Hotărârea Curții (Camera a șaptea) din 7 aprilie 2022.#D. B.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Recunoaștere reciprocă – Decizia‑cadru 2005/214/JAI – Executarea sancțiunilor financiare – Articolul 1 litera (a) punctul (ii) – Decizie prin care se aplică o sancțiune financiară adoptată de o autoritate administrativă – Decizie care poate fi atacată în fața unui procuror supus instrucțiunilor ministrului justiției – Cale de atac ulterioară în fața unei instanțe judecătorești cu competență specială în materie penală.#Cauza C-150/21.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare (JO 2005, L 76, p. 16, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 150), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2005/214”).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Centraal Justitieel Incassobureau, Ministerie van Justitie en Veiligheid (Biroul central de recuperare judiciară din cadrul Ministerului Justiției și Securității, Țările de Jos, denumit în continuare „CJIB”), pentru a obține recunoașterea și executarea în Polonia a unei sancțiuni financiare impuse lui D. P. în Țările de Jos ca urmare a unei încălcări a normelor de trafic rutier.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2005/214, intitulat „Definiții”, prevede: „În sensul prezentei decizii‑cadru: (a) «decizie» înseamnă o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de: […] (ii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; (iii) o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală; […] b) «sancțiune financiară» înseamnă obligația de a plăti: i) o sumă de bani la condamnarea pentru o infracțiune, impusă printr‑o decizie; […]”

Articolul 3 din această decizie‑cadru, intitulat „Drepturi fundamentale”, prevede: „Prezenta decizie‑cadru nu are ca efect modificarea obligației de a se respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale înscrise în articolul 6 din [T]ratat[ul UE].”

Articolul 4 din respectiva decizie‑cadru, intitulat „Transmiterea deciziilor și recursul la autoritatea centrală”, prevede la alineatul (1): „O decizie împreună cu un certificat după cum se prevede în prezentul articol pot fi transmise autorităților competente dintr‑un stat membru în care persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost pronunțată o decizie are proprietăți sau venituri, are reședința obișnuită sau, în cazul unei persoane juridice, are sediul social.”

Articolul 5 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Următoarele infracțiuni, dacă sunt incriminate în statul emitent și după cum sunt definite în legislația statului emitent, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei încriminări a faptei, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor: […] – conduită contrară normelor de trafic rutier, inclusiv încălcarea reglementărilor referitoare la orele de conducere și perioadele de odihnă și a reglementărilor privind bunurile periculoase; […]”

Articolul 6 din Decizia‑cadru 2005/214, intitulat „Recunoașterea și executarea deciziilor”, are următorul cuprins: „Autoritățile competente din statul executant recunosc fără altă formalitate o decizie care a fost transmisă în conformitate cu articolul 4 și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea sa, cu excepția cazului în care autoritatea competentă decide să invoce unul din temeiurile de nerecunoaștere sau neexecutare prevăzute la articolul 7.”

Potrivit articolului 7 din această decizie‑cadru, intitulat „Temeiuri de nerecunoaștere și neexecutare”: „[…] (2) Autoritatea competentă din statul executant poate, de asemenea, să refuze recunoașterea și executarea deciziei dacă stabilește că: […] (g) în conformitate cu certificatul prevăzut la articolul 4, în cazul unei proceduri scrise, persoana în cauză nu a fost informată personal sau prin intermediul unui reprezentant autorizat în conformitate cu legislația națională a statului emitent cu privire la dreptul său de contestare și la termenele pentru calea de atac respectivă; […] (3) În cazurile prevăzute la alineatul (1) și alineatul (2) literele (c), (g) (i) și (j), înainte de a decide nerecunoașterea și neexecutarea unei decizii, în întregime sau parțial, autoritatea competentă din statul de executare consultă autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate și, dacă este cazul, îi cere să furnizeze fără întârziere orice informație necesară.”

Articolul 20 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru prevede: „Fiecare stat membru se poate opune recunoașterii și executării deciziilor, atunci când certificatul prevăzut la articolul 4 creează posibilitatea încălcării drepturilor fundamentale sau a principiilor juridice fundamentale înscrise la articolul 6 din tratat. Se aplică procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3).”

Articolul 611ff alineatul 1 din ustawa – Kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală) din 6 iunie 1997, în versiunea consolidată (Dz. U. din 2020, poziția 30), prevede: „În cazul în care un stat membru al Uniunii, denumit în prezentul capitol «stat emitent», cere executarea unei decizii definitive privind o sancțiune financiară, această decizie este pusă în executare de tribunalul districtual din districtul în care autorul are bunuri sau venituri sau are o reședință permanentă sau temporară. […]”

La 22 septembrie 2020, CJIB a sesizat instanța de trimitere, Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul Districtual Łódź-Centru din Łódź, Polonia) cu o cerere de recunoaștere și de executare a deciziei sale din 17 ianuarie 2020, rămasă definitivă la 28 februarie 2020, prin care i‑a fost impusă lui D. P. o amendă în cuantum de 92 de euro pentru o încălcare a normelor de trafic rutier, și anume depășirea limitei de viteză admise, săvârșită la 5 ianuarie 2020.

La 6 noiembrie 2020, instanța de trimitere a adresat întrebări CJIB privind calea de atac prevăzută de reglementarea neerlandeză împotriva unei astfel de decizii, precum și statutul autorității care examinează această cale de atac. Această instanță a primit răspunsul CJIB la 22 februarie 2021.

D. B. nu s‑a prezentat la niciuna dintre ședințele stabilite de instanța de trimitere, la 6 noiembrie 2020, la 8 decembrie 2020, precum și la 23 februarie 2021. D. B. nu a depus nici memoriu.

Instanța de trimitere arată că, în conformitate cu reglementarea neerlandeză, amenda aplicată de CJIB poate fi contestată în fața unui procuror, în Țările de Jos, în termen de șase săptămâni. În cazul în care procurorul respectiv nu s‑ar ralia la poziția persoanei în cauză, aceasta ar avea dreptul să formuleze o cale de atac în fața unui kantonrechter (Tribunalul Districtual, Țările de Jos). Cu toate acestea, în cazul în care cauza privește o amendă în cuantum egal sau mai mare de 225 de euro, examinarea cauzei de către o astfel de instanță ar fi condiționată de plata unei cauțiuni în cuantum echivalent cu amenda aplicată.

În aceste condiții, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă un procuror, în sensul reglementării neerlandeze, poate fi recunoscut ca fiind o „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214.

Instanța de trimitere menționată consideră că, ținând seama de articolul 3 și de articolul 20 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2005/214, precum și de articolul 6 TUE în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, interpretarea articolului 1 litera (a) punctul (ii) din această decizie‑cadru trebuie să țină seama de articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și de interpretarea sa reținută în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a proteja caracterul echitabil al procedurii, o cauză ar trebui să fie examinată de o instanță imparțială care nu prezintă elemente de subordonare față de puterea executivă (Curtea EDO, 23 iunie 1981, Le Compte, Van Leuven și De Meyer împotriva Belgiei, CE:ECHR:1981:0623JUD000687875, precum și Curtea EDO, 29 aprilie 1988, Belilos împotriva Elveției, CE:ECHR:1988:0429JUD001032883). În plus, ar fi esențial, în această privință, să nu existe obstacole fiscale sau juridice excesive de natură să compromită accesul la o astfel de instanță.

În ceea ce privește interpretarea noțiunii „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (iii) din Decizia‑cadru 2005/214, Curtea ar fi statuat deja că, pentru a aprecia dacă un organism prevăzut de reglementarea națională are caracterul unei astfel de instanțe, trebuie să se țină seama de un ansamblu de elemente precum originea legală a acestui organism, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organism a normelor de drept, precum și independența acestuia (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 32).

În ceea ce privește cerința independenței instanțelor judecătorești, aceasta ar cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, ar presupune ca instanța respectivă să își exercite funcțiile în mod complet autonom, fără a fi supusă vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, și să fie astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să influențeze deciziile acestora [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 63].

Al doilea aspect, de ordin intern, ar fi legat de noțiunea de „imparțialitate” și ar viza echidistanța în raport cu părțile în litigiu și cu interesele lor din perspectiva obiectului acestuia [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 65].

Curtea s‑ar fi pronunțat, mai precis, cu privire la aspectul dacă un procuror național poate fi recunoscut ca fiind o „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3). Aceasta ar fi exclus o asemenea posibilitate în cazul în care parchetul unui stat membru este expus riscului de a fi supus, direct sau indirect, unor ordine sau instrucțiuni individuale din partea puterii executive, precum un ministru al justiției, în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 90].

În același timp, Curtea ar fi declarat că reprezintă o „decizie judiciară”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, o decizie de emitere a unui mandat european de arestare luată de un parchet dintr‑un stat membru, în măsura în care mandatul european de arestare menționat face în mod obligatoriu obiectul unei confirmări de către o instanță care controlează în mod independent și obiectiv condițiile de emitere, precum și proporționalitatea aceluiași mandat de arestare [Hotărârea din 9 octombrie 2019, NJ (Parchetul din Viena), C‑489/19 PPU, EU:C:2019:849, punctul 49].

Instanța de trimitere consideră că, ținând seama de această jurisprudență și de poziția parchetului în ordinea juridică neerlandeză, acesta nu poate fi considerat o „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctele (ii) și (iii) din Decizia‑cadru 2005/214.

În această privință, ea evidențiază importanța posibilității, prevăzută în aceste dispoziții, a judecării cauzei de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală în cazurile în care decizia de constatare a vinovăției persoanei vizate și prin care se aplică sancțiunea este în întregime automatizată, autoritatea națională care adoptă această decizie limitându‑se la verificarea datelor proprietarului vehiculului și la transmiterea către această persoană a documentului generat de sistemul informatic.

În ceea ce privește reglementarea neerlandeză potrivit căreia, atunci când procurorul nu admite calea de atac formulată de persoana în cauză împotriva deciziei CJIB, o cale de atac poate fi ulterior introdusă în fața unui kantonrechter (tribunal districtual), aceasta nu poate îndeplini cerința prevăzută la articolul 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214, potrivit căreia decizia unei autorități a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, trebuie să poată face obiectul unei căi de atac introduse în fața unei „instanțe judecătorești cu competență specială în materie penală”.

Astfel, această decizie‑cadru ar prevedea posibilitatea de a formula o cale de atac direct în fața unei instanțe, fără a fi necesar să se epuizeze, într‑o primă etapă, orice altă cale procedurală.

În această privință, din Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž (C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 46), ar reieși că accesul la o instanță judecătorească competentă în special în materie penală, în sensul Deciziei‑cadru 2005/214, nu trebuie să fie supus unor condiții care să o facă imposibilă sau excesiv de dificilă.

În plus, instanța de trimitere constată că, în conformitate cu reglementarea neerlandeză, în cazul în care amenda aplicată are un cuantum mai mare sau egal cu 225 de euro, examinarea căii de atac de către o instanță este condiționată de plata de către persoana în cauză a unei garanții echivalente cu acest cuantum. Or, această modalitate procedurală ar putea constitui un obstacol care descurajează un resortisant al unui stat membru să introducă o cale de atac în statul membru emitent.

În aceste împrejurări, Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul Districtual Łódź-Centru din Łódź) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) O decizie care impune o sancțiune financiară, emisă de autoritatea administrativă centrală neerlandeză desemnată în conformitate cu articolul 2 din Decizia‑cadru [2005/214], care poate face obiectul unei căi de atac în fața Parchetului, plasat sub autoritatea ierarhică a Ministerului Justiției, îndeplinește criteriile noțiunii de «decizie împotriva căreia poate fi introdusă o cale de atac în fața unei instanțe cu competență specială în materie penală» în sensul articolului 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru? 2) Poate fi considerat îndeplinit criteriul ca o decizie care impune o sancțiune financiară să fie contestată în fața unei «instanțe cu competență specială în materie penală» atunci când nu este posibilă o cale de atac la tribunalul districtual decât la o etapă ulterioară a procedurii, și anume după respingerea în urma examinării de către procuror și, în plus, aceasta implică, în unele cazuri, plata unei sume echivalente cu sancțiunea aplicată?”

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretat în sensul că o decizie prin care se aplică, cu titlu definitiv, o sancțiune financiară unei persoane fizice, adoptată de o autoritate a statului membru emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii acestui stat membru constituie o „decizie”, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care reglementarea statului membru menționat prevede că o cale de atac împotriva acestei decizii este examinată inițial de un procuror aflat sub autoritatea ierarhică a ministrului justiției, iar o instanță cu competență specială în materie penală poate fi sesizată ulterior de persoana în cauză dacă procurorul respectiv adoptă o decizie de respingere a acestei căi de atac. În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că persoana interesată a avut „posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care, în conformitate cu reglementarea statului membru emitent, din moment ce amenda aplicată are un cuantum mai mare sau egal cu 225 de euro, examinarea căii de atac de către o instanță judecătorească este condiționată de plata de către această persoană interesată a unei garanții echivalente cu acest cuantum.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) a treizeci și treia liniuță din Decizia‑cadru 2005/214, conduc la recunoașterea și executarea deciziilor, în condițiile acestei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei, infracțiunile de conduită contrară normelor de trafic rutier, dacă sunt incriminate în statul membru emitent, după cum sunt definite în legislația acestui stat membru.

În conformitate cu articolul 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214, „decizie” înseamnă „o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică atunci când decizia a fost luată de o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii statului emitent, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”.

Conform articolului 1 litera (a) punctul (iii) din această decizie‑cadru, constituie de asemenea o „decizie”„o decizie definitivă care impune plata unei sancțiuni financiare de către o persoană fizică sau juridică, atunci când decizia a fost luată de o autoritate a statului emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru acte incriminate de dreptul intern al statului emitent, constituind încălcări ale normelor de drept, cu condiția ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”.

Astfel cum reiese din dosarul prezentat Curții și în special din certificatul prevăzut la articolul 4 din Decizia‑cadru 2005/214, care însoțește decizia CJIB care face obiectul cauzei principale, lui D. B. i s‑a aplicat o amendă pentru o infracțiune în raport cu dreptul statului membru emitent, și anume o infracțiune de conduită contrară normelor de trafic rutier, astfel cum sunt definite de dreptul statului membru menționat.

Deși, în aceste condiții, articolul 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214 se aplică în speță, iar nu articolul 1 litera (a) punctul (iii) din această decizie‑cadru, nu este mai puțin adevărat că aceste două dispoziții impun în termeni identici ca persoana în cauză să fi trebuit să aibă „posibilitatea judecării cauzei sale de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”.

În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă dreptul la o cale de atac este garantat în pofida obligației de a respecta o procedură administrativă prealabilă examinării cauzei de către o instanță judecătorească cu competență specială în materie penală, în sensul Deciziei‑cadru 2005/214, Curtea a statuat deja că articolul 1 litera (a) punctul (iii) din decizia‑cadru nu impune ca acea cauză să poată fi judecată direct de o astfel de instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 45).

În măsura în care Decizia‑cadru 2005/214 se aplică și sancțiunilor financiare aplicate de autorități administrative, se poate impune, în funcție de particularitățile sistemelor jurisdicționale ale statelor membre, desfășurarea unei faze administrative prealabile. Cu toate acestea, accesul la o instanță judecătorească competentă în special în materie penală, în sensul acestei decizii‑cadru, nu trebuie să fie supus unor condiții care să îl facă imposibil sau excesiv de dificil (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 46 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește, în al doilea rând, întinderea și natura controlului exercitat de instanța judecătorească care poate fi sesizată, aceasta trebuie să aibă competență deplină pentru a examina cauza atât sub aspectul aprecierii în drept, cât și al împrejurărilor de fapt și trebuie să aibă în special posibilitatea de a analiza probele și de a stabili pe această bază răspunderea persoanei în cauză, precum și individualizarea adecvată a pedepsei (Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctul 47).

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, în pofida faptului că, în conformitate cu reglementarea neerlandeză, calea de atac împotriva deciziei CJIB de aplicare a unei sancțiuni este examinată de un procuror aflat sub autoritatea ierarhică a ministrului justiției, această reglementare prevede că persoana interesată poate sesiza kantonrechter (Tribunalul Districtual) cu o cale de atac împotriva deciziei acestui procuror.

În aceste condiții, fără a fi necesar să se aprecieze dacă un procuror competent să examineze o cale de atac împotriva deciziei CJIB de aplicare a unei sancțiuni pentru infracțiunea de conduită contrară normelor de trafic rutier este o „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214, trebuie să se verifice dacă kantonrechter (Tribunalul Districtual) menționat la punctul anterior constituie o astfel de instanță.

În această privință, trebuie amintit că noțiunea „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, prevăzută de dispoziția menționată, constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni orice instanță judecătorească ce aplică o procedură care întrunește caracteristicile esențiale ale unei proceduri penale și, în special, are o competență de fond și aplică o procedură supusă respectării garanțiilor procedurale adecvate în materie penală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2013, Baláž, C‑60/12, EU:C:2013:733, punctele 39 și 42).

Curtea, chemată să furnizeze răspunsuri utile instanței naționale, este competentă să dea indicații, pe baza dosarului cauzei principale, precum și a observațiilor care i‑au fost prezentate, de natură să permită instanței de trimitere să se pronunțe în litigiul concret cu care este sesizată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Szpital Kliniczny im. dra J. Babińskiego Samodzielny Publiczny Zakład Opieki Zdrowotnej w Krakowie, C‑16/19, EU:C:2021:64, punctul 38).

În prezenta cauză, astfel cum reiese din dosarul prezentat Curții, kantonrechter (Tribunalul Districtual), menționat la punctul 39 din prezenta hotărâre, poate statua cu privire la chestiuni de drept și de fapt, precum și cu privire la proporționalitatea amenzii aplicate în raport cu infracțiunea săvârșită, procedura în fața acestei instanțe fiind supusă garanțiilor procedurale adecvate în materie penală. În special, aceste garanții privesc modul în care documentele referitoare la cauză sunt aduse la cunoștința persoanei interesate, audierea în ședință publică la care este convocată persoana interesată, posibilitatea de a fi asistată sau reprezentată, audierea martorilor și a experților și recurgerea la un interpret.

Prin urmare, kantonrechter (Tribunalul Districtual) trebuie calificat drept „instanță judecătorească cu competență specială în materie penală”, în sensul articolului 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214.

În ceea ce privește împrejurarea, evocată de instanța de trimitere, potrivit căreia, în conformitate cu reglementarea neerlandeză, în cazul în care amenda aplicată are un cuantum egal sau mai mare de 225 de euro, examinarea căii de atac de către o instanță este condiționată de plata de către această persoană interesată a unei garanții echivalente cu acest cuantum, ea este lipsită de relevanță în speță. Astfel, este necesar să se constate că, în cauza principală, amenda aplicată lui D. B. de CJIB era în cuantum de 92 de euro.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 litera (a) punctul (ii) din Decizia‑cadru 2005/214 trebuie interpretat în sensul că o decizie prin care se aplică cu titlu definitiv o sancțiune financiară unei persoane fizice, adoptată de o autoritate a statului membru emitent, alta decât o instanță judecătorească, pentru o faptă penală în temeiul legii acestui stat membru, constituie o „decizie”, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care reglementarea statului membru menționat prevede că o cale de atac împotriva acestei decizii este examinată inițial de un procuror aflat sub autoritatea ierarhică a ministrului justiției, iar o instanță judecătorească competentă în special în materie penală poate fi sesizată ulterior de persoana în cauză dacă procurorul respectiv adoptă o decizie de respingere a acestei căi de atac, cu condiția ca accesul la această instanță să nu fie supus unor condiții care să îl facă imposibil sau excesiv de dificil.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

7 aprilie 2022 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul polonez

Litigiul principal și întrebările preliminare

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la cheltuielile de judecată