Concluziile avocatului general A. Rantos prezentate la 2 martie 2023.#L.G. împotriva Krajowa Rada Sądownictwa.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Najwyższy.#Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță» – Criterii – Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) – Trimitere preliminară ce provine de la un complet de judecată care nu are calitatea de instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Inadmisibilitate.#Cauza C-718/21.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată de Izba Kontroli Nadzwyczajnej i Spraw Publicznych (Camera de control extraordinar și cauze publice, denumită în continuare „Camera de control extraordinar”) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) în cadrul unei căi de atac introduse de L.G. (denumit în continuare „recurentul”), judecător la Sąd Okręgowy w K. (Tribunalul Regional din K., Polonia), împotriva rezoluției Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia, denumit în continuare „KRS”) de a nu da curs în privința sa procedurii de autorizare a continuării exercitării funcției de judecător după împlinirea vârstei de pensionare, ca urmare a depășirii termenului pentru depunerea declarației de voință în acest sens.

Această cerere de decizie preliminară ridică, în prealabil, problema delicată dacă această Cameră de control extraordinar are caracterul unei „instanțe”, în sensul articolului 267 TFUE. Pe fond, cererea de decizie preliminară menționată privește în esență interpretarea principiului inamovibilității și al independenței judecătorilor, corolar al principiului „protecției jurisdicționale efective”, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în raport cu o reglementare națională care, pe de o parte, condiționează de autorizarea de către KRS efectul declarației de voință a unui judecător de a continua exercitarea funcției sale după împlinirea vârstei de pensionare și, pe de altă parte, prevede, pentru această declarație, un termen de decădere absolut.

Prezenta cauză se înscrie în cadrul reformelor recente ale sistemului judiciar polonez ( 2 ) și al jurisprudenței bogate a Curții referitoare la acestea, în special în urma acțiunilor în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse de Comisia Europeană ( 3 ) sau a trimiterilor preliminare introduse de instanțele poloneze ( 4 ).

Ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 ( 5 ), care a instituit printre altele Camera de control extraordinar, prevede la articolul 26 alineatul 1: „Sunt de competența [Camerei de control extraordinar] căile de atac extraordinare, litigiile în materie electorală și contestațiile privind validitatea unui referendum național sau a unui referendum constituțional, constatarea validității alegerilor și a referendumurilor, celelalte cauze de drept public, inclusiv contenciosul privind protecția concurenței, reglementarea sectoarelor energiei, telecomunicațiilor și transportului feroviar, precum și căile de atac îndreptate împotriva deciziilor Przewodniczy Krajowej Rady Radiofonii i Telewizji [(președintele Consiliului Național al Radioteleviziunii, Polonia)] sau prin care este pusă în discuție durata excesivă a procedurilor în fața instanțelor de drept comun sau militare, precum și în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].”

Articolul 69 alineatele 1 și 1b din ustawa – Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001, cu modificările ulterioare ( 6 ) prevede: „1. Judecătorii se pensionează la împlinirea vârstei de 65 de ani, cu excepția cazului în care, nu mai târziu de 6 luni și nu mai devreme de 12 luni înainte de împlinirea vârstei menționate, aceștia adresează [KRS] o declarație în care arată că doresc să își exercite în continuare funcția și prezintă un certificat, întocmit potrivit condițiilor aplicabile candidaților la funcția de judecător, care atestă că starea lor de sănătate le permite să își îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor. […] 1b. [KRS] poate autoriza un judecător să își continue activitatea în funcția pe care o deține, în cazul în care menținerea sa în funcție răspunde unui interes legitim al administrării justiției sau unui interes social important, luând în considerare utilizarea rațională a personalului instanțelor de drept comun și necesitățile apărute ca urmare a volumului de lucru al anumitor instanțe. Rezoluția [KRS] este definitivă. În situația în care un judecător împlinește vârsta prevăzută la alineatul 1 înainte de sfârșitul procedurii de prelungire a mandatului său, acesta rămâne în funcție până la încheierea procedurii menționate. […]”

Potrivit articolului 42 din ustawa o Krajowej Radzie Sądownictwa (Legea privind KRS) din 12 mai 2011, cu modificările ulterioare ( 7 ): „1. Rezoluțiile adoptate de Consiliu în cazuri individuale sunt motivate. 2. Motivarea rezoluției este redactată în termen de o lună de la adoptarea acesteia. 3. Rezoluțiile adoptate în cazuri individuale sunt comunicate participanților la procedură, însoțite de motivarea lor și de instrucțiuni cu privire la modalitățile de contestare a acestora în fața Curții Supreme.”

Articolul 44 alineatul 1 din Legea privind KRS prevede: „Un participant la procedură poate formula o cale de atac în fața [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] invocând nelegalitatea rezoluției [KRS], cu excepția cazului în care norme speciale prevăd altfel. […]”

Prin scrisoarea din 30 decembrie 2020, recurentul a comunicat KRS declarația sa de voință de a continua să își exercite funcția de judecător după vârsta de pensionare stabilită la 65 de ani, pe care o va împlini la 12 iunie 2021, în conformitate cu articolul 69 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun ( 8 ). Prin scrisoarea din 31 decembrie 2020, recurentul a introdus la KRS și o cerere de repunere în termen întrucât depășise termenul de șase luni înainte de împlinirea vârstei de pensionare pentru depunerea acestei declarații, prevăzut de această dispoziție ( 9 ).

Printr‑o rezoluție din 18 februarie 2022, KRS a declarat inadmisibilă declarația menționată pentru motivul că a fost depusă după expirarea termenului de șase luni înainte de împlinirea vârstei de pensionare prevăzut de dispoziția menționată și a adoptat o rezoluție de nepronunțare asupra fondului, închizând astfel procedura referitoare la acordarea unei autorizații de continuare a exercitării funcției de judecător ( 10 ).

Sesizată de recurent cu o cale de atac împotriva acestei rezoluții ( 11 ), Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), reunită în Camera de control extraordinar, care constituie instanța de trimitere, ridică problema dacă articolul 69 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun aduce atingere principiului inamovibilității și al independenței judecătorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, în măsura în care, pe de o parte, această dispoziție condiționează exercitarea funcției de judecător după împlinirea vârstei de pensionare de o autorizație din partea unei alte autorități, ceea ce ar putea influența conținutul hotărârilor pronunțate de judecătorul în discuție, și în care, pe de altă parte, dispoziția menționată prevede decăderea din dreptul de a formula cererea de exercitare a funcției de judecător după împlinirea vârstei de pensionare în cazul depășirii termenului pentru depunerea acesteia, indiferent de efectele pensionării în împrejurări concrete, în special în ceea ce privește interesul administrării justiției sau eventuala existență a unui interes social important.

În aceste condiții, Camera de control extraordinar a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE] trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții de drept național, precum articolul 69 alineatul 1b prima teză din [Legea privind organizarea instanțelor de drept comun], care condiționează caracterul efectiv al declarației judecătorului privind dorința de a continua să își exercite atribuțiile după împlinirea vârstei de pensionare de autorizarea de către un alt organ? 2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf [TUE] se opune interpretării unei dispoziții naționale potrivit căreia declarația tardivă a unui judecător privind dorința de a continua să își exercite atribuțiile după împlinirea vârstei de pensionare este lipsită de caracter efectiv, indiferent de motivele nerespectării termenului și de incidența acestei nerespectări asupra procedurii de acordare a autorizației de continuare a exercitării funcției de judecător?”

KRS, guvernele polonez, danez și neerlandez, precum și Comisia au depus observații scrise. KRS, guvernele polonez, belgian și neerlandez, precum și Comisia au prezentat observații orale în ședința de audiere a pledoariilor care a avut loc la 8 noiembrie 2022. Recurentul, KRS, guvernele belgian și neerlandez, precum și Comisia au prezentat de asemenea observații scrise cu privire la ordonanța instanței de trimitere din 3 noiembrie 2022, prin care aceasta a prezentat Curții observații suplimentare la cererea sa de decizie preliminară, privind în special calitatea sa de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

Comisia, precum și guvernele belgian și neerlandez exprimă îndoieli cu privire la calificarea instanței de trimitere drept „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.

Astfel, membrii Camerei de control extraordinar, creată prin Legea privind Curtea Supremă, au fost numiți în funcția de judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), la propunerea KRS, prin Rezoluția nr. 331/2018 din 28 august 2018 (denumită în continuare „Rezoluția nr. 331/2018”), în următoarele împrejurări: – această rezoluție a fost adoptată de KRS într‑o compunere a cărei independență a fost repusă în discuție în mai multe hotărâri ale Curții ( 12 ); – rezoluția menționată a făcut obiectul unei căi de atac în fața Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă, Polonia), iar aceasta din urmă a adoptat, la 27 septembrie 2018, o ordonanță asigurătorie de suspendare a executării acesteia; – Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) a stabilit în esență că două complete de judecată ale Camerei de control extraordinar compuse din trei judecători numiți în temeiul aceleiași rezoluții nu constituiau „instanțe instituite de lege” în sensul articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) ( 13 ); – după numirea judecătorilor pe baza Rezoluției nr. 331/2018, aceasta a fost în cele din urmă anulată de Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) la 21 septembrie 2021 ( 14 ).

În aceste împrejurări, considerăm oportun, înainte de a răspunde la întrebările preliminare, să se verifice dacă Camera de control extraordinar, în complet de trei judecători, constituie o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE și, prin urmare, dacă Curtea este competentă să răspundă la întrebările preliminare ale acesteia.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a aprecia dacă organul de trimitere în discuție are caracterul de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține doar de dreptul Uniunii, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a acestui organ, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura de contradictorialitate a procedurii acestuia, aplicarea de către organul respectiv a normelor de drept, precum și independența acestuia ( 15 ). În speță, numai acest din urmă element, și anume independența Camerei de control extraordinar, este pus în discuție, considerându‑se prima facie evident – și în orice caz necontestat – că acest organ îndeplinește celelalte criterii citate anterior.

Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante a Curții, cerința de independență a instanțelor a cărei respectare trebuie să fie asigurată de statele membre, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 16 ), în privința instanțelor naționale care sunt chemate să statueze asupra unor chestiuni referitoare la interpretarea și la aplicarea dreptului Uniunii, cuprinde două aspecte, primul, de ordin extern, privind autonomia instanței ( 17 ) și, al doilea, de ordin intern, privind imparțialitatea acesteia ( 18 ). Aceste garanții de autonomie și de imparțialitate, care constituie cele două componente ale noțiunii de „independență”, postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă ( 19 ).

În ceea ce privește în special cerința de independență inerentă noțiunii de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, în Hotărârea Getin Noble Bank, Curtea a stabilit în esență o prezumție potrivit căreia o instanță națională precum printre altele Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) îndeplinește cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un organ pentru a fi calificat drept„instanță” în sensul articolului 267 TFUE, independent de compunerea sa concretă ( 20 ), precizând că, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, nu îi revine sarcina de a verifica dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară ( 21 ). În același timp, Curtea a precizat că această prezumție poate fi răsturnată, pe de o parte, atunci când o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată de o instanță națională sau internațională ar conduce la concluzia că judecătorul care constituie instanța de trimitere nu are calitatea de instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă ( 22 ), sau, pe de altă parte, atunci când alte elemente, independente de situația personală a judecătorilor care prezintă în mod formal o cerere în temeiul articolului 267 TFUE, ar putea avea repercusiuni asupra funcționării instanței de trimitere din care fac parte acești judecători și să contribuie astfel la atingerea adusă independenței și imparțialității instanței menționate ( 23 ).

Acestea fiind precizate, apreciem că este important să subliniem că, în opinia noastră, interpretarea principiului independenței în contextul articolului 267 TFUE necesită o examinare diferită de cea impusă în contextul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și, respectiv, al articolului 47 din cartă, având în vedere obiectivele și funcțiile diferite ale acestor norme. Această abordare, care a fost dezvoltată în esență de anumiți avocați generali ( 24 ), nu a fost, după cunoștințele noastre, pe deplin confirmată de Curte, care, în hotărârile sale privind cerința de independență inerentă noțiunii de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, continuă să se refere la necesitatea ca instanța în discuție să prezinte caracteristicile unei instanțe judecătorești independente, imparțiale și constituite prin lege, „în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 47 din cartă” ( 25 ).

În esență, abordarea menționată distinge condițiile de aplicare a celor trei dispoziții în discuție după cum urmează: – articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE urmărește să asigure că sistemul de căi de atac instituit de orice stat membru garantează protecția jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii ( 26 ). Prin urmare, acesta impune o examinare de natură „sistemică” a caracteristicilor unui sistem jurisdicțional; – articolul 47 din cartă consacră dreptul la protecție jurisdicțională efectivă al oricărui justițiabil care se prevalează, într‑o anumită speță, de un drept pe care îl are în temeiul dreptului Uniunii ( 27 ). Prin urmare, acesta impune o examinare de natură „practică” (de la caz la caz) pentru a aprecia existența unei căi de atac efective în speță ( 28 ); – articolul 267 TFUE vizează o noțiune de „instanță” cu caracter „funcțional”, în măsura în care aceasta servește la identificarea organelor naționale care pot deveni interlocutorii Curții în cadrul unei proceduri preliminare ( 29 ). Potrivit acestui concept de „independență funcțională”, care trimite în principal la lipsa unei supuneri ierarhice față de administrație, funcția (și, prin urmare, organismul) este cea care trebuie să fie independentă, independent de faptul că judecătorii (ca persoane) pot fi legați de puterea executivă, printre altele prin legături de recunoaștere (atunci când sunt numiți în mod „privilegiat”) sau de fidelitate (atunci când speră să aibă avantaje în cursul carierei lor, precum promovări, prorogări etc.) ( 30 ). Prin urmare, acest concept necesită o examinare de natură „formală”, efectuată în raport cu organul propriu‑zis, iar nu în raport cu persoanele care fac parte din acel organ ( 31 ).

În plus, nu este lipsit de relevanță să se precizeze că aprecierea noțiunii, foarte specifică, de „independență” în cadrul articolului 267 TFUE constituie ultimul dintr‑o serie de elemente care nu sunt stricto sensu cumulative, ci fac parte dintr‑o examinare globală și care, în ansamblul lor, conduc la concluzia că există o „instanță” în sensul acestei dispoziții ( 32 ). Astfel, examinarea caracterului independent al instanței se efectuează în lumina altor elemente, astfel încât, în opinia noastră, aprecierea sa este cu atât mai strictă atunci când prezența anumitor alte elemente este îndoielnică și invers ( 33 ). Pe de altă parte, considerăm că Curtea are tendința de a efectua o asemenea „examinare privind independența” cel mai adesea în privința unor organe care operează în afara sistemului judiciar național clasic – sau care nu sunt considerate o „instanță” potrivit dreptului național ( 34 ), în timp ce nu a arătat întotdeauna o înclinație spre repunerea în discuție a caracterului independent al unui organ care este integrat în mod formal în sistemul jurisdicțional al statului membru în discuție ( 35 ), după cum confirmă, de altfel, prezumția stabilită în Hotărârea Getin Noble Bank ( 36 ).

Această interpretare „minimalistă” a noțiunii de „independență” în cadrul articolului 267 TFUE beneficiază, în opinia noastră, de avantajul că, pe de o parte, nu se suprapune excesiv cu principiul cooperării dintre instanțele naționale și Curte în cadrul procedurii preliminare, având în vedere importanța acestui mecanism pentru asigurarea interpretării uniforme și coerente a dreptului Uniunii ( 37 ), și, pe de altă parte, permite menținerea rolului esențial al cererilor de decizii preliminare în ceea ce privește protecția drepturilor justițiabililor. Astfel, numai competența Curții cu titlu preliminar în temeiul articolului 267 TFUE permite acestora din urmă, în anumite situații, să se prevaleze de protecția jurisdicțională efectivă garantată de dreptul Uniunii ( 38 ). Aceasta cu atât mai mult în împrejurările cauzei, având în vedere numeroasele inițiative puse în aplicare de legiuitorul polonez care urmăresc printre altele împiedicarea trimiterilor preliminare adresate Curții cu privire la problema independenței instanțelor în Polonia ( 39 ).

Rezultă că, ținând seama de funcția sa specifică, interpretarea noțiunii de independență a unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE nu aduce atingere interpretării acestei noțiuni în cadrul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau al articolului 47 din cartă. Cu alte cuvinte, nu se poate exclude posibilitatea ca un organ să constituie, în principiu, o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, independent de faptul că unele elemente ale speței, de natură sistemică sau punctuală, ar putea conduce la concluzia că această instanță nu constituie o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau al articolului 47 din cartă ( 40 ).

Desigur, suntem conștienți că, în principiu, sistemul fundamental de administrare a justiției nu cunoaște „gradări”, în timp ce abordarea sus‑menționată, care se întemeiază pe prezumția stabilită prin Hotărârea Getin Noble Bank, precizând aplicarea acesteia, urmărește, printr‑o interpretare mai flexibilă a noțiunii de „independență” în cadrul articolului 267 TFUE, să permită unei instanțe naționale, chiar și în prezența unor îndoieli cu privire la independența sa, să își asume funcțiile esențiale, garantându‑i posibilitatea, pe de o parte, de a examina, cu ajutorul Curții, propria independență și, pe de altă parte, de a asigura cetățenilor Uniunii dreptul fundamental la protecție jurisdicțională efectivă atunci când se aduce atingere drepturilor garantate de dreptul Uniunii.

Or, dimpotrivă, nu ar fi mai oportun să se adopte o abordare diferită, care, în speță, ar impune limite prevaricațiunilor puterilor legislative și executive asupra puterii judiciare în Polonia, tolerate până atunci, și care ar susține astfel judecătorii polonezi desemnați în cadrul vechiului sistem în demersul lor de a înlătura, în numele principiului independenței magistraturii, din spațiul judiciar al Uniunii „noii judecători” numiți în urma reformelor recente fără a ține seama de acest principiu? Răspunsul nu este ușor. În orice caz, această abordare mai strictă nu este lipsită de consecințe: astfel cum reiese din ședință, aproximativ un judecător din patru din cadrul instanțelor de drept comun și administrative numiți în Polonia este în prezent desemnat prin noul sistem. Abordarea menționată ar bloca în mod considerabil accesul la mecanismul trimiterii preliminare pentru majoritatea instanțelor poloneze, lăsându-l deschis numai celor alcătuite exclusiv din judecători desemnați în cadrul vechiului sistem. Aceasta ar presupune ca justiția poloneză să fie, de facto, sustrasă din sistemul jurisdicțional al Uniunii, un rezultat care, în opinia noastră, ar risca chiar să afecteze procedura prevăzută la articolul 7 TUE ( 41 ).

În concluzie, deși, în general, potrivit celebrului proverb, „nu haina îl face pe om”, considerăm că, cu un anumit grad de aproximare, în contextul formal și circumscris al aprecierii noțiunii de „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, „roba îl face pe judecător ( 42 )”.

După evocarea și precizarea contextului jurisprudențial referitor la interpretarea noțiunii de „instanță independentă” în cadrul articolului 267 TFUE, trebuie amintit că, în speță, îndoielile cu privire la caracterul independent al instanței de trimitere țin de normele privind numirea judecătorilor care o compun. Prin urmare, principiile enunțate în secțiunea precedentă trebuie aplicate în contextul specific al normelor referitoare la numirea judecătorilor și, mai precis, al normelor privind implicarea unor organe terțe față de magistratură în contextul acestei numiri, în speță KRS.

În această privință, Curtea a precizat că împrejurarea că statele membre, în exercitarea competenței lor privind organizarea justiției, învestesc un organ terț față de magistratură, precum un organ administrativ, cu adoptarea deciziilor referitoare printre altele la numirea sau la menținerea în funcție a judecătorilor nu este suficientă ca atare pentru a concluziona în sensul existenței unei atingeri aduse principiului independenței judecătorilor astfel numiți ( 43 ). Astfel, potrivit Curții, simplul fapt că puterea legislativă sau executivă intervine în procesul de numire a unui judecător nu este de natură să creeze o dependență din partea acestuia din urmă și nici să dea naștere unor îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia dacă, odată numită, persoana interesată nu este supusă niciunei presiuni și nu primește instrucțiuni în exercitarea atribuțiilor sale ( 44 ).

Rezultă, în opinia noastră, că eventualele neregularități legate de numirea membrilor unui complet de judecată nu pot priva un organ de calitatea de „instanță independentă” în sensul articolului 267 TFUE decât dacă compromit însăși capacitatea unui astfel de organ de a judeca în mod independent ( 45 ). Prin urmare, dacă membrii unui complet de judecată, odată numiți, au competențele necesare pentru îndeplinirea funcției și se presupune (potrivit normelor aplicabile) că adoptă deciziile în deplină independență, acest lucru ar trebui să fie suficient pentru a fi îndeplinită calitatea de „instanță independentă” în sensul articolului 267 TFUE.

Camera de control extraordinar este un complet de judecată specific în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă). Deși Curtea a statuat că aceasta din urmă îndeplinește, în principiu, cerințele prevăzute la articolul 267 TFUE ( 46 ), completul său în calitate de Cameră de control extraordinar a fost creat în cadrul reformelor recente ale sistemului judiciar polonez, iar judecătorii care aparțin acestuia au fost numiți în funcția de judecători ai Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în condițiile foarte controversate amintite la punctul 14 din prezentele concluzii.

În esență, îndoielile cu privire la condiția de independență a instanței de trimitere sunt legate de implicarea indirectă a puterii executive în numirea judecătorilor care o compun, ce s‑ar realiza prin intervenția KRS, care, în urma reformelor recente ale sistemului judiciar polonez, ar fi devenit o „instituție captivă”, controlată de puterea executivă.

Departe de a dori să justificăm o astfel de evoluție legislativă, care se înscrie în contextul unui regretabil regres al sistemului judiciar polonez, amintim că, potrivit jurisprudenței constante a Curții citate la punctul 28 din prezentele concluzii, implicarea unui organ terț față de magistratură în numirea judecătorilor nu este suficientă ca atare pentru a concluziona în sensul existenței unei atingeri aduse principiului independenței judecătorilor. În plus, nu reiese din niciun element din dosarul cauzei că ar fi necesar să se considere că judecătorii numiți în cadrul instanței de trimitere în urma reformei nu au capacitatea de a‑și exercita funcția și nici că cadrul juridic aplicabil sau statutul lor îi împiedică să își exercite funcția în mod independent ( 47 ).

Trebuie să se arate de asemenea că, potrivit criteriilor de apreciere introduse de Curte în Hotărârea Getin Noble Bank, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) beneficiază de o „prezumție de independență”, care ar putea fi răsturnată fie printr‑o hotărâre judecătorească definitivă prin care se constată că judecătorul care constituie instanța de trimitere nu are calitatea de instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, fie prin alte elemente care aduc atingere independenței și imparțialității instanței menționate ( 48 ).

Or, fără a fi necesar să revenim asupra propunerii noastre de a nuanța acest principiu ( 49 ), considerăm că, în speță, ne aflăm în afara uneia dintre aceste situații.

Desigur, prin Hotărârea din 8 noiembrie 2021, Dolińska-Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 50 ), evocată în mai multe rânduri în cursul procedurii, Curtea EDO a statuat că un complet de judecată compus din judecători ai aceleiași Camere de control extraordinar ( 51 ) nu îndeplinea cerința privind o instanță stabilită în prealabil de lege în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO. În aceste condiții, ne îndoim că poate fi vorba despre o hotărâre judecătorească definitivă care atestă faptul că instanța de trimitere nu are în esență calitatea de instanță judecătorească independentă în sensul articolului 267 TFUE, din perspectiva Hotărârii Getin Noble Bank ( 52 ). Considerăm că această decizie privește mai degrabă examinarea respectării dreptului la protecție jurisdicțională efectivă care ține de aplicarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO și care, în consecință, ar putea avea un rol în aplicarea articolului 47 din cartă, dar nu în mod necesar în cea a articolului 267 TFUE ( 53 ).

Prin urmare, apreciem că, pe baza informațiilor disponibile din dosar, instanța de trimitere poate fi calificată drept „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, în măsura în care, independent de controversele referitoare la numirea membrilor săi, aceasta este, în principiu, chemată să soluționeze cauza principală în deplină autonomie față de puterea executivă, implicată (indirect) în această numire ( 54 ) și în deplină imparțialitate față de interesele părților.

Având în vedere considerațiile care precedă, suntem de părere că, în scopul prezentei proceduri, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în complet de trei judecători care alcătuiesc Camera de control extraordinar, poate fi considerată o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE și că, în consecință, Curtea este competentă să răspundă la întrebările preliminare adresate de această instanță.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei reglementări naționale precum articolul 69 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care condiționează de autorizarea de către o altă autoritate, în speță KRS, posibilitatea ca un judecător în exercițiu să continue să își exercite funcția după ce a împlinit vârsta de pensionare.

Amintim, cu titlu introductiv, că Curtea s‑a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la aplicabilitatea și la domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în privința reglementărilor naționale (în special poloneze) care guvernează sistemul judiciar, inclusiv a unor norme privind continuarea exercitării funcțiilor magistraților după împlinirea vârstei de pensionare ( 55 ).

La punctele următoare vom examina, în măsura în care este relevant în speță, domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (1) și precedentele jurisprudențiale privind menținerea în funcție a judecătorilor după împlinirea vârstei de pensionare (2), înainte de a propune un răspuns la prima întrebare preliminară (3).

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE prevede că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și, în consecință, statelor membre le revine obligația de a prevedea un sistem de căi de atac și de proceduri care să asigure un control jurisdicțional efectiv în domeniile menționate ( 56 ). În plus, în măsura în care această dispoziție face trimitere la cerința unei protecții jurisdicționale efective, ea trebuie interpretată în lumina articolului 47 din cartă, independent de aspectul dacă această din urmă dispoziție este în sine aplicabilă în speță ( 57 ).

Dat fiind că această dispoziție conferă instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională conferită justițiabililor de dreptul menționat ( 58 ), rezultă că ea vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 59 ).

În speță, este incontestabil că instanțele de drept comun poloneze pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii și că fac parte astfel din sistemul polonez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel încât aceste instanțe trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective ( 60 ).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă, în conformitate cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, prezervarea independenței instanței este primordială, astfel cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă ( 61 ).

După cum s‑a amintit la punctele 17 și 18 din prezentele concluzii, Curtea a declarat că cerința de independență a instanțelor naționale presupune un prim aspect de ordin extern, referitor la autonomia instanței, și un al doilea aspect de ordin intern, referitor la imparțialitatea sa, și că astfel de garanții de autonomie și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea și la neutralitatea instanței menționate ( 62 ).

În ceea ce privește în special independența „externă” (autonomia) a instanțelor, Curtea a precizat că libertatea judecătorilor în privința oricăror intervenții sau presiuni exterioare necesită anumite garanții de natură să protejeze persoana celor care au îndatorirea de a judeca, precum inamovibilitatea ( 63 ).

Principiul inamovibilității impune în special ca judecătorii să poată rămâne în funcție cât timp nu au împlinit vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea mandatului lor, atunci când acesta are o durată determinată. Fără a avea un caracter total absolut, acest principiu nu poate face obiectul unor excepții decât cu condiția ca motive legitime și imperative să justifice acest aspect, cu respectarea principiului proporționalității. Astfel, se acceptă în general că judecătorii pot fi revocați dacă sunt inapți să își continue funcțiile ca urmare a unei incapacități sau a unei încălcări grave, cu respectarea procedurilor corespunzătoare ( 64 ).

Același lucru este valabil, în opinia noastră, în ceea ce privește normele referitoare la posibilitatea menținerii judecătorilor în funcție după împlinirea vârstei de pensionare, care se supun, așadar, cerințelor impuse de principiul inamovibilității judecătorilor.

Cu titlu introductiv, amintim că dispozițiile legislative poloneze privind menținerea în funcție a judecătorilor după împlinirea vârstei de pensionare au făcut obiectul a două hotărâri recente ale Curții: – Hotărârea Independența Curții Supreme, privind o dispoziție ( 65 ) care acorda președintelui Republicii puterea de a autoriza menținerea în funcție a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) peste vârsta de pensionare ( 66 ); – Hotărârea Independența instanțelor de drept comun, referitoare la o versiune anterioară a articolului 69 alineatul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun ( 67 ), care prevedea că ministrul justiției putea decide să autorizeze menținerea în funcție a judecătorilor instanțelor de drept comun după împlinirea vârstei de pensionare ( 68 ) și care pare deosebit de relevantă în speță.

În aceste hotărâri, Curtea a precizat că este doar de competența statelor membre să decidă dacă autorizează sau nu o prelungire a exercitării funcțiilor judiciare peste vârsta normală de pensionare și că împrejurarea că organe precum președintele Republicii [în cazul prelungirii mandatului judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și ministrul justiției (în cazul prelungirii mandatului judecătorilor instanțelor de drept comun) sunt învestite cu puterea de a decide sau nu acordarea unei astfel de eventuale prelungiri nu este suficientă ca atare pentru a concluziona în sensul existenței unei atingeri aduse principiului independenței judecătorilor ( 69 ). Cu toate acestea, Curtea a statuat că, atunci când statele membre optează pentru astfel de mecanisme, ele sunt obligate să se asigure că modalitățile procedurale și condițiile de fond cărora le este supusă o astfel de prelungire nu sunt de natură să aducă atingere principiului independenței judecătorilor ( 70 ).

În ceea ce privește, mai precis, aceste condiții de fond și aceste modalități procedurale, Curtea a statuat că puterea cu care erau învestiți președintele Republicii și, respectiv, ministrul justiției de a autoriza sau nu continuarea exercitării funcției de judecător era de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în special în percepția justițiabililor, cu privire la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție față de elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele susceptibile să se înfrunte în fața acestora ( 71 ).

Curtea a întemeiat această concluzie în esență pe împrejurarea că deciziile de a autoriza sau nu eventuala continuare a exercitării funcției de judecător se bazau pe criterii prea vagi și neverificabile, că acestea nu erau, de altfel, motivate și nici nu puteau face obiectul unei căi de atac jurisdicționale ( 72 ) și, în ceea ce privește puterea de decizie a ministrului justiției, fără ca acesta să fie supus vreunui termen pentru adoptarea deciziei cu privire la cererea de prelungire ( 73 ). Curtea a statuat de asemenea că puterea cu care era învestit ministrul justiției pentru a autoriza sau nu continuarea exercitării funcției de judecător la instanțele de drept comun încălca în special principiul inamovibilității, fiind conferită în contextul mai general al unei reforme care a condus la reducerea vârstei normale de pensionare a judecătorilor în discuție ( 74 ).

O apreciere aproape identică cu cea din Hotărârea Independența instanțelor de drept comun se impune în speță, ținând seama în același timp de faptul că, în urma acestei hotărâri, Republica Polonă și‑a modificat legislația privind menținerea în funcție a judecătorilor instanțelor de drept comun după împlinirea vârstei de pensionare, în special restabilind vârsta în vigoare anterior pentru judecători și conferind KRS, iar nu Ministerului Justiției, puterea de a autoriza, în anumite condiții, menținerea în funcție a unui judecător după împlinirea acestei vârste.

În speță, amintim că articolul 69 alineatul 1b din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevede, în măsura în care este relevant în speță, că KRS poate autoriza un judecător care dorește acest lucru să continue să își exercite funcția după împlinirea vârstei de pensionare în cazul în care menținerea sa în funcție răspunde unui interes legitim al administrării justiției sau unui interes social important, luând în considerare utilizarea rațională a personalului instanțelor de drept comun și necesitățile apărute ca urmare a volumului de lucru al anumitor instanțe ( 75 ).

La punctele următoare, ținând seama de jurisprudența citată la punctul 50 din prezentele concluzii, vom furniza indicații cu privire la interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în împrejurările cauzei, ținând seama, pe de o parte, de natura KRS (a) și, pe de altă parte, de condițiile de fond și de modalitățile procedurale care guvernează adoptarea deciziilor acesteia privind menținerea în funcție a judecătorilor (b).

În ceea ce privește natura KRS, amintim, cu titlu introductiv, că jurisprudența recentă a Curții a stabilit în mai multe rânduri că, în urma reformelor recente ale sistemului judiciar polonez, acest organ nu este independent față de puterile legislativă și executivă ( 76 ).

Această concluzie a fost confirmată și de jurisprudența Curții EDO referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Astfel, în Hotărârea din 8 noiembrie 2021, Dolińska‑Ficek și Ozimek împotriva Poloniei ( 77 ), Curtea EDO a concluzionat că Camera de control extraordinar nu constituia o „instanță instituită de lege” și că, prin urmare, Republica Polonă a acționat cu încălcarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO, pentru motivul că membrii acestei camere erau numiți la propunerea KRS, care nu era independentă față de puterile legislativă și executivă ( 78 ).

Pe de altă parte, concluzia menționată a fost împărtășită în mai multe rânduri de cele mai înalte instanțe poloneze. Astfel, pe de o parte, Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), prin hotărârile din 6 și din 13 mai 2021, a constatat că KRS nu oferea garanții suficiente de independență și că nivelul său de dependență față de autoritățile legislative și executive era atât de ridicat încât nu poate fi lipsit de relevanță în cadrul aprecierii aspectului dacă judecătorii pe care îi selectează îndeplineau cerințele obiective de independență și de imparțialitate prevăzute la articolul 47 din cartă. Pe de altă parte, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în rezoluția sa din 23 ianuarie 2020, a arătat de asemenea că KRS nu este un organ independent, fiind supus direct autorităților politice ( 79 ).

Acestea fiind precizate, considerăm că, în conformitate cu jurisprudența Curții, împrejurarea, oricât de regretabilă ar fi, că un organ precum KRS este învestit cu puterea de a decide să acorde sau nu o eventuală prelungire a exercitării funcției jurisdicționale după împlinirea vârstei normale de pensionare nu este suficientă ca atare pentru a concluziona în sensul existenței unei atingeri aduse principiului independenței judecătorilor ( 80 ). Astfel, recunoscând competența de principiu a statelor membre în ceea ce privește organizarea justiției, Curtea acceptă ca acestea din urmă, în exercitarea acestei competențe, să învestească un organ terț față de magistratură (fie independent, fie care ține de puterea legislativă sau executivă) cu adoptarea deciziilor referitoare printre altele la numirea sau la menținerea în funcție a judecătorilor ( 81 ).

Cu toate acestea, conform jurisprudenței Curții, este necesar să se asigure că modalitățile procedurale și condițiile de fond care conduc la adoptarea unor astfel de decizii nu sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă ( 82 ), aspect pe care îl vom examina în continuare.

În ceea ce privește condițiile de fond și modalitățile procedurale care conduc la adoptarea deciziilor referitoare la menținerea în funcție a judecătorilor după împlinirea vârstei de pensionare, amintim că, potrivit versiunii articolului 69 alineatul 1b din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun care a făcut obiectul Hotărârii Independența instanțelor de drept comun ( 83 ), ministrul justiției putea autoriza un judecător să își continue activitatea în funcția pe care o deține, „luând în considerare utilizarea rațională a personalului instanțelor de drept comun și necesitățile apărute ca urmare a volumului de lucru al anumitor instanțe”. Pe de o parte, Curtea a considerat aceste criterii prea vagi și neverificabile, reproșând de asemenea lipsa unei obligații de motivare și a unei căi de atac jurisdicționale împotriva unei astfel de decizii, și, pe de altă parte, a reproșat lipsa unui termen acordat ministrului justiției pentru adoptarea deciziei sale ( 84 ).

În primul rând, cu privire la condițiile de fond, arătăm că versiunea articolului 69 alineatul 1b din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, care face obiectul cauzei principale, prevede că KRS poate autoriza un judecător să își continue activitatea în funcția pe care o deține, „în cazul în care menținerea sa în funcție răspunde unui interes legitim al administrării justiției sau unui interes social important, luând în considerare utilizarea rațională a personalului instanțelor de drept comun și necesitățile apărute ca urmare a volumului de lucru al anumitor instanțe”. Prin urmare, în raport cu versiunea sa precedentă, dispoziția în discuție adaugă condiția potrivit căreia menținerea în funcția de judecător trebuie „[să] răspund[ă] unui interes legitim al administrării justiției sau unui interes social important”.

Or, avem îndoieli că această nouă precizare aduce, în ceea ce privește criteriile pe care se întemeiază rezoluția KRS, precizări de natură să limiteze marja de apreciere care a fost cenzurată de Curte ( 85 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește modalitățile procedurale, considerăm mai întâi că, la fel ca reglementarea precedentă, cenzurată de Curte, noua reglementare nu prevede un termen în care KRS are obligația să adopte rezoluția, guvernul polonez limitându‑se să precizeze, în observațiile sale scrise și în ședință, că, în sensul articolului 69 alineatul 1b ultima teză din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, atunci când un judecător împlinește vârsta de pensionare înainte de sfârșitul procedurii de prelungire a mandatului său, el rămâne în funcție până la încheierea procedurii menționate.

În continuare, considerăm că, în măsura în care articolul 42 alineatele 1 și 2 din Legea privind KRS se aplică unor astfel de rezoluții, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, acestea sunt motivate în termen de o lună de la adoptarea lor, ceea ce ar trebui să permită, în principiu, să se răspundă criticilor exprimate în această privință de Curte sub imperiul reglementării precedente.

În sfârșit, astfel cum demonstrează cauza principală, rezoluția KRS, spre deosebire de reglementarea precedentă, poate face obiectul unei căi de atac în fața Camerei de control extraordinar ( 86 ), a cărei independență a făcut însă obiectul a numeroase critici ( 87 ).

În concluzie, fără a aduce atingere verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere pe baza indicațiilor care precedă, avem îndoieli că mecanismul de autorizare de către KRS a menținerii în funcție a judecătorilor după împlinirea vârstei de pensionare oferă garanții suficiente de independență față de puterile legislativă și executivă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente atât de fapt, cât și de drept legate atât de condițiile în care au fost desemnați membrii acestui organ, cât și de modul în care acesta își îndeplinește în mod concret rolul.

Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care condiționează eficacitatea declarației de voință a unui judecător de a continua să își exercite funcția de judecător după împlinirea vârstei de pensionare de autorizarea de către o autoritate a cărei lipsă de independență față de puterile legislativă sau executivă a fost demonstrată și care adoptă deciziile sale pe baza unor criterii vagi și dificil de verificat.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opune unei reglementări naționale precum articolul 69 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, interpretată în sensul că prevede decăderea privind declarația tardivă de voință de a continua exercitarea funcției de judecător după împlinirea vârstei de pensionare, independent de împrejurările și de efectele nerespectării termenului în discuție.

Amintim că reglementarea națională în discuție, în măsura în care are incidență asupra duratei mandatului judecătorilor instanțelor de drept comun, intră în domeniul de aplicare al principiului inamovibilității judecătorilor, care este inerent principiului independenței instanței în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 88 ).

În plus, în lipsa unor norme detaliate la nivelul Uniunii, compatibilitatea dispoziției menționate cu principiul independenței trebuie examinată în lumina principiilor autonomiei procedurale și efectivității ( 89 ).

În speță, arătăm, cu titlu introductiv, că o dispoziție analogă celei în discuție nu a făcut obiectul unor critici din partea Comisiei în cadrul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Independența Curții Supreme ( 90 ) și Independența instanțelor de drept comun ( 91 ).

Or, astfel cum arată Comisia în observațiile sale scrise, termenele clare și previzibile pentru declararea de către judecătorul în cauză a voinței sale de a continua să ocupe postul său după împlinirea vârstei de pensionare constituie cerințe procedurale obiective care pot contribui la securitatea juridică și la obiectivitatea întregii proceduri de autorizare a continuării exercitării funcțiilor jurisdicționale. În speță, arătăm că termenul în discuție, care începe să curgă din momentul în care judecătorul împlinește vârsta de 64 de ani și expiră cu șase luni înainte ca acesta să împlinească vârsta de 65 de ani, pe de o parte, este stabilit în raport cu un eveniment perfect cunoscut de judecătorul în cauză, și anume data celei de a 65‑a aniversări și, pe de altă parte, este suficient de lung pentru a da acestui judecător posibilitatea de a lua o decizie motivată în ceea ce privește oportunitatea de a‑și manifesta voința de a‑și continua activitatea.

Prin urmare, pe de o parte, considerăm că efectul de decădere din acest termen este o cerință procedurală clară de natură să contribuie la obiectivitatea procedurii și la securitatea juridică, în beneficiul bunei organizări a sistemului judiciar.

Pe de altă parte, în ceea ce privește imposibilitatea de a pronunța o repunere în acest termen, care determină inadmisibilitatea oricărei declarații efectuate după expirarea sa, arătăm că, în principiu, aceasta nu supune judecătorii niciunei presiuni sau influențe externe și privează, pe de altă parte, KRS de posibilitatea de a exercita o putere discreționară.

Singura îndoială care, în opinia noastră, ar putea fi eventual formulată în privința articolului 69 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun privește caracterul proporțional al unui termen de decădere absolut care nu ține seama printre altele de principiile necesității sau forței majore, cu condiția ca acest lucru să fie confirmat de instanța de trimitere.

Cu toate acestea, considerăm, pe de o parte, că, în împrejurările cauzei, această situație rămâne ipotetică, întrucât decizia de trimitere nu menționează niciun caz de forță majoră și nici vreun element extraordinar susceptibil să împiedice judecătorul în cauză să introducă declarația sa în timp util ( 92 ), și, pe de altă parte, că eventuala apariție a unei situații independente de voința judecătorului în discuție care l‑ar împiedica să respecte termenul de decădere ar trebui, în orice caz, să fie pusă în balanță cu cerințele organizării justiției ( 93 ).

Prin urmare, sub rezerva verificărilor menționate anterior ce revin instanței de trimitere, nu considerăm că, în împrejurările cauzei, dispoziția națională în discuție aduce atingere principiului independenței judecătorilor.

În concluzie, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale interpretate în sensul că declararea tardivă de către un judecător a voinței sale de a continua să își exercite funcția de judecător după ce a împlinit vârsta de pensionare nu produce niciun efect, independent de împrejurările privind nerespectarea termenului și importanța pe care această nerespectare o prezintă pentru procedura referitoare la eliberarea unei autorizații de a continua exercitarea funcției de judecător, cu condiția ca această reglementare să fie conformă cu principiul proporționalității.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) după cum urmează: 1) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care condiționează eficacitatea declarației de voință a unui judecător de a continua să își exercite funcția de judecător după împlinirea vârstei de pensionare de autorizarea de către o autoritate a cărei lipsă de independență față de puterile legislativă sau executivă a fost demonstrată și care adoptă deciziile sale pe baza unor criterii vagi și dificil de verificat. 2) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, unei reglementări naționale interpretate în sensul că declararea tardivă de către un judecător a voinței sale de a continua să își exercite funcția de judecător după ce a împlinit vârsta de pensionare nu produce niciun efect, independent de împrejurările privind nerespectarea termenului și importanța pe care această nerespectare o prezintă pentru procedura referitoare la eliberarea unei autorizații de a continua exercitarea funcției de judecător, cu condiția ca această reglementare să fie conformă cu principiul proporționalității.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL ATHANASIOS RANTOS

prezentate la 2 martie 2023 ( 1 )