Concluziile avocatei generale L. Medina prezentate la 9 noiembrie 2023.#Covestro Deutschland AG și Republica Federală Germania împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Schemă de ajutoare pusă în aplicare de Republica Federală Germania în favoarea unor mari consumatori de energie electrică – Scutire de taxele de rețea pentru perioada 2012-2013 – Decizie prin care schema de ajutoare este declarată incompatibilă cu piața internă – Acțiune în anulare – Termen de introducere a acțiunii – Admisibilitate – Articolul 107 alineatul (1) TFUE – Noțiunea de «ajutor de stat» – Resurse de stat – Taxă parafiscală sau alte contribuții obligatorii.#Cauzele conexate C-790/21 P și C-791/21 P.

Aceste concluzii sunt prezentate în cauzele conexate C‑790/21 P și C‑791/21 P. Ele trebuie interpretate împreună cu celelalte trei serii de concluzii ale noastre prezentate tot astăzi în cadrul unor recursuri paralele ( 2 ), care privesc, toate, aceeași schemă de ajutor. Prin recursul formulat în cauza C‑790/21 P, Covestro Deutschland AG (denumită în continuare „Covestro”), societate producătoare de materiale, solicită anularea Hotărârii din 6 octombrie 2021, Covestro Deutschland/Comisia (T‑745/18, EU:T:2021:644, denumită în continuare „hotărârea atacată”). Prin această hotărâre a fost respinsă acțiunea sa având ca obiect anularea Deciziei Comisiei Europene din 28 mai 2018 privind schema de ajutor pusă în aplicare de Germania pentru consumatorii de energie electrică la sarcină de bază în temeiul articolului 19 din StromNEV ( 3 ), pentru anii 2012 și 2013 (denumită în continuare „decizia în litigiu”). Prin recursul formulat în cauza C‑791/21 P, Republica Federală Germania (din motive de simplificare, Republica Federală Germania va fi denumită în continuare „Germania”) solicită anularea hotărârii atacate. Comisia a formulat un recurs incident în cele două cauze menționate mai sus, prin care solicită de asemenea anularea hotărârii atacate.

Istoricul litigiului este expus la punctele 1-22 din hotărârea atacată. În sensul prezentelor concluzii, acesta poate fi rezumat în modul prezentat în continuare.

Articolul 21 din Energiewirtschaftsgesetz (Legea privind protecția aprovizionării cu energie), astfel cum a fost modificată prin Gesetz zur Neuregelung energiewirtschaftlicher Vorschriften (Legea privind revizuirea reglementărilor din sectorul energiei) din 26 iulie 2011 ( 4 ), dar anterior modificărilor aduse de Gesetz zur Weiterentwicklung des Strommarktes (Legea privind dezvoltarea pieței energiei electrice) din 26 iulie 2016 ( 5 ), prevede printre altele că taxele de rețea trebuie să fie rezonabile, nediscriminatorii, transparente și întemeiate pe costurile unei exploatări eficiente a sistemului de aprovizionare cu energie.

Articolul 17 din Stromnetzentgeltverordnung (Ordonanța federală privind taxele de rețea pentru energia electrică) din 25 iulie 2005 ( 6 ) definește metoda de calcul care trebuie utilizată de operatorii de sistem pentru a stabili taxele generale, care se bazează printre altele pe costurile de rețea totale anuale.

Articolul 19 din StromNEV din 2005 prevede de asemenea taxe individuale pentru categoriile de utilizatori ale căror profiluri de consum și de sarcină sunt foarte diferite de cele ale altor utilizatori (așa‑numiții „utilizatori atipici”), care iau în considerare, în conformitate cu principiul stabilirii prețurilor care reflectă costurile, contribuția utilizatorilor respectivi la reducerea sau prevenirea unei creșteri a costurilor de rețea.

În această privință, articolul 19 alineatul (2) din StromNEV din 2005 introduce taxe individuale pentru următoarele două categorii de utilizatori atipici: (i) utilizatori a căror contribuție la costurile de vârf poate să difere în mod semnificativ de sarcina anuală simultană de vârf a tuturor celorlalți utilizatori conectați la același nivel de rețea, și anume utilizatorii care consumă în mod sistematic energie electrică în afara orelor de vârf (denumiți în continuare „consumatori anticiclici”) și (ii) utilizatori al căror consum anual de energie electrică reprezintă cel puțin 7000 de ore de utilizare și peste 10 gigawați-oră (denumiți în continuare „consumatori de energie electrică la sarcină de bază”).

Până la intrarea în vigoare a StromNEV, astfel cum a fost modificată prin EnWG 2011 (denumită în continuare „StromNEV 2011”), consumatorii anticiclici și consumatorii de energie electrică la sarcină de bază au fost supuși unor taxe individuale calculate în conformitate cu „metoda rutei fizice” elaborată de Bundesnetzagentur (Agenția Federală a Rețelelor, Germania, denumită în continuare „BNetzA”). Această metodă a ținut seama de costurile de rețea generate de acești consumatori, cu un tarif minim echivalent cu 20 % din taxele generale publicate (denumit în continuare „tariful minim”). Acesta din urmă garanta un tarif pentru exploatarea rețelei la care erau conectați acești consumatori în cazul în care taxele individuale calculate potrivit metodei rutei fizice erau mai mici de zero sau apropiate de zero.

În temeiul articolului 19 alineatul (2) a doua și a treia teză din StromNEV din 2011, care a intrat în vigoare la 4 august 2011, cu efect de la 1 ianuarie 2011 (data aplicării retroactive a acestei dispoziții), sistemul de taxe de rețea individuale pentru consumatorii de energie electrică la sarcină de bază a fost eliminat și înlocuit cu o scutire totală de la obligația de plată a taxelor de rețea (denumită în continuare „scutirea în discuție”). Aceasta urma să fie acordată numai după ce autoritatea de reglementare competentă (fie BNetzA, fie autoritatea de reglementare a landului în cauză) verifica îndeplinirea condițiilor legale. Această scutire a fost suportată de operatorii de sisteme de transport sau de distribuție în funcție de nivelul rețelei la care erau conectați beneficiarii. Taxele de rețea individuale pentru consumatorii de energie electrică în afara orelor de vârf au rămas în vigoare, precum și obligația acestora de a plăti cel puțin 20 % din taxele de rețea publicate.

În conformitate cu articolul 19 alineatul (2) a șasea și a șaptea teză din StromNEV din 2011, operatorii de sisteme de transport erau obligați să ramburseze operatorilor din aval ai rețelelor de distribuție a energiei electrice (operatorii de rețele de distribuție) pierderile de venituri rezultate din scutirea în discuție și trebuiau să își compenseze reciproc costurile pe care le implica scutirea, prin intermediul unei compensații financiare în conformitate cu articolul 9 din Kraft‑Wärme‑Kopplungsgesetz (Legea privind promovarea cogenerării de energie termică și electrică) din 19 martie 2002 ( 7 ), astfel încât fiecare dintre aceștia avea aceeași sarcină financiară calculată în funcție de cantitatea de energie electrică furnizată de fiecare consumatorului final conectat la rețeaua sa.

Începând din anul 2012, decizia BNetzA din 14 decembrie 2011 (BK8-11-024, denumită în continuare „decizia BNetzA din 2011”) a instituit un mecanism de finanțare. În cadrul acestui mecanism, operatorii de sisteme de distribuție colectau de la consumatorii finali o suprataxă (denumită în continuare „suprataxa în discuție”) al cărei cuantum a fost transferat operatorilor de sisteme de transport cu scopul de a îi despăgubi pentru pierderea de venituri cauzată de scutirea în discuție.

Cuantumul suprataxei era stabilit în fiecare an, în prealabil, de către operatorii de sisteme de transport, pe baza unei metodologii stabilite de BNetzA. Cuantumul pentru anul 2012, primul an în care a fost pus în aplicare sistemul, a fost stabilit direct de BNetzA.

Aceste dispoziții nu se aplicau costurilor scutirii pentru anul 2011 și, prin urmare, fiecare operator de sisteme de transport și de distribuție trebuia să suporte pierderile aferente scutirii pentru anul respectiv.

În cursul procedurii administrative în fața Comisiei, care a condus la decizia în litigiu, scutirea în discuție a fost mai întâi declarată nulă prin hotărârea Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania) din 8 mai 2013 și prin hotărârea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) din 6 octombrie 2015. Această scutire a fost ulterior revocată, cu efect de la 1 ianuarie 2014, de StromNEV, astfel cum a fost modificată prin Verordnung zur Änderung von Verordnungen auf dem Gebiet des Energiewirtschaftsrechts (Ordonanța de modificare a mai multor ordonanțe în domeniul energiei) din 14 august 2013 ( 8 ). Această din urmă ordonanță a reintrodus taxele individuale calculate conform metodei rutei fizice, cu aplicarea – în locul taxei minime – de taxe standard de 10 %, 15 % și 20 % din costurile generale, în funcție de consumul de energie electrică (7000, 7500 și 8000 de ore de utilizare anuală a rețelei) (denumite în continuare „taxele standard”).

StromNEV 2013 a introdus o schemă tranzitorie, în vigoare de la 22 august 2013 și aplicabilă retroactiv consumatorilor de energie electrică la sarcină de bază care nu beneficiaseră încă de scutirea în discuție pentru anii 2012 și 2013 (denumită în continuare „schema tranzitorie”). În locul taxelor individuale calculate în conformitate cu metoda rutei fizice și cu tariful minim, această schemă prevedea exclusiv aplicarea tarifelor standard.

În cele două recursuri incidente identice formulate în cauzele C‑790/21 P și C‑791/21 P, Comisia invocă două motive de recurs. Primele două sunt în esență identice cu cele două motive invocate în recursurile incidente în cauzele C‑792/21 P-C‑796/21 P și C‑800/21 P. În cauza C‑790/21 P, Covestro invocă patru motive de recurs. În cauza C‑791/21 P, Germania invocă un singur motiv de recurs. Cu toate acestea, astfel cum a solicitat Curtea, prezentele concluzii vor aborda numai primul motiv invocat în cadrul recursurilor incidente de către Comisie (admisibilitatea unei acțiuni în anulare) și al treilea motiv de recurs invocat de Covestro, care corespunde motivului unic de recurs invocat de Germania (în măsura în care acestea privesc condiția referitoare la existența unei intervenții prin intermediul „resurselor de stat”).

Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctele 37-44 din hotărârea atacată, prin faptul că a reținut o interpretare largă a noțiunii de „publicare” în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE. În primul rând, potrivit Comisiei, interpretarea Tribunalului este contrară jurisprudenței Curții, în care aceasta din urmă a stabilit o paralelă între articolul 263 al șaselea paragraf TFUE și articolul 297 TFUE. În opinia Comisiei, din această jurisprudență reiese că publicarea constituie momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii numai în măsura în care aceasta condiționează intrarea în vigoare a actului în cauză și numai dacă este prevăzută de tratatul însuși. În al doilea rând, în ceea ce privește mai precis publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (denumit în continuare „Jurnalul Oficial”) a unei decizii a Comisiei de închidere a unei proceduri oficiale de investigare, aceasta nu constituie o „publicare” în sensul articolului 297 alineatul (2) al doilea paragraf TFUE. Prin urmare, aceasta nu constituie momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii. În al treilea rând, Comisia invocă o serie de argumente care susțin, în opinia sa, interpretarea pe care a dat‑o articolului 263 al șaselea paragraf TFUE în ceea ce privește de exemplu economia acestei dispoziții, principiul egalității armelor sau caracterul imperativ al termenelor de introducere a acțiunii.

Germania și Covestro susțin în esență că interpretarea dată de Tribunal noțiunii de „publicare”, în sensul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, nu este afectată de nicio eroare de drept.

Este adevărat că, în practică și așa cum s‑a întâmplat în acest caz, beneficiarii ajutorului de stat sunt adesea informați cu privire la conținutul unei decizii a Comisiei prin care schema de ajutor este declarată incompatibilă cu piața internă și ilegală și prin care se dispune recuperarea ajutorului înainte ca decizia respectivă să fie publicată în Jurnalul Oficial. Beneficiarii suportă efectele juridice ale acestei decizii în cadrul procedurii de recuperare, care trebuie să aibă loc imediat după adoptarea deciziei și notificarea acesteia statului membru în cauză.

Comisia susține că, spre deosebire de ceea ce a statuat Tribunalul în hotărârea atacată, pentru a calcula termenul de introducere a unei acțiuni în anulare, trebuie să se ia în considerare data la care beneficiarul ajutorului de stat a luat cunoștință de decizia în litigiu, iar nu data publicării acesteia în Jurnalul Oficial. Prin urmare, Comisia susține că Tribunalul ar fi trebuit să declare inadmisibilă acțiunea formulată de Covestro, întrucât era introdusă tardiv.

Propunem respingerea interpretării Comisiei, întrucât nu este susținută nici de textul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, nici de jurisprudența constantă a Curții, nici de finalitatea acestei dispoziții.

Articolul 263 al șaselea paragraf TFUE prevede că „[a]cțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv”.

Astfel cum a arătat Germania și după cum rezultă din jurisprudența Curții, din modul de redactare a acestei dispoziții se poate deduce că criteriul datei luării la cunoștință a actului, ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii, prezintă un caracter subsidiar în raport cu cele ale publicării sau notificării actului.

În ceea ce privește notificarea, trebuie amintit că procedura de control al ajutoarelor de stat este o procedură strict bilaterală între Comisie și statul membru în cauză. Beneficiarii ajutoarelor au numai calitatea de „persoane interesate”, în sensul articolului 1 litera (h) din Regulamentul (UE) 2015/1589 ( 9 ). Rezultă că statul membru respectiv este singurul destinatar al unei decizii negative a Comisiei, iar intrarea în vigoare a acestei decizii rezultă din această procedură bilaterală, și anume din notificarea deciziei de către Comisie statului membru. Întrucât o astfel de decizie a intrat deja în vigoare la momentul notificării, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul pentru introducerea unei acțiuni în justiție de către părțile cărora nu le‑a fost notificată decizia trebuie să nu aibă legătură cu condițiile de intrare în vigoare a unei măsuri și trebuie în schimb să rezulte dintr‑o interpretare a textului și a finalității articolului 263 al șaselea paragraf din TFUE.

Potrivit modului de redactare a articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, în ceea ce privește persoanele cărora nu le este notificat actul, publicarea actului în Jurnalul Oficial devine elementul principal pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii. Rezultă că momentul în care beneficiarul ajutorului a luat cunoștință de decizie, în măsura în care acesta prezintă un caracter subsidiar în raport cu celelalte criterii, ar deveni relevant numai într‑o situație în care nu a avut loc nicio publicare (chiar dacă era necesară).

În opinia noastră, Comisia nu se poate întemeia pe Hotărârea Portugalia/Comisia ( 10 ). Această hotărâre privea o situație diferită de cea din prezentele cauze. Astfel, în situația din prima hotărâre, decizia în litigiu a fost adresată în mod specific Republicii Portugheze, în timp ce Covestro, în calitate de beneficiar al ajutorului, nu este decât o persoană interesată; Covestro nu este destinatara deciziei în litigiu.

În plus, Comisia invocă o interpretare eronată a acestei hotărâri în ceea ce privește pretinsa paralelă dintre articolul 263 al șaselea paragraf TFUE și articolul 297 alineatul (2) al doilea și al treilea paragraf TFUE. În această hotărâre, Curtea nu a interpretat noțiunea de „Bekanntgabe” (în limba română, „notificare”/„publicare”) ca însemnând „cunoaștere efectivă”. Curtea s‑a pronunțat numai cu privire la raportul dintre cele două alternative prevăzute la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, pentru a considera că decizia adresată reclamantei produce efecte de la data notificării sale și, în același timp, că notificarea respectivă constituie momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii.

Comisia pune în discuție „notificarea” susținând că întreprinderile au fost notificate de autoritățile germane în situația din speță. Cu toate acestea, atunci când aceste autorități – care nu au calitatea de instituție care a adoptat actul – transmit o copie a deciziei în litigiu beneficiarilor ajutorului, aceasta nu poate fi calificată drept notificare formală a unei decizii a Comisiei în sensul articolului 297 TFUE. O asemenea comunicare a unei decizii către beneficiari nu are, așadar, aceleași efecte ca o notificare în sensul acestui articol. În orice caz, „notificarea” („Zustellung” în limba germană) unei decizii a Comisiei nu reprezintă un aspect în litigiu în prezentele cauze.

Nici celelalte hotărâri citate cu titlu de precedent de către Comisie nu susțin ipoteza susținută de aceasta din urmă. Astfel, Ordonanța Fryč/Comisia nu este relevantă în măsura în care privea acțiunea în anulare a unor regulamente publicate în Jurnalul Oficial. În mod similar, Ordonanța Iordăchescu/Parlamentul și alții ( 11 ) se referea la o directivă publicată de asemenea în Jurnalul Oficial.

În sfârșit, scopul termenelor de introducere a acțiunii este de a institui criterii obiective pentru a garanta securitatea juridică. Rezultă că un astfel de termen trebuie să fie clar și ușor de identificat de oricine și urmărește evitarea oricărei discriminări sau a oricărui tratament arbitrar în administrarea justiției ( 12 ).

Astfel, după cum arată Germania, tocmai pentru a menține securitatea juridică, articolul 263 al șaselea paragraf TFUE identifică publicarea actului ca fiind evenimentul principal pentru stabilirea termenului de introducere a acțiunii. Astfel, este întotdeauna posibil să se stabilească cu certitudine această dată, spre deosebire de data la care beneficiarul a luat cunoștință de măsură, a cărei dovadă este mult mai dificil de furnizat. Alternativa propusă de Comisie ar contraveni acestui calcul sigur din punct de vedere juridic. Potrivit acestei alternative, orice termen ar trebui să fie stabilit în mod individual, iar Tribunalul ar fi obligat să efectueze, cu eforturi semnificative, o investigație aprofundată cu privire la data reală la care reclamantul a luat cunoștință, poate din întâmplare, de măsura în discuție.

În plus, interpretarea susținută de Comisie ar avea ca efect limitarea protecției jurisdicționale efective a beneficiarului ajutorului, în măsura în care de exemplu acesta din urmă ar putea primi de la statul membru în discuție o versiune incompletă sau cenzurată a deciziei Comisiei. O astfel de notificare nu este reglementată de dreptul Uniunii, iar statul membru ar putea omite, în mod arbitrar sau din neglijență, să notifice actul unora dintre beneficiarii ajutorului sau tuturor beneficiarilor ajutorului, ceea ce ar ridica probleme evidente în ceea ce privește principiul accesului egal la justiție.

Argumentul Comisiei potrivit căruia, în speță, Covestro, care a primit decizia în litigiu în cadrul procedurii naționale de recuperare a ajutorului, a introdus acțiunea sa în anulare înainte de publicarea deciziei în litigiu în Jurnalul Oficial, nu modifică concluzia noastră.

Astfel, Curtea a amintit în jurisprudența anterioară că „dispozițiile articolului 33 al treilea paragraf din Tratatul CECO, care preciza formalitățile – notificare sau publicare – începând de la care curge termenul de introducere a acțiunii în anulare, nu se opuneau posibilității ca reclamantul să formuleze cererea introductivă în fața Curții de îndată ce a intervenit decizia în litigiu, fără a aștepta notificarea sau publicarea acesteia, astfel încât împotriva uneia dintre acțiunile care s‑au aflat la originea hotărârii menționate nu se putea invoca nicio cauză de inadmisibilitate legată de depunerea sa la grefa Curții anterior publicării deciziei respective”. Prin urmare, Curtea a statuat în hotărârea citată că „în dispozițiile articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, care corespunde articolului 33 al treilea paragraf din Tratatul CECO, nu există elemente care să se opună transpunerii acestei jurisprudențe în prezenta cauză” ( 13 ) și a reținut în esență că faptul că o acțiune în anulare a fost introdusă înainte de publicarea deciziei în discuție nu constituia un motiv pentru a declara acțiunea inadmisibilă.

Din aprecierea de mai sus rezultă că introducerea unei acțiuni în anulare înainte de publicarea efectivă a actului în litigiu nu are nicio incidență asupra momentului de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii și în ceea ce privește calculul termenului de introducere a unei astfel de acțiuni, astfel cum este stabilit la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE.

În sfârșit, contrar celor susținute de Comisie, Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Georgsmarienhütte și alții (C‑135/16, EU:C:2018:120) sunt lipsite de relevanță pentru prezentele cauze, întrucât Curtea s‑a pronunțat în acea cauză cu privire la admisibilitatea unei cereri de decizie preliminară și nu s‑a pronunțat cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a unei acțiuni în anulare la Tribunal împotriva deciziei Comisiei.

În opinia noastră, din considerațiile care precedă rezultă că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că inadmisibilitatea invocată de Comisie în primă instanță trebuia respinsă, iar recursurile incidente ale Comisiei trebuiau respinse ca nefondate.

Al treilea motiv invocat de Covestro (cauza C‑790/21 P), referitor la noțiunea de „resurse de stat”, se întemeiază pe trei argumente: (i) aceasta susține că existența unei taxe și a controlului statului nu reprezintă criterii alternative; (ii) aceasta contestă calificarea drept taxă a suprataxei în cauză și (iii) aceasta susține că nu exista niciun control din partea statului asupra resurselor generate de suprataxa în discuție. Motivul unic de recurs invocat de Germania (cauza C‑791/21 P) cuprinde trei aspecte. Primul aspect, prin care se contestă că „existența unei taxe și a controlului statului reprezintă două criterii alternative”, se întemeiază pe următoarele argumente: (a) există contradicții în hotărârea atacată; (b) din jurisprudența Curții nu rezultă că este suficient să se concluzioneze că măsura implică resurse de stat numai pe baza faptului că suprataxa poate fi calificată drept taxă; (c) economia tratatelor este contrară interpretării Tribunalului; (d) această interpretare are consecințe care „nu sunt prevăzute de tratate” și (e) chiar și în cazul existenței unei taxe, este necesar să se evalueze dacă există un control al statului. Al doilea aspect, „suprataxa impusă de BNetzA nu este o taxă [în sensul jurisprudenței Curții]”, se întemeiază pe următoarele argumente: (a) nu există „taxă” în cazul în care debitorul fiscal nu este consumatorul final și (b) Tribunalul ar fi trebuit să examineze nu numai obligația de colectare a taxei, ci și obligația de plată a acesteia. Prin intermediul celui de al treilea aspect, Germania susține că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a statuat că utilizarea exclusivă a taxelor de rețea nu excludea posibilitatea ca statul să dispună de aceste fonduri.

Comisia susține că al treilea motiv invocat de Covestro și motivul unic invocat de Germania trebuie respinse ca nefondate.

Dat fiind că diferitele argumente privind resursele de stat, invocate de Covestro în cadrul celui de al treilea motiv de recurs (cauza C‑790/21 P) și de Germania în cadrul motivului unic de recurs (cauza C‑791/21 P), se suprapun în mod semnificativ, este necesar ca acestea să fie abordate împreună, în ordinea și urmând structura hotărârii atacate. Prin urmare, este necesar mai întâi să se analizeze natura alternativă a criteriilor, apoi să fie abordată calificarea suprataxei în discuție drept „taxă” și în sfârșit să se analizeze existența unui control al statului asupra resurselor generate de suprataxa în discuție.

Covestro și Germania susțin în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că existența unei taxe și a unui control al statului asupra fondurilor (sau asupra gestionarilor acestor fonduri) erau „două elemente care, împreună, alcătuiesc o alternativă”. Simpla existență a unei astfel de taxe nu este suficientă pentru a concluziona că prezentele cauze implicau „resurse de stat”.

Tribunalul a examinat jurisprudența referitoare la criteriul legat de „resursele de stat” și a considerat că, „în esență, jurisprudența Curții […] se sprijină pe două elemente principale pentru a aprecia dacă resursele sunt resurse de stat: în primul rând, existența unei sarcini obligatorii care revenea consumatorilor sau clienților, calificată în mod normal drept «taxă», mai precis drept «taxă parafiscală», și, în al doilea rând, controlul statului asupra gestionării schemei, în special prin intermediul controlului exercitat de stat asupra fondurilor sau asupra administratorilor (terți) ai acestor fonduri. Este vorba în esență despre două elemente care, împreună, alcătuiesc o alternativă” (hotărârea atacată, punctul 95, sublinierea noastră).

Potrivit Tribunalului, „trebuie, așadar, să se verifice dacă mecanismul suprataxei în discuție îndeplinește condițiile prevăzute de jurisprudența relevantă în ceea ce privește utilizarea resurselor de stat […] și, prin urmare, dacă suprataxa în discuție este efectiv o sarcină obligatorie și, prin urmare, comparabilă cu o taxă parafiscală sau, în caz contrar, dacă statul exercită cel puțin un control asupra fondurilor colectate sau asupra organismelor însărcinate cu gestionarea acestor fonduri” (hotărârea atacată, punctul 109).

Covestro și Germania susțin că criteriile referitoare la „taxă” și la controlul statului sunt cumulative și invocă Hotărârile FVE Holýšov I și alții/Comisia ( 14 ), Germania/Comisia ( 15 ) și PreussenElektra ( 16 ). Totuși, aceste hotărâri, precum și alte hotărâri (mai recente) ale Curții pledează mai degrabă în favoarea caracterului alternativ al criteriilor, în conformitate cu cele statuate de Tribunal la punctele 90 și 95-97 din hotărârea atacată ( 17 ).

Considerăm că argumentele invocate de Covestro și de Germania sunt neîntemeiate în măsura în care pot fi respinse în temeiul celei mai recente jurisprudențe a Curții, care înlătură eventualele îndoieli cu privire la caracterul alternativ sau cumulativ al criteriilor.

În Hotărârea DOBELES HES ( 18 ), Marea Cameră a Curții a examinat două aspecte relevante pentru prezentele recursuri: (i) definiția noțiunii de taxă și (ii) raportul dintre criteriul referitor la taxă și criteriul referitor la controlul statului asupra mecanismului de finanțare.

La punctul 39 din această hotărâre, Curtea a precizat că criteriile relevante prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE fac parte dintr‑o alternativă: „criteriul menționat la punctul anterior din prezenta hotărâre [și anume existența unei sarcini] nu este singurul care permite identificarea «resurselor de stat», în sensul acestei dispoziții. Faptul că anumite sume rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru calificarea lor drept «resurse de stat»”.

Rezultă că este suficient să se îndeplinească unul sau celălalt dintre cele două criterii, fapt confirmat de punctul 42 din Hotărârea DOBELES HES, punct la care Curtea face referire în mod direct la existența a „două criterii alternative”.

Prin urmare, în hotărârea atacată, la interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept, întrucât a urmat jurisprudența anterioară a Curții atunci când a afirmat, la punctul 95, că criteriile de mai sus „împreună, alcătuiesc o alternativă”, iar această abordare a fost ulterior confirmată din nou în Hotărârea DOBELES HES. În consecință, era suficient ca Tribunalul să identifice în hotărârea atacată fie existența unei taxe, fie existența unui control al statului asupra mecanismului de finanțare, în măsura în care fiecare dintre aceste criterii ar fi fost suficient în sine pentru a confirma că este vorba despre resurse de stat. Rezultă că argumentele invocate de Covestro și de Germania potrivit cărora aceste criterii sunt cumulative ar trebui, în opinia noastră, să fie respinse ca vădit neîntemeiate.

Este adevărat că Tribunalul nu a precizat acest lucru în mod expres, dar considerăm că din lectura hotărârii atacate (în special a punctului 109) rezultă că acesta a examinat cel de al doilea criteriu doar din motive de exhaustivitate. Având în vedere că a existat un dezacord important între părți în fața Tribunalului cu privire la caracterul alternativ al criteriilor, Tribunalul s‑a ghidat după principiul bunei administrări a justiției și a examinat ambele elemente ale alternativei.

Apoi, în susținerea argumentului său potrivit căruia criteriul referitor la „taxă” și criteriul referitor la controlul statului ar trebui să fie cumulative, Germania susține de asemenea că interpretarea articolului 107 alineatul (1) TFUE în hotărârea atacată (care este confirmată de jurisprudența Curții) este, în orice caz, contrară economiei tratatelor și ar conduce la „consecințe care nu sunt prevăzute în tratate”. Aceasta precizează că orice taxă sau suprataxă impusă de stat ar intra în mod necesar sub incidența noțiunii de „resurse de stat”, ceea ce ar contraveni suveranității fiscale a statelor membre. Ea susține în continuare că interdicția privind ajutoarele de stat nelegale urmărește să protejeze împotriva încălcărilor liberei concurențe de către state, ceea ce presupune că sunt vizate numai încălcări ale la concurenței care au legătură cu bugetul de stat sau care implică resurse supuse puterii de dispoziție a statului.

Cu toate acestea, astfel cum a arătat Comisia, aceste argumente se întemeiază pe o interpretare eronată a tratatelor ( 19 ), precum și pe o fuziune între, pe de o parte, jurisprudența referitoare la articolele 30 și 110 TFUE și, pe de altă parte, cea referitoare la articolul 34 TFUE. Interzicerea discriminării în temeiul primelor două articole se explică prin faptul că atât taxele vamale, cât și impozitele sunt, prin natura lor, fiscale (acestea constituie taxe utilizate de stat pentru a realiza obiective politice). În plus, este suficient să se sublinieze că principalul factor determinant în ceea ce privește resursele de stat este faptul că denaturarea concurenței este opera statului (iar nu a unei întreprinderi). Cu toate acestea, în mod semnificativ, contrar a ceea ce pare să sugereze Germania, economia tratatelor nu conține nicio indicație în sensul că numai ajutoarele „finanțate din bugetul de stat” trebuie considerate ajutoare de stat. Astfel, jurisprudența Curții a precizat întotdeauna că simplul fapt că fluxul de resurse trece exclusiv prin entități de drept privat nu este suficient pentru a infirma existența unui control efectiv al statului în sensul noțiunii de ajutor ( 20 ).

Contrar argumentelor invocate de Germania, diferența sistematică de poziție din Tratatul FUE între articolele 30 și 110, pe de o parte, și articolul 107, pe de altă parte, nu are un impact semnificativ în ceea ce privește prezentele cauze. Aceste trei dispoziții au în schimb ceva în comun, și anume faptul că se referă la acțiuni fiscale ale statului. Astfel, Curtea adoptă, în ceea ce privește cele două categorii de dispoziții, o interpretare largă a noțiunii de „control al statului”, în special pentru a evita eludarea normelor cuprinse în aceste dispoziții ( 21 ).

În plus, este eronat să se afirme că „orice [transfer] de active între [persoane juridice] de drept privat, dispus prin lege, [ar fi asimilat] unei utilizări a resurselor de stat”. De exemplu, un preț minim stabilit prin lege nu este o taxă. Este suficient să se facă trimitere la Hotărârile PreussenElektra și EEG 2012. Hotărârea PreussenElektra privea un preț minim legal aplicat între două entități de drept privat. Entitatea de drept privat care trebuia să aplice prețul minim nu putea transfera costurile clienților săi. Prin urmare, nu exista nicio taxă.

În Hotărârea EEG 2012, Curtea a explicat că simpla posibilitate a unui impact asupra clienților nu era suficientă pentru a considera că resursele utilizate erau resurse de stat. Utilizarea resurselor de stat – sub forma unei taxe – nu poate fi prezumată decât dacă entitatea de drept privat căreia îi revine obligația are de asemenea obligația de a transfera costul suplimentar unui terț prin colectarea unei taxe de la acesta.

În opinia noastră, din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că Tribunalul a considerat în mod întemeiat că aceste criterii fac parte dintr‑o alternativă. Prin urmare, hotărârea atacată nu este afectată de nicio eroare de drept în această privință, iar prima serie de argumente invocate de Covestro și de Germania trebuie respinse ca neîntemeiate.

Covestro și Germania critică Tribunalul în ceea ce privește primul dintre criteriile alternative discutate mai sus, în măsura în care a calificat în mod eronat suprataxa în discuție drept „taxă”. Ele susțin că această calificare ar fi întemeiată pe o interpretare eronată a noțiunii de „taxă” și pe o denaturare a dreptului național.

În cadrul primului grup de argumente, Covestro și Germania susțin în esență că Tribunalul a interpretat în mod eronat noțiunea de „consumator final” în sensul dreptului național, întrucât nici dreptul național, nici autoritățile naționale germane nu impun o obligație de plată consumatorilor sau operatorilor de rețea. O astfel de obligație era posibilă numai în temeiul unui contract de utilizare a rețelei încheiat de autoritățile de reglementare, care nu exista pentru anii 2012 și 2013. Potrivit Covestro, era de competența furnizorului de energie electrică, în calitate de utilizator al rețelei, să transfere suprataxa în discuție către consumatorul final. Chiar dacă toți furnizorii ar fi transferat în mod sistematic această suprataxă către consumatorul final, o astfel de practică nu ar fi fost suficientă pentru a se constata existența unei obligații legale.

Considerăm că este necesar să se examineze dacă aspectul legat de identificarea debitorilor finali ai suprataxei în discuție constituie o considerație determinantă.

Covestro a susținut în primă instanță că suprataxa a fost colectată numai de la utilizatorii rețelei și că nu a fost transferată în mod obligatoriu consumatorilor finali de energie electrică, astfel încât aceasta ar fi trebuit înțeleasă ca o taxă de rețea, iar nu ca o taxă. Cu toate acestea, la punctul 119 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că acest argument nu este relevant, ținând seama de faptul că debitorii finali ai acestei suprataxe erau utilizatorii rețelei (furnizorii înșiși și consumatorii finali direct conectați la rețea), iar nu ceilalți consumatori finali.

Tot la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că decizia în litigiu identifica o obligație de colectare și de transferare a suprataxei în litigiu în privința „consumatorilor finali”. În opinia noastră, este relevant faptul că această interpretare a fost confirmată la punctul 20 din Hotărârea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) din 6 octombrie 2015, care respinge argumentul invocat de Covestro potrivit căruia suprataxa în discuție era o taxă de rețea. Această instanță a confirmat că suprataxa nu era o compensație contractuală, ci o colectare externă de taxe, care a fost impusă operatorilor.

În plus, din jurisprudența Curții rezultă că, pentru ca o măsură să constituie o „taxă” în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, este suficient ca aceasta să fie percepută asupra unor produse sau servicii intermediare, fără să fie în mod necesar transferată consumatorilor finali ai produselor sau serviciilor în aval. Nimic nu permite să se considere, pe baza aceleiași jurisprudențe a Curții ( 22 ), că o taxă implică existența unor resurse de stat numai în cazul în care taxa respectivă este aplicată consumatorilor finali. Astfel, considerăm că noțiunea de taxă, care este menționată la articolele 30 și 110 TFUE, trebuie înțeleasă în sens larg pe baza unei interpretări teleologice.

Tribunalul s‑a întemeiat în mod corect pe aceeași jurisprudență la punctul 121 din hotărârea atacată.

Considerăm că Tribunalul și‑a întemeiat în mod corect abordarea pe aspectul dacă organismele private sau publice, care sunt însărcinate cu punerea în aplicare a schemei, trebuie să își asume cheltuielile prin intermediul propriilor resurse financiare (o situație care nu implică niciun ajutor de stat) sau dacă pot colecta aceste resurse de la terți (o situație în care există un ajutor de stat). Nu are importanță dacă acești terți sunt consumatori finali sau dacă reprezintă o verigă intermediară în lanțul valoric. Astfel, singurul element determinant îl constituie efectul redistributiv al taxei, și anume faptul că un stat sau o entitate de drept privat colectează această taxă de la întreprinderi și o utilizează pentru a finanța un avantaj acordat unei alte categorii de întreprinderi.

Dintr‑o interpretare teleologică și din jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de „taxă”, în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, rezultă că este lipsită de relevanță identitatea persoanei obligate la plata taxei în fiecare caz în parte. Elementul determinant constă în aspectul dacă taxa privește produsul în cauză sau o activitate necesară în legătură cu produsul respectiv ( 23 ).

În opinia noastră, rezultă că primul grup de argumente trebuie respinse ca neîntemeiate.

Covestro susține că Tribunalul s‑a întemeiat exclusiv și în mod eronat pe decizia BNetzA din 2011, în condițiile în care această decizie a fost declarată ilegală, cu efect retroactiv, de instanțele germane.

Se pune întrebarea dacă Tribunalul era îndreptățit să constate caracterul obligatoriu al suprataxei în discuție întemeindu‑se pe decizia BNetzA menționată, în pofida faptului că ulterior aceasta a fost anulată și a fost declarată nulă de Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) și, în apel, de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție).

Amintim că din Hotărârea Comisia/Aer Lingus și Ryanair Designated Activity ( 24 ) și din Hotărârea Heiser ( 25 ) reiese că eventuala nelegalitate a unei scheme naționale nu este de natură să înlăture caracterul său de ajutor de stat.

Potrivit Hotărârii Heiser, „chiar dacă reglementarea care prevede ajustarea deducerilor […] este nelegală, nu este mai puțin adevărat că poate produce efecte atât timp cât nu a fost abrogată sau, cel puțin, atât timp cât nelegalitatea sa nu a fost constatată” (sublinierea noastră).

De asemenea, potrivit Hotărârii Comisia/Aer Lingus și Ryanair Designated Activity, „împrejurarea că o măsură fiscală este contrară altor dispoziții ale dreptului Uniunii decât articolele 107 și 108 TFUE nu permite excluderea calificării drept «ajutor de stat» a scutirii de această măsură de care beneficiază anumiți contribuabili, atât timp cât măsura în cauză produce efecte în privința celorlalți contribuabili și nu a fost nici abrogată, nici declarată ilegală și, prin urmare, inaplicabilă” (sublinierea noastră).

Astfel cum a arătat Comisia în ședință, legiuitorul german a tratat situația în așa mod încât să garanteze că colectarea suprataxei în discuție, ca urmare a anulării dispuse de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), este corectată retroactiv și continuă să producă efecte juridice și, prin urmare, a menținut obligația de colectare a suprataxei în discuție.

În opinia noastră, în dreptul Uniunii în materie de ajutoare de stat, o măsură trebuie analizată din punctul de vedere al efectelor sale.

Considerăm că din jurisprudența menționată anterior rezultă că Tribunalul a reținut în mod întemeiat (la punctele 107 și 125 din hotărârea atacată) că, în scopul controlului asupra ajutoarelor de stat, faptul că decizia BNetzA din 2011 a fost aplicată efectiv și a produs efecte juridice în perioada relevantă constituie un element determinant.

Această decizie a fost obligatorie din punct de vedere juridic în perioada relevantă și a impus operatorilor de rețea să colecteze suprataxa în discuție de la utilizatorii rețelei.

Formularea de la punctul 3 din decizia BNetzA din 2011 impunea obligația de colectare a suprataxei în discuție de la operatorii de sisteme de distribuție, care trebuiau, prin urmare, să colecteze această suprataxă de la clienții lor. Având în vedere că această decizie făcea parte din schema în vigoare în perioada în cauză și producea efecte obligatorii – cu atât mai mult cu cât aceste efecte nu au fost efectiv revocate în urma anulării dispuse de instanțele naționale (prin dispoziții care au abrogat succesiv această schemă) –, Tribunalul a statuat în mod corect că schema bazată pe suprataxa în discuție producea un efect obligatoriu din punct de vedere juridic (hotărârea atacată, punctul 125).

Aprecierea noastră din prezentele concluzii este confirmată și de Hotărârea Curții Deutsche Post/Comisia ( 26 ), în care s‑a statuat că o decizie anulată este încă susceptibilă să producă efecte juridice. Având în vedere că acțiunea în anulare în această cauză fusese introdusă înainte ca Tribunalul să pronunțe hotărârea de anulare a deciziei în litigiu (excluzând‑o astfel retroactiv din ordinea juridică), admisibilitatea acestei acțiuni trebuia apreciată în raport cu momentul introducerii sale, întrucât decizia negativă din anul 2002 era încă în vigoare și a continuat să facă parte din ordinea juridică a Uniunii.

În sfârșit, trebuie subliniat în această privință că producerea de efecte juridice a fost de altfel obiectivul declarat al legiuitorului german ( 27 ).

În opinia noastră, trebuie respinse ca neîntemeiate argumentele prin care se urmărește invocarea faptului că decizia BNetzA din 2011 a fost declarată nelegală de instanțele naționale.

Covestro și Germania susțin că, la punctul 121 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat în mod eronat noțiunea de „taxă”, în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, concluzionând că suprataxa în discuție corespunde acestei noțiuni. Este adevărat că, pentru a justifica faptul că o obligație de a percepe o suprataxă legată de utilizarea rețelei poate fi de asemenea o taxă, Tribunalul face trimitere la noțiunea de taxă în sensul articolelor 30 și 110 TFUE.

Astfel cum s‑a arătat la punctul 61 din prezentele concluzii, noțiunea de taxă, care figurează la articolele 30 și 110 TFUE, trebuie să facă obiectul unei interpretări largi.

În Hotărârea Essent Netwerk Noord (punctul 40), Curtea a statuat că „articolele [30 și 110 TFUE] […] au ca obiectiv complementar interzicerea tuturor dispozițiilor fiscale naționale de natură să discrimineze produsele provenind din alte state membre sau având ca destinație alte state membre împiedicând libera lor circulație în interiorul [Uniunii Europene] în condiții normale de concurență” (sublinierea noastră).

Astfel cum s‑a arătat la punctul 64 din prezentele concluzii, din noțiunea de „taxă”, în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, rezultă că este lipsită de relevanță identitatea persoanei obligate la plata taxei în fiecare caz în parte. Elementul determinant constă în aspectul dacă taxa privește produsul în cauză sau o activitate necesară în legătură cu produsul respectiv.

În prezentele cauze, suprataxa în discuție este colectată în legătură cu utilizarea rețelei. Potrivit aprecierii corecte a Tribunalului, împrejurarea că suprataxa nu constituie o contraprestație pentru utilizarea rețelei, ci o taxă obligatorie este determinantă pentru calificarea acesteia drept taxă.

Covestro urmărește să se întemeieze pe argumentul potrivit căruia, în cauzele anterioare examinate de Curte, produsul relevant nu îl constituia utilizarea rețelei, ci energia electrică furnizată. Prin urmare, singurul aspect relevant a fost acela dacă, în cadrul raportului de furnizare a energiei electrice, a fost perceput un supliment tarifar, care trebuia calificat drept taxă.

Cu toate acestea, argumentul Covestro este inoperant în măsura în care, în prezentele cauze, utilizarea rețelei trebuie considerată un produs intermediar sau mai precis un serviciu intermediar în sensul articolelor 30 și 110 TFUE, în conformitate cu jurisprudența Curții analizată mai sus. Prin urmare, în opinia noastră, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când s‑a întemeiat pe articolele 30 și 110 TFUE pentru a defini taxa ca fiind o taxă asupra unui produs sau serviciu furnizat.

În plus, soluționarea aspectului legat de caracterul obligatoriu al taxei ca o condiție pentru stabilirea existenței resurselor de stat poate fi dedusă din jurisprudența existentă a Curții, în măsura în care prezentele cauze sunt similare cu situația de fapt aflată la originea Hotărârii Essent Netwerk Noord.

Hotărârea Essent Netwerk Noord privea o taxă din Țările de Jos. Un operator de rețea (controlat integral de autoritățile publice) a colectat de la cumpărătorii naționali de energie electrică o taxă (un preț suplimentar) pentru utilizarea rețelei sale de energie electrică. În mod similar cu prezentele cauze, în Hotărârea Essent Netwerk Noord, această taxă era prevăzută de dreptul național, iar operatorul de rețea a colectat anumite sume de la consumatori și a finanțat astfel ajutorul de stat.

Tribunalul a făcut trimitere în mod corect la hotărârea pronunțată în această cauză și a subliniat, la punctul 91 din hotărârea atacată, că „Curtea a concluzionat că o suprataxă pe energia electrică transportată, stabilită potrivit unor criterii obiective, impusă consumatorilor de energie electrică și colectată de operatorii de rețea, constituia o «taxă», a cărei sursă era o resursă de stat”.

În Hotărârea Essent Netwerk Noord, Curtea formulează mai multe observații importante pentru prezentele recursuri.

În primul rând, Curtea arată că este puțin important dacă taxa afectează produsul ca atare, de exemplu energia electrică, sau dacă ea va afecta o activitate necesară în legătură cu produsul, de exemplu transportul de energie electrică (Hotărârea Essent Netwerk Noord, punctul 44). În prezentele cauze, taxa afectează transportul de energie electrică.

În al doilea rând, Curtea subliniază că împrejurarea că suprataxa este o taxă impusă în mod unilateral este determinantă pentru existența unei taxe (Hotărârea Essent Netwerk Noord, punctul 45). În prezentele cauze, decizia BNetzA din 2011 impunea operatorilor de sisteme de distribuție, în mod imperativ din punct de vedere juridic, obligația de a colecta suprataxa în litigiu de la consumatorii finali, în calitate de utilizatori ai rețelei (punctul 132 din hotărârea atacată).

În al treilea rând, Curtea statuează că „împrejurarea că sarcina financiară nu este percepută de stat este nesemnificativă” (Hotărârea Essent Netwerk Noord, punctul 46). În prezentele cauze, operatorii de sisteme de distribuție erau responsabili de colectarea suprataxei în discuție.

În sfârșit, în prezentele cauze, în mod similar situației în care s‑a pronunțat Hotărârea Essent Netwerk Noord, suprataxa în discuție viza acoperirea costurilor de utilizare a rețelei pe care consumatorii germani de energie electrică la sarcină de bază ar fi trebuit în mod normal să le suporte ei înșiși.

Prin urmare, scutirea de la plata taxelor de rețea a consumatorilor de energie electrică la sarcină de bază a îmbunătățit poziția concurențială a acestora. Având în vedere statutul fiscal al suprataxei în discuție în prezentele cauze, ar fi oportun ca aceste resurse să fie recunoscute ca fiind resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În plus, acest lucru ar fi conform cu jurisprudența potrivit căreia finanțarea unui avantaj prin intermediul venitului obținut dintr-o taxă implică faptul că avantajul provine dintr‑o resursă de stat ( 28 ).

Considerăm că nu numai Hotărârea Essent Netwerk Noord, ci și Hotărârea FVE Holýšov I este deosebit de relevantă. Aceste două cauze au un context factual similar cu cel al prezentelor cauze și demonstrează că în realitate Curtea a abordat deja întrebările adresate în cadrul prezentelor recursuri.

În Hotărârea FVE Holýšov I (punctul 46), Curtea a explicat că nu contează dacă mecanismul de finanțare în cauză este sau nu este calificat, în temeiul dreptului național, drept taxă sau taxă parafiscală. Dreptul Uniunii în materie de ajutoare de stat se referă numai la cunoașterea faptului că o astfel de taxă este percepută și că această taxă este impusă în mod unilateral și printr‑un act al statului.

În ambele hotărâri menționate, Curtea arată că este vorba despre o obligație de colectare unilaterală a sumelor și că, prin urmare, acestea reprezintă resurse de stat. Ajungem astfel la recenta Hotărâre DOBELES HES (punctul 34), care aduce precizări suplimentare cu privire la Hotărârea Essent Netwerk Noord. Considerăm că acestea sunt importante pentru soluționarea prezentelor recursuri.

La punctul 34 menționat, Curtea precizează că, „[î]n ceea ce privește, în al doilea rând, condiția referitoare la acordarea avantajului «prin intermediul resurselor de stat», cu privire la care are îndoieli instanța de trimitere, Curtea a statuat că sumele care rezultă din tariful suplimentar impus de stat cumpărătorilor de energie electrică sunt similare unei taxe impuse asupra energiei electrice și au ca origine «resurse de stat», în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE” ( 29 ).

Precizăm că Hotărârea DOBELES HES continuă, la punctele 36 și 37, prin a aduce clarificări cu privire la alte hotărâri pronunțate, în plus față de Hotărârea Essent Netwerk Noord (în special Hotărârea EEG 2012, punctele 70 și 71).

Curtea subliniază diferențele dintre Hotărârea EEG 2012 și Hotărârea DOBELES HES. Aceasta explică faptul că, în situația din prima cauză, nu exista o contribuție obligatorie, întrucât colectarea contribuției EEG nu era imperativă din punct de vedere juridic și avea doar un caracter voluntar. Prin urmare, Curtea precizează că, pentru a stabili dacă este vorba despre o contribuție obligatorie, caracterul imperativ este determinant. Simplul fapt că sumele sunt transferate sau pot fi transferate nu este suficient în sine. Cu toate acestea, în prezentele cauze exista tocmai o obligație de colectare a taxei (sau a contribuției), în timp ce Hotărârea EEG 2012 nu privea o taxă.

Spre deosebire de situația din Hotărârea EEG 2012, colectarea suprataxei în discuție în prezentele cauze nu este o decizie comercială a operatorilor de rețea, ci se realizează în temeiul unor dispoziții legale (în special, al deciziei BNetzA).

Prin urmare, este necesar să se facă o distincție între mecanismul de finanțare în discuție în prezentele cauze și mecanismul vizat de Hotărârea EEG 2012. În prezentele cauze, existența suprataxei în sine este suficientă pentru ca aceasta să fie calificată drept resurse de stat.

În ceea ce privește al doilea dintre cele două criterii din Hotărârea EEG 2012, și anume controlul statului (puterea de dispoziție) asupra fondurilor înseși sau asupra entității care gestionează aceste fonduri, astfel cum am văzut mai sus, cele două criterii sunt alternative, iar nu cumulative.

În cazul în care Hotărârea EEG 2012 ar fi vizat o suprataxă obligatorie, Curtea nu ar fi trebuit să inițieze dezbaterea de la punctul 72 din această hotărâre.

Astfel, tocmai pentru că nu erau îndeplinite condițiile expuse la punctul 71, Curtea a considerat necesar să continue analiza la punctul 72.

La punctul 71 din această hotărâre, Curtea a statuat că „[f]aptul, constatat de Tribunal […], că, «în practică», sarcina financiară rezultată din contribuția EEG era inclusă în prețul pentru clienții finali și, în consecință, era «asimilabilă, din punctul de vedere al efectelor sale, unei taxe, afectând consumul de energie electrică», nu este suficient pentru a se concluziona că contribuția EEG prezenta aceleași caracteristici ca suplimentul de preț de energie electrică examinat de Curte în Hotărârea […] Essent Netwerk Noord”.

Astfel, Curtea începe punctul 72 cu sintagma „prin urmare”: „Prin urmare, este necesar să se verifice dacă celelalte două elemente, […] amintite […] la punctul 62 din prezenta hotărâre, […] permiteau totuși [Tribunalului] să concluzioneze că fondurile generate de contribuția EEG constituiau resurse de stat, întrucât acestea rămâneau în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților publice […]. În această ipoteză, este puțin important că contribuția EEG poate sau nu să fie calificată drept «taxă»”.

Cu alte cuvinte, situația avută în vedere în Hotărârea EEG 2012 era complet diferită de cea din prezentele cauze.

Hotărârea EEG 2012 viza o situație în care legiuitorul german a permis întreprinderilor din domeniul energiei electrice să colecteze anumite taxe, dar aceasta era doar o posibilitate, iar nu o obligație. Statul a oferit operatorilor posibilitatea de a alege: în cazul în care făceau uz de această posibilitate, sumele colectate trebuiau să fie afectate unei utilizări specifice stabilite de stat (cu alte cuvinte, să fie destinate compensării costurilor suplimentare legate de energia din surse regenerabile). Prin urmare, în cauza respectivă, Curtea a ajuns la concluzia că, întrucât nu exista nicio obligație de colectare a acestor contribuții, statul nu exercita controlul asupra fondurilor respective.

Din considerațiile și din jurisprudența care precedă rezultă că suprataxa în litigiu reprezenta, astfel cum a constatat Comisia în decizia în litigiu, colectarea obligatorie din punct de vedere juridic a unei taxe, aspect stabilit de asemenea de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) și care, după cum s‑a confirmat cel mai recent în Hotărârea DOBELES HES, este suficient pentru a se constata că este vorba despre resurse de stat.

Prin urmare, considerăm că hotărârea atacată nu este afectată de o eroare de drept în această privință.

În opinia noastră, argumentele întemeiate pe articolele 30 și 110 TFUE (noțiunea de „taxă”), pe Hotărârea Essent Netwerk Noord și pe jurisprudența ulterioară (caracterul obligatoriu al contribuției) trebuie respinse ca neîntemeiate.

Covestro și Germania susțin, în esență, că Tribunalul a denaturat dreptul național în măsura în care nu exista nicio obligație de a colecta suprataxa în discuție.

Considerăm că faptul de a califica suprataxa în discuție drept taxă nu se întemeiază pe nicio denaturare a dreptului național.

La punctele 120 și 122-124 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, pe baza dreptului național (în special pe baza deciziei BNetzA din 2011), că taxa în discuție era percepută de la consumatorii finali. Prin urmare, argumentul potrivit căruia ar exista o „taxă”, astfel cum este definită în Hotărârea Essent Netwerk Noord, numai în cazul în care persoana obligată la plata taxei este consumatorul final, este inoperant. Astfel, Germania nu poate contesta, în cadrul unui recurs în fața Curții, această constatare efectuată de Tribunal cu privire la dreptul național, care este o constatare de fapt, iar acest stat membru s‑a abținut de fapt să facă acest lucru în mod direct.

După cum s‑a explicat la punctele 59-64 din prezentele concluzii, din jurisprudență rezultă că identitatea persoanei obligate la plata taxei în fiecare caz în parte este lipsită de relevanță. În schimb, elementul determinant constă în aspectul dacă taxa privește produsul în cauză sau o activitate necesară în legătură cu produsul respectiv.

În plus, suntem de acord cu opinia Comisiei potrivit căreia obligația de colectare și obligația de plată reprezintă două fețe ale aceleiași monede ( 30 ), cu consecința că orice concluzie cu privire la aspectul dacă obligația de plată impusă utilizatorilor rețelei decurge din legislația națională sau din decizia BNetzA din 2011 este de asemenea lipsită de relevanță.

În această privință, contrar argumentelor invocate de Covestro, faptul că decizia BNetzA din 2011 nu prevedea sancțiuni pentru necolectarea suprataxei în discuție nu este determinant. BNetzA a exercitat competențe normale de supraveghere a operatorilor de sisteme de transport și putea emite decizii obligatorii adresate acestor operatori în cazul nerespectării obligațiilor care le reveneau ( 31 ).

Rezultă că argumentele întemeiate pe denaturarea dreptului național și pe lipsa obligației de colectare a suprataxei în discuție, precum și pe lipsa obligației de plată a acesteia trebuie, în opinia noastră, să fie respinse ca neîntemeiate.

Potrivit Covestro, contrar celor arătate de Tribunal la punctele 126-130 din hotărârea atacată, autoritățile naționale nu au compensat integral operatorii de rețea pentru pierderile de venituri și pentru costurile generate de scutirea de la plata taxelor. Tribunalul ar fi dedus în mod eronat, la punctul 127 din hotărârea atacată, existența unei taxe.

Contrar celor susținute de Covestro, Tribunalul a constatat în mod întemeiat că suprataxa în discuție a permis compensarea integrală a prejudiciului suferit de operatorii de rețea ca urmare a scutirilor de la plata taxelor de rețea. Acest lucru a rezultat din articolul 19 alineatul (2) a șasea și a șaptea teză din StromNEV din 2011 și din decizia BNetzA din 2011. Ceea ce a fost important pentru evaluarea suprataxei în temeiul dreptului Uniunii în materie de ajutoare de stat a fost faptul că scutirea consumatorilor de energie electrică la sarcină de bază de la plata taxelor de rețea și avantajul rezultat au fost finanțate integral din suprataxă.

Cu toate acestea, la punctul 130 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins în mod întemeiat argumentul potrivit căruia nu exista un mecanism juridic care să asigure repararea integrală a prejudiciului suferit (în special pentru motivul că era imposibil să se transfere costurile suprataxei în discuție în cazul unor creanțe nerecuperabile). Astfel, calificarea suprataxei în discuție drept taxă parafiscală este suficientă pentru ca veniturile provenite din această taxă să fie considerate resurse de stat, fără a fi necesar ca statul să se angajeze să compenseze pierderile generate de neplata acestei suprataxe, în special în cazul creanțelor nerecuperabile.

Rezultă, în opinia noastră, că argumentele întemeiate pe lipsa unei compensări integrale pentru pierderile de venituri și pentru costuri trebuie respinse ca nefondate.

În opinia noastră, din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că a doua serie de argumente invocate de Covestro și de Germania trebuie respinse fie ca inoperante, fie ca neîntemeiate.

Germania susține în esență că punctele 95-97 și 109 din hotărârea atacată contrazic punctele 133-134 din această hotărâre. În ceea ce privește jurisprudența Curții, elementul determinant îl constituie controlul și puterea de dispoziție asupra fondurilor în cauză. Aceasta susține de asemenea că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că relația dintre furnizor și consumatorul final de energie electrică nu era decisivă pentru a concluziona in casu că există o taxă obligatorie, pentru motivul că suprataxa în discuție nu este percepută pentru consumul de energie electrică, ci pentru utilizarea rețelei.

Covestro susține în esență că hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept în măsura în care Tribunalul a considerat, pe baza unei descrieri eronate a dreptului național, că există un control al statului asupra fondurilor generate de suprataxa în discuție. De asemenea, aceasta se întemeiază pe următoarele argumente: (i) constatarea potrivit căreia veniturile generate de suprataxa în litigiu au fost destinate schemei în litigiu este contrară naturii statale a resurselor; (ii) chiar dacă colectarea suprataxei în litigiu ar avea un temei juridic, acest lucru nu ar fi suficient pentru a concluziona că resursele sunt resurse de stat; (iii) elemente precum cele referitoare la mandatul operatorilor de rețea sau la monitorizarea de către autoritățile publice a bunei puneri în aplicare a sistemului nu stabilesc existența unui control al statului asupra fondurilor și (iv) mecanismul de finanțare în cauză nu îndeplinește criteriile identificate de Curte pentru aprecierea controlului statului, în special pe cele care rezultă din Hotărârea EEG 2012.

Având în vedere caracterul alternativ al celor două criterii menționate în aprecierea noastră de mai sus, existența unei taxe este deja suficientă pentru recunoașterea naturii statale a resurselor. Dat fiind că criteriul referitor la „taxă” este îndeplinit în prezentele cauze, iar aprecierea Tribunalului în această privință este corectă, a treia serie de argumente din prezentele recursuri sunt inoperante și nu mai este necesar să fie examinate.

Prin urmare, vom face următoarele precizări doar din motive de exhaustivitate.

În pofida faptului că criteriul referitor la „taxă” este îndeplinit, iar aprecierea Tribunalului – și, în prezent, în recurs, aprecierea Curții se poate opri la acest punct –, nu este mai puțin adevărat că aprecierea Tribunalului cu privire la criteriul referitor la „controlul statului” ar trebui să fie confirmată și în prezentele cauze.

Costurile suplimentare rezultate din scutirea anumitor consumatori de la plata taxelor de rețea au fost transferate consumatorilor finali în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale dreptului statului membru în cauză ( 32 ). În plus, mecanismul suprataxei în discuție asigura compensarea integrală a pierderilor de venituri ale operatorilor de rețea, din moment ce cuantumul suprataxei menționate a fost adaptat la cuantumul resurselor necesare ca urmare a scutirii în discuție ( 33 ).

În ceea ce privește argumentul Covestro potrivit căruia cuantumul acestei suprataxe nu a fost stabilit de stat, este suficient să se arate că operatorii de sisteme de transport nu dispuneau de nicio marjă de manevră pentru a stabili această taxă și, astfel cum a statuat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 134 din hotărârea atacată, exista un control al statului asupra fondurilor, și anume asupra întregului mecanism de colectare și de alocare a suprataxei în discuție.

Covestro și Germania, care doresc să se întemeieze pe Hotărârea EEG 2012, susțin că alocarea exclusivă a resurselor generate de suprataxa în discuție se opune controlului exercitat de stat. Cu toate acestea, astfel cum a explicat în mod întemeiat Tribunalul la punctele 144 și 145 din hotărârea atacată, Curtea nu a revenit în această hotărâre asupra jurisprudenței sale constante, care de altfel a fost confirmată de o jurisprudență mai recentă ( 34 ), ci s‑a limitat să afirme că, în lipsa altor elemente, acest element nu era în sine determinant pentru a demonstra existența unui astfel de control. Într‑adevăr, în prezentele cauze, Tribunalul a identificat un alt asemenea element: existența unei taxe.

Argumentul potrivit căruia nu există un control al statului asupra întregului mecanism de colectare a suprataxei în discuție este contrazis de faptul că există o legătură obligatorie între, pe de o parte, suprataxa în discuție (ca taxă parafiscală) și, pe de altă parte, ajutorul acordat sub forma unei scutiri de la plata taxelor de rețea. În conformitate cu jurisprudența Curții, atunci când există o astfel de legătură între măsura de ajutor și sursa sa de finanțare, rezultă în mod automat din existența unei taxe, care servește la finanțarea ajutorului în proporție bine definită, că ajutorul este acordat prin intermediul resurselor de stat (și anume din veniturile generate de taxă) ( 35 ).

În sfârșit, argumentele invocate de Covestro în sensul că normele referitoare la taxa în discuție în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea EEG 2012 sunt mai stricte decât cele care reglementează suprataxa în discuție în prezentele cauze sunt nefondate. Dimpotrivă, considerăm că normele care reglementează suprataxa în discuție în prezentele cauze par a fi mai stricte decât cele care reglementează taxa în discuție în Hotărârea EEG din 2012, întrucât prezenta suprataxă se întemeiază pe dispoziții juridice obligatorii, spre deosebire de o decizie comercială/voluntară a operatorilor de rețea în cauza respectivă.

Rezultă, în opinia noastră, că a treia serie de argumente invocate de Covestro și de Germania trebuie respinse ca inoperante și, în orice caz, ca neîntemeiate.

Prin urmare, al treilea motiv de recurs invocat de Covestro și motivul unic de recurs invocat de Germania, în măsura în care privesc condiția referitoare la existența unei intervenții prin intermediul resurselor de stat, trebuie respinse ca nefondate.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții: (i) respingerea primului motiv al recursurilor incidente formulate de Comisie, precum și (ii) respingerea celui de al treilea motiv invocat de Covestro și a motivului unic invocat de Republica Federală Germania, în măsura în care acestea privesc condiția referitoare la existența unei intervenții prin intermediul resurselor de stat.

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LAILA MEDINA

prezentate la 9 noiembrie 2023 ( 1 )