Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 10 noiembrie 2022.#Procedură inițiată de М. Ya. M.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sofiyski rayonen sad.#Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Măsuri privind dreptul succesoral – Regulamentul (UE) nr. 650/2012 – Articolul 13 – Declarație de renunțare la succesiune făcută de un moștenitor în fața instanței din statul membru în care are reședința obișnuită – Înscriere ulterioară, la cererea unui alt moștenitor, a acestei declarații în registrul altui stat membru.#Cauza C-651/21.

Cererea de decizie preliminară în discuție privește interpretarea articolului 13 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 ( 2 ). Instanța de trimitere este sesizată cu o cerere formulată de un moștenitor care solicită înscrierea unei declarații de renunțare la succesiune făcute de un alt moștenitor în fața instanței dintr‑un alt stat membru în care acesta din urmă are reședința obișnuită.

Propunem Curții, în prezentele concluzii, să decidă că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 nu se opune cererii de înscriere menționate mai sus.

Articolele 4 și 13 din Regulamentul nr. 650/2012 figurează în capitolul II din acesta, intitulat „Competența”.

Potrivit articolului 4 din acest regulament, intitulat „Competența generală”: „Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

Articolul 13 din regulamentul menționat, intitulat „Acceptarea sau renunțarea la succesiune, la legat sau la rezerva succesorală”, are următorul cuprins: „Pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în temeiul prezentului regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face, în fața unei instanțe judecătorești, o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești.”

Articolele 21 și 22 din același regulament figurează în capitolul III din acesta, intitulat „Legea aplicabilă”.

Articolul 21 din Regulamentul nr. 650/2012, intitulat „Norma generală”, prevede la alineatul (1): „Sub rezerva cazului în care prezentul regulament cuprinde dispoziții contrare, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este cea a statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului.”

Articolul 22 din acest regulament, intitulat „Alegerea legii”, prevede la alineatul (1): „O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.”

Zakon za nasledstvo (Legea privind succesiunile) (DV nr. 22 din 29 ianuarie 1949), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la articolul 48 că succesiunea se dobândește prin acceptare, iar acceptarea produce efecte de la deschiderea moștenirii.

Potrivit articolului 49 alineatul (1) din această lege, acceptarea se poate face printr‑o declarație dată în scris în fața Rayonen sad (tribunalul de raion) în a cărui circumscripție a fost deschisă succesiunea și, în acest caz, acceptarea este înscrisă într‑un registru prevăzut în acest scop.

Articolul 51 alineatul (1) din legea menționată prevede că, la cererea oricărei persoane interesate, Rayonen sad (tribunalul de raion), după citarea titularului dreptului succesoral, stabilește pentru acesta un termen pentru depunerea declarației de acceptare sau de renunțare la succesiune. În cazul în care o procedură este pendinte împotriva moștenitorului, acest termen este stabilit de instanța în fața căreia este pendinte procedura. Articolul 51 alineatul (2) din aceeași lege prevede că, în cazul în care moștenitorul nu răspunde în termenul care îi este acordat, el pierde dreptul de a accepta succesiunea. Potrivit articolului 51 alineatul (3) din Legea privind succesiunile, declarația moștenitorului este înscrisă în registrul prevăzut la articolul 49 alineatul (1) din această lege.

În temeiul articolului 52 din legea menționată, renunțarea la succesiune se efectuează în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 49 alineatul (1) din aceeași lege; ea este înscrisă în conformitate cu aceeași procedură.

Articolul 26 alineatul (1) din Grazhdanski protsesualen kodeks (Codul de procedură civilă) (DV nr. 59 din 20 iulie 2007), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede că părțile în procesul civil sunt persoanele în numele cărora și împotriva cărora se desfășoară procesul. Potrivit articolului 26 alineatul (2) din acest cod, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, nimeni nu poate invoca în instanță în nume propriu drepturile altei persoane.

Potrivit articolului 531 alineatul (1) din codul menționat, procedura necontencioasă este inițiată printr‑o cerere scrisă a persoanei interesate.

Articolul 532 din același cod prevede că cererea este examinată în cadrul unei ședințe în camera de consiliu, cu excepția cazului în care instanța judecătorească consideră necesar, pentru soluționarea corectă a cauzei, să o examineze în ședință publică.

În conformitate cu articolul 533 din Codul de procedură civilă, instanța judecătorească este obligată să examineze din oficiu dacă sunt întrunite condițiile pentru adoptarea deciziei solicitate. Ea poate să administreze probe din oficiu și să ia în considerare fapte care nu au fost prezentate de petent.

Pravilnik za administratsiata v sadilishtata (Regulamentul privind organizarea și funcționarea instanțelor) (DV nr. 68 din 22 august 2017), în versiunea aplicabilă litigiului principal, cuprinde la articolul 39 alineatul (1) lista registrelor ținute la grefă în formă electronică și/sau pe suport de hârtie, printre care figurează „registrul privind acceptarea și renunțarea la succesiune”.

M. Ya. M. (denumit în continuare „reclamantul”), un resortisant bulgar, declară că este moștenitor al bunicii sale, M. T. G., resortisantă bulgară decedată în Grecia la 29 martie 2019.

Reclamantul a sesizat instanța de trimitere, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria), cu o cerere având ca obiect înscrierea în registru a declarației de renunțare făcute de soțul defunctei, resortisant grec. Acesta din urmă a prezentat un certificat de moștenitor emis de autoritățile bulgare, din care rezultă că în urma defunctei au rămas ca moștenitori soțul său, fiica sa și reclamantul (nepotul său).

În cadrul acestei proceduri, reclamantul a prezentat un proces‑verbal întocmit de Eirinodikeio Athinon (judecătorul de pace din Atena, Grecia) potrivit căruia soțul defunctei s‑a prezentat în fața acestei instanțe la 28 iunie 2019 și a declarat că renunță la succesiune. Pe de altă parte, potrivit afirmațiilor care figurează în cererea sa, soțul defunctei ar fi declarat că aceasta a avut ultima reședință în Grecia.

Reclamantul nu acționează în calitate de mandatar al soțului defunctei, ci declară că interesul său de înscriere a renunțării rezultă din calitatea sa de moștenitor de același rang, deoarece înscrierea acestei renunțări i‑ar spori cota succesorală.

În speță, instanța de trimitere arată că nu este în măsură să obțină informații cu privire la ultima reședință obișnuită a defunctei înainte de a‑și fi stabilit competența în vederea înscrierii unei declarații de renunțare făcute în fața instanței de la locul reședinței obișnuite a moștenitorului renunțător.

Astfel, instanța de trimitere ridică problema dacă trebuie să se înscrie o declarație de renunțare făcută în fața instanței care are competența generală să se pronunțe cu privire la aspectele legate de succesiune, din moment ce această declarație a fost înregistrată de instanța competentă, în conformitate cu articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012. În plus, ea are îndoieli cu privire la posibilitatea de a înscrie renunțarea unuia dintre moștenitori la succesiune la cererea unui alt moștenitor.

Instanța de trimitere consideră că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 poate cauza un conflict de competență întrucât, în temeiul dispozițiilor generale ale acestui regulament, competența nu este determinată de locul reședinței obișnuite a moștenitorului, ci de cel al lui de cuius. Deși instanța competentă să hotărască cu privire la succesiune este, în principiu, cea a ultimei reședințe obișnuite a lui de cuius, ar fi totuși posibil ca această instanță să nu aibă cunoștință despre înscrierea declarațiilor de renunțare sau de acceptare făcute în fața unei instanțe de la locul reședinței obișnuite a moștenitorilor.

Astfel, în opinia sa, Regulamentul nr. 650/2012 creează o lacună în legislație prin faptul că prevede o competență concurentă (sau cumulativă) a instanțelor din state diferite, și anume cea a instanței de la locul ultimei reședințe obișnuite a lui de cuius și cea a instanței de la locul reședinței obișnuite a moștenitorilor. Totuși, regulamentul menționat nu ar impune acestei din urmă instanțe obligația de a informa instanța care este competentă în principiu cu privire la declarațiile de renunțare sau de acceptare care au fost făcute.

Instanța de trimitere arată că lipsa unei asemenea obligații de informare nu corespunde concepției legiuitorului bulgar și jurisprudenței instanțelor naționale, potrivit căreia toate declarațiile de acceptare sau de renunțare la o succesiune trebuie concentrate în același loc și într‑un singur registru judiciar, din care pot fi accesate informații corespunzătoare. Concepția respectivă ar servi la respectarea securității juridice, care decurge din posibilitatea de a stoca într‑un loc toate informațiile referitoare la acceptarea sau la renunțarea la succesiunea unei persoane, obiectiv enunțat și în considerentul (23) al Regulamentului nr. 650/2012.

Întrucât o astfel de obligație de informare nu este prevăzută în mod expres de Regulamentului nr. 650/2012, instanța de trimitere ridică problema naturii procedurii cu care este sesizată. Reclamantul nu solicită să înscrie propria renunțare la succesiunea defunctei a cărei succesiune este deschisă, ci declarația de renunțare a unuia dintre ceilalți moștenitori. Or, dreptul bulgar nu ar prevedea o asemenea procedură. Principiul potrivit căruia fiecare persoană își apără propriile drepturi în instanță nu ar permite înscrierea declarațiilor altor persoane în registrul privind acceptarea și renunțarea la succesiune.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 interzice implicit ca renunțarea la o succesiune făcută în statul în care moștenitorul are reședința obișnuită să fie înscrisă încă o dată la o instanță dintr‑un alt stat membru, în care se pretinde că se afla reședința obișnuită a lui de cuius. Este clar că, pentru a garanta că nu sunt transcrise declarații contradictorii, nu trebuie permisă înscrierea a două declarații cu un conținut diferit, și anume o declarație de renunțare la succesiune și o declarație de acceptare a acesteia. Pe de altă parte, încălcarea sistemului înscrierii într‑un singur loc a tuturor declarațiilor de acceptare sau de renunțare la o succesiune, consacrat în dreptul bulgar, nu pare să corespundă spiritului principiului protecției securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii.

În această privință, instanța de trimitere arată că înclină spre soluția de a permite înscrierea mai multor renunțări la succesiune în mai multe țări. Ea susține că o asemenea soluție nu ar afecta semnificativ securitatea juridică, întrucât, pe de o parte, sistemele juridice ale statelor membre prevăd norme care reglementează modul de a proceda în cazul existenței mai multor declarații succesive de acceptare sau de renunțare la succesiune și, pe de altă parte, în cazul unui litigiu privind drepturi succesorale, instanța sesizată cu cererea poate decide care este efectul juridic ale acestor declarații, în funcție de data la care au fost făcute.

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, instanța de trimitere ridică, în al doilea rând, problema de a stabili cine poate solicita o asemenea înscriere. Acest aspect ar fi important deoarece dreptul procedural bulgar nu prevede posibilitatea de a se transcrie la o instanță bulgară acceptarea sau renunțarea la o succesiune deja înscrisă într‑un alt stat membru. Această declarație ar putea fi făcută numai personal de către moștenitor. Din acest motiv s‑ar ridica problema dacă un moștenitor poate solicita, în statul presupusei reședințe obișnuite a lui de cuius, să se transcrie renunțarea de către un alt moștenitor, care a fost înscrisă în statul reședinței obișnuite a acestuia, deși în primul stat acest lucru nu este prevăzut în mod expres.

Potrivit instanței de trimitere, o aplicare efectivă a articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012, ținând seama de obiectivul acestei dispoziții menționat în considerentul (32), potrivit căruia acceptarea sau renunțarea la succesiune nu ar trebui să oblige moștenitorul să călătorească în statul de reședință a lui de cuius și nici să desemneze un mandatar ad litem în acest stat, impune ca orice moștenitor să poată solicita să se transcrie renunțarea la succesiune făcută anterior în alt stat membru. În speță, acest lucru ar permite înlăturarea aplicării dreptului procedural bulgar, ținând seama de necesitatea de a se deroga de la principiul autonomiei procedurale a statelor membre în cadrul Uniunii pentru a garanta aplicarea efectivă a dispoziției în discuție.

În schimb, dacă înscrierea renunțării unui moștenitor ar fi posibilă atât în statul reședinței sale obișnuite, cât și la locul reședinței obișnuite a lui de cuius la data decesului său, însă numai cu condiția ca moștenitorul care renunță să prezinte personal cererea, această situație ar avea ca efect lipsirea de sens a articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012.

Instanța de trimitere adaugă, în această privință, că Regulamentul nr. 650/2012 conține o lacună, întrucât nu impune în sarcina instanței competente, numai pentru înscrierea renunțării la o succesiune de către moștenitori, obligația de a transmite hotărârea sa instanței competente în general să hotărască cu privire la succesiune. Prin urmare, pentru a preveni litigiile dintre moștenitori, precum și pentru a respecta voința renunțătorului care a fost înscrisă, ar trebui să se permită ca fiecare dintre moștenitori să poată transcrie această voință în registrele de la locul ultimei reședințe obișnuite a lui de cuius.

În aceste condiții, Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), prin decizia din 25 octombrie 2021, primită de Curte în aceeași zi, a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 13 din [Regulamentul nr. 650/2012] coroborat cu principiul protecției securității juridice trebuie interpretat în sensul că se opune ca, atunci când un moștenitor a înscris la instanța din statul membru în care își are reședința obișnuită, acceptarea sau renunțarea la o succesiune a unui defunct care, la data decesului său, își avea reședința obișnuită în alt stat membru, un alt moștenitor să poată solicita în acest din urmă stat o altă înscriere a renunțării sau acceptării efectuate? 2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este că o înscriere ulterioară este permisă, articolul 13 din [Regulamentul nr. 650/2012] coroborat cu principiile protecției securității juridice și aplicării efective a dreptului Uniunii, precum și cu obligația cooperării loiale între statele membre în sensul articolului 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, atunci când un moștenitor a renunțat în statul membru în care își are reședința obișnuită la succesiunea unui defunct comun, un alt moștenitor, care are reședința în statul în care defunctul își avea reședința obișnuită la data decesului, să solicite înscrierea acestei renunțări, în pofida faptului că dreptul procedural al acestui din urmă stat nu prevede posibilitatea de a înscrie în numele altei persoane renunțarea la succesiune?”

Comisia Europeană a depus observații scrise.

În primul rând, trebuie subliniat, astfel cum arată Comisia în observațiile sale, că nu este posibil în speță să se stabilească cu certitudine statul membru ale cărui instanțe sunt competente să se pronunțe cu privire la aspectele legate de succesiunea defunctei. Or, această chestiune trebuie soluționată de instanța de trimitere într‑o primă etapă.

Conform indicațiilor soțului defunctei, ultima reședință obișnuită a acesteia se afla în Grecia. Aceasta ar implica o competență a instanțelor elene de a hotărî cu privire la succesiune în ansamblul său ( 3 ), legea aplicabilă fiind, în principiu, legea elenă ( 4 ), cu excepția cazului în care defuncta a ales legea statului a cărui cetățenie o avea ca fiind legea aplicabilă succesiunii, și anume legea bulgară ( 5 ).

Instanța de trimitere precizează că nu este în măsură să strângă informații în această privință înainte de a‑și stabili competența în vederea înscrierii unei declarații de renunțare făcute la instanța de la locul reședinței obișnuite a moștenitorului renunțător.

Această situație de pornire este neclară: în cazul în care s‑ar dovedi că ultima reședință obișnuită a defunctei se afla în fapt în Grecia, ar însemna că instanța de trimitere nu este competentă, în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 650/2012, să se pronunțe cu privire la toate aspectele legate de succesiune. Competența ar reveni instanțelor elene, iar instanța de trimitere ar fi competentă numai să primească o declarație, în conformitate cu articolul 13 din regulamentul menționat. În consecință, întrebările adresate de instanța de trimitere ar fi inadmisibile.

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica mai întâi unde avea defuncta reședința obișnuită înainte de a aborda întrebările adresate Curții. Numai într‑o a doua etapă, atunci când instanța de trimitere va fi concluzionat că este competentă să hotărască cu privire la succesiune, va putea să abordeze întrebările adresate Curții.

În al doilea rând, trebuie să se atragă atenția instanței de trimitere asupra obligației sale de a accepta un act autentic în temeiul articolului 59 din Regulamentul nr. 650/2012, în măsura în care declarația de renunțare a soțului defunctei făcută în fața instanței (elene) de la locul reședinței sale obișnuite ar putea constitui un act autentic în sensul dispoziției citate anterior. În ipoteza în care instanța ar ajunge la concluzia că este în măsură să accepte această declarație în temeiul articolului 59 din Regulamentul nr. 650/2012, întrebările adresate s‑ar putea dovedi nefondate.

Sub rezerva acestor observații introductive, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere. În orice caz, ar trebui amintit acesteia că întrebările respective sunt admisibile numai în măsura în care ea este competentă să hotărască cu privire la succesiune. Dispozițiile de drept național care împiedică examinarea de către instanța de trimitere a competenței sale de a hotărî cu privire la succesiune ar fi contrare Regulamentului nr. 650/2012 și ar trebui respinse de instanța de trimitere.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 se opune ca, atunci când un moștenitor a solicitat unei instanțe din statul membru în care are reședința obișnuită să înscrie o acceptare sau o renunțare la succesiunea unui defunct care avea, la data decesului său, reședința obișnuită în alt stat membru, un alt moștenitor să poată solicita o înscriere ulterioară, în acest din urmă stat, a renunțării sau acceptării respective.

În temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012, pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune (în ipoteza prezentelor concluzii: instanța bulgară), instanțele statului membru în care are reședința obișnuită orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii (în ipoteza prezentelor concluzii: legea bulgară), poate face, în fața unei instanțe judecătorești, o declarație, printre altele, de renunțare la succesiune sunt competente să primească o astfel de declarație în cazul care, în temeiul legii respectivului stat membru, aceasta poate fi făcută în fața unei instanțe judecătorești.

Amintim că în urma defunctei au rămas ca moștenitori soțul său, resortisant grec, fiica sa și reclamantul (nepotul său). Soțul a făcut o declarație de renunțare la succesiune în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 în fața unei instanțe din statul membru în care are reședința obișnuită, și anume o instanță elenă. Această declarație se prezumă a fi validă. Prin urmare, întrebarea instanței de trimitere nu privește validitatea declarației respective ( 6 ), ci posibilitatea reclamantului de a solicita înscrierea acestei renunțări în fața instanței de trimitere.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu doar de termenii acesteia, ci și de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză ( 7 ).

Articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 atribuie competența de a primi o declarație de renunțare atât instanței competente să hotărască cu privire la succesiune, cât și instanței din statul membru în care moștenitorul are reședința obișnuită. Este vorba despre o competență internațională complementară care derogă de la sistemul pus în aplicare de articolele 4-11 din acest regulament ( 8 ). Competența respectivă are, în termenii utilizați de Curte, o „întindere limitată” ( 9 ). Această dispoziție urmărește simplificarea demersurilor moștenitorilor și ale legatarilor, derogând de la normele de competență prevăzute la articolele 4-11 din regulamentul menționat ( 10 ).

Prima întrebare adresată de instanța de trimitere urmărește, așadar, să stabilească efectele declarației de renunțare făcute de soțul defunctei în Grecia. În această privință, instanța respectivă subliniază că Regulamentul nr. 650/2012 nu impune instanței în fața căreia se face o declarație de renunțare obligația de a informa instanța competentă în principiu cu privire la existența declarației respective. Ea constată prezența unei „lacune în legislație” în această privință.

Trebuie arătat că Regulamentul nr. 650/2012, în dispozițiile sale (normative), păstrează tăcerea cu privire la modul în care o declarație făcută în temeiul articolului 13 din acesta este transmisă instanței competente să hotărască cu privire la succesiune. Singura indicație se regăsește în considerentul (32) al acestui regulament, potrivit căruia „[p]ersoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța judecătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații, în termenul stabilit de legea aplicabilă succesiunii”.

Potrivit acestui considerent, care, după cum arată Comisia, nu are în mod evident nicio valoare juridică de sine stătătoare ( 11 ), nu revine, așadar, unei instanțe, ci persoanei în cauză sarcina de a informa instanța competentă să hotărască cu privire la succesiune în legătură cu existența unei asemenea declarații. Prin urmare, Regulamentul nr. 650/2012 pare să confere „un caracter privat” transmiterii unei asemenea informații ( 12 ).

Curtea însăși a arătat deja că nici articolul 13, nici articolul 28 din Regulamentul nr. 650/2012 nu prevăd un mecanism de transmitere a unor asemenea declarații de către instanța din statul membru în care are reședința obișnuită moștenitorul renunțător la instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune ( 13 ).

În speță, presupunând că instanța de trimitere este instanța competentă să hotărască cu privire la succesiune și declarația de renunțare din 28 iunie 2019 a fost făcută în conformitate cu cerințele legii elene, modul în care instanța competentă să hotărască cu privire la succesiune ia cunoștință de existența unei asemenea declarații nu este un factor determinant. Important este ca această instanță să ia efectiv cunoștință de respectiva declarație.

Această constatare nu poate fi modificată în considerarea particularităților dreptului bulgar menționate de instanța de trimitere.

În această privință, în măsura în care instanța de trimitere precizează că lipsa unei asemenea obligații de informare a instanței care a primit declarația de renunțare ar fi contrară concepției legiuitorului bulgar și jurisprudenței naționale, potrivit căreia orice declarație referitoare la acceptarea sau la renunțarea la o succesiune trebuie înscrisă în același loc și într‑un singur registru judiciar, din care pot fi furnizate informații corespunzătoare, trebuie să se constate că aceasta este o problematică internă ordinii juridice bulgare. Trebuie amintit că este de competența instanțelor bulgare, inclusiv a instanței de trimitere, să asigure efectul util deplin al dispozițiilor Regulamentului nr. 650/2012. Cu alte cuvinte, deși, după cum am stabilit, acest regulament nu prevede obligația de informare în sarcina instanței care a primit declarația de renunțare, reglementarea bulgară nu poate conține dispoziții contrare soluției alese de legiuitor.

Prin urmare, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 nu se opune ca, atunci când un moștenitor a solicitat înscrierea la o instanță din statul membru în care are reședința obișnuită a unei declarații de acceptare sau de renunțare la succesiunea unui defunct care, la data decesului său, avea reședința obișnuită în alt stat membru, un alt moștenitor să poată solicita ulterior înscrierea declarației respective în acest din urmă stat membru.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 se opune ca unul dintre comoștenitori, altul decât cel care a făcut declarația de renunțare în statul membru în care are reședința obișnuită, să poată informa instanța care se ocupă cu succesiunea cu privire la existența acestei declarații.

Subliniem de la bun început că considerentul (32) al Regulamentului nr. 650/2012 prevede că „[p]ersoanele care aleg să facă uz de posibilitatea de a face declarații în statul membru al reședinței lor obișnuite ar trebui să informeze, ele însele, instanța judecătorească sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații” ( 14 ).

Acest considerent ar putea fi interpretat în sensul că revine persoanei în cauză obligația de a informa personal instanța sau autoritatea în cauză. Cu toate acestea, propunem o interpretare diferită. Astfel, considerăm că legiuitorul Uniunii a utilizat termenul „ele însele” pentru a face distincție între persoana care a făcut declarația în temeiul articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 și instanța în fața căreia această persoană a făcut această declarație – iar nu între persoana care a făcut declarația și orice altă persoană. Considerentul (32) al Regulamentului nr. 650/2012 urmărește, așadar, mai ales să clarifice că nu revine instanței din statul membru în care se află reședința obișnuită a persoanelor menționate mai sus obligația de a informa instanța sau autoritatea care se ocupă sau care se va ocupa cu succesiunea cu privire la existența unor astfel de declarații.

Finalitatea articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 pledează și ea în favoarea unei asemenea interpretări. După cum am arătat, acest regulament urmărește să se elimine obstacolele din calea liberei circulații a persoanelor și să se evite ca moștenitorii să se confrunte cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate ( 15 ). În speță, o succesiune este facilitată dacă se permite unui moștenitor care poate beneficia de o renunțare la o succesiune să informeze instanța competentă să hotărască cu privire la această succesiune atunci când moștenitorul renunțător însuși nu a procedat astfel.

Considerăm, după cum am apreciat în cadrul examinării primei întrebări, că această constatare nu poate fi modificată în considerarea particularităților dreptului bulgar menționate de instanța de trimitere.

În această privință, întrucât instanța de trimitere precizează că legislația bulgară nu prevede posibilitatea ca un moștenitor să solicite înscrierea declarației de renunțare a unui comoștenitor, trebuie arătat că revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul util deplin al articolului 13 din Regulamentul nr. 650/2012 prin acceptarea transmiterii acestei declarații de către un alt moștenitor. În caz contrar, dreptul procedural național ar eluda interpretarea care trebuie dată, în opinia noastră, dispoziției menționate.

În consecință, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară că articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 nu se opune ca un comoștenitor, altul decât cel care a făcut declarația de renunțare în statul membru în care are reședința obișnuită, să poată informa instanța care se ocupă cu succesiunea cu privire la existența acestei declarații.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: 1) Articolul 13 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca, atunci când unul dintre moștenitori a solicitat înscrierea la o instanță din statul membru în care are reședința obișnuită a unei declarații de acceptare sau de renunțare la succesiunea unui defunct care, la data decesului său, avea reședința obișnuită într‑un alt stat membru, un alt moștenitor să poată solicita ulterior înscrierea declarației respective în acest din urmă stat membru. 2) Articolul 13 din Regulamentul nr. 650/2012 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un comoștenitor, altul decât cel care a făcut declarația de renunțare la succesiune în statul membru în care are reședința obișnuită, să poată informa instanța care se ocupă cu succesiunea cu privire la existența acestei declarații.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 10 noiembrie 2022 ( 1 )

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

Dreptul bulgar

Legea privind succesiunile

Codul de procedură civilă

Regulamentul privind organizarea și funcționarea instanțelor

Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

Analiză

Observații introductive

Cu privire la prima întrebare preliminară

Cu privire la a doua întrebare preliminară

Concluzie