței de trimitere, principiile stabilite prin aceste hotărâri ale Tribunal Supremo (Curtea Supremă) nu numai că denaturează noțiunea de „cămătărie”, dat fiind că elimină aspectul subiectiv al acesteia, și anume aprecierea unei situații de vulnerabilitate a consumatorului, ci sunt și incompatibile cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, întrucât permit stabilirea sau controlul jurisdicțional al prețului sau, mai mult, al costului creditului de consum, fără temei legal și în afara cadrului de constatare a nulității contractului ca urmare a caracterului său cămătăresc. În consecință, această instanță ridică problema dacă, în conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, trebuie să lase neaplicată această jurisprudență a Tribunal Supremo (Curtea Supremă) în cadrul litigiului cu care este sesizată.

În plus, din moment ce Tribunal Supremo (Curtea Supremă) ar fi decis, în hotărârea nr. 149/2020 din 4 martie 2020 (ES:TS:2020:600), că instanța nu poate examina caracterul abuziv al clauzei prin care se stabilește rata dobânzii decât atunci când consumatorul a formulat o cerere în acest sens, această jurisprudență ar fi de asemenea incompatibilă cu obligația instanței, care decurge din Directiva 93/13, de a verifica din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract de credit de consum.

În sfârșit, potrivit instanței de trimitere, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a limitat, prin această hotărâre, puterea de apreciere a instanței naționale în ceea ce privește caracterul eventual cămătăresc al unui contract de credit de consum, stabilind în acest scop criterii care nu sunt nici obiective, nici precise, încălcând astfel principiul securității juridice, așa cum ar atesta jurisprudența neunitară a instanțelor naționale. Această insecuritate juridică ar fi incompatibilă cu obiectivul de eficacitate a funcționării pieței interne a creditului de consum care ar fi urmărit prin Directiva 2008/48, precum și prin articolul 120 TFUE.

În aceste împrejurări, Juzgado de Primera Instancia no 4 de Castelló de la Plana (Tribunalul de Primă Instanță nr. 4 din Castelló de la Plana) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) a) Ținând seama de principiul supremației dreptului Uniunii în domeniile de competența Uniunii Europene, în special în cadrul normativ referitor la creditul de consum și la contractele încheiate cu consumatorii, instanța națională este ținută să verifice din oficiu conformitatea cu dreptul Uniunii a jurisprudenței Tribunal Supremo (Curtea Supremă), în calitate de instanță superioară, cu privire la interpretarea și la aplicarea [Legii privind cămătăria], ca dispoziție de drept național ‐ în măsura în care jurisprudența respectivă se aplică nu numai în ceea ce privește nulitatea contractului încheiat, ci și în ceea ce privește definiția «obiectului principal» al contractului de credit de consum de tip «revolving» și caracterul adecvat al raportului «calitate/preț» al serviciului furnizat ‐, sau, dimpotrivă, este ținută să adopte poziția Tribunal Supremo (Curtea Supremă) care consideră că această obligație de verificare a conformității cu dreptul Uniunii și cu directivele sale este condiționată de «petitum»-ul reclamantului sau subordonată acestuia (principiul disponibilității), astfel încât trebuie să se considere că supremația dreptului Uniunii și efectul său de armonizare nu sunt incidente dacă acțiunea exercitată pe baza dreptului național este întemeiată «exclusiv sau în principal» pe nulitatea contractului de credit de consum «din cauza caracterului său cămătăresc», iar aceasta chiar dacă jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă) referitoare la interpretarea și la aplicarea Legii privind cămătăria se aplică în ceea ce privește definiția obiectului principal și caracterul adecvat al raportului calitate/preț al creditului de consum cu privire la care instanța națională este chemată să se pronunțe? b) În orice caz, ținând seama: de principiul supremației dreptului Uniunii și de efectul de armonizare al acestuia în materia reglementării creditului de consum și a contractelor încheiate cu consumatorii; de faptul că, în jurisprudența sa, Tribunal Supremo (Curtea Supremă) a reiterat, în numeroase hotărâri, că «excluderea» prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], ca normă de armonizare, a fost transpusă integral în ordinea juridică spaniolă și că instanța națională nu poate deci să efectueze un control jurisdicțional al prețurilor; de faptul că în ordinea juridică spaniolă nu există nicio dispoziție legală, nici măcar în [Legea privind cămătăria], care să permită sau să prevadă, cu caracter general, un astfel de control jurisdicțional al prețurilor și de faptul că nu s‑a realizat nicio analiză privind eventuala lipsă de transparență a clauzei care stabilește prețul creditului de consum, articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] se opune ca instanța națională să aplice Legea privind cămătăria prin extinderea domeniului său de aplicare în afara cadrului său natural de constatare a nulității contractului încheiat și să exercite, pe baza unei competențe «ex novo», un «control jurisdicțional» cu privire la obiectul principal al contractului de natură să determine, cu caracter general, fie prețul creditului de consum, prin raportare la rata nominală a dobânzii (RND), fie costul acestui credit, prin raportare la dobânda anuală efectivă ([DAEG])? c) În sfârșit, având în vedere considerentele care precedă și ținând seama de cadrul normativ și de armonizare stabilit prin Tratatul FUE, în special de competența în materia funcționării pieței interne, controlul exercitat de instanța națională în ceea ce privește stabilirea cu caracter general a prețului sau a costului creditului de consum, în lipsa unei norme naționale care să îl prevadă în mod expres, «este compatibil» cu articolul 120 TFUE, în cadrul unei economii de piață deschise și cu respectarea principiului libertății contractuale a părților? 2) Ținând seama de principiul supremației dreptului Uniunii, în domeniul de armonizare care intră în competența Uniunii, în special în cadrul directivelor care reglementează creditul de consum și contractele încheiate cu consumatorii, și având în vedere că principiul securității juridice reprezintă o condiție necesară pentru funcționarea corectă și eficientă a pieței interne a creditului de consum, acest principiu al securității juridice se opune, pentru asigurarea unei funcționări corecte a pieței interne a creditului de consum, unei limitări a [DAEG] în contractele de credit de consum, care poate fi impusă cu caracter general consumatorului cu scopul de a combate cămătăria, precum cea stabilită de Tribunal Supremo (Curtea Supremă), nu pe baza unor parametri obiectivi și preciși, ci printr‑o simplă aproximare, astfel încât fiecare instanță națională are libertatea de a stabili în mod concret această limită pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată?”

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, instanța de trimitere a arătat că întrebările adresate au o incidență importantă asupra contextului actual al pieței financiare a creditului de consum.

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

În această privință, referitor la faptul că problemele ridicate de prezenta cauză privesc în mod potențial un număr mare de persoane și de raporturi juridice, trebuie amintit că procedura accelerată prevăzută la această dispoziție constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2022, Veridos, C‑669/20, EU:C:2022:684, punctul 24 și jurisprudența citată).

Or, numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia care trebuie să fie pronunțată de o instanță de trimitere după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar nu poate constitui, ca atare, o împrejurare excepțională de natură să justifice recurgerea la procedura accelerată [Hotărârea din 3 martie 2022, Presidenza del Consiglio dei Ministri și alții (Medici specialiști în formare profesională), C‑590/20, EU:C:2022:150, punctul 28 și jurisprudența citată].

În aceste condiții, la 12 mai 2021, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătoarei raportoare și a avocatului general, că această cerere nu trebuie să fie admisă.

Prin scrisoarea din 1 august 2022, Banco Cetelem a informat Curtea, prezentând înscrisuri în acest sens, pe de o parte, că, la 29 aprilie 2021, la instanța de trimitere a fost depus un act de achiesare prin care Banco Cetelem a acceptat toate cererile reclamantei din litigiul principal. Pe de altă parte, Banco Cetelem arată că părțile din litigiul principal au încheiat o tranzacție prin care reclamanta din litigiul principal renunță la toate capetele sale de cerere în schimbul plății de către Banco Cetelem a sumei solicitate. La această scrisoare au fost anexate o copie a cererii de consfințire a acestei tranzacții, prezentată instanței de trimitere la 10 mai 2021, precum și o copie a dovezii de plată a sumei convenite la 12 mai 2021.

Potrivit termenilor tranzacției menționate, contractul de credit în cauză încetează și fiecare parte declară că nu mai are nicio pretenție de la cealaltă parte.

Întrebată de Curte cu privire la aspectul dacă un răspuns la întrebările preliminare îi mai este necesar pentru soluționarea litigiului principal, instanța de trimitere a arătat, în răspunsul său din 31 august 2022, că a decis, la 7 mai 2021, că, în pofida actului de achiesare, cererea de decizie preliminară trebuie menținută întrucât la baza acesteia se află un interes general evident. Pe de altă parte, la 11 mai 2021, ea a decis că nu se putea da curs cererii de consfințire a tranzacției atât timp cât procedura era suspendată în așteptarea deciziei preliminare a Curții.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 43 și jurisprudența citată).

Tot potrivit unei jurisprudențe constante însă, procedura instituită prin articolul 267 TFUE constituie un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora sunt chemate să se pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44).

În plus, conform articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să constate că nu mai sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa.

În speță, pe de o parte, din scrisoarea din 1 august 2022 transmisă Curții de Banco Cetelem reiese că părțile din litigiul principal au încheiat o tranzacție prin care reclamanta din litigiul principal, în schimbul plății unei sume de către Banco Cetelem, renunță la orice cerere îndreptată împotriva acesteia și întemeiată pe contractul de credit în cauză. Astfel cum reiese din scrisoarea sa din 31 august 2022 și din înscrisurile anexate la aceasta, instanța de trimitere confirmă existența acestei tranzacții.

Pe de altă parte, trebuie să se constate că, în scrisoarea din 31 august 2022, instanța de trimitere a arătat că dorește să își mențină cererea de decizie preliminară pentru motivul că întrebările sale privesc o materie de interes general. În opinia sa, răspunsurile ar putea pune capăt unei situații de insecuritate juridică, generată de jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă), și ar putea fi pertinente în vederea soluționării a numeroase litigii similare pendinte printre altele în fața sa.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Prin urmare, în cazul în care se constată că întrebările adresate nu mai sunt în mod vădit pertinente pentru soluționarea acestui litigiu, Curtea trebuie să declare că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 70, precum și jurisprudența citată].

Mai precis, din moment ce reiese atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, în cadrul căruia acestea sunt chemate să pronunțe o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară, Curtea trebuie să constate lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului dacă litigiul principal a rămas fără obiect [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 1998, Djabali, C‑314/96, EU:C:1998:104, punctele 21 și 22, precum și Ordonanța din 1 octombrie 2019, YX (Transmiterea unei hotărâri judecătorești statului membru de cetățenie al persoanei condamnate), C‑495/18, EU:C:2019:808, punctele 19 și 24-26].

În speță, chiar dacă litigiul principal este încă pendinte din punct de vedere formal în fața instanței de trimitere, întrucât aceasta a decis să suspende judecarea acestui litigiu în scopul prezentei trimiteri preliminare, din informațiile de care dispune Curtea reiese că părțile din litigiul principal au încheiat o tranzacție, care a fost executată, și că ele au sesizat instanța de trimitere cu o cerere prin care solicită consfințirea acestei tranzacții prin care se pune capăt litigiului lor. Rezultă că un răspuns al Curții la întrebările adresate de instanța de trimitere nu i‑ar fi de nicio utilitate acesteia din urmă pentru a se pronunța asupra acestui litigiu, care a rămas fără obiect.

În aceste condiții, nu este necesară pronunțarea asupra cererii de decizie preliminară.

Întrucât, în raport cu părțile din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident apărut la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

24 noiembrie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Directiva 93/13

Directiva 2008/48/CE

Dreptul național

Codul civil

Legea privind cămătăria

LGDCU

Litigiul principal și întrebările preliminare

Procedura în fața Curții

Evoluțiile înregistrate după introducerea cererii de decizie preliminară

Cu privire la lipsa necesității de a se pronunța asupra fondului

Cu privire la cheltuielile de judecată